revista de filosofie review of philosophy

656
Xavier de Donato Rodríguez 10
să-şi dea seama de acest fapt. În finalul analizei sale formaliste din Languages of Art,
în ultimele pagini ale cărţii, ajunge să spună: „Toată această analiză tehnică pare
destul de îndepărtată de experienţa estetică, dar cred că începe să se constituie o
oarecare concepţie despre natura esteticii şi a artelor” (1968, p. 241).
Goodman îşi completează teoria cu elemente pragmatice, însă acestea sunt în
mod clar insuficiente pentru a constitui o teorie a artei ca totalitate. Sunt multe
aspecte ale artei pe care Goodman pur şi simplu nu le explică sau nu le poate
explica fără să dezvolte mai mult consecinţele introducerii elementelor pragmatice.
Goodman se mulţumeşte să spună că diferitele limbaje şi stiluri sunt convenţii
dobândite, obşnuinţe de a clasifica lumea într-un anumit fel stabilite din raţiuni
istorice şi culturale, dar nu ne spune în ce măsură influenţează, ce rol joacă, care le
sunt funcţiile sau mecanismele de interacţiune cu lumea. Cu atât mai puţin explică
adecvat polivalenţa şi polisemia reprezentărilor artistice, calităţi ce par
cosubstanţiale artei, căci aici par a juca un rol nu atât domeniul sistemelor sigure
sau al codurilor simbolice, în ceea ce îl priveşte pe spectator sau pe cititor, cât mai
degrabă emoţiile, psihologia şi cultura personală a fiecăruia. Astfel, criteriile sale
sintactice şi semantice sunt precise dar insuficiente, în vreme ce criteriile sale
pragmatice sunt imprecise şi, în consecinţă, în unele cazuri şi insuficiente.
În final, aş dori să iau în considerare, deşi sumar, o dificultate care afectează una
dintre distincţiile cele mai importante şi mai influente ale esteticii goodmaniene, şi
anume cea stabilită între arte alografice (muzica şi literatura) şi arte autografice
(pictura). Această distincţie, precum şi ontologia dualistă întemeiată pe ea, a fost
atacată cu argumente foarte convingătoare, din perspectiva mea, de către Currie (1989)
şi Robinson (2000), printre alţii. După cum se ştie, această distincţie are de-a face cu
condiţiile de identitate ale operelor de artă ca artistice. (Goodman substituie întrebarea
esenţialistă tradiţională despre „ce este arta” cu întrebarea „când este artă”.) Conform
ideii sale, artele autografice, spre deosebire de cele alografice, sunt identificabile numai
în virtutea genezei producerii lor. Artele alografice ar fi identificabile în virtutea
scriiturii sau (în cazul muzicii) a partiturii. Sunt mai multe probleme legate de această
distincţie. Spre exemplu, indicaţiile de tempo din muzică: dacă le considerăm ca făcând
parte dintre condiţiile de identitate, trebuie să le recunoaştem, simultan, caracterul
nedefinit, căci limita între un andante şi un andantino poate ajunge să fie foarte vagă.
Eliminarea de către Goodman a indicaţiilor de tempo dintre criteriile de identitate ale
unei piese muzicale pare a fi o soluţie cusută cu aţă albă. Cum zice Currie (1989,
p. 110), ideea lui Goodman pare să asimileze vagul incoerenţei. În cazul literaturii,
exemplul lui Pierre Menard, (re)scriitor al lui Don Quijote, imaginat de Borges şi reluat
de Currie (1989, p. 112) drept contraexemplu pentru teza lui Goodman, arată că aceasta
din urmă este cel puţin discutabilă. În realitate, această obiecţie are de-a face nu atât cu
problema criteriilor de identitate, cât cu omiterea, din partea lui Goodman, a
contextului istoric ca parte a analizei semnificatului operei de artă.
Traducere de Oana Vasilescu