coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

ALMANAHSe aşeză în scaun încercândsă găsească o soluţie, să găsească ceva.Mereu s-a descurcat cu problemelede suflet ale copiilor, cu singurătatealor, cu dorul de părinţi. Trebuiasă găsească şi acum o cale.Începu să alerge cu gândulpeste case, peste văi, peste munţi şipeste multa zăpadă, ce parcă cuprinsetotul. Cetini de brad, globuri şi steluţe,zăpadă, îngeri, zăpadă, cetini debrad, steluţe, globuri, zăpadă, lumină…multă lumină.Oana alerga desculţă prin zăpadăstrigând: „Hai bunicule, hai bunicule,hai vino!”… Şi râsul ei – curatşi alb ca zăpada – strălucea peste tot…Oameni şi copii ieşeau din case cugloburi colorate şi crenguţe de brad înmâini, chiuind, râzând, ţipând: „Undeesti Oana? Hai vino cu noi...haibucurăte cu noi!” Ningea cu fulgimari, aşa încât mulţimea de oameni şicopii, deveni albă ca şi râsul Oanei,care alerga desculţă înaintea mulţimiistrigându-l pe bunicul...Zgomotul soneriei de la intrareîl trezi. Se uită în jur. Realitateaîl sperie. Era dimineaţă! Afară, ca şiîn vis, ningea şi era multă lumină. Seridică şi cu paşi mecanici se duse sădeschidă.Rămase uluit: în uşă era unbătrân, cu părul alb, cu ochi pătrunzătorişi buni. Avea o statură impresionantă.Stătea între el şi zăpadă. Sepriviră mult timp, fără ca vreunul dinei să scoată o vorbă, fară să clipească.Doar zgomotul fulgilor ce se aşezaupe pământ, liniştea ninsorii şi gândurilelor nerostite.Bătânul nins, semăna cu cel carevenise de mai multe ori să ceară uncopil. Dincolo de el ningea parcă dintotdeauna.– Am venit …– Ştiu … urmează-mă!Îl duse la patul Oanei care dormeacu perna în braţe.Zâmbea, semn că visa frumos.Bătrânul se aşeză pe patul Oaneişi-i luă o mână între ale lui.O lumină ciudată pătrunse în aerulcamerei şi în zâmbetul Oanei.„Domnul” se depărtă, cu teamăşi cu bucurie, ca de o minune pe carenu voia să o tulbure.Se furişă în biroul său şi deschisefereastra.Fulgi mari , ca nişte bucăţi de linişte,cădeau necontenit din cer saupoate dintr-o albă aşteptare.59