revista de filosofie review of philosophy

644
Mihai Popa 6
psihologiei, iar pentru un subdomeniu fundamental – psihologia creaţiei –, devine
esenţială. De altfel, ecoul cercetărilor psihologice, sociologice şi antropologice este
permanent depistat în demersul filosofului român. Pe lângă acesta, abordarea
problemei pune în temă principalele teorii care au ajutat, în istoria filosofiei, la
adâncirea şi regândirea conceptului de timp. Sunt analizate teoriile şi conceptele
relative la timp, intuiţia duratei, percepţie şi memorie, prezente în lucrările de referinţă
ale momentului. H. Bergson (Essai sur les données immédiates de la conscience,
Matière et mémoire), Th. Ribot (Les maladies de la mémoire) sau W. Wundt, în al cărui
laborator de psihologie experimentală a lucrat şi Motru.
Spectrul abordărilor disciplinare şi topos-ul istoric în care e configurat timpul
sunt însă mult mai variate. Ideea pe care o reţinem, şi care revine ca un laitmotiv,
este consubstanţialitatea structurii temporale şi a celei sufleteşti (individuale sau a
poporului). Din variabile determinaţii istorice şi sufleteşti (se ciocnesc voinţe,
vocaţii, caractere) se desprinde un sens, un ritm al devenirii unde individul/poporul
îşi consumă fiinţa: el va fi determinat să împlinească această ordine; în interiorul ei
se resoarbe încet şi definitiv pe tot parcursul existenţei. Destinul în viaţa
individului/comunităţii are un sens care conduce şi realizează valenţele psihice,
imperativele morale, dar, mai ales, valorile spirituale; timpul-destin este inseparabil
de vocaţie. De fapt, ecuaţia dintre timp şi vocaţie – o problemă de prim ordin în
termenii personalismului energetic – poate fi abordată prin termenul său mediu:
destinul. Numai că, în termenii filosofiei moderne, destinul, deşi preia fondul de
semnificaţii prezent în mitologia popoarelor, cea greacă în special, şi chiar
elementele timpului înţeles ca destin în concepţia substanţialistă a filosofiei
greceşti, este un concept nou tocmai prin valenţele celuilalt termen, vocaţia. Înţeles
în limitele noţiunii aristotelice de entelehie, destinul conservă două sensuri majore,
prezente în mintea vechiului elin, ca şi în teoriile ulterioare care au sondat această
realitate: cursul şi împlinirea vieţii individuale şi istorice. Ambele sensuri sunt
înscrise în interiorul valorilor spirituale şi al imperativelor etice.
Care sunt componentele ce concură la realizarea intuiţiei destinului? După
Motru, trei factori sunt la baza destinului în accepţie antică:
a) destinul contribuie la afirmarea vieţii, care dobândeşte astfel o valoare de
prim rang în raport cu întreg universul;
b) individul/grupul supus destinului dobândeşte conştiinţa ireversibilităţii vieţii;
c) intuiţia destinului este mistică 13 .
Presimţirea destinului este pentru omul ieşit din preistorie un mod de a
construi realitatea în temporal, fără mijloace raţional-tehnice, „o anticipare mistică
a devenirii universale” 14 .
Viaţa interioară şi ordinea universală constituie un tot organic. Un întreg
considerat în manieră substanţialistă conţine în sine elementele care-l definesc
13 C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, p. 173–174.
14 Ibidem, p. 169.