coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

Fereastra - 2009zori, în tăcutele trude, / Te cheamă petine puţin... // O tristă poemă de foi /Îmi spune-o poveste de noi... / Adio,pustiu şi fior. / Va fi poate-odatăamor...”Ultimul vers reveni într-unrefren. Fredona cu ochii aproape închişi.Apoi mă privi lung şi părea căcere un răspuns. La plecare mi-astrâns amândouă mâinile şi cred căgestul a fost reciproc...– Sper că nu este acum acel„adio!”– Dar pentru mine este pustiuşi fior... când trebuie să aştept... Poate,de aceea, ar trebui să fie şi „adio!”.N-am ştiut ce să răspund.Uneori era aşa de greu de înţeles. Opromisiune, un angajament?– Va fi poate-odată amor – amai repetat când a trecut pragul...L-a cuprins întunericul străzii,şi pe mine o tristeţe grea. Când amrămas singură, mi-am spus: omulacesta intră adânc în sufletul meu! Epoate nefericit, şi eu nu pot să-l facfericit?! Nu pot... nu ştiu cum...L-am mai văzut o dată îniarna lui 1922. Am făcut o vizită familieiVasiliu – Langa, ca astfel să-l maivăd pe poet. Fratele cât şi cumnata sami-au povestit cu ce tărie îşi purta suferinţa.Aproape nici nu-i simţeauexistenţa. Masa i se servea în cameră,unde rămânea întins pe pat. Îşi aplicasingur tratamentul pentru a nu supărape nimeni. Citea, scria, fuma sau rămâneaîn reverii prelungi cu ceasurile.Îşi acorda vioara în surdină cântaromanţele preferate sau improvizamelodii personale. Îşi petrecea vremeaîn această sihăstrie artistică (...)A fost foarte vesel când m-a16văzut. Am stat de vorbă despre viitor.Nu va mai cere nici o slujbă în Bucureşti.Se va duce la Bacău şi va căutaacolo ceva... Poate am să vin şi eu!Spunea că trebuie să cunosc pepărinţii săi...Am ajuns la Bacău cu destulăîntârziere. În gară ne aştepta poetul cucele două fiice ale surorii sale, la caretrebuia să fiu găzduită (...) Ziua următoarem-am trezit târziu. Am fost gatacând intra poetul pe poartă, înfrigurat...Am stat pe balconul bine încălzitprivind amândoi pe fereastră. Promoroacase depusese pe case, pe arbori,pe firele de telegraf, în miliardede ace fine de cristal. Am admirat feeriade gheaţă de sub streşini. Mă ţineade mână şi tăcea. Într-un târziu, şopti:„Parcă e un decor de nuntă, nu-i aşa?“Aşa era...Neuitată a rămas seara petrecutăprima oară în familia sa. Toţisensibili la muzică şi poezie. (...)– Ce-ai rămas aşa pe gânduri,Iorgule? Zise tataia. Cântă-ne ceva.Iorgu şovăi Repetându-i-se invitaţia,aduse vioara, puse surdina, îşi rezemăbărbia pe marginea ei şi începu săcânte. A cântat cu atâta pasiune, încâtbătrânului îi şiroiră lacrimile. Eramcu toţii sub vraja cântecului său. Cântaseşi la Bucureşti, dar cu freneziadin seara aceea, nu! Pe frunte îi sclipeauace umede. Îşi şterse fruntea,sorbi dintr-un pahar. Lăsă arcuşulpentru o pauză. Fusese o flacără carearsese pe coarde, mistuită de emoţie şiînfiorare.– Aşa, Iorgule! Tare cânţi frumos!Dar prea te topeşti în cântecultău! zise tatăl.