revista de filosofie review of philosophy

3 „Sens sans «sans»” – absenţa lui Jacques Derrida 659
oferi certitudinea apotropaică a unei organicităţi ori măcar a unei comunităţi. La
noi, încă din 1997/’98, lucrurile s-au complicat de la sine; „pedagogia textului” şi
chestiunea – nicicum inocentă – a traducerii s-au „suplEmentat” reciproc din
momentul în care, dând expresie unei iritări similigenerale de evident inavuabilă
sorginte, o „voce” s-a auzit în presă (în cea scrisă) afirmând şi acuzând absenţa
unui efort de pregătire a cititorului român pentru lectura în proaspăta versiune
autohtonă a Diseminării din partea traducătorului acesteia. Desigur, este
întotdeauna comod – şi „onorabil” – să incriminezi ceea ce nu poţi „accesa” (logică
după care se vor fi ghidând şi vastele serii de „patrioţi” ce critică decadenţa şi
materialismul occidentale în vreme ce nici măcar nu caută o vorbă românească
pentru ceea ce fac o dată stinsă lumina pe la simpozioane – adică „aplică”,
nicidecum nu candidează, nici nu concurează, după cum nu „consultă”, ci
„accesează”); alambicul uşor hilar al confuziei şi-a vădit însă dimensiunile în
momentul în care a devenit clar că „vocea” luase drept prefaţă a traducătorului
(profesorul C.M. Ionescu, semnatar, în fapt, al Postfeţei 4 !) primul text al lui Derrida
din cuprinsul volumului, intitulat „În afara cărţii” şi subintitulat – convenim,
derutant pentru unii – „Prefeţe”. Dacă, în situaţia dată, confuzia şi „vocea” au fost
repede stinse de un drept la replică devastator al postfaţatorului-traducător, nu
putem totuşi să nu observăm că „incidentul” nu a făcut decât să semnaleze o mult
mai adâncă deficienţă în receptarea „deconstrucţiei” şi – mai ales – a limbajului
său. Trecând peste ironiile fine, de bufet senatorial, emise de către searlieni mai
mult sau mai puţin nedescoperiţi, ca şi peste cele ale „clasiciştilor” care, pentru a
frecventa Congresele Internaţionale, n-au primit viză de secolul XX şi discută
despre hegel (folosim înadins minuscula, nu poate fi vorba de Hegel) precum în
1832 şi despre Platon ca şi cum nici Diogene Laertiu nu s-ar fi născut încă, avem a
observa că până şi numeroşi „derridieni” declaraţi trădează mai mult decât
„traduc” (adesea din engleză în engleză) lucrările „maestrului”. Astfel, în „Le
Figaro” din 11 octombrie 2004 (având, în prima pagină, pe manşetă, central, o
fotografie-portret însoţită de textul: „Jacques Derrida / L’homme qui a fait aimer
la philosophie aux Américains”, iar dedesubt – ca un omagiu adus filosofiei cu
acest prilej: „La moisson chinoise de Chirac”...), Patrice Bollon, pe lângă articolul
„Jacques Derrida, l’apôtre de la déconstruction”, bogat în contrasensuri naive,
scrie, mai inspirat, într-o „margine interioară”, sub titlul „Les fortunes d’une
formule”, printre altele: „Aux États-Unis, (la déconstruction) est devenue un mot
banal que l’on accomode à toutes les sauces. Si son emploi en art ou en
architecture, à la rigueur, se justifie – on a ainsi pu ranger Zaha Hadid, le dernier
prix Pritzker, et Daniel Libeskind, l’architecte chargé de reconstruire la World
Trade Center, dans un courant «déconstructionniste» (n.n.: aşadar, W.T.C.
reconstruit de un „deconstrucţionist” numit astfel cu un cuvânt preluat de la cel
despre ai cărui traducători s-a văzut ce scrie Jihad!...) – les journaux américains
4 „Pliul”, în Jacques Derrida, Diseminarea, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.