revista de filosofie review of philosophy

662
Sebastian Grama 6
atunci nu mai putem gândi nicium inocenţa vreunui pliu al texturii filosofice.
Aproape „tăcutele” pasaje (= treceri) care, într-un fel şi dintr-o perspectivă
insuficientă, numai „frizează” castitatea foii, dublurile „neutre” (exemplele,
figurile) ce par a funcţiona doar ca „parură”, fard/fald al ideii, cumva înnodate
pentru (după Kant, să admitem) „atracţie şi emoţie”, oricum din „exterior”, îşi
descoperă ca atare operaţionalitatea în corpul însuşi al „filosofiei”: nimic nu este de
neinterogat. Dreptul roman asigura că „Manifestum non eget probatio” – în această
reaşezare, dimpotrivă, nici o „evidenţă” (inclusiv în accepţia juridică americană a
lui „evidence”) nu saturează lectura. În Éperons... 8 , o lungă „paranteză” finală
deschidea problematic însemnarea nietzscheeană „«Mi-am uitat umbrela»”; ce s-ar
voala în pliurile acestui obiect textu(r)al (deja repliat în original prin ghilimetare:
«...») cu uz apotropaic?; sau: ce protejează uitarea unei texturi apotropaice,
structurată pornind de la un ax central?; de ce reamintirea acestei uitări?; ce ton 9
avem a ataşa rememorării scripturale a faptului de a fi uitat?; spaimă?; „îngheţ”
ştiinţific?; „indiferenţă”?... Nu face decât să pară a fi indiferent. Sau nu. Dublura
dă 10 ; „doublure”, eventual, pe lângă (deja) „acteur qui joue à la place d’un autre”,
„căptuşeala”, textura „secundă” perpetuu im-primată, având în vedere că fiecare
semnificat devine, la termen, semnificant (etc.); du coup, pare a se reactiva o
propensiune ce-şi mimase uitarea în manierism, într-un separeu al corespondenţei
8 V. supra, nota 1.
9 „Cela dépendrait beaucoup du ton que je donne à entendre. Un ton décide. Or qui décidera
s’il appartient ou non au discours?”, J. Derrida, Signéponge, Seuil, Paris, 1988, p. 9.
10 O atare detaşare a detaşării induce un supra-cod al lecturii în şi pentru istoria filosofiei.
Chiar dacă Derrida este greu „revendicabil” dinspre o nouă „Şcoală a Suspiciunii”, o anume
complicitate, cel puţin la nivelul efectelor secundare, cu hermeneutica lui Nietzsche ar fi de cercetat.
„Diferitele concepte filosofice nu sunt nicicum arbitrare, ele nu se dezvoltă fiecare pentru sine, ci în
relaţie şi în rudenie unele cu altele. Oricât de bruscă şi de fortuită ar părea survenirea lor în istoria
gândirii, ele nu fac mai puţin parte dintr-unul şi acelaşi sistem... Acest fapt se arată în chiar
siguranţa cu care cei mai diverşi filosofi vin rând pe rând să-şi ocupe locul în interiorul unei anumite
scheme prestabilite a filosofiilor posibile. O magie invizibilă îi obligă să parcurgă fără încetare unul
şi acelaşi circuit; oricât de independenţi s-ar crede unii faţă de alţii în voinţa lor de a elabora
sisteme, ceva îi împinge a-şi succede într-o ordine definită care este tocmai ordinea sistematică
înnăscută a conceptelor şi înrudirea lor esenţială. Gândirea lor constă mai puţin în a descoperi decât
în a recunoaşte, a-şi aminti, a se întoarce îndărăt, a reintegra un foarte vechi şi foarte îndepărtat
habitat al sufletului, din care conceptele s-au ivit odinioară... De îndată ce există o înrudire
lingvistică, este inevitabil ca, în virtutea unei comune filosofii gramaticale, aceleaşi funcţii
gramaticale exersându-se imperios şi decisiv, totul să se găsească pregătit pentru o dezvoltare şi o
derulare analogă a sistemelor filosofice...” (Dincolo de bine şi de rău, 20; a se vedea şi comentariul
lui Jean-Michel Rey în „La Généalogie nietzschéenne” din Histoire de la philosophie, sous la
direction de François Chatelet, VI, La Philosophie du monde scientifique et industriel, Librairie
Hachette, Paris, 1973, p. 154 sqq). Ca un indiciu suplimentar, notăm că Jean-Michel Rey a asistat, în
iulie 1972, la pronunţarea conferinţei pe care se bazează cartea Éperons..., alături de Sarah Kofman,
Philippe Lacoue-Labarthe, Bernard Pautrat, cu prilejul colocviului cu tema „La Question du style”,
având drept obiect filosofia lui Nietzsche.