revista de filosofie review of philosophy

640
Mihai Popa 2
eternitatea este singura oglindă a fiinţei. Fiinţa, ca un monolit, nu se declină în
lucruri, nu este, ca la Aristotel, conjugată cu celelalte categorii, inclusiv cu timpul 2 .
Heraclit din Ephes introduce un antagonism de principiu în interiorul fiinţei. Dacă
Parmenide proceda formal pentru a aduce fiinţa la lumina supremei certitudini, în
opoziţie cu nefiinţa, Heraclit deschide fiinţei şi faţa ei nevăzută, îndreptăţind
nefiinţa (contradicţia, schimbarea, devenirea), în aceeaşi ordine cu fiinţa, să-şi
dobândească un rost în logos. Pentru el, focul, ca nume şi principiu, putea rămâne
mereu identic cu sine (cu fiinţa). Dar focul era şi schimbare, fiinţa şi nefiinţa
locuiau în acelaşi nume (principiu) care este absolut şi trecător, etern şi curgător.
„Parmenides, în ordinea sa de exercitare, nu făcea decât să răspundă la întrebarea:
cum poate fi gândită (necogniţionist) fiinţa ca fiind şi nefiinţa ca nefiind. În
urmare, lumea (existenţa) era «acoperită», neintrând în programul ontologiei [...];
chiar dacă era, nu avea cum să fie văzută” 3 .
Pentru Rădulescu-Motru, intuiţia timpului este foarte importantă în
configurarea ideii de destin, căci în baza ei ne putem reprezenta şi diferenţa dintre
cele două forme ale timpului, timpul abstract, cronologic, şi timpul trăit, timpul
psihologic şi istoric, destinul. Esenţial, spune el, este faptul că la început, în
reprezentările noastre, destinul este precumpănitor, este chiar forma iniţială prin
care am intuit devenirea, ideea timpului real, structurat pe baza unei periodicităţi
inerente găsite în viaţa noastră interioară şi în repetiţiile constatate în natură,
venind ulterior. Timpul real, abstract, derivat al primei intuiţii care ni s-a impus ca
destin, este rodul funcţiunilor abstractive ale gândirii, este timpul secat de
determinaţiile intime ale vieţii şi trăirii, timpul astronomic, matematic, timpul
cauzalităţii mecanice. Diferenţele dintre cele două moduri de a înţelege timpul nu
sunt, aşa cum spune Motru, decât rodul unei îndelungi evoluţii culturale. Şi, dacă
vrem, o „deformare” a culturii noastre europene, care a văzut în drumul ales de
ştiinţe, la un moment dat, „calea regală”, calea universalei contopiri cu realitatea;
această cale, se poate spune, ne-a privat de intuiţia profundă a timpului interior.
Vedem în concepţia actuală asupra timpului o anumită superioritate
epistemologică, o suficienţă a omului modern, care priveşte de sus pe omul vechi –
trăitor în destin –, atitudine „pe care o are de obicei omul matur faţă de copil. El
priveşte de sus, aproape cu milă, la aceea ce altădată, cu câteva secole înainte,
constituia o preocupare serioasă, ba chiar o preocupare chinuitoare pentru fiece
suflet de om” 4 . Cu toate acestea, preocuparea menţionată, destinul, revine obsesiv
în mintea omului contemporan. Căci, ca şi omul vechi, cel al zilelor noastre nu
2
Aristotel, Metafizica, traducere de Şt. Bezdechi, note şi indice alfabetic de Dan Bădărău,
Bucureşti, Editura Iri, 1999, p. 184.
3
Gh. Vlăduţescu, Heraclit din Ephes, Cratylos din Athena, Antisthenes Heracliteanul. Mărturii şi
fragmente, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 20.
4
N. Bagdasar, „Timpul şi Destinul” în viziunea lui C. Rădulescu-Motru, Cuvânt înainte la
C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Bucureşti, Editura Saeculum I.Q. şi Editura Vestala, 1996, p. 18.