revista de filosofie review of philosophy

626
Maria Michiduţă 8
conştiinţă. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibilă. Fiecare om
rămâne cu suferinţa lui, pe care o crede absolută şi nelimitată. Şi dacă ne-am gândi
la cât a suferit lumea până acum, la agoniile cele mai teribile şi la chinurile cele
mai cumplite, la morţile cele mai crunte şi la cea mai dureroasă părăsire, la toţi
ciumaţii sau la toţi cei arşi de vii sau stinşi de foame, cu cât suferinţa noastră ar fi
mai redusă? Pe nimeni nu-l poate mângâia în agonie gândul că toţi sunt muritori,
precum în suferinţă nimeni nu va găsi o consolare în suferinţa trecută sau prezentă
a altora. Căci în această lume organic insuficientă şi fragmentară, individul este
pornit să trăiască în mod integral, dorind să facă din existenţa lui un absolut. Orice
existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însuşi. Din acest motiv, fiecare om
trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, şi atunci cum să nu
fie suferinţa un absolut? Nu pot înţelege suferinţa altuia pentru a o diminua prin
aceasta pe a mea. Comparaţiile în asemenea cazuri nu au niciun sens, deoarece
suferinţa este o stare de singurătate interioară, în care nimic din afară nu te poate
ajuta. Este un mare avantaj că poţi suferi singur. 26 ”
Dacă datul afectiv este fiinţa, atunci logicul, existenţa, este ne-fiinţa, care, pe deo
parte, nu trebuie confundată cu neantul, cu nimicul („ne-fiinţa, departe de a fi
nimicul, este o realitate, absolută” 27 ), iar pe de alta nu trebuie privită ca opusă fiinţei
(ne-fiinţa „nu este inversul, contrariul fiinţei, caz în care această fiinţă, definindu-se
prin contrariul său, n-ar mai fi una”) 28 . Între fiinţă (afectiv) şi ne-fiinţă (logic,
existenţă) se află un hiatus absolut, dar „în ciuda şi peste această prăpastie deschisă
între afectiv şi logic, un fel de corelaţie specială şi enigmatică se manifestă între ele” 29 .
Oarecum în mod platonician, Lupaşcu admite un paralelism între devenirea
heracliteică, specifică lumii sensibile, fenomenale, şi fiinţa autarhică, mai
enigmatică decât cea parmenidiană, identificată cu afectivitatea. Pentru Platon,
paralelismul era însă doar aparent, căci lumea sensibilă era subordonată lumii
suprasensibile. Diferenţa de statut ontologic era reflectată şi la nivel epistemologic.
Cunoaşterea veritabilă, episteme, era rezervată ideilor, în timp ce, cu privire la
lumea sensibilă, aflată în perpetuă schimbare omul putea să aibă doar opinii, păreri.
Kant va inversa acest raport epistemic arătând că singura cunoaştere posibilă are
drept obiect lumea fenomenală, în timp ce noumenul rămâne inaccesibil
cunoaşterii. Lupaşcu merge pe linia kantiană admiţând că datul afectiv este „un fel
de noumen kantian” 30 , „în sensul că este ceva ontic, pe care logicul nu-l poate
cunoaşte” 31 , dar care nu se confundă cu noumenul kantian, deoarece raportul
noumen – fenomen este diferit de raportul afectiv – logic: „afectivul nu este mai
26
Emil Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 17.
27
Stéphane Lupasco, Du devenir logique et de l’afectivité ..., vol. II, p. 284.
28
Ibidem.
29
Ştefan Lupaşcu, Logică şi contradicţie ..., p. 115.
30 Ibidem, p. 119.
31 Ibidem.