revista de filosofie review of philosophy

TIMP ŞI DESTIN LA RĂDULESCU-MOTRU
MIHAI POPA
Abstract. Within the space of the modern culture, after Kant, or even more,
after Hegel, the question of time, the manner to approach it, creates a radical opposition
to the manner in which it was previously conceived. This is the context where the
energetic personalism of the Romanian philosopher Constantin Rădulescu-Motru brings
novel keys for interpretation. This study describes the general characteristics of this
complex contribution to the subject of time and destiny.
Key words: time, destiny, Constantin Rădulescu-Motru, becoming, contradiction, being.
În spaţiul culturii moderne, de după Kant, ori cu atât mai mult, odată cu
Hegel, problema timpului, în modul în care se pune, creează o opoziţie radicală faţă
de modul de a-l gândi (concepe) în perioada anterioară. Elementele acestui mod
modern (şi contemporan) de a concepe timpul constau în faptul că el este pus în
relaţie mai pregnantă cu omul (aspectul psihologic), iar apoi cu devenirea istorică.
Este semnificativ că în acest interval, cu precădere în secolul al XIX-lea, ştiinţele
omului, ştiinţele spiritului, ştiinţele socio-umane, istoria, sunt în căutarea metodologiei
proprii, a principiilor în baza cărora îşi fundamentează cunoaşterea.
Această punere în temă a timpului, de factură modernă, dar cu valenţe
teoretice ale căror semnificaţii duc adânc în istoria culturii, oferă personalismului
energetic al lui Motru chei nebănuite de interpretare. În aceste pagini ne limităm
numai la a le descrie caracterele generale.
În gândirea greacă timpul era considerat într-o perspectivă substanţialistă, el
era tratat în legătură cu substanţa, ca fiind o categorie care putea fi impregnată de
calităţile acesteia. Substanţa este eternă, ea este principiul care aderă la fiinţă (în
înţelesul parmenidian al termenului); întrucât timpul ţine de schimbare, fiinţa lui
este raportată la alteritate, la devenire. În categoria parmenidiană a fiinţei, timpul
este suspendat ca principiu, dobândind valenţele fiinţei abia prin teoria participaţiei
şi reminiscenţei la Platon – „Parmenide este, în sfârşit, depăşit. Doctrina Ideilor ne
poate dezrobi de primejdia, ca şi de vraja eleată, îngăduind o participaţie a Ideilor
unele la altele, îngăduind adică viaţă, sinteză, progres.” 1 Fiinţa parmenidiană,
unică, imobilă şi eternă, exclude mişcarea, devenirea în perspectivă metafizică –
1
Constantin Noica, Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995, p. 81–82.
Rev. filos., LVI, 5–6, p. 639–646, Bucureşti, 2009