revista de filosofie review of philosophy

9 Afectivitatea ca principiu ontologic la Ştefan Lupaşcu 627
noumenal decât logicul însuşi” 32 . Tocmai de aceea paralelismul dintre afectiv şi
logic postulat de Lupaşcu este riguros; logicul şi afectivul sunt pur şi simplu
străine, exterioare unul în raport cu celălalt.
Am putea fi tentaţi să credem că există o relaţie de cauzalitate între logic şi
afectiv, iar atunci paralelismul dintre acestea nu s-ar mai susţine. Că afectivitatea
„însoţeşte” toate procesele cognitive, este un lucru cert. Se ştie, de asemenea, clar
că „pragul afectiv” este inferior celui cognitiv. Niciun stimul nu este pur afectiv sau
pur cognitiv. Înainte ca stimulul să ajungă în planul conştiinţei (înainte să-mi dau
seama ce anume văd, aud, miros, îmi amintesc sau îmi imaginez etc.) el mă
marchează în plan afectiv (simt că ceea ce văd aud, miros, îmi amintesc sau îmi
imaginez etc. este plăcut sau nu). Uneori poate că nu mai ştiu ce anume am văzut,
am auzit, sau mi-am amintit, dar ştiu că a fost vorba de o imagine, un sunet, o
amintire care mi-au plăcut sau nu. Această relaţie cognitiv-afectiv nu este însă una
de cauzalitate şi nici măcar una de condiţionare: „un fel mai curând de coincidenţă,
de simultaneitate caracterizează paralelismul acestor două naturi străine, căci
termenul de condiţie nu este aici adecvat, la drept vorbind” 33 . Psihologii admit că
tonalitatea afectivă asociată unui proces cognitiv nu depinde de natura stimulului
(nu există stimuli plăcuţi sau neplăcuţi în sine; de aceea reacţia afectivă are un
mare grad de impredictibilitate), ci de relaţia pe care un anumit subiect o stabileşte
cu un anumit stimul. Trăirea afectivă nu se află, deci, nici în subiect, nici în obiect,
iar cuvântul relaţie este folosit aici în lipsa altuia mai potrivit pentru a desemna
enigmaticele simultaneităţi dintre două lumi paralele: „afectivitatea, în ea însăşi,
poate fi considerată ca radical exterioară în sensul cel mai tare al cuvântului, adică
drept exterioară atât cu privire la obiect şi respectiv la subiect cât şi cu privire la
orice natură structurală a antagonismului dualităţii pe care ele le formează” 34 . Iar în
alt loc Lupaşcu notează că afectivitatea „este signaletică, ea semnalizează
într-adevăr organul în care durerea este localizată, dar nu-l reprezintă: mă doare
burta, inima, ficatul etc.; dacă durerea este localizată, ea nu face totuşi să apară în
conştiinţă organele respective, ci doar locul din corp în care îşi face apariţia, ca
durere. Şi când dispare de la sine, datorită apărării organismului, sau datorită
medicamentelor administrate, o senzaţie de bunăstare, o afectivitate plăcută îi va
lua locul. Bunăstare este expresia adecvată, căci starea afectivă este ontologică, în
sensul precis al termenului, în afara oricărei semnificaţii metafizice.” 35
În acelaşi timp, trebuie să admitem că tocmai contradicţia, conflictul, criza
din planul logic fac posibilă pătrunderea afectivităţii sub forma ei pozitivă, de
durere în sânul existenţei. „Afectivitatea sau ontologicul – afirma Benjamin
Fondane, în analiza consacrată filosofiei lupasciene – se manifestă în logic de
32 Ibidem.
33 Ibidem, p. 118.
34 Stéphane Lupasco, Du devenir logique et de l’afectivité ..., vol. II, p. 222.
35 Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale ..., p. 28.