coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

ALMANAHlui, plină de succese, nu i-a folositla nimic, o bătrână croşeteazănimicuri, controlorul plictisitcompostează inexistenţe…Ei, şi…ZiuaAzi a fost o zi nesfârşităplopii s-au îngropat în albastrulimbile cesasului au mers înapoitu te-ai întors plictisităîn marea noastră iubiredin lacrimile pe care le-am plantatprintre cuvinteau răsărit copaci ornamentalioraşul e împodobit cu zgura magnoliilorşi sunt atât de fericitîncât ziua de azi e ieri.TitanicNiciodată nu discutăm despre cadavrulînmormântat în pielea noastră, desprecarnea şi muşchii care acoperă moartea…Tot timpul ne punem oglinzi în faţă –ca să părem vii, tot timpul ne prefacemcă suntem nemuritori, tot timpultrăim fel de fel de vieţi ale altora;orhestra cântă şi suntem în extaz…O picătură sărată ni se strecoarădin când în când sub gene şisuntem fericiţi şi dansămpe postamentul de gheaţă…Georgeta STANCIURăsfrângeri curgând din răsfrângeriLumina din mesteceni coboarătoamna pe Valea Buzăului. Culoriledin fâneţe şi poieni stau la sfat şivestesc oamenilor că prunele se coc.Roadele acoperite de argintul neatinsuluiinundă în târziul toamnei, povarna.În camera de alături amintirilesunt nestinse ca lumina felinarului legatcu o sârmă ce coboară din tavan,lumină răspândită peste patul dinscândură, acoperit cu fân proaspăt uscat.Miros de fân şi de prune, clipe rămaseîn urmă dar păstrate cu toatăputerea dimineţilor. În munţi cu stâncice par ziduri de palate primise viaţăpovarnagiul ai cărui ochi de lacrimăpriveau bucuria pe care o simţea decâte ori lumina depărtările întunericuluicu o poveste. Pădurea, cerul, izvorulerau credinţa lui. La munte dorule mai mare. Vara culegea cireşii,cosea fânul. Acum, la ceas de dor,scoate din firidă un fluier. Îşi îndreaptăprivirea peste timpul cu flori de poiană,cu ramuri de cetină, cu buchetede lacrimi, iar focul din cotlon deseneazăpe ziduri frunze ce acoperă întrebăricu încrederea în tăcerile toamnei.În cântecul fluierului se deschidedrumul de legendă. O înghiţitură, douădreg glasul. Ceaşca rămâne alături.Omul caută în el cu încredere. A învăţatsă înţeleagă tăcerea.. Cu două pietrenetede sfarmă coaja groasă a alunelorde pădure. Uneori aprinde pipaşi se aşază privind armonia culorilorcare aprind gânduri ce nu pot fi ucise.Mesteacănul a simţit gustullacrimilor. Tulpina lui l-a sprijinit. O-mul acesta nu a crescut strâmb, nu aştiut ce înseamnă să fii copleşit deridicol şi nu a fost tulburat de un sufletînghesuit. A ştiut că în adâncimealui nu încap ura răscolitoare şi nici vălulce întunecă lumina. A ştiut că iubireae un semn al unei generozităţi divine.Înzestrat, a ştiut că trebuie să-şiva-lorifice darul. A păşit în iarba înal-67