revista de filosofie review of philosophy

658
Sebastian Grama 2
În plus (în „+”: chiastic), ar mai trebui să se pună întrebarea („asupra”) a ceea
ce ar fi de tradus: textul despre „textul” lui Derrida („Parler du «texte» de Derrida
ne peut revenir qu’à le redire, qu’à le prolonger”), sau, în virtutea unei declaraţii
de aderenţă la acesta, chiar „textul” lui Derrida? Altminteri spus, ni se va fi aşezat
dinainte un straniu solilocviu – ori, mai exact, o mono-grafie – , „textul” lui
Derrida prelungindu-se pe sine prin cel de tradus aici, care anunţă (în scris, fireşte)
că, parler du «texte» de Derrida ne peut revenir qu’à le redire, qu’à le prolonger” –
pentru a nu-l mai adăuga pe cel semnat (încă nu ştim de ce) de către cel dintâi
cititor al acestui text apărut sub mâna semnatarului.
Să revenim. „Misiune aparent simplă”, dar, dacă afirmaţia de tradus are a se
bucura de aderenţă, ca atare implicând o cel puţin dublă (la limită ilimitabilă)
co-semnătură, atunci rămâne de interogat paradoxul care face ca Derrida (cel mai
tradus filosof din spaţiul – originar de adopţie – francez şi din timpul – originar de
proiecţie – recent) să atragă despre sine o notă precum „Derrida lui-même avoue
ou déclare «cultiver l’intraduisible»” 2 . Ospitalitatea a peste 40 de limbi găzduind
versiuni ale „textelor” derridiene va fi producând oarecare derută. Mai mult, „rares
sont (...) les philosophes et écrivains qui ont vu comme Derrida se constituer
autour de leur œuvre une si vaste et si réelle «internationale de traducteurs». Une
internationale dont les membres sont liés par un pacte informel et n’ont de cesse de
s’interpeller et de s’épauler, aussi éloignés soient leurs lieux de résidence, leurs
langues d’origine et leurs modes de manifestation” 3 . „Tema” paradoxului va fi
fiind de aproximat în zona de joc, permiţând transferul implicit în orice operaţiune
de tipul celor înscrise aici („se constituer”, „les membres sont liés”, „n’ont de
cesse”, „s’interpeller”...). Dacă admitem (şi, citindu-l pe Derrida, nu vedem de ce
nu am admite) că, în fiecare declaraţie de independenţă – ori, deja, de indiferenţă –
ideologică, „funcţionează” o anume ideologie, dat fiind că „a declara” şi
„independenţă” presupun o anume dinainte-asumare a raportului dintre eidos şi
logos, atunci nu fidelitatea presupusă a traducătorului are a interesa, ci, mai
degrabă, faptul că nu doar marca idiomatizantă parazitează norma lingvistică ori
„Know-How”-ul ataşat lexicului tehnic al filosofiei, ci şi, invers, un tractus negativ
(conceptual, universal) este lizibil în corp(us)ul idiomatic – în acest caz derridian.
Ca o paranteză, am semnala optima articulare a dublei mişcări descrise aici cu
atitudinea „internaţionalei derridiene” faţă cu problema „pedagogiei” „textului”.
Preluăm ironia ghilimetării de la Kadhim Jihad fiindcă, tocmai din motivul în curs
de a fi discutat, reţeaua traducerii/traducerilor şi a traducătorilor este departe de a
2 Kadhim Jihad, Derrida, philosophe de la traduction, în „Europe” (revue littéraire
mensuelle), no. 901, Mai 2004, p. 199. Mărturisirea va fi fost depistată în J.D., Le Monolinguisme de
l’autre, Galilée, Paris, 1996.
3 Ibidem, p. 201. Pentru a evita orice suspiciune privind un artificiu nominal, precizăm că
poetul şi criticul literar Kadhim Jihad, născut în 1955 în sudul Irakului, trăieşte în Franţa din 1976 şi
este maître de conférences la INALCO. A tradus în limba arabă mai multe eseuri semnate Jacques
Derrida, precum şi operele nu puţinor poeţi europeni.