revista de filosofie review of philosophy

588
Maria Cornelia Bârliba 8
indirect în descifrările noiciene: lipsa de identitate desăvârşită a cuvântului, care îi
conferă fascinaţia 38 . Magia restului creat de dor, nedesăvârşirea identităţii dorului,
neputinţa cuvintelor de a încăpea întotdeauna în comunicare prin rămânerea lor într-o
fiinţare deschisă în care sunt percepute prin „a fi” şi „a nu fi” cuvinte adevărate
prefigurează „ontologia dorului”, o devenire întru fiinţă a sentimentelor de dor,
exprimate prin sintagma atât de bogată în descătuşări de înţelesuri şi trăiri subiective
subînţelese. Filosofia „limbajelor” dorului o caracterizăm ca o introducere „în” dor,
în problematica exprimării lui în limba română, care nominalizează această
împovărată chezăşie a desăvârşirii sau a identificării sale întru desăvârşire prin rest.
În spiritul cugetării noiciene, fiinţa umană, „subiectivul” conştient de toate
avatarurile sale se plasează într-un plan reflexiv superior, într-un etaj metateoretic,
într-o introducere „la” dor, devenind „sinea dorului”. „Opera” dorului este percepută
de către fiinţa umană ca o exteriorizare a fiinţării sale care aspiră la o revenire în
intimitatea subiectului, la o interiorizare pe meandrele nedefinite, proprii acestui
fenomen dinamic într-o lume care „cuminecă prin hotarele mişcătoare ale «inşilor» şi
persoanelor umane” 39 . Introducerea la dor, căutările infinite ale spiritului spre
perfecţiunea subînţelegerilor generoase cu sensurile cuvintelor se află sub imperiul
unei dorinţe-certitudini: „Dar toată tăria cuminecării este să se întindă până la
graniţele cele mai depărtate ale comunicării” 40 .
Într-o primă fază a sintezei treptelor rostirii noastre putem enumera:
„cuminecarea”, „subînţelegerea”, „dorul”. Această triadă a unor „categorii” ale
filosofiei limbajului, prezente în exegezele noiciene, aparţine unui registru
metateoretic, deţine un nivel explicativ mai bogat în sensuri călăuzitoare pentru
întâlnirile cognitiv-emoţionale ale subiectului cu lumea. Primul nivel al treptelor
creează „restul” atât ca o categorie cât şi ca un univers, ca o fiinţare a subiectivităţii
care se regăseşte sau speră să se întâlnească cu sine în contexte ale unor descoperiri
de noi cuvinte, expresii purtătoare de subiectivitate pură.
„Restul” în procesele de comunicare-cuminecare guvernează rostirea prin
descătuşarea subînţelesurilor într-un proces de idealizare. Subiectul uman este
creator al „restului” ca o vocaţie a subînţelegerii, pe de o parte, şi tot el, subiectul,
devine interpret/mediator al acestuia într-o relaţie de aşteptare, de identificare a
non-fiinţei „restului” (în faza sa potenţială) cu valenţele aflate în desfăşurare. El
deţine cu certitudine rolul de model explicativ, model subiectiv, lingvistic pentru
subînţelesurile care eliberează fiinţa umană pentru sine şi pentru alţii prin
subînţelesurile subliminale.
Subînţelesurile din sfera restului nu pot fi înţelese, descifrate în totalitate de
către ceilalţi. Ele sunt caracterizate prin trăsăturile cognitivităţii, având calităţi
inteligibile şi prin afectivitatea răspunzătoare de puternica lor centrare emoţională,
38 Ibidem.
39 Ibidem, p. 191.
40 Ibidem.