revista de filosofie review of philosophy

596
Laura Pană 4
– actul filosofic şi amploarea răspunderii pe care acesta o poartă 3 ;
– actul creaţiei – Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973) sau
Schiţă pentru istoria lui „Cum este cu putinţă ceva nou” (1940).
Subliniez, în acest context, că putem evidenţia, uneori în cadrul aceleiaşi
lucrări a filosofului prezentat, corelaţia dintre sistemicitate şi originalitate. Astfel,
în principala sa lucrare de ontologie, găsim următoarea succesiune sugestivă de
paragrafe: „Devenire şi fiinţă”, „Devenire întru fiinţă” şi „Devenire întru devenire”.
Precizăm, dacă mai este cazul, că aici originalitatea nu este doar de limbaj, ci se
dovedeşte a fi, în principal, originalitate în gândire.
Sistemicitatea şi ideea sistemicităţii pot fi ilustrate prin numeroase şi variate
abordări implicite, de către Noica, a problematicii teoretice şi metodologice a
acestei orientări intelectuale (ştiinţifice, filosofice, artistice etc.). Preocuparea sa
pentru această problematică apare chiar în diferite forme. Evidenţiem, pentru
actualitatea sa, următoarea formulare: „orice filosofie face ... trecerea de la
«conştiinţa despre ceva» care ar trebui să fie adevărul şi ordinea, la «conştiinţa de
sine» care să fie adevărul şi ordinea”.
M.2. Conştiinţa filosofică. În spiritul hegelian, la fel de fidel exprimat în
Ştiinţa logicii, ca şi în Filosofia spiritului, gânditorul nostru concepe filosofia ca
formă a conştiinţei de sine. Este sugerată chiar o structură a conştiinţei filosofice,
întrucât este studiată conştiinţa etică, drept domeniu al filosofiei.
Într-un alt context, acela al discutării diferitelor acte de cunoaştere, care au
loc în „cercul cunoaşterii”, la rândul său, integrat în „cercul conştiinţei”, Constantin
Noica consemnează un aspect chiar mai general şi pune o întrebare sugestivă.
„Conştiinţa filosofică numără şi alte acte, care, de asemenea, ar trebui să se
desfăşoare sub semnul cercului. Este acesta cazul pentru actul etic?” (Subl. C.N.) 4 .
Menţionăm, în acest context, că logica şi etica sunt considerate, uneori, la
Noica, drept cele două jumătăţi ale filosofiei. Ne-am putem întreba, atunci, unde
este locul ontologiei, al gnoseologiei? De fapt, în acele locuri, filosoful de la
Păltiniş intenţionează să evidenţieze cele două părţi, tradiţional separate, ale
filosofiei: filosofia teoretică şi filosofia practică, tratate drept autonome, dar
complementare, începând cu Kant.
Conştiinţa filosofică se bucură, la Noica, de o tratare amplă şi atentă. În
structura conştiinţei filosofice, un loc aparte este rezervat conştiinţei etice, motiv
pentru care o vom studia, în legătură cu categoria de conştiinţă, mai detaliat, în
ultima parte a studiului.
Paginile referitoare la conştiinţa filosofică găzduiesc şi referiri la subiecte ce
dovedesc diversitatea şi originalitatea gândirii filosofului. Astfel, figurează ca un capitol
distinct, în tratatul său de ontologie, paginile despre „Cercul în conştiinţa filosofică”.
2 C. Noica, Încercare asupra filosofiei tradiţionale, în Devenirea întru fiinţă, vol. I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 22.
3 Ibidem, p. 131.
4 Op. cit., p. 22.