revista de filosofie review of philosophy

5 Timp şi destin la Rădulescu-Motru 643
propune posibilităţile vocaţionale ca elemente sociale şi culturale în definirea
personalităţii, în Timp şi destin ne situăm într-o ontologie personalistă în care omul
îşi trăieşte propria viaţă în ritmul autentic şi interior împlinit ca destin. Nu există
vocaţie ereditară. „Copilul vine pe lume cu aptitudini individuale. Vocaţia iese din
îmbinarea aptitudinilor sale individuale la o finalitate socială. Unde societatea nu şi-a
dobândit o structură unitară, din care să pornească o finalitate armonică pusă în
serviciul idealului, acolo nu poate să fie vorba nici de vocaţii.” 10
Timpul lasă să se întrevadă, cu cât elementele vieţii sufleteşti se întrepătrund şi
caracterele se lămuresc, un sens al evoluţiei interioare. Dar nu timpul real, cronologia
faptelor biologice sau biochimismul specific proceselor fiziologice, aduce în primplan
caracterele şi potenţialul individual, ci o altă formă a lui, destinul.
Motru renunţă să caute un „ghid” metodologic pe baza teoriilor moderne
asupra timpului, prin intermediul căruia să găsească un paralelism conceptual între
timpul abstract şi destin. Destinul nu este reductibil la un enunţ prin care majoritatea
gânditorilor şi savanţilor au încercat să prindă esenţa temporalităţii pornind de la
cauzalitatea naturală. Cerinţele acestor enunţuri sunt legate de faptul că timpul este
definit în relaţie directă (sau în opoziţie, uneori) cu spaţiul. Încă Aristotel este cel
care a oferit direcţia de cercetare, însă tot la el putem spune că o vom găsi şi pe
cealaltă, care leagă timpul de pre-formarea substanţializată, din moment ce orice
categorie (timpul se raportează la fiinţă) şi toate lucrurile în genere se raportează la
genul suprem. „Căci celelalte lucruri despre care se spune că au fiinţă sunt
determinate după raportul lor faţă de substanţă: cantitatea, calitatea şi celelalte
categorii.” 11 Nici timpul nu face excepţie. Destinul apare astfel ca pre-formare şi se
pune în relaţie cu potenţa, cu modul în care tot ceea ce capătă o determinaţie
ulterioară este încadrat într-o anterioritate substanţial posibilă: destinul (timpul
înscris în substanţa sufletească) este tendinţa de a pune în act cele mai intense şi
fundamentale aspiraţii umane. Potenţialitatea este o condiţie. Tot atât de bine ea
poate să nu se realizeze (depinde de subiectul istoric sau epistemic); de aceea Motru
este de părere că destinul, aşa cum era prefigurat altădată de moirele greceşti, se
poate realiza şi peste generaţii, dar se poate şi să nu se împlinească. Kant, prin soluţia
transcendentală, deşi pune această capacitate în subiect (prin intuiţia care ordonează
temporal realitatea), nu rezolvă şi problema relaţiei dintre devenirea interioară şi
cauzalitatea ştiinţei. Acest lucru se datorează, spune Motru, faptului că la Kant,
timpul, ca intuiţie a priori, este pus pe seama conştiinţei transcendentale, şi nu este
propriu unei conştiinţe individuale, unei experienţe de viaţă istoric determinate 12 .
Nici intuiţia bergsoniană a duratei nu este o soluţie pentru care filosoful român să
opteze definitiv. Ea oferă un punct de plecare ce se poate aprofunda cu datele
10 Idem, Vocaţia. Factor hotărâtor în cultura popoarelor, în Opere alese, vol. II, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2006, p. 73.
11 Aristotel, Metafizica, ed. cit., 1999, p. 331.
12 C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, p. 129.