revista de filosofie review of philosophy

9 Limbajul ca orizont al filosofiei în scrierile lui Constantin Noica
care are drept stare de consecinţă însumarea pe care o determină. În această situaţie
apare dificultatea lor de a fi dezvăluite, descompuse, înţelese integral. Subînţelesurile
sunt inefabile, de neatins, ele conţin secvenţe paradoxale rezultate printr-o idealizare
care nu este, însă, de natură cognitivă – ca o renunţare la trăsăturile ineditului
explicativ în mod conştient, metodologic. Dimpotrivă, admitem coexistenţa unor
momente de idealizare afectivă, emoţională capabilă de amplificarea, adăugarea unor
„arabescuri de sens”, de nuanţe „metafizicizante” în forme maxime.
Idealizarea pe care o provoacă subînţelesurile o concepem ca pe o renunţare,
dar nu de ordin metodologic, nu o detaşare de corespondenţa cu realitatea şi cu
înţelesurile. Necesitatea de a reveni la lumea reală, pentru a o cunoaşte mai profund
emoţional, mai divers afectiv, conferă specificitate idealizărilor purtate de către
„subînţelesuri”. Idealizarea devine opusul aceleia de ordin conceptual, ştiinţific
(reducere cognitivă, metodologică a bogăţiei trăsăturilor realului la obiecte ideale:
„punctul”, „linia dreaptă” etc.).
Avem în vedere notele esenţiale care o prezintă ca o inflorescenţă de nuanţe
cognitiv-emoţionale. „Restul” ca scop şi ca manifestare în act a subînţelegerii este
nedefinire, nedeterminare, nespecificare strictă. Restul ca noţiune din sfera
subînţelesului este unic pentru că are conştiinţa necuprinderii sale în totalitatea care
conţine absenţe notabile; „restul” ca noţiune nu este pentru toţi, pentru că are
geneza prin acte unice de semnificare pentru un subiect şi poate să aparţină unor
iniţiaţi în cuminecarea „întru” ceva. Paradoxul dublei idealizări a „restului” constă
în desfăşurarea actelor cu „rest” în spaţii închise prin excelenţă (satul, universul
femeii, al iubirii), dar caracterizate de o explozie de înţelesuri, supoziţii, de bogăţii
necuprinse în acte închise de semnificare.
„Restul” deţine în descoperirea multiplelor sale faţete o plenitudine subtilă şi
greu de explicat, de cuprins, de descifrat. El poate fi interpretat ca o stare de
răzvrătire obiectivată într-o cuprindere permanentă şi dinamică de sensuri, ceea ce-i
conferă independenţa relativă faţă de posibilitatea de a-l îngloba în sensuri
complete, în notele esenţiale ale noţiunilor.
Restul este nedescifratul, nu ca o imposibilitate, ci, paradoxal, ca o speranţă,
o nouă cale, un alt demers prin care se atinge dezirabilul, promisiunea, acel secret
al intenţionalităţii subiective. Această construcţie speculativă deţine o rezervă de
înţelesuri care pot fi dezvăluite printr-o participare esenţial cuminecativă înainte de
a deveni comunicativă. Un atare moment al discontinuităţii creatoare cuminecarecomunicare
am evidenţiat-o prin formularea a două teze: 1) comunicarea este un
proces dual cu un dinamism subiectivizant conferit de cuminecare; 2) dualitatea
comunicare-cuminecare este amplificată subiectiv de către cuminecare 41 .
41 Maria Cornelia Bârliba, Medierea interpretativă în comunicarea contemporană, în
vol. „Limbă, Cultură şi Civilizaţie în Contemporaneitate”, a II-a Conferinţă cu participare
internaţională, Bucureşti, Editura Politehnica Press, 2008, p. 50.
589