revista de filosofie review of philosophy

13 Husserl şi fenomenologia ca program de reconstrucţie în filosofie
Ceea ce rezultă din aplicarea „reducţiei” este „fenomenul pur”, care face să
apară esenţa sa imanentă (luată unitar) ca „dat originar absolut”; numai astfel
„aruncăm ancora la ţărmul fenomenologiei, ale cărei obiecte sunt puse ca fiinţând”;
e adevărat că ele însă „nu fiinţează ca existenţe într-un eu, într-o lume temporală, ci
ca date originare absolute sesizate în intuiţia imanentă pură” 48 .
Critica psihologismului pregătea astfel proiecţia fenomenologică a înţelegerii
fenomenelor şi obiectelor ştiinţei în raport cu o instanţă ce nu mai este transcendentă,
exterioară, ci imanentă: modul de a fi dat (Gegebenheit), el însuşi nemijlocit, nu
transcendentul (în sens de condiţie de posibilitate).
Noutatea acestui veritabil program nu o constituie nici deducerea, nici
producerea „fenomenului”, ci „reducţia” la „fenomen”, în sensul unei „fenomenologii
pure”, nu al unei psihologii.
11. Nu este greu de sesizat prin ce anume fenomenologia este o „filosofie de
lucru”: printr-un „comportament cognitiv axat pe luare de atitudine” (Stellungsnahme),
nu pe simplă raportare cognitivă la lume, vizând astfel limitele gnoseologismului
concepţiilor moderne despre cunoaştere.
Scurta incursiune în istoria termenului έποχή, devenit aici parte centrală a
unei tehnologii a cunoaşterii şi a proiecţiei universului ideatic al ştiinţei, îşi află
motivarea în orientarea pe care o propune fenomenologia: nu spre nemijlocitul
empiric (cumva pozitivism, oricum empirism), ci spre dimensiunea prin care ceea
ce este vine cu perspectiva totală, cu sensul său şi, într-adevăr, vine, intră în scenă
cu de la sine putere, se propune prin şansa pe care o poate avea „suspendarea
judecăţii”, exercitarea lui „έποχή” de a nimeri tocmai sensul a ceea ce vine în
întâmpinarea comportamentului fenomenologic.
În alţi termeni, a fi fenomenolog implică atingerea unei adevărate performanţe
în luarea de atitudine. Şi aceasta nu prin ancorarea pur şi simplu într-o soluţie
sceptică, ci prin exercitarea efectivă a scepticismului privind domeniul de referinţă
al subiectului (fenomenologic), exercitare ce implică şansa de a nimeri în
întâmpinarea a ceea ce, oricum, vine spre oricine în cunoaştere, dar căruia numai
fenomenologic îi sesizăm venirea.
Fenomenologia devine astfel mai mult decât una dintre „filosofiile subiectivităţii”,
anume devine şansa relevării teleologiei interne a istoriei şi calea reîntâlnirii
ştiinţificului cu preştiintificul, cu „lumea vieţii” (Lebenswelt), calea de înţelegere a
„crizei ştiinţelor europene” şi de depăşire a acestei crize printr-o nouă modelare a
raţionalităţii şi a trăirii efective, adică a realizării umane.
În acest context, filosofia însăşi este privită ca „resemnificare de sine a umanului,
autorealizare a raţiunii”, sarcina pe care şi-o propune filosoful, „scopul vieţii lui ca
filosof” fiind: „ştiinţa universală despre lume, cunoaşterea deplină universală”.
48 Ibidem, p. 45.
503