Înaltul respect dându-le şi urmându-le cu folos.ALMANAHCând zeii cei mari înşişi purtau capete de fiare încununateDupă ce oamenii le-au luat libertatea dându-i uitării ingraţi:Lupii, capete de steaguri urlând în furtunoase armate,Iepele, stindarde ale senatului şi-ale marilor magistraţi,Leii din peşterile Hiperboreei până-n Mikene,Columnele ţinându-le cu labele late;De la o mare la alta păstorii,cu baltage şi arcuri, ai lumii cimeriene,Stindardele cu himere, schimbători sfincşi înălţând din cetate-n cetate.Tot mai aproape focul sparge cerul sumbru,Peste noi, către sud, a ieşit luna în bolţile de safirŞi-un luceafăr ca-ntre coarne de zimbruPrecum în stemele Moldovei lui Dimitrie Vodă Cantemir...O adiere opri greierii, flutură cântecul ruptCa o perdea smucită pe fereastră de-o mare trecere de curent,Bubuie tunetul prin ceruri până hăt, dedesubt,Cu stânca-i sonoră lovind magmele pe sub continent,Din Pomul noii Înţelepciuni cade auriu, fierbinte, Marele Fruct.Într-o clipită de pleoapă, flacără universală ne dă pe toţi în vileagCa o luare în braţe, la piept săltaţi din banalitate, şi contingent,Numaidecât scăpaţi de la sân cu întregul nostru meleagDupă ce zeul ne cercetase şi ne cântărise atentÎntr-o fracţiune de secundă datu-şi-a seama că se înşală –Nu meritam noi ridicarea din mult milenara greşală...Ce drept avea omul să tulbure sălbăticiunile firiiSchimbându-le obiceiurile, linguşindu-le cu mărire de herb,Numai Orpheus Tracul, feciorul cel imberb,Cu lira lui de aur strigând sylenii şi satiriiBinecuvîntează omenirea de la Templul Feciorului de Împărat Cerb.Iubind ca şi mine nevinovatele vieţuitoareSub Arborele Cosmic în edenica demult grădinăUn Cristos mai pur se va înălţa peste popoareCu începere din 16 August, Anul Şase, Era Postcreştină,Precum făcut-am noi această îndeobşte însemnare.13
Fereastra - 2009Pe culmile poezieiDin volumul „Bacovia –Poezie sau destin” deAgatha Grigorescu BacoviaÎn ziua de 22 iulie (1916) ieşindde la birou şi urcând la PoştaCentrală, pentru a expedia o scrisoare,auzii:– Domnişoară Grigorescu!Recunoscui, fără să întorc capul, glasullui Savela (Aurel Savela, fratelecumnatei lui Bacovia - n.n.). Voiam sănu răspund. Dar era la dreapta mea.– Iertaţi-mi îndrăzneala! Săvă prezint pe Bacovia. Lângă el seafla un bărbat mic de statură, puţinadus de spate, cu o pălărie de fetru cuboruri întoarse, pe care o scoasesalutându-mă şi întinzându-mi o mânăcatifelată. Îmi sărută mâna ce amîntins aproape maşinal... Nu avusesemtimp să mă reculeg din surprizace am încercat. O privire senină şidreaptă se fixă asupra mea. Apoi plecăochii parcă jenat de spontaneitateacu care mă privise atât de insistent.Era aproape şapte seara şi încădestul de cald. Am coborât toţi sprecheiul Dâmboviţei, cu malurile înverzite.Apusul îi trimitea raze aurii, furişateprintre castanii şi teii bătrâni,ţesând dâre de aur ce poleiau sărmanelevaluri murdare... Tăceam. Măsimţeam privită din două părţi, şi nuîmi era la îndemână scrutarea celordouă perechi de ochi: unii foarte albaştrişi mari – ai poetului, alţii negri,ca nişte măsline, puţin oblici, dinapoiaunor ochelari înrămaţi în aur. Osimţire ciudată mă făcea şi mai tăcută,deşi de fel eram comunicativă. Savelarupse tăcerea:– Ce înseamnă plimbarea astamută? Ei, Iorgule, ne-ai contaminat detăcere! Este un om foarte tăcut, domnişoarăGrigorescu!...– Aşa cum sunt poeţii... De cesă nu-i respectăm tăcerea? Poetul măprivi recunoscătorNu ştiu să mai fi spus ceva...Ne apropiam de Mitropolie. Savela sescuză că trebuie să urce la arhimandritulScriban, căruia îi ducea niştecărţi. Am urcat toţi trei dealul şi amcoborât, apucând spre parc împreunăcu poetul. Eram tăcuţi şi se simţeastingherit, ca şi mine.– Nu voiţi să intrăm să stămpuţin pe o bancă? Nu sunteţi obosită?Îmi spuse cu multă timiditate, dar şicu rugăminte în glas. Nici nu ştiu cei-am răspuns sau dacă am spus ceva.Ne-am aşezat pe o bancă în apropierealacului (...). Tăceam Parcularomea sub vraja acelei înserări de uncalm pictural. Se răcorea.Mi-am simţit mâna strânsă deo mână fierbinte şi, încet, vocea metalicăa poetului, cu inflexiuni de bas,depănă aproape de auzul meu melodioasapoemă „Amurg antic”. Supremapoezie a firii ne logodea atunciprin acea vrajă, ce mai târziu avea săse întunece, să geamă, să se convul-14