revista de filosofie review of philosophy

652
Xavier de Donato Rodríguez 6
încumeta să evaluez importanţa esteticii goodmaniene în baza a trei puncte
principale. În primul rând, lucrarea sa clasică din 1968 are meritul de a fi una dintre
primele opere care au situat discuţia despre estetică în sfera filosofiei analitice a
limbajului 1 . În acest sens, s-a insistat asupra faptului că una dintre motivaţiile lui
Goodman de a-şi scrie opera a fost cea de a rupe cu tradiţia estetică dominantă, în
afara tendinţei idealiste (Collingwood şi urmaşii săi) sau a tendinţei empiriste
deweyene (Monroe Beardsley) 2 . În al doilea rând, opera lui Goodman se prezintră
drept o teorie generală a artelor care ţine cont de specificul acestora. Nu este vorba
despre un ansamblu nesistematic de reflecţii abstracte asupra esenţei şi a sensului
operei de artă. Dimpotrivă, studiul său este un studiu sistematic al limbajului artelor
prin intermediul unei teorii generale a simbolurilor, însă ţinând cont simultan şi de
caracterul fiecărei arte, iar prin aceasta îşi demonstrează familiaritatea nu numai cu
teoriile anterioare ale simbolurilor (cele ale lui Peirce, Cassirer sau Morris, spre
exemplu), ci şi – aşa cum dezvăluie în special analiza întreprinsă sistemului de
reprezentare – cu teorii şi studii specifice fiecărei arte (de la pictură sau sculptură
până la literatură sau arhitectură, trecând prin muzică sau dans). O privire rapidă
asupra citatelor şi a notelor din subsolul paginilor cărţii sale ne convinge rapid de
cunoaşterea cvasi-enciclopedică a lui Goodman în aproape toate domeniile artei 3 .
În fine, ideea goodmaniană că opera de artă este o entitate cu semnificaţie, cu
valoare cognitivă, care necesită interpretare şi recreaţie din partea spectatorului sau
a cititorului, persistă în multe teorii contemporane ale artei şi ale literaturii, care s-au
despărţit de ideea că arta ar fi o problemă de simplă contemplare sau apreciere
pasivă. În acest sens, una dintre cele mai stimulante idei ale lui Goodman a fost
teza că arta nu este atât de separată de ştiinţă pe cât ar putea părea în principiu, ci
„trebuie luată la fel de în serios ca ştiinţa, în calitate de modalitate de descoperire,
de creaţie, de lărgire a cunoaşterii în sensul avansării şi al înţelegerii” (1978,
p. 102). Fiecare operă de artă este, în mod sigur, descoperirea unei maniere speciale şi
perfect posibile de a vedea lumea, ne oferă un posibil mod de a o percepe şi de a o
înţelege şi trebuie să fie judecată fundamental pentru intenţiile sale cognitive 4 . Spre
finalul cărţii Languages of Art (1968, p. 264), Goodman scrie cuvintele revelatoare:
„Diferenţa între artă şi ştiinţă nu este cea între sentiment şi fapt, intuiţie şi inferenţă
1 Asemenea multor altor cărţi ale autorului, Languages of Art porneşte de la o serie de
conferinţe anterioare, John Locke Lectures, din cadrul Universităţii din Oxford, din 1962.
2 Vezi Robinson (2000), p. 213.
3 Poate trebuie reamintit că Goodman a fost şi un pasionat galerist şi colecţionar de artă, care
şi-a donat operele multor muzee şi care a condus la Harvard un program de studiu interdisciplinar al
artelor (ce se continuă şi astăzi, după câte ştiu), precum şi un festival de dans. De asemenea, este şi
autor de proiecte multimedia care combină muzica, dansul şi pictura, ca spre exemplu „Rabbit run”
(1973), o adaptare muzicală şi coregrafică după romanul lui John Updike.
4 „Astfel, simbolizarea înseamnă a fi judecat în funcţie de modul în care este slujit scopul
cognitiv [...] în care se participă la obţinerea, manipularea, păstrarea şi transformarea cunoaşterii”
(1968, p. 258).