revista de filosofie review of philosophy

7 Limbajul ca orizont al filosofiei în scrierile lui Constantin Noica
Caracterul „numenal” consolidează o anumită putere de înţelesuri ale
cuvintelor care deţin în construcţia lor o matrice arhetipală. Este în unele cuvinte
ceva dintr-un „arheu”, a spus Eminescu 31 . Ele au o putere magică, mitică învăluită
parcă în misterul existenţei. Aceşti arhei, aceste străfunduri arhetipale „eliberează”
înţelesuri pentru explicarea lumii, înţelesuri parţiale ocrotind principiile generale,
fundamentale, niciodată pe deplin dezvăluite. Această încărcătură de semnificaţii
contribuie la densitatea sporită a cuvintelor de dor, exprimate uneori nu prin
cuvinte, ci prin idei. Din punct de vedere logic, „partea”, unele cuvinte pot prelua
asupra lor rolul frazelor, ceea ce conduce la implicaţia inversă: nu se porneşte de la
concept, ci prin inferenţe se ajunge la concept. Similar, într-un proces paralel, se
poate constata că demersul comunicării nu debutează la nivelul cuvântului, ci se
încheie cu acesta, înţeles a fi „conceptul întrupat în vorbire” 32 .
Concluzia lui Constantin Noica: cuvântul propune o mai mare bogăţie de
sensuri decât conceptul, care poate fi caracterizat doar prin sferă şi conţinut, spre
deosebire de cuvânt, care are sferă şi câmp („însemnare şi înţeles”), dar şi o notă
esenţială, „libertatea”. Unitatea pe care o exprimă conceptul asupra existenţei este
depăşită de cuvântul din sfera dorului, care s-a ridicat la „funcţia de ordin mitic a
rostirii” 33 . Aceste cuvinte îşi creează mitul într-o bogăţie de înţelesuri pe care doar
ele le cuprind. În această etapă a sublimării rolului său, cuvântul împătimit de
„dor” reprezintă mitul unei culturi sau mitul omului. Filosofia lui Constantin
Noica, cuprinzătoare în nuanţele speculative ale specificului rostirii româneşti, va
susţine idei cu caracter de program metodologic: „Un cuvânt de-al nostru poate
repovesti lumea” 34 şi „dacă un cuvânt bine gândit reeducă lumea, ajutând-o să se
împace cu sine, deopotrivă lumea şi noutăţile îi pot reeduca un cuvânt” 35 .
Îndrăzneala „sfioasă” a lui Constantin Noica, constitutivă atitudinii sale de
„înţelept” al filosofiei limbajului, devine perceptibilă după implorarea (în sensul
comuniunii grecilor cu zeităţile Olimpului) pentru „tot ce e vag, insesizabil şi de
neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor” 36 .
Formaţia şi funcţia dorului, lecţia şi rătăcirile lui prin limba noastră ar putea
alcătui „tabla de materii” a părţii noastre de dor ca o durere, acea durere „de-a nu putea
spune ceva fără rest, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat” 37 .
Orizontul câmpului semantic pentru „dor” transcende planul afectiv, deschizând
sfera cercetării analitice. Asistăm la formularea unei teze prezente explicit sau
româneşti”, vol. IV, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2008, p. 106.
31 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, p. 322.
32 Ibidem.
33 Ibidem, p. 323.
34 Ibidem, p. 227.
35 Ibidem, p. 234.
36 Ibidem, p. 205.
37 Ibidem, p. 208.
587