revista de filosofie review of philosophy

5 Afectivitatea ca principiu ontologic la Ştefan Lupaşcu 623
Ajunge să parcurgi toate domeniile percepţiei şi acţiunii, ale conştiinţei şi ale
inconştienţei, pentru a înţelege că tot ce se prezintă ca existent este în raport cu un
alt existent. Existenţa lucrurilor şi a fiinţelor este funcţia sine qua non a
raporturilor, a relaţiilor; totul este raport, totul este relaţie în ceea ce se prezintă ca
existent. În schimb – şi acest fapt este extrem de important şi de misterios – tot ce
apare şi dispare ca stare afectivă, cutare plăcere, cutare durere, nu se raportează la
nimic altceva decât la ele însele: „ele nu sunt relaţionale, ele sunt, ca atare îşi sunt
suficiente lor însele.” 10
Dacă un Th. Ribot arăta că alături de logica propriu-zisă, cea a raţionamentului,
există o „logică a sentimentelor”, că logica afectivă şi cea raţională au acelaşi statut
deşi operează în mod diferit, încercând prin aceasta să acorde afectivităţii realitatea
pe care secole întregi de gândire i-au negat-o, Ştefan Lupaşcu merge mult mai
departe făcând din aceasta un principiu ontologic de sine stătător, care nu există
prin opoziţie cu raţionalul, cu logicul, căci nu intră în relaţie cu acesta.
Afectivitatea este exterioară logicului şi reciproc. Această exterioritate nu este una
„de poziţie”, în sensul că afectivitatea, fiind exterioară logicului, logicul ar fi
interior afectivităţii, s-ar afla cu aceasta într-o relaţie de tip conţinut-conţinător sau
reciproc; între ele există un paralelism mai riguros şi mai enigmatic decât cel dintre
res extensa şi res cogitans cartesiene, sau cel dintre monadele leibniziene. Avem
două serii paralele de termeni sinonimi: afectivitate-fiinţă-absolut, respectiv logicexistenţă
(nefiinţă)-relaţional.
În Experienţa microfizică şi gândirea umană, Lupaşcu se întreba: „Cum este
deci posibilă o dualitate a lucrurilor? Dacă între ele există efectiv o ruptură, ele
constituie două lumi paralele care nu pot decât să se ignore reciproc. În consecinţă,
cum le poate sesiza spiritul fără să opereze contactul uneia cu cealaltă printr-o
intervenţie miraculoasă, fără să apeleze, ca Leibniz, la o armonie prestabilită, la un
agent de natură divină?” 11 La prima întrebare Lupaşcu răspunde punând ca
principiu explicativ al existenţei un dualism explicit antagonist ai cărui termeni au
aceeaşi natură (doar astfel interacţiunea lor este posibilă). Răspunsul la cea de-a
doua întrebare este mai nuanţat şi mai ambiguu în acelaşi timp. În întrebare ne
sugerează, iar în volumul I al tezei sale de doctorat afirmă explicit, că „două naturi
diferite, într-adevăr, nu se ating, se ignoră în mod riguros” 12 . Însă, oricât de străine
ar fi existenţa şi fiinţa, ele nu se ignoră în mod absolut; oricât de, enigmatice, de
stranii sunt coincidenţele dintre ele, acestea sunt un fapt incontestabil. Descartes
însuşi a recunoscut acest fapt: „nimic nu mă învaţă mai lămurit natura decât că am
10
Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, traducere, note şi postfaţă: Vasile Sporici,
Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 1999, p. 27.
11
Ştefan Lupaşcu, Experienţa microfizică şi gândirea umană, traducere, studiu introductiv şi
note de Vasile Tonoiu, postfaţă de Basarab Nicolescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 88.
12
Stéphane Lupasco, Du devenir logique et de l’afectivité, vol. I, Le dualisme antagoniste,
Paris, Librairie philosophique J. Vrin, 1973, p. 40.