revista de filosofie review of philosophy

622
Maria Michiduţă 4
În schimb, deşi orice fenomen, orice existenţialitate, poartă în natura lor (o
natură logică, deoarece logicul se identifică, la Lupaşcu, cu existenţa) o dualitate
contradictorie, orice ştiinţă, orice filosofie, practic orice cunoaştere a încercat să
elaboreze modele explicative care să suprime, să evite, să transceandă acest conflict.
Lucrurile stau însă exact pe dos, consideră Lupaşcu: conflictul defineşte
existenţa, care înseamnă devenire, luptă continuă a dinamismelor antagoniste.
Această luptă în care niciunul dintre termeni (cuvânt impropriu, de altfel, căci în
această devenire continuă nimic nu este absolvit de schimbare, nimic nu capătă
soliditatea necesară utilizării adecvate a cuvântului termen) nu îl biruie definitiv pe
celălalt este descrisă cel mai corect, după Lupaşcu, de cuplul actualizarepotenţializare.
Practic avem de-a face cu o trecere spre act, dar niciodată în act,
(sau, reciproc, cu o trecere spre potenţial, dar niciodată cu o potenţializare deplină),
cu trei posibile situaţii de echilibru (un echilibru stabil sau instabil, dar niciodată
indiferent, pentru a folosi termenii consacraţi în fizică), două de tip disimetric şi
unul de tip simetric ale unei materii-energii, aptă să dea seamă de continua
devenire a tot ceea ce există; pentru cunoaşterea acesteia este nevoie de o logică
non-aristotelică, logica dinamică a contradictoriului. Aceasta nu mai este doar un
organon sau un canon al cunoaşterii, ci devine practic o onto-logică a existenţei:
„Logica dinamică a contradictoriului se înfăţişează astfel ca logica experienţei şi
totodată ca experienţa logicii” 9 , o logică ce postulează contradicţia şi terţiul inclus.
Dar, dincolo de existenţă, complet străină de zbuciumul continuu al acesteia,
se află fiinţa, identificată de Lupaşcu cu afectivitatea. „De la primele mele lucrări –
cele ale tezei de doctorat – până la ultimele, nu fac decât să expun diferenţa de
natură între ceea ce relevă existenţa şi ceea ce caracterizează manifestările
afectivităţii: dureri, suferinţe, neplăceri, plăceri, bucurii. Toate fenomenele
constitutive ale celor trei materii – fizică şi biologică, nucleară şi neuropsihică – se
prezintă ca relaţionale: se definesc în raport cu ...; nimic, niciun fenomen, niciun
fapt, n-ar putea să existe prin el însuşi, fără a se referi la altceva, la un alt fenomen,
la un alt fapt. Dacă este identic, omogen, este în raport cu ceea ce nu este:
eterogenul; orice obiect în raport cu altul (această masă în raport cu acest scaun,
această formă în raport cu alte forme, această culoare în raport cu altă culoare, un
sunet în raport cu o tăcere, sau un alt sunet etc.); o noncontradicţie nu există decât
în raport cu o contradicţie şi viceversa, un nucleu atomic în raport cu particulele
sale; în nucleu, nucleonii care îl constituie în raport cu nucleul şi cu alţi
constituenţi, un corpuscul în raport cu o undă, o parte în raport cu un întreg etc. La
fel este în cazul influxurilor aferente: senzaţiile există unele în raport cu altele
(dacă n-ar exista decât o culoare n-ar exista culori), în informaţiile influxurilor
aferente, cutare gest, cutare mişcare nu are valoare decât în raport cu altele, sau în
raport cu lipsa motricităţii.
9
Ştefan Lupaşcu, Principiul antagonismului şi logica contradicţiei, traducere, note şi postfaţă
de Vasile Sporici, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2000, p. 22.