revista de filosofie review of philosophy

13 Afectivitatea ca principiu ontologic la Ştefan Lupaşcu 631
„oboseli” a gândirii: „Omul s-a născut fiinţă cugetătoare; el nu pierde nicio clipă fără să
gândească. Dar gândurile sănătoase, care l-ar face fericit, dacă le-ar putea îmbogăţi
mereu îl obosesc şi îl doboară. Ele îl duc spre o viaţă tihnită, dar căreia nu i se poate
acomoda. Lui îi trebuie agitaţie şi acţiune; simte nevoia să fie uneori tulburat de pasiuni
ale căror izvoare, atât de vii şi de adânci, îşi au începutul în inima sa” 54 . Secole întregi,
virtutea prin excelenţă a omului a fost raţiunea; omul s-a definit, implicit, sau explicit,
în termeni cartesieni, drept „un lucru ce cugetă” 55 . Arhetipul uman prezent în filosofie
era, deci, acela al unui „mecanism bine făcut”, care, „în ultimă instanţă se află la
adăpost de durere ca şi de bucurie” 56 . Este un arhetip care face din filosofie o
construcţie artificială, inumană. „M-am rupt de filosofie, spunea Cioran, în momentul
în care mi-a fost cu neputinţă să descopăr la Kant vreo urmă de slăbiciune omenească,
un accent autentic de tristeţe; la Kant şi la toţi filosofii.” 57 Omul acesta lipsit de
„slăbiciuni”, detaşat de lume se pliază însă pe caracterizarea pe care tratatele de
specialitate o dau schizofrenicului, văzut drept acel om care dă dovadă de o „bizară
înstrăinare afectivă de la condiţia umană, funcţiile de cunoaştere fiind intacte” 58 ; sau,
folosind cuvintele lui Lupaşcu: „Fără durere şi fără plăcere, fără suferinţă şi fără
bucurie, în oricare din actele sale, destinul omului pare gol; în sănătatea, ca şi în bolile
lui, în operaţiile cele mai abstracte, ca şi în cele mai concrete, golite de sens, deşi aceste
dureri şi plăceri, aceste suferinţe şi bucurii nu au în ele însele niciun sens” 59 . O
existenţă lipsită de afectivitate este o existenţă perfect logică, dar din care fiinţa s-a
retras. Dacă nu mai simt nimic, nici plăcere, nici durere, înseamnă că nu mai fiinţez; de
aceea, poate că alături de „gândesc, deci exist” al lui Descartes trebuie să mai postulăm
un „sufăr, deci fiinţez”. Paralelismul cartezian capătă, astfel, o nouă semnificaţie.
Nu pot să neg că în acest moment eu gândesc. Nu pot să neg nici îndoielile
mele, dar de ce aş nega, ca pe ceva de care mi-ar fi ruşine, (căci este omenească, prea
omenească, aşa cum ar spune Nietzsche) toată neliniştea şi suferinţa ce însoţesc în
mod enigmatic frământările mele spirituale (suferinţă ce poate îmbrăca uneori
aspecte fizice: oboseală, dureri de cap, căci, iată, nu sunt doar „un lucru ce cugetă”),
ca şi bucuria care învăluie orice transcendere a conflictului cognitiv generat de
diferenţa dintre realitatea cu care mă confrunt şi modelul teoretic explicativ de care
dispun (sau lipsa unui asemenea model). Trebuie deci să admit că – alături (şi în
acelaşi timp dincolo) de tot ce înseamnă devenire, adică de ceea ce, trecând de la
ceva spre altceva, are (sau aspiră la) un sens şi tocmai de aceea poate face obiectul
unei cunoştinţe –, se află ceva care pur şi simplu este, care nu poate fi obiect al
cunoaşterii tocmai pentru nu are un sens; acest ceva absurd este afectivitatea.
54
Ibidem, p. 226.
55
René Descartes, Meditaţii despre filosofia primă ..., p. 255.
56
Ştefan Lupaşcu, Logică şi contradicţie ..., p. 128.
57
Emil Cioran, Tratat de descompunere, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992, p. 76.
58
Petre Brânzei, Aurelia Sîrbu, Psihiatrie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 214.
59
Ştefan Lupaşcu, Universul psihic: sfârşitul psihanalizei ..., p. 233.