revista de filosofie review of philosophy

5 Goodman, Kuhn, Panofsky şi Gombrich despre ştiinţă şi artă
şi de a organiza realitatea care, în plus, ne vor deveni agreabile. Modalităţi care, ca să
spunem aşa, deja se aflau aici, dar nu fuseseră încă descoperite. Gombrich ne
aminteşte citatul din Constable, marele peisagist englez, conform căruia: „Pictura este
o ştiinţă şi ar trebui cultivată ca o investigare a legilor naturii. Atunci, de ce pictura nu
poate fi considerată un domeniu al filosofiei naturii, iar tablourile experimente?” (citat
din Artă şi iluzie, p. 29). Însă, maniera corectă de a înţelege acest pasaj nu este că
pictorul descoperă legi imuabile ale universului, ci mai degrabă că el studiază reacţiile
sistemului nostru perceptiv faţă cu varietatea stimulilor realităţii fizice. „Nu îi
interesează cauzele, ci provenienţa anumitor efecte. Este o problemă psihologică: cea
de a implora o imagine elocventă în pofida faptului că nici una singură dintre nuanţele
sale nu corespunde cu ceea ce numim realitate” (p. 44–45). „Artistul – scrie Gombrich
în Normă şi formă – lucrează ca un om de ştiinţă. Operele sale există nu numai pentru
valoarea lor intrinsecă, ci şi pentru a indica anumite soluţii unor probleme. Sunt create
pentru a fi admirate de toţi, dar cu gândul la colegii artişti şi la cunoscătorii capabili să
aprecieze ingeniozitatea soluţiei oferite”.
Astfel, Gombrich compară istoria ştiinţei cu cea a artei, ambele fiind istorii
ale descoperirilor, numai că istoria artei face descoperiri psihologice: cum sistemul
nostru perceptiv este capabil de adaptare la realitatea percepută şi de interpretare a
ei în diverse moduri, inclusiv de a dobândi plăcere din ea, istoria artei s-ar putea
descrie „drept făurirea de chei măiastre pentru a deschide încuietorile misterioase
ale simţurilor noastre” (Artă şi iluzie, p. 304). Prin urmare, arta se converteşte într-un
proces de explorare şi de experimentare în câmpul capacităţilor noastre perceptive.
Nu există progres în sensul descoperirii unor noi aspecte ale realităţii şi a legilor
care le guvernează, ci în sensul descoperirii unor noi capacităţi perceptive
nebănuite înainte. Ceea ce ne învaţă operele de artă este, deci, să privim realitatea
într-un mod diferit şi să recunoaştem în ea forme noi.
Cealaltă lecţie a lui Gombrich este că nu se ajunge la aceasta din nimic.
Învăţarea unui stil şi a unei tehnici sunt elemente indispensabile pentru obţinerea
unei reprezentări care să poată fi recunoscută ca atare. Aşa cum ar spune Wölfflin,
o pictură datorează mai mult picturilor precedente decât propriei realităţi pe care se
presupune că o reprezintă. Acelaşi lucru ar fi valabil pentru istoria muzicii şi
inclusiv a literaturii. Nu numai pentru artele platice. În orice operă de artă există,
deci, un dublu element cognitiv: unul poartă sarcina implicită a unui sistem de
cunoaştere care organizează într-un fel realitatea şi care îi conferă artistului o bază
pentru a începe să creeze, celălalt constă în indicarea unei direcţii de investigaţie în
studierea propriilor noastre modalităţi de a percepe. De aici decurge faptul că,
pentru Gombrich, psihologia şi sociologia sunt nişte instrumente atât de importante
pentru istoricul de artă. Că aspectele cognitive sunt esenţiale în artă este ceva ce
vom întâlni în formă explicită la Nelson Goodman.
În general, putem spune că, deşi iniţial provocatoare şi puţin ortodoxe, multe
dintre opiniile despre artă ale lui Goodman s-au impus într-un fel sau altul. M-aş
651