coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

ALMANAHîntorc într-un minut… Să nu fugi!"„Ascultă, citeşte-mi ochii, a-tinge-mi părul, cântă-mi... Ştiu că a-pusul ăsta e al meu, ai să vezi; deschidfereastra şi zbor… Ştiu că pot să zbor!Aaaau! pereţii ăştia trebuie să vorbeascăpentru că numai Dumnezeuştie că îi aud cântând"„Te-ai ţicnit, Ruxandra, de cedracu' stai pe covor şi râzi?!“M-am întorsM-am întors! Mă furişez cugrijă ca să nu-i trezesc pe ai mei, îmilas pantofii în hol, deschid calculatorulşi mă caut. Obosesc de singurătateaîn care nu mă găsesc. Mă duc laculcare. Călătoresc prin vis cu adidaşiiprăfuiţi, cu căştile în urechi la maximum,ca să n-o aud pe mama cândţipă la mine. Nu pot să-i spun că mis-a sucit lumea, mi-a fost dărâmatădin temeli şi a fost reconstruită din zidurisubţiri de plastic. Cutreier oraşulcu prietenii şi mă intoxic cu fumul ţigărilorlor. Sunt o fumătoare pasivăînrăită! Vino mamă să mă vezi!!! Suntmândră de mine şi nu o să cer niciodatăiertare pentru ce am făcut, nu osă-mi cer iertare pentru nimic, mă înţelegi?Chiar dacă îmi asum vina pentrutoate dezastrele, pentru toate zvonurile,pentru toate spulberările…Trebuie să mă cazez la dezintoxicare…Mi-a amorţit corpul de atâtaotravă, am nevoie de un moment deluciditate în care să mă văd pe mine,străina din oglindă. Trebuie!Semnele zilei de ieriSimt că te cunosc… Simt căte-am mai văzut, în alt mileniu, în altsoare… Te uiţi la mine cu ochi amari,prin care se văd zborurile altui timp…Simt că te recunosc, zâmbetul tău miaduceaminte de un deşert, de o lumeveche, stranie. Spune-mi, îmi recunoştivocea?Simt că şi tu mă recunoşti.Parcă lumea şi-a ridicat cortina şi a-cum apare aşa cum e ea, adâncă, plinăde tot ce eu nu înţeleg, plină de scânteilenegre ale nopţii. Acum suntemnoi: nu e nevoie să simţi - simt eupentru tine, nu e nevoie să văd - vezitu pentru mine.Cerul îmi rosteşte numele,acum văd tot: Ziua de ieri a fost, nu semai întoarce. A fost demult, acum ealt timp, dar semnele ei, sunt aici…Trag după mine semnele zileide ieri…LuminaAnca ELISEINorul vine mereu când dibui drumulşi mi se aşează peste suflet.E un nor greu ca de plumb,mă obişnuisem să-l plâng până la capăt.Dar am descoperit, într-o zi,că dacă întind mâinile mai sus puţindau de lumină.65