coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

ALMANAHde-a nu ştiu câta spiţă, însă a murit peloc. Îndată ce s-a încheiat scena dincasă, a încetat să mai existe. Cu pistolulmai avea o şansă, îl răneam şi sefăcea, poate, bine. Aşa n-a avut niciuna.L-am declarat mort şi gata. Pe a-tunci, dacă luam o hotărâre, nu reveneamaspra ei. Eram categoric, asta e.Am decis să nu-i pronunţ nici numeleşi, cum ai văzut, până acum m-am ţinutde cuvânt. Pentru a evita discuţiilecare ar fi urmat, explicaţiile penibilesau mai ştiu eu ce situaţie s-ar fi creat,Ioanei nu i-am adresat niciun cuvânt.Într-un fel, şi ea a ieşit din scenă.A încercat în fel şi chip să seapropie de mine, să-mi spună ce s-aîntâmplat. Dacă a văzut că nu-i vorbesc,a tăcut şi ea mult timp. Era o situaţiepenibilă, absurdă. Stăteam înaceeaşi casă, la aceeaşi masă, dormeamîn acelaşi pat şi nu ne vorbeam.Doar cât era neapărat nevoie, să nuobserve copiii. Nu cred că nu-şi dădeauseama, erau deja mari.După un timp, Ioana a devenitşi mai abătută. Simţeam că o macinăceva mai important decât scenacu vărul. O vedeam cum fierbe, cumse zbate, de parcă se îneca şi căutadisperată ceva de care să se prindămăcar cu un deget. Poate acel cevaeram eu. Câteva zile la rând s-a rugatsă o ascult: „Măi, omule, Sănducule,ascultă-mă, barem, dacă nu vrei să-mivorbeşti! E ceva foarte important, numă rog de tine degeaba. E tare important,e urgent. Ascultă-mă, măi omule,până nu e prea târziu!”Nu am un suflet de câine, nusunt atât de nesimţitor. Durerea eiînvinsese mândria mea, încăpăţânareamea prostească. Şi, pe deasupra, eramros de curiozitate. Ce voia să-mi spună?Ce era atât de important? Aşagândeam în ziua în care mă hotărâsemsă mă lămuresc cu Ioana, să trecempeste tot ce va fi fost şi să aduc iarzâmbetul pe chipul ei şi în casă, iar eusă termin cu şirul de frământări. Nuîmi mai rămânea decât să-i spun toateastea când mă întorc de la serviciu.N-am apucat, n-am mai apucat,asta e. M-am trezit că vine comandantulla mine în birou, nu preadădea el pe acolo, nici nu m-a lăsatsă-l salut, m-a luat cu binişorul, cemai zic, ce-am mai făcut, să-mi spună,până la urmă, pe departe, că s-aîntâmplat ceva la mine acasă. „Nu egrav, soţia ta e la spital, nu-i cine ştiece, are temperatură, se face bine,mi-au spus mie, de acolo, că se facebine”, a zis, dar eu nu-l mai auzeam.N-are rost să-ţi spun stărileprin care am trecut, când ştiam cădimineaţă Ioana era bine, bine nuputea fi în situaţia ei, dar sănătoasă,un pic slăbită, cu cearcăne, doar atât,nici vorbă de boală. M-am văzut laspital, eram năuc, nu ştiam ce se petrece.Mi s-a spus că a făcut ce a făcutsă scape de copil, s-a infectat rău,nu-i mai trece febra. Care copil? Eunici nu-i vorbisem în ultimul timp.M-au întrebat toţi dacă ştiu ce s-a întâmplat.Ce să explic, n-aveam nicimăcar idee. Ioana apucase să-mi spună,când ne-au lăsat singuri, pentrucâteva clipe: „Puteai să mă ierţi… Alnaibii…”Nu ştiu cum am trecut pestemomentele cu plânsetele copiilor, alesoacră-mi, ale rudelor din Moldova,ale vecinelor, care îmi sfâşiau inima,cum au decurs înmormântarea, pome-39