coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

Fereastra - 2009Emil PROŞCANPorţia de pedeapsăAm mers destul de mult! Uneorirepede, alteori încet… La începutmergeam foarte multziua, dar m-am împiedicat de câtevaori şi de atunci zilele aveau nevoie denopţi.Aşa am descoperit liniştea,singurătatea… Era oarecum plăcut,dar prea multa linişte juca prea seriosşotron cu personalitatea mea.Şi-mi era frică de eternitate.Nu aveam de ales, trebuia să merg. Sămerg.La drumul mare. Am mersdestul de mult la drumul mareCu toţi cei care îi credeam camine, ca un fluviu, toţi, dirijaţi parcăde o forţă, ne buluceam pe acea fâşienevăzută, infinită. Cât o viaţă fărărost. Cât tot timpul.Mergeam... Ne împiedicam,ne poticneam, ne nehotăram, neplângeam, ne zbuciumam. Dar mergeam.La drumul mare. Fără să ni sespună. Fără nici o comandă. Numai ladrumul mare.Mulţimea, care mă înconjuratot timpul, îmi striga din priviri, dinzâmbete, din lacrimi, din mâini, dinpaşi obligându-mă să merg. La drumulmare…Pentru că era mult zgomotîncercam să mă furişez pe drumurilaterale. Cel mai mult îmi plăceau cărărilecu urme de paşi, frunze şi aşteptări.Datorită lor am descoperit plăcereasingurătăţii şi liniştea. Datoritălor puteam foarte uşor să simt lucrurilenevăzute, puteam să mă ating decopaci, de munţi, de cer...De multe ori se auzea şi muzică,dar nu puteam zăbovi prea mult,pentru că mă găsea zgomotul şi trebuiesă alerg repede. La drumul mare.Dacă lipsa mea era observată,eram pedepsit îngrozitor: timp de zile,luni sau chiar ani, cu toate că mergeamnumai înainte, treceam prinaceleaşi locuri, zgomote, râsete, cuarşiţă, cu frig, cu arşiţă. Era greu desuportat pentru că nu mai erau anotimpuri,iar cărările erau baricadate deoameni care stăteau tot timpul cu spatele,aşa încât nici nu ştiu dacă aveaufeţe. De cărări nici vorbă în timpulpedepsei. Erau de negăsit.Am mers destul de mult.Uneori repede, alteori încet. Într-o zi,după ce se sfârşise pedeapsa, eram pe116