coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

131ALMANAHcontur şi viaţă. Şi o pietricică avea istoria ei. Radu întinerise, era sprinţar şivioi, ca un adolescent. Îl vedeam aievea cu rucsacul în spate, pioletul în mână,coarda la şold şi pălărioara de pânză împodobită cu insigne şi pene. Altfeldrumeţul, nu-i drumeţ. Îl vedeam mergând voiniceşte pe cărăruie, fluierând trilurimai ceva ca paserile cerului, el, un munte de om pe un munte de munte.Liniştea nopţii fu curmată de cântul cam hodorogit al unui cocoş,urmat, unul câte unul, de alţii. Instinctiv, privirăm ceasurile de pe mobile.– Ptiuuu, cum trece vremea? Iaca acum dă în de zori de zi. Hai să nepunem puţin capul-n pernă, că ne-o fi. Ne-am urat noapte bună, mai bine zisdimineaţă bună şi am plecat spre paturile noastre.Colonel dr. Mircea TănaseÎn decembrie, din noudespre revoluţie şi alte poveştiÎn fiecare decembrie încercăm,din ce în ce mai greu însă, să ne amintimcum a fost atunci, în ’89. Cu cât entuziasminocent am primit ordinul de a ne luaarmele şi ne-am suit în camioane şi apoiîn avioanele care ne-au aterizat în infernuldezlănţuit – de cine? – la Timişoara,la Bucureşti şi în alte locuri. Şi cu câtă înverşunarene-am târât prin noroaie, pesub gloanţe şi am luptat împotriva unorterorişti pe care nu i-a prins nimeni niciatunci şi nici în anii care au urmat şi cares-au topit în ceaţa postdecembristă, la felca şi iluziile multora dintre noi. Pentru că,dacă atunci am crezut o clipă că ei, eroiinoştri, n-au murit degeaba, curând şi dince în ce mai clar am realizat derizoriulacestui sacrificiu.Am crezut atunci că am pus şinoi umărul la sfărâmarea unor lanţuri carene strângeau din ce în ce mai tare, până ladurere, şi că din valurile de dragoste revărsatăasupra noastră de o mulţime buimacăvor rămâne măcar câteva umbre derecunoştinţă. Totul s-a limpezit însă cândcei care, predestinaţi să se agaţe de scaunelegoale ale puterii, s-au înşurubat înele şi nu şi-au mai amintit de noi decâtcând se mai frământau cei rămaşi jos, ceicare n-au mai apucat ciolanul şi încercau,într-un fel sau altul, să destabilizeze situaţia.Între timp, lumea s-a schimbat mult.Avem libertatea de a crede că suntem liberi.Şi ‚în numele acestei libertăţi putemţipa, putem înjura, putem să-i votăm saunu pe autoaleşii naţiei...În rest, toate bune. Şi între o reducerede ştat şi o restructurare impuse dereformă, ne aducem aminte, din când încând, şi de cei care în decembrie 1989, aucrezut cu adevărat în povestea revo-luţiei.Şi în amalgamul de parastase şi co-memorăricu coroane, discursuri şi fum detămâie electorală să vărsăm o lacrimă pemormintele lor şi să-i rugăm să ne ierte.Să ne ierte pentru neputinţa de ale împlini idealurile şi pentru că, după loteriade atunci, când ei au devenit eroimartiri ai revoluţiei, noi, camarazii lor,care n-am avut ghinionul să ne atingăgloanţele ucigaşe, nu am fost în stare să lecinstim memoria aşa cum ar fi meritat!Şi, prin ceea ce am făcut – saun-am făcut – nu ne-am ridicat la înălţimeasacrificiului lor. Şi cât încă nu e prea târziu,merită să încercăm...