coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

137ALMANAHApa nu ajunge însă până la picioarele ei… Din această pricină corabia-iluzieeste tare departe… Până la ea mai sunt necesari câţiva pumni de lacrimi.Dar… neapărat corabia are s-o ajungă şi-i va aduce o mare schimbare!„Ce făceai aici?” au s-o întrebe, iar ea nu va spune decât: „Duceam o viaţă…neînţeleasă!” Întunericul creşte ca un aluat, corabia dispare, iar Maria cadeîntr-un fel de vis unde nişte bărbaţi sunt înşiraţi pe o aţă. Scoate unul câte unul,îi sărută pe rând, şi fiecare se transformă într-un pumn de nisip îmbogăţindpustiul.Şi-aminteşte o poveste din copilărie. O rudă la care ţinea foarte multîşi simţea sfârşitul şi se bucura, dar ea nu pricepea motivul acelei bucurii.„Vrei să mori?! – l-a întrebat. Dar dacă… n-ai vrea?!” Bunicul o învăţase unşiretlic de a înfrunta viaţa: „Când nu-ţi e prielnică o clipă, aşezi palmele pepământ, te dai peste cap şi cazi în clipa următoare!” Maria lipeşte palmele penisipul fierbinte şi se rostogoleşte. Repetă o dată şi încă o dată figura, dar…nu cade în afara pustiului! Corabia salvatoare a dispărut, nu se poate, cevacevatot trebuie să fi fost! Poate i s-a lăsat într-un loc anume un vas cu otravă,ori pe cineva care s-o pândească din întuneric!În timpul primelor nopţi, alergând după cămilă să se încălzească, părereade rochie i-a căzut, iar pustiul a avut-o în stăpânirea lui goală. Acummulţimi de viermişorii ce-mprăştie miros neplăcut se năpustesc asupra ei. Luminazilei îi învăluie trupul ce tânjeşte după îmbrăţişări şi zvâcneşte cu spatelelipit de pământ. Se minte că-i în braţele unui bărbat ce-o frământă ca pe unaluat. Se târăşte lângă un smoc de iarbă, se potriveşte în el şi-şi apasă sânii cumâinile, se mângâie pe pântec, pe coapse. Pământul nu are sex. Degeaba îşifreacă obrajii de pământ şi-i spune nimicuri, beată de iluzia fericirii. Sfârşitultinereţii şi frumuseţii i-a ajuns la picioare, se tăvăleşte acum pe ele.Ar cânta cântece deocheate. Saltă-n picioare şi cântă. Şi joacă. Şi-itoată numai sfidare. Într-un cântec se spune că o femeie se duce la un înţeleptpentru a afla dacă trebuie să-i mai fie soaţă bărbatului cu care se luase. „Care-imotivul?” e întrebată. „Când intră-n cuib doar ciripeşte în loc să cânte!”Şi… cântă Maria, se zbenguie, se răsuceşte turbată după umbra ei,aleargă la cămilă, îi cuprinde cu tandreţe grumazul, îşi lipeşte pulpele de botulfierbinte, dar aceasta se ridică de la pământ şi fuge. Până amândouă obosesc.Apoi închide ochii pentru a revedea, sub intimitatea pleoapei, peisaje, chipuride oameni care i-au spus măcar o vorbă frumoasă ori au îmbrăţişat-o. Îl vedepe tânărul binecrescut şi timid de pe corabie. Nu s-a schimbat, are aceleaşigânduri vechi şi pofte ce o aţâţă la desfrânare.Nu numai că face parte din lume, ci lumea este a ei. Comoara ei. Aicinu mai are nimic, nici măcar teamă de Dumnezeu. A ajuns singură în palmaLui care se face încetişor pumn.Şi Maria simte strivirea!❏