coperta 1:coperta 1.qxd.qxd - Primaria Mizil

ALMANAHCULTURAL- 2009 -Editat de Asociaţia Culturală„Agatha Grigorescu Bacovia“Revista „Fereastra“ - Mizil

ALMANAH2009Editat de Asociaţia Culturală„Agatha Grigorescu Bacovia“şi revista „Fereastra“ - Mizil

Tudor MUŞATESCUAmintiriPe uliţi a intrat Crăciunul cu coruri limpezi de copii…În odăiţa mea tăcută ca o capelă mortuarăÎn care morţii stau de veghe în racle de fotografii,Păşesc încet, purtând în suflet a amintirilor povară.E tot aşa cum am lăsat-o… Aceiaşi sobă văruităÎn care jaru-ademeneşte cu şerpi de foc o buturugă;Aceleaşi scoarţe pe divane şi-aceiaşi Maică Prea-SlăvităDin rama ei îşi pleacă ochii ca eu să mi-i ridic spre rugă.Privesc cu ochii-nchişi, în vreme, vacanţele de altădată…La gară, uite pe bunicul. Îl văd din tren după lulea…Mă-mbrăţişează… parcă plânge… şi mâna mea înmănuşatăMi-o ia, şi cum mi-o strânge, Doamne!... Mă doare şi mă-ntreb: ce vrea?A, ştiu. Mă ţine să n-alunec… toţi oamenii se dau în lături.În dosul gării e-ntuneric. Un om îl bâjbâie şi-l ceartă,Un om care-a ieşit în fugă pe uşa cârciumii de-alături.O! E Costache Surugiul… şi cum duhneşte-a ţuică fiartă.Cum zboară sania. Zăpada străluce-n razele de lunăŞi duduie întreg pământul sub trapul cailor voiniciCostache îşi îndeasă cuşma… (urechea cerului adunăSudalme împletite ritmic cu trăsnete prelungi de bici.)Ce cald e-acasă şi obrajii îmi ard ca focul, de săruturi,Mă uit pe geam şi bat din palme; cad fulgi uşori ca nişte fluturiŞi mâine ştiu că în salonul închis cu grijă de bunicaVa fi un brad cu-atâtea daruri, cu-atâtea lucruri de nimic.A nins de-o palmă toată noaptea şi ninsă toată de făinăAnica – baba vrăjitoare – roteşte bombănind, colaciiŞi ţipă ascuţit la mine, îşi scuipă-n sân şi se închină,Că am lăsat uşa deschisă şi-au să răcească cozonacii.Ce moale-i patul… nu e nimeni de pază, în odaia meaMă cred dormind… Ascult alături cum cântă mama la clavirŞi-aud tuşind pe tata mare… Văd bradul îmbrăcat în firŞi strâng în braţe somnoroase un ursuleţ de catifea.În curte se aude larmă şi paşi şi bâte de flăcăi,Colindătorii-ncep să cânte şi cum pătrunde melodiaDe glasuri blânde şi curate ca un concert de zurgălăi,Îmi pare că afar-la geamuri îmi plânge-ncet copilăria.

Calendar 2009AprilieDecembrieNoiembrieOctombrieIunieMaiIulie August SeptembrieIanuarie Februarie MartieLMMJVSD12345678910111213141516171819202122232425262728293031LMMJVSD12345678910111213141516171819202122232425262728293031LMMJVSD12345678910111213141516171819202122232425262728293031 LMMJVSD123456789101112131415161718192021222324252627282930LMMJVSD12345678910111213141516171819202122232425262728293031LMMJVSD 123456789101112131415161718192021222324252627282930 LMMJVSD123456789101112131516171819202122232425262728293031LMMJVSD123456789101112131415161718192021222324252627282930LMMJVSD12345678910111213141516171819202122232425262728293031LMMJVSD123456789101112131415161718192021222324252627282930LMMJVSD 12345678910111213141516171819202122232425262728LMMJVSD 12345678910111213141516171819202122232425262728293031

Fereastra - 2009MIZILUL CULTURAL - 2008Emil PROŞCANO „Fereastră“deschisăOctombrie 2004. Zi obişnuităde toamnă. Frumuseţea tristeţii, cufoşnet de frunză şi brumă, se risipeaprintre regrete şi griji în gânduriledespre vară. În cerul copacilor culorilelunii se zbăteau cuminţi, şoptinddespre o iarnă ce urma să vină.Douăzeci şi şapte de copii curioşişi dornici să activeze într-un cenacluliterar, încercau timizi şi plinide emoţie fiorii primei întâlniri, deschizându-seastfel seria consecventă aîntâlnirilor ce avea să definească unspaţiu de creaţie culturală, numit Cenaclul„Agata Grigorescu Bacovia“Schimburi de priviri, nerăbdare,curiozitate… Iniţiatorii, în dorinţade a motiva ideea de cenaclu, auvorbit, de fapt, despre oameni, despreviaţă, despre posibilităţile de a ajungela frumuseţea ei. În jurul nostru existămunţi, ape, văi, păduri, flori, pajişti,păsări, animale, mări, oceane, cer…paşi. În jurul nostru există timpul prezental unei zile sau nopţi care poate ficu soare, vânt, ploaie, zăpadă, lumină,ceaţă sau întuneric. În jurul nostru potfi durere, bucurie, lacrimă, zâmbet,deznădejde, ură, dragoste. În jurulnostru sunt oameni, semeni de-ai noştriîntru speranţă…Toată viaţa îi căutăm pe ceimai buni, mai sinceri, mai frumoşipentru a ne fi alături. Şi, în felul acesta,avem privilegiul de a cunoaşteadevărul, minciuna, dragostea saudispreţul. În jurul nostru există toateacestea şi mult mai multe. Fiecare dinnoi ne naştem cu o anume sensibilitatecare face să ne conexăm, maimult sau mai puţin, la tot ce există. Înfuncţie de reuşită suntem mai buni orimai răi, întindem mâna să ajutămsau… ignorăm.Există şi o altă categorie deoameni, dumnezeiţi aş zice, cei caresunt „blestemaţi“ frumos să vadă, săcunoască, să înţeleagă şi să simtă totce există în lume. Fiorii acelor trăirireceptate sunt extraordinari, suntnuanţe vii din viaţa cea adevărată,dată de Dumnezeu. Misiunea lor estesă ne transmită, prin artă, toate aces-4

ALMANAHtea. Încercând să o facă se apucă descris, de desenat, de cioplit în piatrăsau lemn, de inventat sunete…Aşa au apărut „tălmăcitorii“de sensuri adevărate, pe care noi îinumim simplu: scriitori, sculptori,compozitori… Asta am dori să seîntâmple şi la noi în Cenaclul „AgathaGrigorescu Bacovia“: să devenim maisensibili, să receptăm, să simţim maimult, să transmitem asta şi celor care,năpădiţi de griji, căutări şi probleme„uită“ diferenţa dintre a avea şi a fi.Acum, mai mult ca oricând,se impune existenţa în fiecare comunitatea unor astfel de nuclee, care să„pledeze” pentru necesitatea normalizăriirelaţiilor dintre om - om, om -natură, om - Dumnezeu, renaştereasentimentelor şi trăirilor adevăratecare trebuie să ne guverneze existenţa.Kitsch-urile şi făcăturile,ignoranţa ce sfidează bunul simţ,mass - media şi tranziţia, au lovit puternicîn spiritualitatea culturii româneşti.Cerul se umple tot mai mult denedreptate, strigăte de îndurare sezvârcolesc în vise, în tăceri, în mormintelelui Eminescu, Blaga, Nichita,Paler…Cenaclurile şi toate familiileliterare, dincolo de ideea creaţiei şi apropagării ei, trebuie să devină şi formede protest în faţa tăvălugului distrugătoral pragmatismului cotidian.Şi noi, cei care facem parte din aceastăfamilie, am încercat, cu modestelemijloace pe care le avem, să ne implicămîn lupta pentru frumos şi autentic.Am scris, am făcut drumeţii, prinmunţi, prin câmpii sau prin sufleteleoamenilor. Am scris, am explicat, amvizitat oameni singuri. Am scris, amlăcrimat, am zâmbit şi iar am scris…Poezie, proză, reportaje, piese de teatrusau simple gânduri. Am înfiinţat oasociaţie culturală, edităm o revistăculturală lunară (Fereastra), în aproximativ50 de pagini, la care colaboreazăscriitori importanţi – Ion Gheorghe,Adrian Păunescu, Fănuş Neagu,Ion Roşioru, Marius Chelaru,Dan Brudaşcu, Adrian Botez, etc.(câte mari oraşe au aşa ceva?), amscos o primă antologie a Cenaclului„Agatha Grigorescu Bacovia”, aminiţiat un Festival Naţional de Literatură,ale cărui premiante (Aida Hancer,Ecaterina Bargan, Adelina Dozescu)s-au impus drept repere ale literaturiitinere), am ajuns, iată, la aldoilea Almanah cultural, dar, bineînţeles,cel mai importantă realizare anoastră o reprezintă numele copiilordin Mizil, care au deschis „Fereastra”spre cultură împreună cu noi. Ei, bine,da - Mizilul a avut şi are copii excepţionali.Sunt cei din „vechea gardă”a cenaclului, majoritatea studenţiacum, dar care au rămas, cu sufletul(când nu e posibil să ni se alăture laîntâlnirile „de lucru”) alături de noi:Ramona Apostol, Andreea Aprodu,Andrei Badea, Ana Maria Bodea,Adriana Bogdan, Alexandra Comşa,Iunia Diaconescu, Ruxandra Dobre,5

Fereastra - 2009Anca Elisei, Răzvan Costin Ionescu,Alexandra Matache, Claudia Matache,Mihaela Talea, Mădălina Vasile,Carmen Zafiu.Sunt apoi cei care, la acestînceput de an şcolar ni s-au alăturat şicărora le dorim succes în drumul (deloc uşor) spre performanţele literare:Corina Adam, Ramona Buiac, MădălinaBurlacu, Marian Cudalbu,Roxana Ionescu, Adelina Marin,Claudia Moise, Diana Nae, CrinaNica, Laura Manea, Anda Paloş,Raluca Pătraşcu, Andreea Petre,Mariana Radu, Mădălina Răducanu,Dragoş Robert.În sfârşit, suntem noi, adulţii,cei ce avem curajul să respirăm aerultare al înălţimilor adolescenţei: LaurenţiuBădicioiu, Dumitru Băiescu,Lucian Mănăilescu, Geta Stanciu şiEmil Proşcan, semnatarul acestorrânduri.Festivalul Naţionalde Literatură„Agatha Grigorescu Bacovia”– ediţia a II-a –Frumoşii nebuniai... micilor oraşe10 octombrie 2008. Schimbcâteva vorbe cu maestrul GrigoreVieru, „evadat” dintr-un spital dinChişinău pentru a participa la evenimentulnostru de suflet. Îi mărturisescemoţiile mele, legate de ceea ce urmeazăsă se întâmple. Mă linişteşte:„Oricum, ceea ce faceţi voi, aici, esteun lucru minunat”.Încep să sune telefoanele:Fănuş Neagu nu poate să vină, esteinternat în spital, dar ne promite că vainterveni, telefonic, în timpul manifestării.Nu vine nici actorul şi scriitorulMircea Diaconu, directorulteatrului Nottara, afla în turneu înstrăinătate, nici Ion Roşioru, scriitoruldin Histria având, şi el, probleme,dar ne trimite 40 de pagini depoezie, pentru a fi publicate în revistaFereastra şi în Almanahul cultural– 2009.Ceilalţi însă sunt prezenţi şi,în vreme ce lumea se adună în salaCasei de Cultură, o zăresc printrespectatori, pe Aida Hancer, din Suceava,deţinătoarea Marelui Premiu laediţia trecută a festivalului: ea îşi valansa azi cărţile: Eva Nimănui(Editura Vinea) şi Amadiada (EdituraPrinceps). O altă lansare de carte vafi cea a scriitorului… Adrian Năstase:Codul Zambaccian 2. Expoziţiade carte din hol adaugă, la acestea,câteva volume ale lui Adrian Păunescu,Antologia cenaclului „AgathaGrigorescu Bacovia”, colecţiarevistei Fereastra şi câteva zeci deexemplare din ultimul număr al revisteiPlumb, ce ne-au parvenit prinamabilitatea d-lui Calistrat Costin,preşedintele Filialei Bacău a UniuniiScriitorilor. Pentru că timpul trece incredibilde repede, prezint oaspeţii:Grigore Vieru, Adrian Năstase, MariusChelaru (preşedintele juriului),Calistrat Costin, Gheorghe Neagu(redactorul şef al revistei Oglinda literară),scriitorii buzoieni NicolaePogonaru şi Tudor Cicu… Adrian6

ALMANAHPăunescu şi Tatiana Stepa vor sosiceva mai târziu.Începe festivitatea de înmânarea premiilor, efectuată de scriitorulMarius Chelaru, unul dintre ceimai autorizaţi reprezentanţi ai criticiiliterare tinere şi preşedintele juriului.Premiul revistei „Oglindaliterară” îi revine lui Vasile Toma,din Chişinău, un poet despre care NicolaeDabija scria: „Vasile Toma s-anăscut bătrân… Poemele lui suntiscate din dor, din foame, din frig, dinteamă, din durere, din speranţă”La secţiunea proză: PremiulIII – Cornel Diaconu (Buzău). Prozapremiată (Biografii rurale) aduce înprim plan „monologul” omului simplu,de la ţară, ce sare mereu „gardul“,reinventând Limba Română.Premiul II – Mircea C. Dinescu(Ploieşti). Paginile scrise de mediculploieştean disecă, cu trăsături fine debisturiu, tarele de ieri ale societăţii româneşti,care, parafrazându-l peCreangă: „Mai bulversată ca ieri, caazi, şi ca de când ne ştim, n-a fostniciodată!”Premiul I – Florentina LoredanaDănilă (Slobozia), spune, vizibil e-moţionată: „Nu credeam că un asemeneaeveniment literar poate fi organizatîntr-un oraş mic, de talia Mizilului.Mi-am schimbat impresia imediatce am intrat în această sală şi amvăzut atâţia oameni preocupaţi decultură”.La secţiunea poezie: PremiulIII – Ecaterina Bargan (elevă anul IIla Colegiul Naţional de Comerţ dinChişinău). Poezia ei, de o maturitatesurprinzătoare, sună precum primeleacorduri dintr-o simfonie fantastică,Adelina Dozescu şi Aida Hancerprevestind un destin poetic importantpentru întreaga Literatură Română.Premiul II - Georgiana-Adriana Gilescu(elevă a Colegiului Naţional B.P. Hasdeu, din Buzău). Ea scrie, înApel la procesul lui Kafka: „Adeseamă găsesc la obiecte pierdute, / sau înanticamera de închiriat sentimente /nu reuşesc niciodată să-mi las/ bagajelecu vise / Şi trenul trece prin mine/ lăsându-mă pustie cu încă o vară /cu încă o viaţă strigată în somn”.Premiul I - Ştefan Alexandru Ciobanu(student în anul II al facultăţiide psihologie). Ştefan Alexandru Ciobanuşi-a asumat, deja, o carieră literară,un drum definit poetic astfel:„Am mers mult / m-am tocit până laumeri / sunt ca o linie de orizont / pecare se văd fetele morgane...”Marele Premiu al Festivalului„Agatha Grigorescu Bacovia”a fost obţinut de Adelina GeorgetaDozescu (comuna Belinţ (Timiş),elevă în clasa a XI-a la Liceul „VladŢepeş” din Timişoara. Poezia ei esteun univers metaforic în care, subasaltul lumii nebune în care trăim,inima recompune lumina din cioburide oglindă, precum în aceste versuri:„Dumnezeu îmi scapă printre degete /Mă simt atât de goală / Încât mânamea desenează lumină...”7

Fereastra - 2009Marius Chelaru avea să remarce,în final: „Să vezi un copil venindde la Timişoara la Mizil, numaipentru că iubeşte poezia, ţine deîncăpăţânarea de a face cultură, pecare, din fericire, generaţiile foartetinere şi-au asumat-o”.Invitat la microfon, GrigoreVieru mărturiseşte: „Iubiţi fraţi! Suntpentru a treia oară la Mizil şi amîndrăgit acest oraş şi această lume…”Poetul vorbeşte despre fiinţa naţionalăşi despre o graniţă de lacrimi: „Eusunt născut într-un sat aflat lângă Miorcaniimarelui Ion Pillat, pe maluldrept al Prutului. După ce s-au distrusbisericile şi mănăstirile de la noi,transformate fiind în spitale de bolivenerice, în spitale de tuberculoşi sauîn puşcării, maica, femeie profundreligioasă, în taină, în noaptea Învierii,voia să sfinţească pasca. Şi aşteptazvonul clopotelor din bisericade pe malul celălalt şi atunci sfinţeaouăle şi pasca… Este păcat să uitaţiaceste lucruri, care se întâmplă acolo,unde am pătimit şi pătimesc şiastăzi.. Dar, parcă şi de Unire mi-eteamă, când văd că unii îl batjocorescpe Eminescu în ţara lui. I-am spusaseară lui Fănuş Neagu: «Noi avemcuvântul şi ne retragem în cuvânt, daroamenii simpli, cei care suferă, ceau?»“. Cum era firesc, poetul a încheiatcu o poezie: „Casa mea / Tumă iartă, o, mă iartă, / Casa mea dehumă, tu, / Despre toate-am scris pelume, / numai despre tine nu. // Şi-ţitrag radio şi lumină / Ţi-am făgăduitcândva / Şi că fi-vom împreună /Pieptul meu cât va sufla. // Dar prinalte case, iată, / Eu lumina o presor, /Alte case mă ascultă / Când vorbescla difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acum, ia, / Vai, nici tuîn rând cu lumea / Şi nici orăşeancăea. // Las’că vin eu cu bătrâna / Şinepotu-ţi o să-l iau / Care pe neprinsde veste / Speria-va-ţi bezna: „Hau!”// Şi vei râde cu băiatul / Ca doi pruciprea mititei / Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor ca două femei. // Şi vei tacelung cu mine / Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă / De pe marginede Prut.”Adrian Păunescu şi TatianaStepa, ignorând oboseala drumului,au intrat direct în spectacol. Poetulrecitând Repetabila povară în cuvintece luau formă de lacrimă, Tatianacontinuînd cu Rugă pentru părinţi.După care poetul a explicat:„Noi ne-am ocupat de lucruri profund«banale», cum ar fi dragostea depărinţi, dragostea de ţară, dragosteade om… Eu cred că răul e foarte uşorde făcut şi binele foarte complicat.Am rămas în «armata» binelui şi deaceea şi suntem împreună. Sigur,aveam o mie de treburi importante defăcut, dar când am auzit că astăzi, laMizil, este o sărbătoare a culturii, nuputeam să nu fim alături de dumneavoastră…Iar pe drumul nostru încoace,datorită complicaţiilor şoselelor,am avut timp să scriem şi v-am8

ALMANAHadus două cântece noi, două premiere.N-ar fi exclus ca de aici, de laMizil, în această zi de octombrie aanului 2008, să înceapă cariera a douăcântece excepţionale ale TatianeiStepa.“În tăcerea sălii sunetele devinbolţi înalte, sub care sufletul îngenunchează:„Foaie verde şi uscată /Într-un mod paradoxal / Nu se ştieniciodată / Cât mai e pân’ la final //Foaie dulce şi amară / Viaţa totuşi-iunprinos, / Poate-i cea din urmă oară/ Când putem trăi frumos. / Omenireanoastră însăşi / Rătăcind peaceastăcale / Cu pământul ei de oale/ Trebuie supusă unei reparaţii capitale// Fir-ar pofta să ne fie / Ni din ceîn ce mai greu, / C-am uitat de omenie/ C-am uitat de Dumnezeu. // Numaivremuri austere, / Numai fuga dupăbani, / Numai setea de avere / Şinmulţireade duşmani // N-avemnume, n-avem rude / Am ajuns nişteroboţi, / Om pe om nu-l mai aude, /Dracul a intrat în toţi // Foaie roşie şiverde, / Tot în lupte ca pe front, /Lumea asta se va pierde / Într-obancă, într-un cont…”A doua melodie evocă recentele„plecări” dintre noi ale unor mariactori români: „Mor actorii / Ce sentâmplăseamănă teribil / unui zborcu foarte multe goluri, / În aceastăţară mor actorii / regretaţi de propriileroluri. // Tineri şi bătrâni, la garderobă/ Vin să-şi lase cea din urmăhaină. / Programaţi să intre în spitale/ Ca să poată să se stingă-n taină. //Câinii mor şi reîncep să latre / Cinici,pofticioşi, nerăbdători / Se tot stingluminile în teatre / Noapte bună, domniloractori! // Nu mai vor aplauze şivisuri, / Nu mai vor sufleori, lumini şifarduri, / Ar mai zăbovi doar ca să-şirupă / Propriile-afişe de pe garduri. //Mor actorii părăsiţi de public / teatrulînsuşi este o fantomă / Şi la catafalcle stau de gardă / Rolurile careintră-n comă. // Ne-au făcut să plângemşi să râdem / În momente bunesau mizere / Astăzi cu privirea zăvorâtă/ Ei îşi joacă ultima tăcere // Ceciudat, acum când mor actorii / Tragediace-am jucat-o moare, / Pentru aafla că fără dânşii / Tragedia noastrăe mai mare”Adrian Năstase, amintindu-şide începuturile sale literare („Am făcutparte din Cenaclul „Săgetătorul”,dar cred că nu aţi vrea să auziţi poeziape care o scriam atunci”) şi-aprezentat pe scurt volumul adus pentrulansare (Codul Zambaccian 2),luat: „direct de la tipografie, aseară…”,un jurnal săptămânal, uneoriironic, alteori grav, ce poate fi catalogat,cum spunea „cronicarul“, drept o„gâlceavă a înţeleptului cu lumea”.Pe urmă un glas baritonal s-aauzit în difuzoarele sălii: „Ca fiu deţăran, trăind în câmpie aproape 20 deani, cred că cel mai frumos lucru ce ţise poate întâmpla acolo, noaptea, esă vezi un foc în depărtare. La dumneavoastrăard strugurii, aşa că aveţilumină de jur împrejur”.Aplauzele au confirmat căspectatorii îl recunoscuseră, cu iubirealor, pe inegalabilul prinţ al metaforei,Fănuş Neagu. Pe urmă a fostlinişte, picurată de gânduri:„Când mă apuc să scriu pepatul de spital, pe care-l ocup de maibine de un an, trăiesc din plin senzaţiade irealitate. De pe tristele praguri9

Fereastra - 2009Ion GHEORGHENouacronologieSeara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite vibraţiiDin crăpăturile caselor, din ierburi, din tufele de sulfină.Oratoriul gâzelor, lăudând luminile rotitoarelor spaţii,Înveleşte dealul şi lumea cu pânza-i de păianjen linăAstăzi, 16 August, Anul Şase, Era Postcreştină.Pe caldele plaje de frunze şi floriVerde scânteindu-şi razele, umblă licuriciiIspăşindu-şi metamorfoza de vierme, biruitori,Sub riguroasele astrelor auspicii.Sforăie pisicuţele, care în scaun, la masa unde lucrez eu domneşte,Care pe mânuşile ce le port la treburi impure,Acolo, pe galerie, somnul are miros de pâine cu peşte,În palmele-acelea de uriaş se visează ele înapoi, prin uitata pădureCând motanii de linx, cotoii din cotloane rupestrePe vetrele altarelor primeau daruri de ofrandă şi sacrificiuSub constelaţia Armăsarului Pegasus, cel cu şapte căpestre,Rupându-le vara în libertate neatins cu biciul.Ca şi-atunci, umblă Călătorii pe Nori, cei preafericiţi,Grindinele spărgând, vijeliile scoţându-le din lucrarePeste ţara Sarmaţilor şi toată Dacia Călătorilor Sciţi,Îmblânzind marile dezordini ale aerului, curenţii în tulburare.Tot aşa umblam eu cu haitele animalelor nemoleşite de vremePână în veacurile firii din care omul le-a scosLăudându-le, ridicându-le-n steme,12

Înaltul respect dându-le şi urmându-le cu folos.ALMANAHCând zeii cei mari înşişi purtau capete de fiare încununateDupă ce oamenii le-au luat libertatea dându-i uitării ingraţi:Lupii, capete de steaguri urlând în furtunoase armate,Iepele, stindarde ale senatului şi-ale marilor magistraţi,Leii din peşterile Hiperboreei până-n Mikene,Columnele ţinându-le cu labele late;De la o mare la alta păstorii,cu baltage şi arcuri, ai lumii cimeriene,Stindardele cu himere, schimbători sfincşi înălţând din cetate-n cetate.Tot mai aproape focul sparge cerul sumbru,Peste noi, către sud, a ieşit luna în bolţile de safirŞi-un luceafăr ca-ntre coarne de zimbruPrecum în stemele Moldovei lui Dimitrie Vodă Cantemir...O adiere opri greierii, flutură cântecul ruptCa o perdea smucită pe fereastră de-o mare trecere de curent,Bubuie tunetul prin ceruri până hăt, dedesubt,Cu stânca-i sonoră lovind magmele pe sub continent,Din Pomul noii Înţelepciuni cade auriu, fierbinte, Marele Fruct.Într-o clipită de pleoapă, flacără universală ne dă pe toţi în vileagCa o luare în braţe, la piept săltaţi din banalitate, şi contingent,Numaidecât scăpaţi de la sân cu întregul nostru meleagDupă ce zeul ne cercetase şi ne cântărise atentÎntr-o fracţiune de secundă datu-şi-a seama că se înşală –Nu meritam noi ridicarea din mult milenara greşală...Ce drept avea omul să tulbure sălbăticiunile firiiSchimbându-le obiceiurile, linguşindu-le cu mărire de herb,Numai Orpheus Tracul, feciorul cel imberb,Cu lira lui de aur strigând sylenii şi satiriiBinecuvîntează omenirea de la Templul Feciorului de Împărat Cerb.Iubind ca şi mine nevinovatele vieţuitoareSub Arborele Cosmic în edenica demult grădinăUn Cristos mai pur se va înălţa peste popoareCu începere din 16 August, Anul Şase, Era Postcreştină,Precum făcut-am noi această îndeobşte însemnare.13

Fereastra - 2009Pe culmile poezieiDin volumul „Bacovia –Poezie sau destin” deAgatha Grigorescu BacoviaÎn ziua de 22 iulie (1916) ieşindde la birou şi urcând la PoştaCentrală, pentru a expedia o scrisoare,auzii:– Domnişoară Grigorescu!Recunoscui, fără să întorc capul, glasullui Savela (Aurel Savela, fratelecumnatei lui Bacovia - n.n.). Voiam sănu răspund. Dar era la dreapta mea.– Iertaţi-mi îndrăzneala! Săvă prezint pe Bacovia. Lângă el seafla un bărbat mic de statură, puţinadus de spate, cu o pălărie de fetru cuboruri întoarse, pe care o scoasesalutându-mă şi întinzându-mi o mânăcatifelată. Îmi sărută mâna ce amîntins aproape maşinal... Nu avusesemtimp să mă reculeg din surprizace am încercat. O privire senină şidreaptă se fixă asupra mea. Apoi plecăochii parcă jenat de spontaneitateacu care mă privise atât de insistent.Era aproape şapte seara şi încădestul de cald. Am coborât toţi sprecheiul Dâmboviţei, cu malurile înverzite.Apusul îi trimitea raze aurii, furişateprintre castanii şi teii bătrâni,ţesând dâre de aur ce poleiau sărmanelevaluri murdare... Tăceam. Măsimţeam privită din două părţi, şi nuîmi era la îndemână scrutarea celordouă perechi de ochi: unii foarte albaştrişi mari – ai poetului, alţii negri,ca nişte măsline, puţin oblici, dinapoiaunor ochelari înrămaţi în aur. Osimţire ciudată mă făcea şi mai tăcută,deşi de fel eram comunicativă. Savelarupse tăcerea:– Ce înseamnă plimbarea astamută? Ei, Iorgule, ne-ai contaminat detăcere! Este un om foarte tăcut, domnişoarăGrigorescu!...– Aşa cum sunt poeţii... De cesă nu-i respectăm tăcerea? Poetul măprivi recunoscătorNu ştiu să mai fi spus ceva...Ne apropiam de Mitropolie. Savela sescuză că trebuie să urce la arhimandritulScriban, căruia îi ducea niştecărţi. Am urcat toţi trei dealul şi amcoborât, apucând spre parc împreunăcu poetul. Eram tăcuţi şi se simţeastingherit, ca şi mine.– Nu voiţi să intrăm să stămpuţin pe o bancă? Nu sunteţi obosită?Îmi spuse cu multă timiditate, dar şicu rugăminte în glas. Nici nu ştiu cei-am răspuns sau dacă am spus ceva.Ne-am aşezat pe o bancă în apropierealacului (...). Tăceam Parcularomea sub vraja acelei înserări de uncalm pictural. Se răcorea.Mi-am simţit mâna strânsă deo mână fierbinte şi, încet, vocea metalicăa poetului, cu inflexiuni de bas,depănă aproape de auzul meu melodioasapoemă „Amurg antic”. Supremapoezie a firii ne logodea atunciprin acea vrajă, ce mai târziu avea săse întunece, să geamă, să se convul-14

sioneze cu toate amărăciunile vieţii,fără să se stingă nici prin moarte.Într-o zi de octombrie întâlniipe Calea victoriei pe Savela. Zărindu-măse opri brusc şi-mi spuse:– Mâine vă iau de la birou sămergem pe la Bacovia. E aşa de singur,de trist... (...) A doua zi la 4 mergeampe strada Berzei. Am ajuns camdupă o jumătate de oră.Ne aflam în faţa unei porţi defier. Două rânduri de case vagon, de oparte şi de alta a unei curţi înguste,pavată cu piatră cubică. Apartamentecu câte o marchiză la intrare se înşiraupe ambele părţi. Proprietarul locuia înapartamentul din faţă. Prin fereastradeschisă zării pe poet în faţa unui godinaprins cu un ibric de cafea în mână.Soba scotea fum; de aceea deschisesefereastra. Făcuse cafeaua cujurnale vechi. Părea emoţionat de vizitanoastră.– Poftiţi înăuntru, spuse timidpoetul.– Ce făceai, Iorgule?– Nişte cafea (...)Nu ştiu cum au trecut aceleceasuri. Nu-l văzusem niciodată atâtde dispus. Îl contaminase parcă veselialui Savela. Am plecat cam pe înserat.(...) poetul ne conduse până latramvai. L-am lăsat pe trotuar prinmulţimea ce forfotea pe calea Griviţei,singur, fără să mai fixăm nici orevedere... Rămăsese mâhnit... Searane ducea spre odihna pentru ziua ceîncepea mâine.Trecu multă vreme fără să nemai vedem... (...)În primăvara lui 1918, într-ozi de martie îngheţată, l-am revăzut pe15ALMANAHBacovia. Era o duminică cu ger uscat.Mă aflam în odaia mea, cu un roi demanuscrise întinse pe masa de lucru.Pe etajere – primii ghiocei cecumpărasem în ajun...– Domnişoară, vă caută undomn! Mă uitai prin dantela perdeleişi-l văzui pe Bacovia...– I-ai spus că sunt acasă?– Da!– Pofteşte-lAbia avui timp să strâng manuscrisele-ndezordine... Fata deschiseşi poetul apăru în prag palid şi oarecumîncurcat. L-am invitat pe aldoilea scaun ce aveam în cameră. Nuştiam ce să ne spunem... O tăcere apăsătoarese lăsă câteva secunde. (...)– Pe Savela l-aţi mai văzut– Nu e prin Bucureşti– Vă plictisiţi fără el?Da, îmi lipseşte; îmi lipsiţi şidumneavoastră... Când eşti singur şitaci prea mult, trebuie să mai comunicicu cineva. M-a impresionat foartemult simplitatea şi naturaleţea cu carevorbea... parcă eram prieteni dintotdeauna.Iarna anului 1919 era destul de grea.Refacerea ţării nu mergea uşor.Secătuirea ce lăsase nemţii nu seputea ameliora. Tramvaie puţine.Parcurgeam distanţele destul de maripe jos. Într-o zi de februarie, Bacoviamă vizită... (A citit poezia „Belşug”,adăugând:)– Şi acum, o romanţă scrisăpentru dumneavoastră... I-am adaptato melodie. Îmi pare rău că nu amvioara; v-aş fi cântat-o. Aflam pentruprima oară că scrisese ceva pentrumine. Mi-a fredonat-o: „Parfumulrozelor ude, / Tomnatec suspin, / În

Fereastra - 2009zori, în tăcutele trude, / Te cheamă petine puţin... // O tristă poemă de foi /Îmi spune-o poveste de noi... / Adio,pustiu şi fior. / Va fi poate-odatăamor...”Ultimul vers reveni într-unrefren. Fredona cu ochii aproape închişi.Apoi mă privi lung şi părea căcere un răspuns. La plecare mi-astrâns amândouă mâinile şi cred căgestul a fost reciproc...– Sper că nu este acum acel„adio!”– Dar pentru mine este pustiuşi fior... când trebuie să aştept... Poate,de aceea, ar trebui să fie şi „adio!”.N-am ştiut ce să răspund.Uneori era aşa de greu de înţeles. Opromisiune, un angajament?– Va fi poate-odată amor – amai repetat când a trecut pragul...L-a cuprins întunericul străzii,şi pe mine o tristeţe grea. Când amrămas singură, mi-am spus: omulacesta intră adânc în sufletul meu! Epoate nefericit, şi eu nu pot să-l facfericit?! Nu pot... nu ştiu cum...L-am mai văzut o dată îniarna lui 1922. Am făcut o vizită familieiVasiliu – Langa, ca astfel să-l maivăd pe poet. Fratele cât şi cumnata sami-au povestit cu ce tărie îşi purta suferinţa.Aproape nici nu-i simţeauexistenţa. Masa i se servea în cameră,unde rămânea întins pe pat. Îşi aplicasingur tratamentul pentru a nu supărape nimeni. Citea, scria, fuma sau rămâneaîn reverii prelungi cu ceasurile.Îşi acorda vioara în surdină cântaromanţele preferate sau improvizamelodii personale. Îşi petrecea vremeaîn această sihăstrie artistică (...)A fost foarte vesel când m-a16văzut. Am stat de vorbă despre viitor.Nu va mai cere nici o slujbă în Bucureşti.Se va duce la Bacău şi va căutaacolo ceva... Poate am să vin şi eu!Spunea că trebuie să cunosc pepărinţii săi...Am ajuns la Bacău cu destulăîntârziere. În gară ne aştepta poetul cucele două fiice ale surorii sale, la caretrebuia să fiu găzduită (...) Ziua următoarem-am trezit târziu. Am fost gatacând intra poetul pe poartă, înfrigurat...Am stat pe balconul bine încălzitprivind amândoi pe fereastră. Promoroacase depusese pe case, pe arbori,pe firele de telegraf, în miliardede ace fine de cristal. Am admirat feeriade gheaţă de sub streşini. Mă ţineade mână şi tăcea. Într-un târziu, şopti:„Parcă e un decor de nuntă, nu-i aşa?“Aşa era...Neuitată a rămas seara petrecutăprima oară în familia sa. Toţisensibili la muzică şi poezie. (...)– Ce-ai rămas aşa pe gânduri,Iorgule? Zise tataia. Cântă-ne ceva.Iorgu şovăi Repetându-i-se invitaţia,aduse vioara, puse surdina, îşi rezemăbărbia pe marginea ei şi începu săcânte. A cântat cu atâta pasiune, încâtbătrânului îi şiroiră lacrimile. Eramcu toţii sub vraja cântecului său. Cântaseşi la Bucureşti, dar cu freneziadin seara aceea, nu! Pe frunte îi sclipeauace umede. Îşi şterse fruntea,sorbi dintr-un pahar. Lăsă arcuşulpentru o pauză. Fusese o flacără carearsese pe coarde, mistuită de emoţie şiînfiorare.– Aşa, Iorgule! Tare cânţi frumos!Dar prea te topeşti în cântecultău! zise tatăl.

ALMANAHSunt peste 40 de ani de-atunci şi răsunăîncă, proaspăt şi vibrant în ecoulanilor, arcuşul amintirilor...Intram în anul 1927, anulhotărâtor. Am obţinut licenţa în litereşi filozofie cu menţiunea „Magnacum laude”. Bacovia avusese o epocăde oboseală şi melancolie. Începusedin nou să nu mai iasă, era îngrijoratde zbuciumul meu.(...) Pentru primadată începurăm să discutăm despreapropiata noastră căsătorie. Se îngrijorade pe acum dacă va găsi în Bucureştivreo ocupaţie...Era în ziua de 29 decembrie1927. L-au văzut toţi pe Bacovia dispusşi l-au convins să ne fotografiem...Înainte de a ajunge la fotograf,Bacovia mă invită la bijutier. Am fostsurprinsă. Nu înţelegeam de ce.– Să luăm nişte verighete –spuse – ca şi când ar fi fost vorba deceva obişnuit... Negustorul ne-a spuscă nu pot fi gata decât la 2 ianuarie, casă le poată grava cu numele şi data.La fotograf am făcut două poze, dintrecare una foarte reuşită. Confraţiiscriitori ne-au condus acasă. Am traversatgrădina publică spre a scurtadrumul. Era tare frig. Un amurg rece,sticlos, învăluia în culori aprinsemicul parc cu pomii îngheţaţi subzăpadă.Sosi ziua de 22 iunieîn care la orele12 trebuia să ne înfăţişămla Oficiul destare civilă, unde urmasă ne întâlnimtoţi (...) Când am intrat,ofiţerul ne atraseatenţia că suntemîn întârziere. Eram emoţionaţi. Amvăzut ca prin ceaţă salonul, martorii,florile. (...) Am stabilit să sărbătorimcăsătoria pe data de 28 iulie (...)Ştiam că nu alesesem undrum de roze. Simţeam însă în mineatâta curaj, atâta putere de rezistenţă,că piereau şi şovăielile trecătoare cemă asaltau. Aveam o mulţime de treburi,încât am alergat toată dimineaţa.(...).Am despachetat covoarele,am adus glastre cu flori, am aranjat, însfârşit, un interior demn de o modestăcununie. Se făcuse ora cinci...În timp ce mă necăjeam cugăteala, Bacovia şi Eugen (fratelepoetului – n.n.) discutau în birou şiabia l-a convins pe poet să-şi îmbracesmokingul, care-i venea destul de bine.Se stârnise o furtună din senin.Vântul sufla cu praf mult şi, când luaibraţul poetului să ieşim pe terasă, fotografulexecută instantaneul cerut.Praful ne închidea ochii; vântul spulberavoalul ca pe o coadă de rândunicăzburătăcită, dar am obţinut fotografiapentru două suflete dragi:mamaia de la Bacău şi Ştefania (soraAgathei – n.n.), din camera ei desuferinţă. Furtuna creştea cu o furiecumplită. Fulgere, trăsnete prin apropiere...O ploaie cu grindină răpăi peacoperiş cât ţinu ceremonia. Apoi sepotoli (...)Deşi pregătită cu atâta zbucium,seara aceea mă răsplătea prin bucuriapoetului. Oricum ar fi urmat viaţa,clipele erau într-adevăr rare (...)În seara aceea Bacovia fu spiritual,curtenitor, dansă. Era într-untotal climat de uitare. Din nou poeziane urca pe culmile ei. Cât de grea erasă fie coborârea, rămânea de văzut...17

Fereastra - 2009Ion ROŞIORUPantumuri noidin satul vechi✰Bătrânul unchi s-a stins, dar spaima de el intactă ne-a rămas.Ţâşnea din zidul casei noastre grădina lui întunecoasă.Venind pământul să şi-l vadă îl străbătea în lung la pas.Privirea-i sta s-aprindă parcă înfricoşata noastră casă.Ţâşnea din zidul casei noastre grădina lui întunecoasă.Pe tata îl considerase nu frate vitreg, ci pripas.Privirea-i sta s-aprindă parcă înfricoşata noastră casă.Vai şi amar de-acela care de măru-i ar fi fost atras.Pe tata îl considerase nu frate vitreg, ci pripas.Pentru găini purta mălaiul cu sare-n traista lui soioasă.Vai şi amar de-acela care de măru-i ar fi fost atras.Capra intrată printre leaţuri nu revenea nicicând acasă.Pentru găini purta mălaiul cu sare-n traista lui soioasă.De câte ori i-a venit bine hotarul mai spre noi l-a tras.Capra intrată printre leaţuri nu se-ntorcea nicicând acasă .Bătrânul unchi s-a stins, dar teama de el intactă ne-a rămas !✰A tot făcut Nea Anghel oale până-a trecut şi el în ele.Îi transportam cu boii clisa din lutăria de pe prund.De Moşi îl însoţeam la piaţă cu nestematele-i modele.Se înfunda în prima crâşmă şi mă lăsa să i le vând.Îi transportam cu boii clisa din lutăria de pe prund.Veneam la el cu flori alese să le imite pe ulcele.Se înfunda în prima crâşmă şi mă lăsa să i le vând.Pentru frumoasa-i meserie urmau să vină vremuri grele.Veneam la el cu flori alese să le imite pe ulcele.Aş fi dorit să-nvârt la roata-i însă eram destul de scund.Pentru frumoasa-i meserie urmau să vină vremuri grele.Priveam vrăjit ce forme suple lua un boţ de lut rotund.18

Aş fi dorit să-nvârt la roata-i însă eram destul de scund.Îmi permitea, câteodată, să-i dau la râşniţă vopsele.Priveam vrăjit ce formă suplă lua un boţ de lut rotundŞi-a tot făcut Nea Anghel oale până-a trecut şi el în ele !✰Trăiesc tristeţi nemărginite când cineva din preajmă moare.Orice plecare-i o fărâmă din cea care va fi de tot.Copilăria-i o fântână ce strop de apă nu mai are.Din nucul falnic altădată a mai rămas un singur ciot.Orice plecare-i o fântână din cea care va fi de tot.În urmă casa părintească plânge cu lacrimi rugătoare.Din nucul falnic altădată a mai rămas un singur ciot.În mâna mamei arde încă înfricoşata lumânare.În urmă casa părintească plânge cu lacrimi rugătoare.Presimt că nu mai este vreme ca din paragină s-o scot.În mâna mamei arde încă înfricoşata lumânare.Primesc fără să vreau sărutul perfidului Iscariot.Presimt că nu mai este vreme ca din paragină s-o scotŞi nici nu-mi pot opri urmaşii să dea anunţuri de vânzare.Primesc fără să vreau sărutul perfidului Iscariot.Trăiesc tristeţi nemărginite când cineva din preajmă moare!✰Crescuse-n colţul fast al casei salcâmul sfânt şi l-am tăiat.Grădină mea cu umbră deasă a devenit de-odată clară.Brusc s-a deschis o perspectivă cu totul nouă către sat.Turla bisericii-am zărit-o de-aici pentru întâia oară.Grădina mea cu umbră deasă a devenit de-odată clarăO boare de mister se stinge cu orice zid escaladat.Turla bisericii-am zărit-o de-aici pentru întâia oară.M-a potopit melancolia şi spaima şi m-am închinat.O boare de mister se stinge cu orice zid escaladat.Salcâmul mă ferise parcă de răutatea din afară.M-a potopit melancolia şi spaima şi m-am închinatŞi-am înţeles că libertatea e numai cea interioară.Salcâmul mă ferise parcă de răutatea din afară.Se uită mustrător la mine opt pari din gardul reparat.Şi-am înţeles că libertatea e numai cea interioară.Crescuse-n colţul fast al casei salcâmul sfânt şi l-am tăiat.19ALMANAH

Fereastra - 2009✰În preajma casei noastre urlă întreaga noapte insomnia.Lângă fântâna părăsită a încolţit un bob de grâu.Până sub streaşina pleoştită se urcă ne-ngrijită via.De dorul calului sălbatic se scorojeşte-n pod un frâu.Lângă fântâna părăsită a încolţit un bob de grâu.Bătrânul preot Alexandru azi şi-a urmat în lut soţia.De dorul calului sălbatic se scorojeşte-n pod un frâu.La geam, cu degete de aur, îmi bate tainic poezia.Bătrânul preot Alexandru azi şi-a urmat în lut soţia.Străina se iveşte goală şi-şi scaldă farmecele-n râu.La geam, cu degete de aur, îmi bate tainic poezia.Poate că-i duhul străbunicii care-a fugit c-un osmanlâu.Străina se iveşte goală şi-şi scaldă farmecele-n râu.Se stinge luna şi se umple de tropote de cal câmpia.Poate că-i duhul străbunicii care-a fugit c-un osmanlâu.În preajma casei mele urlă întreaga noapte insomnia !(Filă de jurnal:4. 08 2008)Expiră iar avertizarea cu cod portocaliu pe Prut.Drăgan Muntean în top pătrunde cu Lele de la OrăştieÎşi află Soljeniţân pacea eternă-n strămoşescul lut.Şerban Codrin devine doctor docent în sonetologie.Drăgan Muntean în top pătrunde cu Lele de la OrăştieNepotul lui Sextil Puşcariu îi cere gloriei tribut.Şerban Codrin devine doctor docent în sonetologie.Ministrul Sănătăţii scoate din şcoli produsele Fast-Food.Nepotul lui Sextil Puşcariu îi cere gloriei tribut.Cornelia şi Lupu Rednic se întregesc în bucurie.Ministrul Sănătăţii scoate din şcoli produsele Fast-Food.Rimbaud înfruntă vijelia marină-n barca-i de hârtie.Cornelia şi Lupu Rednic se întregesc în veselie.Mă-mprietenesc în vis c-un câine pe malul Lacului Sascut.Rimbaud înfruntă vijelia marină-n barca-i de hârtie.Expiră iar avertizarea cu cod portocaliu pe Prut!✰❐20

ALMANAHDan NOREARaiulEram în rai de un timp nedefinit.De fapt, aşa cum mi-a explicatun filozof, în rai timpul nu se poatemăsura, în momentul morţii are loc oieşire din timp. Şi din spaţiu, dar astae altă poveste.Începusem să mă cam plictisesc.La început totul era roz. În aerpluteau arome îmbătătoare. Se auzeaîn surdină o muzică divină de Bach.De fapt, pentru mine era Bach. Raieniicu care am discutat se pare căauzeau fiecare altceva: Beatles, Gerswin,Nightwish…Mâncarea şi băutura erau ladiscreţie. E adevărat, senzaţiile de foameşi de sete nu existau. Dar nici senzaţiade saţietate, puteai mânca oricâtefeluri şi în orice ordine. În afarăsatisfacţiei, efectul băuturilor era inexistent,starea de euforie era oricumprezentă în permanenţă.Când îmi doream să joc şahapărea din nimic o tablă cu pieselearanjate, se apropia un alt raian şi începeapartida. Câştigam întotdeauna,satisfacţia era garantată. Numai căodată am comentat partida cu raianulpartener. Şi el câştigase !Interesante erau Muzele. Eraumai multe, specializate pe disciplineartistice, domenii, subdomenii, curente.Dacă voiai să compui un sonet petrarchian,venea muza potrivită. Şi nuştiu cum, fără să îţi dicteze, sonetul îţivenea în minte fluent, fără poticneli.Cu un conţinut dens şi o prozodie perfectă.Când îl terminai constatai căîn jurul tău se găsesc câţiva zeci deraieni care îţi aclamau măiestria. Şi pecer se mai aprindeau câteva stele înonoarea ta.Un Editor mi-a şoptit că oconstelaţie întreagă, Ursa Mare, apăruseîn urma unei tragicomedii scrisede Shakespeare.Din loc în loc erau instalateecrane uriaşe unde vedeai tot ce seîntâmplă pe Pământ. Evident, raieniialegeau stadioanele, ringurile de box,cursele de formula 1… Când mureaun pilot era întâmpinat în rai cu aclamaţii.Raienele preferau dramelesentimentale. Aveau gusturi diferite,dar pe Pământ găseai de toate, de laidile suave între adolescenţi până latelenovele sângeroase. Am urmărit-oodată pe o raiană, o suspectam că alegecu predilecţie scenele porno.M-am interesat dacă nu cumvaajunsese în rai din greşeală ? Nu,se pare că pe Pământ fusese o sfântă,murise fecioară, acum avea dreptul să21

Fereastra - 2009vadă ce a pierdut.Nu aveai libertate totală. Nuera propriu-zis o cenzură, dar din când încând era necesar să ceri aprobare de laun Editor. De exemplu dacă simţeainevoia să călăreşti un inorog. În cazuriextrem de rare se apela la Administrator,binecuvântat fie numele Lui.Ideile despre Pământ mi s-auschimbat pe măsură ce îmi creştea nivelulşi aflam noi informaţii. La sosireaîn rai eram convins că Pământul ecentrul Universului, scopul tuturor lucrurilor.A urmat ceea ce pe momentam numit-o revelaţie. Pământul a fostcreat pentru raieni, ca o imensă scenăde teatru. Mult mai târziu am fost a-vansat din stadiul de spectator. Abiaatunci, când am căpătat dreptul de ainterveni în destinele muritorilor, amrealizat adevărul. Pământenii erau păpuşi,iar raienii de nivel înalt eraupăpuşari. Tot ce se întâmpla pe Pământera rezultatul unor scenarii. Înfuncţie de nivel, aveai dreptul să controlezidestinul unui singur individsau să provoci calamităţi pe scară largă,cu milioane de morţi.Cum spuneam, începusem sămă cam plictisesc. Aveam nivel maxim,deja scrisesem câteva mii de volumede poezii, provocasem câtevarăzboaie mondiale în care mă luptasemcu un raian concurent. Evidentcâştigasem amândoi, numărul morţilorera egal în ambele tabere.Şi deodată…Scena se schimbase instantaneu.Aparent peisajul era acelaşi. Darîn aer mirosea a pucioasă. Muzica deBach dispăruse, în locul ei nişte zgomotede rotopercutor îţi bubuiau înurechi. Se pare că, nu se ştie din cemotiv, fusesem transferat în iad.Pe rând constatai că mâncareaşi băutura aveau un gust infect. Nute îmbătai, dar aveai în permanenţă osenzaţie de cap mare, iar în gură aveaiun gust de leşie.Senzaţie de durere propriu-zisănu aveai, nici nu se putea. Dar indiferentce făceai, urmarea era o umilinţămai mare decât precedenta.Am jucat câteva partide deşah. Cu nişte deschideri pe care nu lemai văzusem, pierdeam în permanenţăîn două mutări.Am scris un sonet. E adevărat,fără muză, dar eram mulţumit deopera mea. Au apărut imediat câţivacare au început prin a-mi demonstracă e cel mai prost sonet scris vreodată.Ritmul şchioapătă, rimele sunt facile,ideile sunt incoerente. Au sfârşit prina-mi declara că de fapt nu era un sonet,nici măcar o poezie, erau nişte lăturibune de aruncat la porci. Totul s-aîncheiat cu nişte hohote dispreţuitoare.Unul din ei a rânjit şi a arătatspre cer. O stea micuţă, prima meastea pe care o primisem în rai pentruun poem într-un vers, dispăruse.Puteai şi aici să manipulezioameni. Dar numai câte un copil. Şiîn absolut toate ocaziile, apăreau câţivamai mari care îl snopeau pe al tău.Am aflat că după ce îţi creştenivelul poţi controla mai mulţi copii,poţi să organizezi bande. Un singurtip a avut nivelul atât de înalt încât areuşit să organizeze Cruciada copiilor.După un timp nedefinit… defapt e impropriu spus, iadul e ieşit dintimp. Şi din spaţiu. Dar mă rog, după22

ALMANAHun timp, s-a schimbat iar peisajul.Urechile îmi ţiuiau de atâta linişte,dispăruse rotopercutorul şi reapăruseBach. Şi mai apăruse cineva, un Editorcăruia zâmbetul i se lăţea de la oureche la alta.– Bine ai revenit! mi se adresă.– Îmi spune cineva ce se întâmplă? A fost o pedeapsă temporară,am greşit cu ceva?– Nu, dar începuseşi să teplictiseşti. Administratorul, binecuvântatfie numele Lui, a prevăzut şiacest lucru. Şi a inventat perioada derecuperare. Fără termen de comparaţie,fericirea nu există.Mi-am dat seama de mareaînţelepciune a Administratorului, binecuvântatfie numele Lui, peste câtevamomente. De fapt, în rai e impropriuspus momente …Pe când constatam, plin desatisfacţie, că prima mea steluţă reapărusepe cer, îl văd lângă mine perivalul meu de pe Pământ, cel care îmiîmproşca cu noroi poemele. Îl întreb:– Ce e cu tine, nu te-am maivăzut pe aici ?– Păi nici n-aveai cum, pânăacum am fost în iad. Dar, probabilpentru bună purtare, m-au transferat…„Bună purtare? S-o crezi tu! Probabilte obişnuiseşi prea tare cu umilinţeleşi acum eşti în perioada de recuperareinversă” rânjesc eu în minte. Şi cu osatisfacţie neîntâlnită până atunci nicimăcar în rai, îi spun binevoitor:Păi hai să îţi arăt împrejurimile.BLONDEDouă blonde la duş:- Dă-mi, te rog, şamponul tău!- Dar ai unul lângă tine...- Ştiu, dar ăsta e pentru păr uscat şi euam părul ud!✰Secretara blondă către patron:- Domnule director, salariul nu este pemăsura capacităţilor mele...- Aşa e, dar nu te putem lăsa să mori defoame!✰O blondă şi o brunetă călătoresc cu trenul.În compartiment se află şi un bărbatmai în vârstă, cu barba albă. Blonda şopteşte:- Uită-te! Ăsta-i Mircea cel Bătrân...- Eşti proastă, râde bruneta. Mircea emort de aproape şapte sute de ani. În acelmoment intră un alt bărbat în compartiment,şi-l salută pe bărbos:- Bună, Mircea, ce faci, bătrâne? Nu teammai văzut de sute de ani....Blonda către brunetă:- Na, cine-i proasta?✰O blondă superbă, la volanul unei maşinişi mai superbe, opreşte la semafor.Apare un aurolac şi-i cere o ţigară. Blondai-o oferă imediat, ca să scape de el. Întretimp, semaforul trece pe verde şi blondapleacă în trombă. La următorul semafor,în mod ciudat, acelaşi aurolac îi cere oţigară. La fel şi la al treilea. Exasperată,îl întreabă pe individ:- Cum faci, domnule, de ajungi înainteamea în toate intersecţiile?- Doamnă, pentru că aţi fost bună cumine vă spun... Iar dacă îmi daţi 5 lei văînvăţ şi cum să ieşiţi din sensul giratoriu!✰O blondă sună la „Informaţii C.F.R.:- Îmi puteţi spune, vă rog, cât facerapidul 991, de la Buzău la Bucureşti?- O secundă...- Vă mulţumesc!23

Fereastra - 2009LITERATURA TÂNĂRĂAida HANCERzilniczilnic accept o lovitură în tâmplăşi ba e soare ba nu e soarete ridici de lângă minete ridici ca un cearşaf umflat de aerbătând deasupra parisuluirespiraţia care locuieşteîn plămânii morţi ai perişuluiun poem despre durereîn prezenţa durerii de cape ca şi cum ai lăsa o femeiesă nască pe eşafod sub eşafodun copil aproape bătrân şi strâmbîn tot corpulcăci dacă ţipă atuncide ce pentru cinecălăul întoarce ochii albaştriîn cealaltă parte sfoarascoate un sunet de vulpe bătrânăhula aleargă de la unii la alţiifericită împrejurare a naşteriiunui copil dintr-un om mortfericită înmulţire a lumiifiindcă banchetul plăceriinu seamănă cu nimic altcevareduceri înălţări. promoţiede pe magazinul unirea direct la cermă înălţam eu şi toţi ce mi i-ai datcu mâinile pe sus prin zăpadagata să cadăcu păcatele mele aşternute înspreintercontinental pe şoseaînainte să ningăpărea că eu nu mă văd într-un oraş marecă dacă voi sări tu ai să trimiţi un îngersă ia numărul de înmatriculareşi-apoi să-mi ţină capul în braţeochii ficşi lângă stomacul lui invizibilde înger care nu consumă nimictrăiesc din resursele tale Doamnedeşi resursele tale se mişcăîn jurul meu şi chicotescca muştele aripioarele lor bat aerul meuşi-l distrug frumuşelca un cârcel al sufletuluicum să nu te ridici la cerde pe magazinul unireacând nimeni nu te opreştede ce m-ai pus în bucureştişi de ce îmi mănânci îngerulNY confessionsdacă aş fi locuit la NYsoarele ar fi strălucit snobca un swarovskidar eu locuiesc aici unde liniştea epe cale să capete nouă identitatefemeile au jumătate din putereade negare a bărbaţilordar mintea lor stă în spărturăpe zidul berlinuluiorice oraş poate fi locuitdar nu oriunde24

ALMANAHLITERATURA TÂNĂRĂprostia şi dragosteasalvează carnea şi trupulîn NY libertate la 6 dolari soareşi Dumnezeu nu-ţi bagă întraistă aproape nimicIrodiadragostea nu-i mare lucru în generaldoar că uneoria avea o femeie e ca şi cumun clopot ţi-ar izbi puternic pieptulîn momentele de respirofiindcă sânii ei ca două clopote mai micise bat între eica munţii în capete din poveşticu limbile scoase cumomentele lor de soare şimomentele lor de carcerădoi sâni care te împiedicăsă-i vezi cu adevărat inimanikita(prietenilor mei)corpul meu ca un portportocale răsturnatepe dedesubt sângenici o floarenici un om definitivprietenii mei atârnă decatarg ca pânze albeinima lor m-a dusde o mie de ori până la cereu cândva am să-i dezlegam să-i apuc de părşi-am să-i arunc în apămiroase a portocale stricateaici odihnesc prietenii meişi DumnezeuEcaterina BARGANmonolog despre tinemai ţii minte seara de augustcred că o nuntă se întîmplaîn perimetrul discoteciipe furiş ţi-ai luat ceai receeu mi-am luat pepsi ciocolatăkorona cu struguri şi laptecred că rîdeam împreună cu zgomotşi atunci plămînii mei se cutremurauaş fi putut să mă îndrăgostescdin simplă admiraţiedar nu mai ştiu ce s-a întîmplataveai barbă de două trei zile ştiu sigurchiar dacă nu te ştiam şi nu mă ştiaitot dor mi s-ar fi facut acumceva a rămas ca o zgîrâieturăde la cuţit pe lemnul suportştiam e prima şi ultima zi înainte să plecişi parcă ceva s-a rupt din mine şi a dispărutca şi tine de altfeloamenii erau mai grăbiţi decît altădatăîmi ziceai ce proiecte mari fac arhitecţiim-aş fi putut îndrăgostidin simplă admiraţie chiar nu mai ştiudar ţin minte bine cumam rămas într-un fel de singurătateşi noaptea se ghemuia la noi în palme25

Fereastra - 2009iar uiţi să dai buzzarunc o privire pe geamexact ca un om care abia s-a trezitmă gîndesc este toamnăfac tratat cu octombriedespre cum să mă de-dau vieţiifrumos solemn demn sau cu umilinţăpe apucate ori cu neseriozitatedacă stai multă vreme fără să citeştimăcar o rubrică de ziarasta ca să nu repet cuvîntul poeziesufletul se înnegreşte ca unghiile netăiateziua vinului îşi continuă serbareaîmi las capul sub duşul fierbinteca să nu-mi văd cearcănelemă sună cineva o daaa sunaţi-măvreau să vă fac duminica infernalănu răspund mai binearunc o privire asupra frunzelorcare stau tolănite pe străziîşi continuă somnul mă ducsă le trezesc să mai cumpăr o lidiacînd se întîmplă să mă gîndesc căe prea mult îmi cade o creangă în capsau un balon mă plesneşte în fruntecred că în altă viaţăîmi luam cafeaua în patşi mă gîndesc aşteparea edoar un pahar fragil de semicristalpe care-l ducem cu palmele îngheţateşi dacă rezistăm să trecem cu el stradaîn partea cealaltă avem şansade a gusta din vinul negru al vieţiitelefonul încă sună şi nu înţelegde ce nu se întîmplămăcar într-o singură dimineaţăsă mă trezească linişteaadmir tavanulurăsc ploaiaaşa că stau sub tavantavanul meu e acoperişul tuturorLITERATURA TÂNĂRĂpeste tavanul meu păşesc alţiiundeva mai susmult mai susposibil să ne meargă liftulviduleţsă urcăm un nivelsă lipim stele fosforescentede tavanul mai înaltal ceruluiazi oamenii sunt frumoşiazi toţi oamenii sunt frumoşicopiii rostogolesc mingeamingea se sparge în cioburi de sticlăcopiii plîngse privesc în cioburide parcă chipul lor a fost spartşi lăsat bucăţele pe asfaltascundem în noi o cutie muzicalăimităm fericireaseara se lasă grea pe sufletca hainele udate de ploaie pe trupeste momentul acela în care noinu avem voie să mişcămcînd ceilalţi fug în cercuri fac zgomotca să ne putem atingeca să vedem frumuseţea pe lîngăcare ieri treceam cu ochii închişiazi oamenii sunt frumoşisă mor fără anesteziesă mor ca un copil care s-a născut mortsă mor fără anestezie să morsă iubesc oamenii murindsă mor iubindu-iaş schiţa cu creta pe gheaţăun te iubesc fugar26

ALMANAHLITERATURA TÂNĂRĂm-aş ascunde în mineca un titanic scufundat în abiscoridormâinile mici adună frunze uscatefacem cuiburi pentru dimineţisă-şi odihnească răsăritul în elenoaptea e strâmtăca un coridor de liceuîn care ai plâns prea multîn care ţi-ai tocit unghiile de pereţişi te-ai plimbat dintr-un capăt în altulore în şir cu pumnii strânşicu buzele muşcateVesteOanaCALENVii şi-mi spui palid că ai muritde vreme ce nu-ţi mai simţinici ramurile nici pleoapele de fildeşnici cerul de toamnă nici visele nici…Sărutulhieroglife despre veşniciepe o placă de marmurăcrăpată de un fior viu.Când scrisorile sosescUiţi că atunci când scrisorilesosesc de departemângăierea e sorbitădoar de porii deschişiai nopţii.De la tine la plus infinitIeri eram eu şi ceilalţi câţiva eucu măştile bine lustruite.Şi ce de aplauze primeamîn lumina reflectoarelorTeatrului de comedie.Ne cântau viori şi noi păşeampe flori mici, adunate dinadinspentru bucuria noastră de a le simţidelicateţea tăcută sub tălpiîn momente de glorie.Azi suntem mult mai mulţi.Ne-am adunat aici,la final de solstiţiuşi suntem până la plus infinit de mulţicăci ai venit şi tu şi ceilalţi tucu măştile prăfuitedinadins.Sărutul acesta paresă aştearnă pe buzevălul unei orbiri sublime.Dacă buzele orbesc, atunci ochilorle rămâne doar o tăcerecărnoasă şi curatăSărutul acesta pare să scrie27

Fereastra - 2009Adrian BotezPoveste maghiarăMăgarul cosmopolit28– I-ha-i-haa-hei, ce ştiţi voi,sărmani provinciali sedentari, vai decapul vostru! - răgea măreţ un măgar,într-o seară târzie, când gospodariidintr-un sat de pe ţărmurile frumosuluilac Balaton se întorseseră de la treburilecâmpului.Auditoriul măgarului oratorera format din: o iapă oarbă, pe carestăpânul fermei, de milă, o hrănea pedegeaba, aşteptând-o, cu răbdare, sămoară de moarte bună şi doi cai, caretocmai fuseseră deshămaţi de la şaretalogofătului, ce alerga, toată ziua,de ici-colo, supraveghind munca de lacele patru ferme ale marii moşii boiereşti.– I-ha-i-haa-hei-hei, n-aţi văzut,toată viaţa voastră, decât împuţitulăsta de staul şi n-aţi mâncat decâtfânul ăsta muced, de sub boturile voastre,pe când eu, încă din tinereţele mele,i-ha-i-haa ! am văzut lumea toată!- răgi măgarul, cu dispreţ, către celetrei animale, silite să-i devină auditoriu- nu atât de spaţiul comun, cât dinrespectul faţă de un atât de umblatmăgar, care îmbătrânise pe drumurilerăzboiului mondial, şi poposise prinlocuri celebre - celebre în fel şichip…Ce-i drept, nu-i minciună: măgarulăsta umblase tare mult, şi pestetot locul - evident, fără voia lui şi mânatde tot felul de joarde, bice şi biciuşti- căci războiul fusese tare lung, şipurtat pe tot pământul.Mai întâi, măgarul peripateticianfusese mânat de un biet ţăran ungur,care ducea, cu o cotigă nenorocită,la care-nhămase măgarul ăsta (peatunci în plină tinereţe şi avânt) - sacicu pâine ori făină, pentru front. Într-oseară, doi soldaţi nemţi îi tăiaseră gâtulbietului om - şi furaseră, odată cupâinea, şi cotiga, şi măgarul.Şi nemţii, cu cotiga, îşi cărauacum morţii. Măgarul, aflat pe post decioclu, nu-şi simţi mândria lezată: cinevatrebuia să facă şi munca de salubrizare.Dar după ce nemţii terminarăde mâncat nu doar pâinea furată de laungurul ucis, ci şi tot ce putea fi socotitca bun de mâncat pe unde treceau- începură să-i facă ochi dulcimăgarului nostru… Ce mai încoloîncoace- se pregăteau să-l mănânce,fript-nefript… Tocmai când să-i facăfelul pică, din senin, un obuz, dreptpeste cei doi asasini, care-şi ascuţeaucuţitele - şi-i făcu praf şi pulbere.Scăpat teafăr - bravul măgar se simţiuşurat, din două motive: îi muriserăpotenţialii măcelari, în burţile căroraar fi trebuit să-şi găsească odihna deseară - dar, poate mai important, cotigafusese şi ea sfărâmată de obuz. Aşacă măgarul zburda acum.Numai că morţi erau tot maimulţi de cărat - şi mâncare tot mai

ALMANAHpuţină: fu prins de un soldat (Dumnezeunumai ştia cărei naţii îi aparţinea,sau dacă el socotea că aparţinevreunei naţii) - şi pus, alături de uncăluţ mic şi grozav de păros - să tragăun furgon militar, care căra produselemăcelului mondial. Şi măgarul, solidarcu căluţul păros înainta, printrecorbi şi morţi, şi tot înainta…– I-haa-hei, măi ţăranilor, detânăr am văzut palatele cele mari aleîmpăratului de la Viena (da, aşa şi era,căci cărase mobila unor ovrei, care semutau repede, din calea trupelor - darnu aşa de repede ca să nu fie ajunşi detăvălugul războiului, arestaţi, ca traficanţide aur, drept în faţa Schönbrunn-ului…)- şi apoi am ajuns laPraga, şi la Bonn, am trecut pe lângăcasa lui Beethoven… ştiţi voi, dinfamilia noastră de mari muzicieni - sezice că un bunic al meu a cântat alăturide marele Ludwig (da, aşa era: pecând Beethoven se oprise la margineaunui drum de ţară, sunându-şi înurechi primele acorduri ale Pastoralei- bunicul actualului măgar, înhămat lao cărucioară, răsturnată într-un şanţ, îlcălcase pe bocanc pe Beethoven, şi,cu copita lui grea, îi răsese genialuluimuzician toate bătăturile de la piciorulstâng - amânând astfel, din cauzazbieretelor - ale maestrului german,de data asta… cu 24 de ore,începerea marii simfonii…).Auditoriul din staul ascultacu capul plecat, în semn de adâncăpioşenie şi preţuire…– Apoi, am trecut şi-am văzut,unul după altul, palatele din Anvers,şi din Liège, şi din Bruxelles -apoi am trecut în Franţa - oh, iha-haa,Doamne, Parisul, Pont-Neuf, TourEiffel, Moulin Rouge - o, frumoaselefemei de la Moulin Rouge! (într-adevăr,ordonanţa colonelului neamţ îlcărase pe stăpânul său beat-mort, dela luxoasele bordeluri, în primul furgonpe care-l aflase în drum - şi se nimerisesă fie tocmai cel tras, cu abnegaţie,de urecheatul nostru…).– Eu, domnule măgar, am trecut,pe când eram tânără, pe lângă PalatulPescarilor, de pe malul Dunării,o, ce romantic! - se băgă, sfioasă, învorbă, iapa cea oarbă, care fusese, ogloabă de povară, ce ajunsese în Budapesta,când cu rechiziţiile şi căratulde muniţie către Transilvania - gata săse lanseze într-o tiradă romanţioasă,pe care măgarul cosmopolit i-o reteză,cât ai zice peşte:– Ce palat, ce pescari -bojdeuca aia nenorocită! Cucoană,lasă prostiile - să fi văzut dumitaleVersailles-ul, i-ha-i-ha-i-ha-hahaaa,hai? L-ai văzut? N-ai văzut nimic,ţărancă proastă ce eşti…Adevărul e că, în graba războiului,n-avuseseră vreme, nici stăpânulmăgarului, deci cu atât mai puţinmăgarul nostru, să treacă prinvreun oraş mai de seamă al ţării salede baştină - ci fusese aruncat şi vânturat,de vântoasele de fier şi foc, numaiprin oraşele Apusului… Câte înjurături, în toate limbile pământului, nu-iauziseră urechile lui mari, şi câte joarde,rupte din toţi copacii şi aracii Europei,nu simţise pielea lui, tăbăcităbine, încă din viaţă…– Am ajuns până la taurii dinMadrid… - spuse cu emfază curatspaniolă, măgarul (dac-ar fi vrut să fiemai exact ar fi mărturisit că pe tauriiMadridului nu-i văzuse decât morţi:29

Fereastra - 2009pe când lâncezeau franchiştii, aşteptânddeznodământul războiului civil,se organiză o corridă, să-şi omoaretimpul şi să mai scoată frica din oaselespaniolii, năuciţi de atâtea lupte alenu se ştie cui împotriva lui nu se ştiecine - şi urecheatul nostru târâse leşurilemăcelărite în arenă…).– Dar Parisul, iha-ihaa - seînduioşă bătrânul măgar cosmopolit -catedrala Notre Dame - şi vărsă olacrimă, ştiut fiind cât de pioşi sunttoţi asinii - începând cu intrarea DomnuluiIisus în Ierusalim… - Sena, cubuchiniştii şi pictorii, pictorii celebri…oh,Louvrul, ce de picturi, cegrele picturi, la Louvru! (de fapt, tot oordonanţă de general neamţ, altuldecât cel de la bordeluri - închiriase,printr-un foc de revolver, furgonultras de măgar - pentru a căra, la reşedinţatemporară a înaltului ofiţer, ostivă de tablouri furluate, ca pradăonorabilă de război).– Şi n-aţi mai vrea să treceţi,pe acolo, încă o dată, înainte de…de… - se fâstâci tânărul şi nediplomatulcal murg de la dreapta şaretei.– Cum îndrăzneşti să vorbeşti,în faţa domnului măgar, de astfelde… de… - îl certă, pe confratelesău mai tânăr şi neîndemânatic - murgulde la stânga şaretei logofătului.– Dar toţi vom muri, iaca, na!Salam ambulant de cal ce eşti! - răbufnicel mustrat, iar cel din stângatrăsurii îl muşcă de gât - şi ar fi fostgata să se încaiere în lege, de n-ar fifost stănoagele şi glasul tunător almăgarului:– I-haa-i-haa, mârlanilor, nuvă este ruşine? De mine, cel care amavut la copitele mele Europa întreagă?Iar, prin fiul meu, am la picioareSenatul american, în persoană?!Zvăpăiaţii mucoşi murgi încremeniră,de frică şi de extaz:– Senatul…american…? Niha,haaa!E drept că, imediat după război,un plod (făcut într-o şură din portulBrest, cu o măgăriţă franţuzoaică,foarte fâşneaţă) al măgarului cosmopolita fost îmbarcat pe un vas de războiamerican, care se întorcea în patriacelei cu făclia în mână… cine ştiece căutând, cu urgenţă… Şi, până săse instituie şi generalizeze serviciulmotorizat de cărat gunoiul, o furgonetă,trasă de sus-zisul fiu măgăresc,cărase rămăşiţele epocalelor (şi răumirositoarelor)ale americanilor. Dar,ceea ce nu ştia, şi nu va şti până lamoarte măgarul cosmopolit - era că,odată ce s-au putut dispensa de serviciileprogeniturii măgarului nostru -cu simţul lor practic desăvârşit, americaniil-au făcut, imediat, hamburger- trecându-l, astfel, pe post de vacă -între două felii de pâine, asortat cubulion……Lângă străfulgerările laculuiBalaton, în staulul întunecat, măreţulmăgar, cu atât de largi aptitudinicosmopolite - ostenit de amintiri, evocărişi discursuri, se lăsă pe picioareledin spate, alunecă pe cele din faţă şi,cu capul înfundat în paiele mucegăite,mai holbă, un ochi, apoi se apucă săsforăie grăbit - visând cum aleargă întrap sau galop mărunt, mereu sub biciuşcăstrăină, înconjurând pământulîn goană, cu pielea ferfeniţă, pe spinareşi la coadă - însă păstrând fermaconvingere că-şi inspectează, în marştriumfal, propria moşie - cosmosul…30

Fereastra - 2009Gheorghe ISTRATERitualtu vei fi porumbelul unicciugulind vitraliile bisericiitrupului meuritual(orga singurătăţii)ritual(aştept lumina)mă simt ermetic încheiatîmi umblă şobolani prin degetmormântul meu m-a adiatmă voi opri, n-am să mai pregetvulturul lunii iar s-a prăbuşits-a stins lumina care se mira în carnebătrânul infinit a obositbătrânul Dumnezeu pare că doarmemi-s tâmplele lipite de auzinfernul iar s-a spart şi mă inundăacest dezastru aspru îl refuz –aştept lumina care mă frecundă…ritual(porumbelul)n-am urât niciodatădeşi am fost mereu urâtîmi spăl nopţile cu lacrimav din zoricea privegheată de îngerul dimineţii –de aceeavoi muri la o temperatură decentăscrâşnită pe dinţii termometrului recenu te speria sufletetactica somnului nu mă priveşteîmi lunecă peştele visului printre deştede-atâta noapte şi eternitateîngerii mei au aripile desperecheatemai am puţin şi mă sui în amvonmai am puţin şi mă fac omdesprins din haloul pluralităţiimi-apăs fruntea pe orga singurătăţiiîsonet(destrămare)cugetele somnului se sting neutralevisul aruncă cenuşă în burgdin ziduri umbre se scurg –resturi de vorbe patriarhalemi-au preparat frica în Demiurgau traversat înspumate rafalecârpele steagului monumentaleclisa treptelor în care mă-ncurcnişte ochi mă umplu devreme cu ceaţăjocul deodată s-a dezbrăcatintru în trupuri grăbite de viaţăintru în spectrul decoloratdin oasele mele încet mă descuide-acum vorbesc cu buzele nimănui31

ALMANAHritual(villonescă)m-am închis într-o beţie mocirloasăprecum albina în cearăah memoria subterană –circulaţia ideiicumpăna sticloasă a adevăruluiam rupt-o cu mica realitatem-am scufundat într-o bulă de alcoolprin care altfel se vădseminţele ceruluinu mă dezamăgi fosforescentă beţie!ritual(continuitate)fă-mă doamne fără sex – numai creierde-a lungul literelor mereu să cutreierstricat de viaţă de pândari, de-arginţivreau să-mi măsor eternitatea-n părinţi…Gatain memoriam: Leonid Dimovîntr-un fel eu de mult eram gataîntr-un fel eu am fentat şi armataîntr-un fel am fost chiar copilcu tălpile arse de pământul fosilîntr-un fel m-am plimbat pe cianurăca pe o şosea viclenindu-mă că e purăîntr-un fel m-am urcat din călcâie pe umerineprididind, Moarte, oasele să mi le numeriîntr-un fel am cercetat sfârcul mirăriimuiat în laptele fetiei şi al înserăriiîntr-un fel m-am îmbrâncit în betonşi în Kantîn stâlpii puterii cu frunţile-n cantcrematoriul morţilor decisesesă fac parte dintre eroi şi decesedar eu virgin m-am retrasîn propriul meu parastasritual(pori)sunt o zi fără zorifructele mele nu au livadămă împinge noaptea prin porica Dumnezeu să mă vadăîmi înţep aripa să nu adoarmăCartea respiră-n versetele vechisufletul îmi trosneşte prin armăca două gloanţe – perechiritual(părinţilor)moto:„Dacă aţi făcut castele în aer, n-aţilucrat în zadar; deoarece acolo s-ar ficuvenit să fie toate. Acum puneţi, dedesubtşi fundaţiile”.(Henry David Thoreau)acolo-n iarba mirosind a fapteîn cimitirul somnului lor greusub crucile de piatră şi de laptemormintele-i îmbătrânesc mereus-au scurs toţi corbii-n secolii de humăs-a stins şi steaua-n lămpile de seudorm noaptea lor de tată şi de mumă –mormintele mă-mbătrânesc mereum-au destupat din floarea mea nebunăşi-au supt zăpezi din cer din Dumnezeude-acum mă-ntorn la tată şi la mumă –mormintele ne-mbătrânesc mereu,32

ALMANAHEpigramiştii ieşeni de la„Academia Păstorel“Academia Păstorel(în loc de prefaţă)Azi, umoriştii cu panaş dinIaşi,Cu brio şi-au făcut Academie,Muindu-şi pana suplă-nfantezie,Dar şi-n acid, cu zâmbetde poznaşi.Prin epigrame, proză, poezie,Sonete ori rondeluri, suntţintaşiŞi se doresc a fi, în toate, aşiCe premii nimeresc, cuveselie...Dansându-şi ronda pe-untăiş de brici,Ei şi-au trasat pe rodniculdrapel,Cu fire de beteală şi urzici,Portretul emblematic:Păstorel...Dar scrierile lor îi cam conducSă intre, nu odată, în...booklook!*Eugen Deutsch*(Revista umoristică cuacest titlu - n.n.)ŞtefanBoboc-PungeşteanuConcursuri de epigrameEpigrame când triazăAu un obicei „supremii ”:Mai întâi acordă premiiŞi apoi le jurizează.Mihai Batog BujeniţăCelui ce-mi stârneştecompasiuneaCând îl văd cu mutra asta,Zic, în sinea mea spăşit:„Ori l-a părăsit nevasta,Ori, mai grav… S-arăzgândit!TabietMănânc pe stradă uncovrig,Tuşesc şi-s cocoşat de frig.Acesta-i felul meu trufaş:Iau masa numai în oraş.„Crede şi nu cerceta”Dat-a Domnul glas porunciiCătre preasmeriţii Săi:„Omule, iubeşte-ţi prunciiCa şi cum ar fi ai tăi”.Destinul Moldovei„de dincolo”A spus Vodă Ştefan, cândva,„Moldova, săraca de ea…”Iar ruşii, pe voie să-i facă,Lăsară Moldova săracă.33Generozitate ruralăCând ginerică l-a rugatSă-i dea o palmă din tarlaBătrânul generos i-a datNu una, ci vreo câteva.JustiţiaO doamnă oarbă ce agităUn paloş lung cu lama lată,Confuză, însă fericităCă este zilnic violatăGlobalizareaGlobalizare-am arătatE un concept, nu vorbă goalăAtât de bine controlatCă şi-ncălzirea e globală!Mihai CozmaOmului de lângă minePrintre-amici am să-l enumărCât e umăr lângă umărDar sunt gata să dau totulSă nu-i simt cumva şi cotul.Corneliu VăleanuEfectul criticiiPe-acel ce are-n schemă rangL-a criticat în mod direct,Iar critica avu efectDe bumerang...

Fereastra - 2009AmaliaConstantinescu-CrusosTelevizorulMă uit pe micul lui ecranDe multişor, cam de un an,Lunar plătesc abonamentŞi am veşti proastepermanent.LiviuSergiu ManolacheCe ştim despre femeieŞtim că-i bună, iubitoare...Nu prea ai ce-i reproşaŞi-i nespus de-atrăgătoareMai ales când nu-i a ta!Neculai DarieAudienţă la primarVrei un sfat, o aprobare,Mergi la el ca la un frate,Zi-i în faţă ce te doare(Că pe el îl doare-n spate!)Fetiţe dulci„Fetiţe dulci ca-n BucureştiÎn toată lumea nugăseşti...”- Pe naiba! zise-un turc fudul,Sunt câte vrei la Istambul!Noaptea nunţiiFiind abia la început,S-a confesat spre mama eiCă-n noaptea nunţii a avutEmoţii… ca de obicei!Rugă pentrufrigiderul meuE gol şi rece şi inertDar, Doamne-n mila Tacea mareSă nu îi spulberi în deşertSperanţa de reîncarnare.Vasile DarieCodrul frate cu românulLa ani cu valuri democrateŞi multe aranjări de ploi,E evident că-mi este frate:Ne bate vântul pe-amândoi.Gândind la EvaEternul arhitect divinA hotărât o zi măiastră,S-avem o coastă mai puţinŞi s-o avem în coasta noastră.DilemăDilema maximă în viaţă,De absolută căutare,E cea când faci la două faţăŞi nu te hotărăşti la care.34EvaEugen DeutschLa capătul lumii rebele,Lansată, în clipa cea fastă,Pe ţărmul cu jaruri de stele,E prima vedetă… de coastă!EternitateaEternitatea, flore rară,Născută-n nopţi de poezie,E termenul de garanţiePentru iubirile de-o vară.LumeaE-o scenă uriaşă, ştim precis,Dar ne-ntrebăm, aşa camfără rost:„Jucăm cu toţii chiar atâtde prost,De nu obţine nimeni niciun bis?!”PaulaGeorgeta DimitriuDreptul şi justiţiaExistă-n lume, din păcateŞi magistraţi total inepţi,Tu de la ei aştepţi dreptateŞi-ajungi, încet, lângă cei drepţi.Eficienţă limitatăA avansat atât de mult ştiinţaCă detergentul scoate orice patăDe pe-albituri sau bluză colorată,Pătată mai rămâneconştiinţa.

Ioan FrenţescuFuncţionarul modelE blând, amabil, priceput,Nu e servil, nu-i prefăcut,E silitor, atent, corectÎntr-un cuvânt: un tip suspect.CurteEste cu purtare-aleasă,El, şi nu-i urât deloc,Dar de curtea lui nu-i pasăFetei, că ea… stă la bloc!Vecina violonistăO vecină taciturnăCântă cât e noaptea toată.Soaţa zice că-i nocturnă,Dar eu cred că e sonată!După procesNormal să pierd dacă socoţiCum stă realitatea;De partea lui au fost mai toţiDe-a mea numai dreptatea.ConstantinIuraşcu-TataiaOpoziţie constructivăContradictorie ideeCe ar putea fi comparatăCu acel NU spus de-o femeiePe când se lasă dezbrăcată.MeditaţieSub soare blând şimângâios de toamnă,În vreme ce din mustuldulce gust,Văzduhul plin de funigeimă-ndeamnăSă caut timpul ce-lpierduse Proust.Eternitatea (definiţie)Eternitate – un cuvânt banalŞi care, de-i supus uneiextensii,Se poate defini ca intervalCe se întinde între două pensii.Vasile LarcoDe revelionCând împărţea în şapte-unouSăracul fără de perecheZicea: „Mâncaţi, eAnul Nou,Doar sărăcia este veche.Bitul românTrăieşte greu, de azi pemâine,Ce să mai spun, e inutil,Nu are bani decât depâine...Şi pentru telefon mobil.35SoţulALMANAHÎşi zice soţul ofensat,Plecând şi pus la patru ace:Covorul n-am de ce să-l bat,Căci stă la locul lui şi tace!PretenţiePrivind spre cărţi o cititoareZicea, făcând pe supărata:„La preţul lor atât de mareSă mi le dea citite gata!”Evoluţie şi tranziţieS-a dat maimuţa jos din pom,Croindu-şi viitorul drumŞi a ajuns prin muncă, om…Dar unde să munceascăacum?Ioan TârzimanMetamorfozareVăd că-n politicul lor jocRecurg aleşii şi la „troc“;Adeseori – şi nu în joacă –Ei trocul îl transformă-n...troacă.George PetroneZeiţa TheimisFemeia austeră şi posacăCe ţine sus balanţa într-omânăE oarbă în mitologiagreacă,Mioapă în justiţia română.

Fereastra - 2009Se cere integrarearromilorNe cer măsuri, din cîte-aflăm,Urgente (într-un an sau doi)Că dacă tot o amînăm,Ne integrează ei pe noi.Romanţă la ştrandTe superi că admirsplendoareaAtâtor trupuri tinereştiDe fete brune ca cicoarea?Ei, da, mă uit că şi… uitareaE scrisă-n legile-omeneşti!Epitaf fostului miliţianInima-i ce nu o datăA fost obştii de folos,A-ncetat de-acum să batăCa şi braţul lui vânjos.Răspuns evaziv„Nevasta ce-ţi mai face?”Gentil, a vrut să ştie.Răspuns-am: „Fii pe pace!Ce-ţi face şi-a ta, ţie!Ca să vezi!Eu cu vin îmi potopescgâtlejulSă-mi înec amarul de se poateÎnsă, vai, mereu ratez prilejulC-a-nvăţat netrebniculsă-noate.Tablou idilicŢăranii, care mai de care,Cu braţ vânjos, cu pieptul gol,Trudesc frenetic pe ogoare…La spart conducte de petrol.Unui poet controversatSă fii poet, se cer, precumse ştie,Talent un car şi-un dramde nebunie,Tu ai de amândouă, potsocoate,Proporţiile doar sunt inversate.Ioan ToderaşcuPeisaj stradalCu ochii ţintă dup-o fată.Având un trup fenomenal,N-am mai văzut-o dintr-odată…Lua-l-ar dracu’ de canal!De dragul soţieiM-am întors din deplasareMai devreme cu o ziŞi-a rămas surprinsă tare,Iar vecinul şi mai şi!Bârfe- Beţivanul ăsta areO mândreţe de nevastă,Cum de-o fi prostit-o, oare?- Fost-a, pur şi simplu,proastă!Vasile VajogaPaternitateAvând un frate blond caspicul,Leit mămica şi tăticul,Cel mic, cu faţa tuciurieAl cui o fi? Alah mai ştie!36Pe masa de operaţieChirurgul, cu priviri severe,Rosti spre cel supus la chin:„Nu vei simţi nici o durereNici întristare, nici suspin!”RemediuChiar dacă n-a-nghiţit pastileScăpă de-o boală mai tenace,Că dacă are omul zile,Nici zece doctori n-au ce-iface.România în U.E.Voi adopta, cuprins denostalgie,Un vers de când eramşcolar credul:„În lume nu-s mai multeRomânii,E una doar”… dar cred căe destul!Vatavu GeorgetaProverb reactualizatCe să te mai miri atâtCând prieteni de mulţi aniTe ajută-aşa încâtNu-ţi mai trebuie duşmaniColindA căzut multă zăpadă,Gropile n-au să se vadă;Pietrele crapă de ger,Noi de foame... lerui-ler!Fiecare om cu jumătatea lui

Dumitru DĂNĂILĂALMANAHALIOANEIÎn vara când mă aflam cu serviciulîn Bucureşti, că noi, militarii nemutam des prin toată ţara, am observatceva nefiresc în purtarea Ioanei. Ainsistat să mergem la un restaurant cuterasă, „La Filoti” îi spunea, să luămmasa în aer liber. Acolo era patron unvăr de-al ei, de nu ştiu a câta spiţă.Vărul ne-a primit foarte bine.Masă rezervată, marş de întâmpinare,zis, la acordeon, de un balaoacheş dinorchestră, avea şi orchestră restaurantul,servire cu toate bunătăţile, cu totdichisul. Când amatorii de bere şimici au plecat, sătui, care încotro, Filotia venit la masa noastră. Chelneriiau început a roi pe lângă el ca pelângă un rege.Regele închipuit, vărul de-anu ştiu câta spiţă al Ioanei, era cu vreoopt ani mai tânăr decât mine, eu a-veam pe atunci..., patru ani din secolultrecut plus 38…, da, 42. Era înaltdar nu cine ştie ce, brunet, cu părulnegru, bogat la spate, cu mustaţă bineîngrijită şi buza de sus un pic despicată.Mustaţa masca binişor micul defect.Altminteri, n-arăta rău, aducea aartist de cinema, avea şarm. Era el patron,cum o fi ajuns patron la vârstaaia nu ştiu, dar nu de aceea atrăgeaprivirile doamnelor şi mai abitir peale Ioanei, care se uita le el ca la o statuieantică şi râdea zgomotos ori decâte ori vărul de-a nu ştiu câta spiţă,despre care nu ştiam până atunci decâtdin auzite, şuiera, prin buza despicată,bancuri deocheate.Acasă, după ce ne-am dus laculcare, Ioana a fost, scuze, băiete,n-am cum să ocolesc scena, a fost deo pasiune necunoscută până atuncicare, cu siguranţă, nu era doar efectulbăuturilor fine ori al parfumului aceleiseri de primăvară, era primăvară,ca acum. Ceva nu era tocmai în regulă.M-am tot întrebat ce şi n-am găsitrăspuns. Am privit această, cum să-izic… nemaiîntâlnită drăgălăşenie a eica pe o mică recompensă. Nu mai ieşisemîn lume de o perioadă de timpcam lungă, în care am trebăluit multsă ne aranjăm noua casă, casa noastră,la care visasem atât de mult. Ne mutasemde curând acolo, în Dămăroaia şi,poate, Ioana a vrut ca pasiunea ei săînsemne un început promiţător în cuibulnostru, ridicat cu mari eforturi.37

Fereastra - 2009Aproape la fel de pasională afost şi ceva mai târziu, într-o noaptede august. După ce m-a sufocat, pur şisimplu, cu drăgălăşeniile ei, m-a întrebat,spre ziuă, dacă n-ar fi bine să-linvităm pe la noi pe vărul de-a nu ştiucâta spiţă. I-am spus că da, sigur, doare ruda ei, dar să-l invităm mai târziu,după ce ne aranjăm definitiv casa. I-apărut nespus de bine şi a început iarcu dragostele ei, de era cât pe ce să întârziila serviciu, ceea ce, ştii, la militarinu e permis.Nu mă mai întrebam care erasubstratul primei nopţi de dragostenebună tocmai pentru că avusese loco noapte aproape le fel. Mă puteamfăli că, la o vârstă nu prea înaintată, a-veam casă în Bucureşti, copii, o existenţămulţumitoare şi mai ales o soţiefrumoasă, care mă iubea mai mult caoricând. Uite cum arăta în poza asta,nu poţi să zici că nu era fermecătoare.A fost regina multor baluri pe la Caseleoştirii. Eram invidiat şi tare mândrude asta.Când mă aflam eu aşa, pe unval mai înalt al vieţii, nu acolo undeaş fi vrut să ajung, ştii că sunt ambiţios,dar, mă rog, nu era rău, ei,bine, iar se-ntâmplă ceva nefiresc.Vin într-o zi de la serviciu şi găsescdouă chiştoace în scrumieră. În casăla mine nu se fuma, de unde puteau săprovină? Ioana m-a luat repede, că săvezi, că s-a prostit şi ea, nu fumează,doar aşa… N-am zis nimic, mi-amvăzut de treabă liniştit. Aparent, căcisemnul întrebării firav din seara cândfusesem la grădina de vară deveneamare, tot creştea şi mă făcea să nu maifiu sigur de sfinţenia Ioanei.După câteva zile, am trecut,aşa, într-o doară, pe acasă. Eram militarde intendenţă, mă duceam cu treburipe la piaţă, pe la furnizori, nu erao problemă să mă abat de la traseu şisă beau o cafea la domiciliu. Asta seîntâmpla rar, fiindcă eram, vorba luinenea Iancu, „scrufulos la datorie.”Ei, să vezi întâmplare: când ajung a-casă, uşa de la antreu încuiată. Ciudat!Noi nu aveam teamă de nimeni(casele erau cam rare prin preajmă),lăsam deschis până seara, aerul făceabine construcţiei proaspete. Trece câtvatimp până când îmi deschide Ioana.E numai în furou şi speriată tare,de parcă abia se încheiase un cutremur.Nu poate să articuleze niciuncuvânt. Aşa, răvăşită cum e, se opunecând vreau să trec în camera mare. Înfrângrepede rezistenţa şi intru. Acolo,fum de ţigară, capotul ei aruncat pejos. Cercetând cu privirea, să-mi dauseama ce se întâmplă, ridic perdeauade la fereastră. Un bărbat în pantalonişi cămaşă, cu haina la subsuoară, alerga,prin grădină, spre păpuşoi, aveamcurte mare, pusesem de toate, să avemîn gospodărie, că era ceva cale până lapiaţă. A întors capul o clipă, suficientsă-i văd mustaţa. Era vărul de-a nuştiu câta spiţă… Mama lui de nemernic!Dispăruse în păpuşoi, Ioana erarăvăşită, eu, uluit, nu mă dumiream cese întâmplase. L-aş fi împuşcat, ţi-ammai spus, dacă aveam armă. Pentru cădistrugea o muncă de mulţi ani.M-am chinuit de mic să mărup din lumea în care apărusem şi sămă aflu la casa mea. Nu vedeam atuncidecât că tot, absolut tot ce clădisem,eu şi Ioana, cu dificultate dar şicu drag, se năruieşte.Nu l-am împuşcat pe vărul38

ALMANAHde-a nu ştiu câta spiţă, însă a murit peloc. Îndată ce s-a încheiat scena dincasă, a încetat să mai existe. Cu pistolulmai avea o şansă, îl răneam şi sefăcea, poate, bine. Aşa n-a avut niciuna.L-am declarat mort şi gata. Pe a-tunci, dacă luam o hotărâre, nu reveneamaspra ei. Eram categoric, asta e.Am decis să nu-i pronunţ nici numeleşi, cum ai văzut, până acum m-am ţinutde cuvânt. Pentru a evita discuţiilecare ar fi urmat, explicaţiile penibilesau mai ştiu eu ce situaţie s-ar fi creat,Ioanei nu i-am adresat niciun cuvânt.Într-un fel, şi ea a ieşit din scenă.A încercat în fel şi chip să seapropie de mine, să-mi spună ce s-aîntâmplat. Dacă a văzut că nu-i vorbesc,a tăcut şi ea mult timp. Era o situaţiepenibilă, absurdă. Stăteam înaceeaşi casă, la aceeaşi masă, dormeamîn acelaşi pat şi nu ne vorbeam.Doar cât era neapărat nevoie, să nuobserve copiii. Nu cred că nu-şi dădeauseama, erau deja mari.După un timp, Ioana a devenitşi mai abătută. Simţeam că o macinăceva mai important decât scenacu vărul. O vedeam cum fierbe, cumse zbate, de parcă se îneca şi căutadisperată ceva de care să se prindămăcar cu un deget. Poate acel cevaeram eu. Câteva zile la rând s-a rugatsă o ascult: „Măi, omule, Sănducule,ascultă-mă, barem, dacă nu vrei să-mivorbeşti! E ceva foarte important, numă rog de tine degeaba. E tare important,e urgent. Ascultă-mă, măi omule,până nu e prea târziu!”Nu am un suflet de câine, nusunt atât de nesimţitor. Durerea eiînvinsese mândria mea, încăpăţânareamea prostească. Şi, pe deasupra, eramros de curiozitate. Ce voia să-mi spună?Ce era atât de important? Aşagândeam în ziua în care mă hotărâsemsă mă lămuresc cu Ioana, să trecempeste tot ce va fi fost şi să aduc iarzâmbetul pe chipul ei şi în casă, iar eusă termin cu şirul de frământări. Nuîmi mai rămânea decât să-i spun toateastea când mă întorc de la serviciu.N-am apucat, n-am mai apucat,asta e. M-am trezit că vine comandantulla mine în birou, nu preadădea el pe acolo, nici nu m-a lăsatsă-l salut, m-a luat cu binişorul, cemai zic, ce-am mai făcut, să-mi spună,până la urmă, pe departe, că s-aîntâmplat ceva la mine acasă. „Nu egrav, soţia ta e la spital, nu-i cine ştiece, are temperatură, se face bine,mi-au spus mie, de acolo, că se facebine”, a zis, dar eu nu-l mai auzeam.N-are rost să-ţi spun stărileprin care am trecut, când ştiam cădimineaţă Ioana era bine, bine nuputea fi în situaţia ei, dar sănătoasă,un pic slăbită, cu cearcăne, doar atât,nici vorbă de boală. M-am văzut laspital, eram năuc, nu ştiam ce se petrece.Mi s-a spus că a făcut ce a făcutsă scape de copil, s-a infectat rău,nu-i mai trece febra. Care copil? Eunici nu-i vorbisem în ultimul timp.M-au întrebat toţi dacă ştiu ce s-a întâmplat.Ce să explic, n-aveam nicimăcar idee. Ioana apucase să-mi spună,când ne-au lăsat singuri, pentrucâteva clipe: „Puteai să mă ierţi… Alnaibii…”Nu ştiu cum am trecut pestemomentele cu plânsetele copiilor, alesoacră-mi, ale rudelor din Moldova,ale vecinelor, care îmi sfâşiau inima,cum au decurs înmormântarea, pome-39

Fereastra - 2009nile. Nimic nu mai ştiu şi nici n-amputut să reconstitui după ce s-au mailiniştit lucrurile. Totul se sfârşise şitotul începea odată cu plecarea Ioanei.Eu eram numai o părere, n-aveamnicio vlagă. Nu dormeam, nu mâncam,eram o umbră care trebuia să seducă la serviciu, să vină acasă şi săaibă grijă de gospodărie, de copii.Târziu, am început să mai ies din stareaaceea, antrenat de colegi, de vecini.Asta se întâmpla ziua. Noaptea sereaprindea focul la care mă perpeleamzadarnic. Vina nu se micşora cu nimic,regretul că amânasem prosteşteîmpăcarea cu Ioana creştea ca bulgărelede zăpadă la vale.Vestea morţii lui Filoti a căzutca un trăsnet peste rana deschisăla plecarea neaşteptată şi mult preadevreme a Ioanei în altă lume. Poatecă, în sinea mea, trebuia să mă bucurcă s-a făcut dreptate, că eram răzbunat,că omul de la care pornise nenorocireadin casa Alioanei îşi luase partea.Astfel de satisfacţii semănau cu obomboană de consolare şi nu-mi încălzeausufletul. Altceva mă scormoneape mine.Restaurantul „La Filoti” eraneschimbat, de când nu mai trecusempe acolo. M-am rezumat la o fripturăşi o jumătate de Fetească, să iscodescîn voie pe unde e patroana. Nu era cazulde nici un tertip. Chelnerul pe careîl întrebasem de ea, îmi spusese căvine îndată. Şi a venit.- Stimată doamnă, nu vreausă vă reţin, sunt nevoit să intru directîn subiect, deşi nu este deloc uşor, fiindvorba de fratele dumneavoastră,Dumnezeu să-l ierte! Am fost căsătoritcu o verişoară de-a lui, mai dedeparte, Ioana. S-a prăpădit şi ea, nude mult.- Pe Ioana o ştiu, bineînţeles.Eram rude, dar nu ţineam legătura, fiecarecu treburile sale, ştiţi cum e, aicinu-i ca la ţară, să ţii aproape de neamuri.Eu cu ce pot să vă fiu de folos,domnule dragă?- Am auzit că fratele dumneavoastrăavea un caiet…- Doamne, ce de lume măîntreabă de caietul acesta! S-a creatmare vâlvă în jurul lui. Nu e un caiet,domnule dragă, e un jurnal în toatăregula. Am dat din întâmplare peste elmai de mult şi am citit. Curioasă, fiicăa Evei, domnule Alexandru! Nu eraulucruri extraordinare. .- Eu aş vrea să aflu, dacă sepoate, nici nu ştiu cum să vă spun, săaflu ce scrie în jurnal despre Ioana.Aţi putea să îmi arătaţi, vă rog, dacănu deranjez prea mult?- Nu se pune problema deranjului,îmi face plăcere să vă ajut, doare vorba de o rudă, nu pot fi indiferentă.Vă rog să mă înţelegeţi că nu amcum, domnule dragă, jurnalul e lacercetări. Pot să vă spun însă ce amreţinut eu, scria cam aşa:„Sunt un porc! Am fost laIoana. Trebuia să mergem la o croitoreasă,care să mă pună în legăturăcu o domnişoară frumoasă, după spuseleei. Eram băut. Ioana mi s-a părutmai frumoasă decât toate domnişoarele.Înfierbântat, m-am repezit asupraei. Era tare speriată. S-a luptat cumine. N-am apucat decât să-i dau joscapotul, că a venit bărbatu-său. Abiaam reuşit să sar pe geam. Dacă măprindea, îmi meritam pedeapsa“.40

ALMANAHIon NistorPagini din istoria MiziluluiUN DOCUMENT INEDITDESPRE „CIURDA LITERARĂ“În Almanahul cultural al Mizilului, editat în decembrie 2007,istoricul literar Emil Niculescu aducea în discuţie existenţa (sau mai curândinexistenţa) unei reviste literare mizilene – Ciurda literară, amintită de AgathaGrigorescu Bacovia „într-un volum de memoralistică”, din care cita: „Apăruse,prin 1898, o revistă literară botezată de Caragiale «Ciurda literară».Grigore Tocilescu, George Ranetti, Ion Brătianu şi Caragiale făceau parte dinconducerea revistei, fiind şi colaboratori (...) Împreună cu Leonida Condeescuse ducea şi tata la şedinţele revistei, care se tipărea la Fefelei, locul de naştereal lui Gr. Tocilescu, unde era moşia lui Vasile Mareş, cu care Tocilescu eracumnat”. Emil Niculescu conchide: „Nu am reuşit să identificăm revista fefeleianădar numele ei era de tot răsfăţul...”Căutările altora şi ale noastre în diferite arhive nu au dat de urmeleacestei publicaţii, dar – ca o ipoteză – dacă revista „tipărită la Fefelei” a apărutîntr-un număr sau două, într-un tiraj simbolic, este posibil ca ea să nu fi luatdrumul arhivelor, aşa cum se întâmplă şi azi, cu atâtea publicaţii efemere.Spunem aceasta deoarece am avut norocul să descoperim, la biblioteca Muzeuluide istorie din Ploieşti, o nouă „urmă” a „Ciurdei literare”.Pentru lămurirea deplină a cititorului, e nevoie săfacem, mai întâi, o mică divagaţie: Spirea V. Anastasiu(vezi foto), fost primar al Mizilului în perioada interbelică,făcea parte dintr-o familie oarecum înstărită, lucrudemonstrat şi de faptul că, după absolvirea cursului primarla Şcoala „Ioan Crăciunescu” din urbea natală, afost trimis să-şi continue studiile la Liceul „Hasdeu”,din Buzău. Din păcate, aici n-a terminat decât cursulsecundar, situaţia materială a familiei înrăutăţindu-seîntre timp, astfel încât va deveni negustor de manufactură(avea prăvălie pe strada Carol I - actuala Nicolae Bălcescu). Stima de carese bucura printre concitadini îl vor duce până la fotoliul de primar, dar, princi-41

Fereastra - 2009pala sa preocupare va fi întocmirea unei monografii a oraşului. Cu toate căintenţiile sale n-au fost materializate, activitatea de „scormonitor” al trecutuluisau consemnarea evenimentelor locale ale timpului, vor fi materializate în 13dosare cu însemnări, aflate azi la Biblioteca Muzeului de Istorie din Ploieşti.În cursul cercetărilor mele am găsit, într-unul dintre acestea, un textolograf intitulat: „Expresul din Mizil şi Ciurda literară”, conceput ca o scenetăîn versuri, fără a se indica însă şi autorul acesteia...Textul, reprodus mai jos, demonstrează – fără dubi – că revista citatăde Agatha, a fost, dacă nu o realizare, cel puţin un pretext cultural pentru întâlnirilevesele ale... ciurdei.Expresul din Mizilşi Ciurda literară42Prezentatorul: Cu ocazia opririiExpresului la Mizil ia naştere „Ciurdaliterară” numită aşa de Caragiale,nume dat în derâdere pentru componenţasa ca pregătire (nu erau scriitoritoţi membri şi nici nu aveau activităţideosebite pe tărâmul literaturii).Membrii „Ciurdei literare” erau câţivamizileni cu oarecare ani de şcoală,de regulă negustori de obârşie la carese adaugă I.L. Caragiale, George Ranettişi arheologul Grigore Tocilescucare obişnuiau să răspundă deselorinvitaţii făcute de Leonida Con-deescu,cunoscut ca primar al Mizilului,cel ce a reuşit să oprească Expresul laMizil (Berlin – Breslau – Bucureşti –via Mizil).Chestiunea Expresului devenisearzătoare. Mulţi ţineau cu LeonidaCondeescu şi credeau în acţiunealui, dar unii membri ai „Ciurdeiliterare” nu vedeau posibilă aceastăacţiune, considerând-o doar o utopie.Cel mai supărat dar şi arţăgosera Ranetti pentru că s-a admis titlulde „ciurdă“; el spunea că nu o să scrieniciodată biografia sa căci ar fi trebuitsă înceapă cu: „M-am născut la Mizil...”– „şi asta n-am s-o fac niciodată!”:„Căci la Mizil se poartă fesulŞi spre marea mea ruşineNu opreşte nici Expresul”Ceilalţi membri ai ciurdei, folosindun ton mai puţin aspru au promislui Leonida tot concursul lor, darcu oarecare platonism. Doar căpitanulMatei Eminescu, poreclit de Caragiale„Progresistul” a protestat vehementşi a ameninţat chiar în favoareaopririi Expresului în gara Mizil.Datorită neînţelegerilor dincadrul ciurdei povestirea se împarte îndouă părţi: prima parte – cei din ciurdăcare înainte de oprirea Expresului,un timp nu o vedeau posibilă; a douaparte – după realizarea opririi Ex-presuluisituaţia s-a schimbat pentru căs-a schimbat şi mentalitatea membrilorciurdei reveniţi la alte sentimente.Prima parteG. Ranetii (primul necredincios):Nu mai stăruiţi degeaba!Nu mă veţi putea convinge,Că în loc de soare-afarăPlouă, fulgeră sau ninge..Refuz să fiu din Mizil!Acolo se poartă fesulŞi spre marea mea ruşine

ALMANAHNu opreşte nici Expresul.Am să mai scriu despre asta,Nici să laud, nici să-njur,Dar în pleasna mea de biciÎi voi lua împrejur.Matei Eminescu:„Eu nu sunt de la Mizil.Veni aici căpitanCăci la Plevna-n ’77Am fost un brav veteran.Chestiunea-i arzătoare:Am dat ordin, la raport,Să-nceteze nedreptateaEu nu pot să mai suport!”Furios peste măsurăA scos sabia din teacăŞi ameninţă amarnic:„Ei cu mine nu se joacă!Voi ridica tot Mizilul,Cu pietre şi cu bazaltŞi, dacă va fi nevoie,Iau Expresul cu asalt.Să evităm toate astea...Dar cei mari să chibzuiascăCa Expresul, chiar de mâineIci, în gară să oprească!”Urmeză prof. Tocilescu, botezat deCaragiale Bos de Fefelei, care zice:Eu nu sunt boier de neam,Sunt strănepot de oşteanCare la CălugăreniSub comanda lui MihaiFăcură pe Sinan PaşaSă strige „Aman!” şi „Vai!”.Dar sunt şi arheologul...De va reuşi Expresul,Dau cuvântul de onoareCă voi iscăli zălogul.Prezentatorul:Numai bietul Leonida,Amărât peste măsură,Se plânge la toată lumea...I-a ajuns apa la gură!L. Condeescu:Nu mă las, bădie dragă,Am pus în joc a mea soartă,Va mai da baba cu bobiiSă opresc Expresu-n poartă.Prezentatorul:Cum prevede LeonidaNu s-a lăudat degeaba,A reuşit interesul!Şi spre marea noastră cinsteOpri la Mizil Expresul.Chiar Nea Iancu CaragialeCel cu birtul la BuzăuMi s-a strecurat tiptil...Şi cu un Expres de searăA poposit la MizilMare lui i-a fost mirarea,El cunoaşte întâmplareaŞi în loc de-o epigramăEl trimite-o telegramăLăudând pe LeonidaAstăzi devenit erouÎn care felicită sincerPe Nea-Burg maistru Breslău.Caragiale:Leonida, dragul meu,Ce-ai făcut, n-ai făcut rău.Din dragoste pentru tineÎmi voi drege iar vioaraŞi-am să scriu la Maiorescu43

Fereastra - 2009Ca să ştie toată ţaraCum proceda LeonidaCa să-şi facă interesul-...Şi-a venit ştirea la lume:Opreşte-n Mizil Expresul!De-acum treaba e făcutăŞi Expresul are rută!Toată lumea-i mulţumităDe-acest mare interes,A uitat de supărare:Are la Mizil Expres.Partea a II-aPrezentatorul: Să vedem acum ce osă zică cei ce nu au crezut în oprireaExpresului la Mizil şi să începem cucel mai necredincios dintre ei – ziaristulşi umoristul Ranetti. Să-l întrebămdeci:Ce mai zici acum, băiete,Ziariste Dragobete?Te-ai născut sau nu cu fes,Când spre marea noastră cinsteAvem astăzi şi Expres?Ranetti:Ce să zic, aţi câştigatChiar cum nu v-aţi aşteptat!Astăzi vă răspund umil,Că Georgică zis RanettiEste născut la Mizil.Atunci mi-a fost ruşineSă spun că am purtat fesul:Ce să-i faci, bădie dragă,Ăsta-mi era interesul!Situaţia-i schimbată,Astăzi mi-e mai mare dragulSă mă opresc la MizilLa părinţi să le calc pragul.Că din Mizilul nostru,Ce poartă nume turcesc,Mizilenii îmi sunt rudeŞi beau vin Brâncovenesc.Matei Eminescu:Eu, căpitanul EminescuFosta-m la Plevna port-drapelSpun că dau mulţumireŞi-întreaga ciurdă la fel.Prezentatorul: Tocilescu, cu a lui intimitate,zice:Eu credeam în reuşităDar numai pe jumătate!Astăzi când ea e întreagăŞi eu sunt arheologulÎmi voi ţine promisiuneaŞi voi iscăli zălogul.Ranetti:Chestiunea cu expresulDe acum e terminată,Dar Ranetti-a scris o piesăCare-a umplut lumea toată,Romeo şi JulietaAu căzut, mă rog, de-acord(Toate lucrurile-s bune)44

ALMANAHCu Expresul într-o searăSă vie să se cununePe tăcute-n mod subtilLa primarul din Mizil.Prezentatorul:A aprobat toată ciurdaCum a întors-o Ranetti,Ziarist de meserie,Ziarist cu mult renumeŞi-au convins pe TocilescuPe Romeo să-l cununeŞi sub formă de citaţiiSă vie cu bucurieS-asiste la cununie:Nae Ţăranu cu Dama,Cincinat cu epigramaKalinderu cu maica SmaraCare-o ştie toată ţara.Marele Liciu, Violeta,Brezeanu şi Antoneta,Maximilian, Ciucurete,Toţi de-ai noştri, cu Burete.Căci a zis Caragiale:O nuntă la cataramăCa să aibă trăinicieSe face în deal, la cramă.Şi el ştie, biet birtaşu’Ce-a recomandat lui Naşu.Vinul nu-i bun în pocaleCi să-l bei în deal la cramăCu friptură şi pastramă!Pui tăvăliţi în mujdeiSă mănânci şi-apoi să bei,Plus friptură de curcaniBună pentru veterani,Babic şi patricieniFăcuţi de fefeleieni!Tot prezentatorul prezintă lista demâncăruri:Caşcaval de PenteleuPlătit scump: kila un leu,Plăcinte sarailie,Turcii... lui Sfântu Ilie,Cafele marghilomane,Mere creţeşti şi moşmoaneŞi-apoi nişte epigrame.Şi când toţi s-au adunatCăpitanu-a comandat,A scos sabia şi „harş!”Cu toţi să se-ncolonezeÎn formaţie de marş...Cu rapsozii după eiAu pornit din Fefelei.Cincinat către Julieta:Nu mânca plăcintă multăCa să nu te umfli-n burtă!Către maica Smara:Maică Smara, maică SmaraCare ai venit însoţită de CârţanCare-a mers pe jos la RomaCa să-l vadă pe TraianDe ţi-aş face-o epigramăTu ai spune-o orişicui:Ce ţi-aş face maică SmaraCa să nu spui nimănui!Prezentatorul:Chestiunea-i delicată,Vezi-o să nu te afle clerul!Atunci ai pierdut partidaMi-te lasă Kalinderul.Brezeanu, Liciu, CiucureteŞi cu Nea Nae ŢăranuAu consumat pe-îndeleteDar au băut cu toptanu.45

Fereastra - 2009Lucian MĂNĂILESCUFABULE ŞI EPIGRAMEPOLITICEPretextul şi fabulaCum să scriu, se plângeapixul,Adevărul pe hârtieCând, în junglă, adevărulE taxat drept... calomnie?Cum să scriu că senatorulX – notorie figură,Dă din mâini şi dă din coate,Şi când nu ne minte... fură.Sau că unul, parcă Tase,Prin mătuşa lui, Tamara,Moşteneşte, cum s-ar zice,Ouăle din toată ţara.Foarte simplu, i-a spus guma,Care ştie ea ce zice,Ca să scapi de puşcărieScrie fabule, amice...Şi de câte ori se-ntâmplăSă îţi dai frâu liber guriiSpune, sincer, că de vină-sAnimalele pădurii.Leii, care-s convertibilÎntr-o junglă liberală,Urşii, tigrii şi mistreţiiCare-s porci...... fără morală.Discurs preelectoralCum urmau din nou alegeriÎn ţinutul de pe NilLuă cuvântul, din mocirlă,Candidatul crocodil:- Vin acum în faţa voastrăDragii mei aligatoriŞi, vedeţi, mă-îneacăplânsulPentru soarta bietei ţări...Ce-a făcut, mă rog, guvernulInvestit de patru ani?Sunt în funcţii mormolocii,Caracuda cere baniŞi se-agită în şedinţeÎnchinându-se la „domnul”,Dă din coadă, face valuri,Până când o prinde somnul.Nimeni nu se preocupăDe necazuri şi nevoi,Iau ciubuc hipopotami,Ca să aranjeze ploi...Iar când Nilul se revarsăToţi broscoii-n posturi saltă,Fac reforme, schimbă apa,Iar apoi o lasă baltă...Eu am spus-o, ferm şi sincer,Apele sunt tulburateSă dăm jos deci, impostoriiCă aşa nu se mai poate!Şi promit, dacă-mi daţi votulCă voi face tot ce potSă vă fie mult mai bine…Până vă înghit de tot!Fabulă cu cântecZece ursuleţi săraciSe făcea că plouă,46Unul s-a privatizatŞi-au rămas doar nouă.Nouă ursuleţi săraciTurtele şi-au coptUnu-a copt un cozonacŞi-au rămas doar opt.Opt ursuleţi săraciDiscutau în şoapte,Unul i-ambătat cu vorbeŞi-au rămas doar şapte.Şapte ursuleţi săraciS-au bătut pe oase,Unul a-înghiţit ciolanulŞi-au rămas doar şase.Şase ursuleţi săraciExportau opinci,Unu-a exportat şi flotaŞi-au rămas doar cinci.Cinci ursuleţi săraciAu plecat la teatruUnul a primit un rolŞi-au rămas doar patru.Patru ursuleţi săraciTrăiau în bordei,Unul şi-a făcut o vilăŞi-au rămas doar trei.Trei ursuleţi săraciÎmpinşi de nevoi,S-au înscris la P.D.I.Şi-au rămas doar doi.Doi ursuleţi săraciAu tras cu tu… tunul,Unul s-a umplut de… fumuri

Şi-a rămas doar unul.Un ursuleţ săracCând a fost să pleceS-a îmbogăţit şi elŞi-au rămas tot zece.Basmo-fabulă(Din vremea premieruluiNicolae Văcăroiu, valabilăşi azi)Prin nămeţi, în fapt de seară,A plecat către oraşMoş bătrân şi pătimaşÎnvăţat la „sănioară”.Şi copii, ca pe vremuri,Dau năvală la ferestre,Aşteptând să spună MoşulIscusita lui poveste.Cu alean, privindu-şi saculPeticit, o traistă goală,Spune-n şoaptă basmul seriiCu… bugetul şi Păcală:„Cic-a fost demult, odată,Într-o ţară-a nimănui,Undeva prin EuropaSau la mama dracului,Un buget ca în poveste,Fără pic de datorii…Azi bugetul nu mai este.Noapte bună, dragi copii!Fabula măgaruluiCum la stâna din poianăTraiul zilnic era greuUn măgar, expert în trucuri,Şi în răgete de leu,A strâns oile în staulSă explice, cu fervoare,Cât o duc, totuşi, de bineCostelivele mioare:„După cum ştiu toţi berbeciiV-am păscut cum se cuvine,După ce, ales de turmaDe pe plaiuri carpatine,Am implementat reformeCu asinii cei isteţi,Aducându-vă mâncare,Din import: spini şi scaieţi.Şi v-am muls cu duioşie,Am luat pielea de la voi,Mărind productivitateaLa cojoacele de oi.V-am scutit şi de impozitPentru caşul de la gură,Şi de T.V.A., pe celeCe aţi devenit friptură.Deci, acum, când îi alegeţiPe acei ce strâng osânză,Vă cer iar investituraDe-a nu face nici o brânză.Doar vedeţi şi dumneavoastră,Şi o spun fără sfială:Ce putem face cu brânzaCând e criză mondială?Morală:Biata turmă, când alege,Mai mereu dintre măgariAre totuşi un criteriu:Îi alege pe cei… mari!47ALMANAHConstantin TănaseA devenit emblemă, idealŞi-n România,recunoscătoare,Actorului acesta genialI-am luat cu toţii... nasulla purtare!Împlinire după alegeriVisa s-ajungă om de statDe când lucra pe şantier;Azi visul şi-a realizatDe mâine, sigur, e… şomer.Explicaţie mioriticăRăzbunători, la patru ani odată,Românii, pe acei ce i-au minţitCă vor avea o viaţă minunată,Îi bagă iar… de unde au ieşit!MotivulDacă acum o ducem greuMotivu-i totuşi mioritic:Că e român şi DumnezeuDar şi oricare om… politic!„Nu ne vindem Ţara!”Parlamentarii spun,cu-nflăcărare,Că România nu e devânzare…Şi, pentru asta, au deplintemei:Dacă o vindem, ce maifură ei ?!Stil vechiDe anul nou, perechi-perechi,Europenii toţi petrec,Pe când românii, de stil vechi,Abia ajung să lase sec!

Fereastra - 2009INTERVIURILE REVISTEI FEREASTRA„Am fost născut în zi deplin război mondial“(Efim TARLAPAN)Lucian Mănăilescu: Stimate domnule Efim Tarlapan, să începem cu...începutul. Aşadar, v-aţi născut la 17 mai 1944, în localitatea Măgurele (Bălţi– Basarabia). Ce amintiri vă leagă de acele timpuri şi locuri?Efim Tarlapan: La tot omul, porţiunea de timp dintre momentul naşteriişi primii ani de viaţă este fără amintiri personale.Îşi amintesc alţii cum te-ai născut, în ce condiţii, cumai fost botezat, câţi martori ai avut la apariţia pe lume...Naşterile de azi prin maternităţi sunt uniforme,monotone, cu doar câţiva martori oculari. Or, eu amfost născut în zi de plin război mondial, în timp ce satulMăgurele, situat pe prima linie a frontului şi evacuatdin această cauză, făcea primul popas în lunga lui bejenie.Şi aici intervine prima amintire a consătenilor, eidespre mine, martori, cu căţel şi cu purcel, la chinurilefacerii... Popasul s-a făcut, ziceau, din cauza naşteriimele, fapt care a provocat primele înjurături la adresa mea din partea „nacealnicilor”responsabili de deplasarea cât mai rapidă a taberei... Despre alteamintiri ale măgurenilor, martori la naşterea şi la frageda mea copilărie, sper,o să mă pronunţ în paginile unor viitoare „Memorii”.L.M.: Cum a început „aventura” dumneavoastră literară? Şi ce aînsemnat pentru absolventul Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat dinR.S.S.M. (1970) şi al Cursurilor Superioare de Literatură din Moscova (1987)patima rostirii, în vremuri în care era bine să vorbeşti... în gând?E.T.: A fost un debut curat satiric! Elev fiind prin clasa a şaptea amvizat în prima mea „poezie” calităţile etice şi morale negative ale unui colegde clasă. Ţinta criticilor mele s-a dovedit a fi mai voinică decât mine, din carecauză m-am ales şi cu o primă critică pentru scris... cu pumni şi cu înjurături.Ulterior, „în vremuri în care era bine să vorbeşti... în gând”, ţintele melesatirice şi-au schimbat tactica. Pumnii şi înjurăturile au fost înlocuite cu dareaafară din serviciu, cu blocarea totală a surselor mele de existenţă...L.M.: „Emigrând“ în România, după „cotitura” din 1989, explicaţiîntr-o manieră epigramatică, modul în care aţi reuşit să vă impuneţi, să vă„integraţi” în lumea literară românească, devenind unul dintre cei mai popu-48

49ALMANAHlari satirici: „Cum am reuşit să ies cu / Epigrame? Păi, nu-s mutul! / Le-amstrigat ca Antonescu: Treceţi Prutul!“ (Unui curios care vrea să afle cum amreuşit să ies cu epigrame în România). A fost o „revanşă” faţă de tăcerileadunate în timpul regimului comunist? Când întreb asta, mă gândesc la epigramele,devenite antologice, în care atenţionaţi asupra riscurilor pe care nile asumăm, noi românii, prin acceptarea fatalistă a meandrelor istoriei. Iatăun singur exemplu: „Ştefan strigă la supuşi: / - Nu-nchinaţi ţara la ruşi! / Şis-aude-un glas din spate: / - Da... la găgăuzi se poate?” (Ştefan Vodă înParlamentul Republicii Moldova).E.T.: Miniatura cu „Treceţi Prutul” a fost compusă prin 1989 şi, dimpreunăcu alte minisatire şi satire mai întinse, m-a învrednicit de premiul şimedalia Doctor Umoris Causa la Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor„Constantin Tănase” din Vaslui. Îmi amintesc de acel moment nu întru a mălăuda. Motivul e altul. După festivitatea de premiere, televiziunea ne-a solicitat(mie şi lui Efim Bivol, premiant şi el) să improvizăm fulger o telegramă epigramatică„a premianţilor basarabeni” către compatrioţii noştri de la Chişinău.Într-o clipă improvizaţia a fost gata. Suna astfel: „Ce mai fac laureaţii / LaVaslui, mai sus de Huşi? / Se unesc un pic cu fraţii / Şi se odihnesc de... ruşi!”.Eram prezentaţi de camerele de filmare „în direct”. Cei prezenţi la acel „spectacol”şi chiar operatorii televiziunii au primit cu aplauze „telegrama”...Telespectatorilor însă (veste pe care am aflat-o îndată după emisiune) li s-aprezentat, în loc de imaginile şi vocile noastre, o floare... Atunci am înţeles căpentru unii oficiali din România, Basarabia, cu toate problemele ei legate deînstrăinare, este şi va rămâne... copilul din flori al patriei-mume...L.M.: În efortul de a impune genul epigramatic, ignorat în maremăsură, ştiu că pledaţi pentru traducerea epigramei româneşti în limbile delargă circulaţie. Nu cumva acest demers e prematur? Sau, altfel spus, existămijloacele necesare pentru transpunerea în practică a unui asemenea proiect?E.T.: O traducere excelentă a unui text epigramatic nu se va înscrieniciodată la capitolul „demers prematur”. Şi nici „mijloacele necesare” nu seînscriu la acest capitol. Sunt convins că, din rândul epigramiştilor contemporani,s-ar putea recruta unii în rândul traducătorilor buni. Cu regret, însă, problemaaceasta nu s-a pus în mod serios de Uniunea Epigramiştilor din România(nu arunc piatra numai în grădina preşedintelui U.E.R. Sunt atâţia care profităde roadele acestei grădini, fără a-i da o mână de ajutor „grădinarului”...)L.M.: Cum vedeţi, de la Cluj-Napoca, realitatea literaturii de pestePrut. Păstraţi legătura cu scriitorii de la Chişinău, atât de nemeritat marginalizaţiîn patria-mamă?E.T. Cu profund regret, Bucureştiul literar (alias România) de azi amoştenit metoda turco-fanariotă de numire şi înscăunare a „geniilor”... E binevăzut, încurajat şi sprijinit cel care plăteşte marele tribut exprimat în temeneli...Iar Cluj-Napoca e un Bucureşti literar mai mic. Dacă numele unui GrigoreVieru, al unui Ion Druţă şi – de ce nu? – al unui Paul Goma, basarabean şi el,

Fereastra - 2009devin tabu în revistele bucureştene automat sunt tabu şi în revistele literare clujene...Mi-i scump şi drag tot ce s-a scris valoros în literatura dintre Prut şiNistru, începând cu Alecu Russo, unul din primii clasici ai literaturii române,„răsplătit” pentru aceasta de Ţară cu închisoarea de la Soveja, şi terminând cuLeonida Lari, mare patriotă şi poetă, aprigă unionistă, „remunerată” de gurascabroasă a Ţării cu cele mai jignitoare calificative... Iar dovada concludentăcă ţin la acest scris sunt numeroasele mele antologii prin intermediul căroracititorul român din dreapta Prutului se familiarizează, cât de cât, cu o literaturăignorată de aşa-zisa elită literară dâmboviţeană.L.M.: O antologie cronologică a aforismului românesc de pretutindeni(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005), în care sunt cuprinşi 96 de autori, eracomentată astfel de Al. Florin Ţene: „...o antologie a înţelepciunii româneşti.Tocmai această înţelepciune o studiază, o „catalografiază”, o selectează EfimTarlapan, de la Dimitrie Cantemir, la Garabet Ibrăileanu, Tudor Arghezi, laPetre Ţuţea, reunind minţile cele mai strălucite din „Patria Limbii Române”.Există o legătură intrinsecă între epigramă şi aforism?E.T.: Aforismul este tot o epigramă. O epigramă în proză. Aici, am învedere aforismul ironic, umoristic sau satiric. În îndelungata muncă de antologarea epigramei, am dat şi de unele aforisme celebre, îmbrăcate în hainastrâmtă a versului rimat. În legătură cu acest fenomen, vreau să menţionez unlucru: cu cât aforismul este mai profund, cu atât se simte mai „neliber” în„cătuşele” rimei. Pentru el, rima constituie un fel de cămaşă de... forţă.L.M.: Ce este bine şi ce este mai puţin bine în lumea epigrameiromâneşti actuale? Se vorbeşte tot mai des despre o „inflaţie” a cărţilor proaste,despre o oarecare „senectute” biologică a epigramiştilor, de o „lume”închisă şi fără suficientă rezonanţă printre cititori. Care ar fi soluţiile de aconferi epigramei alt statut, în locul aceluia de „strănut literar”?E.T.: Cu permisiunea domniei tale, domnule Lucian Mănăilescu, cutezsă mă autocitez: „Ştiţi de ce ni-i viaţa sumbră? / Fi’ndcă, de la mic la mare, /Cei care lucrează-n soare / Sunt conduşi de cei din... umbră!”.Uniunea Epigramiştilor din România are un preşedinte, epigramistnotoriu, exeget al epigramei, organizator priceput. Cu toate acestea, avalanşascrierilor epigramatice, publicate în presă sau editate, sufocă epigrama valoroasăşi îi încurajează pe noii veniţi în rândul celor care continuă s-o numească„strănut literar”. Care o fi cauza acestei deplorabile situaţii?Domnul preşedinte, George Corbu, este în criză de... echipă (zi-i consiliu,comitet, „soviet suprem”!) care să-i ajute să traducă în fapte bunele ideişi intenţii. O echipă mereu la îndemână, departe de a fi formată din „senectute”biologică! O echipă mereu reînnoită, în aşa fel încât în jurul şi în interiorul ei,sub ea şi deasupra ei să nu apară „sforari”, „fini”, „nepoţi”, „cumetri” etc.,văduviţi de talent epigramatic, dar înzestraţi cu „har” în aranjamente...L.M.: Iată ce spunea, într-un interviu realizat de d-l. George Corbu,scriitorul Viorel Cacoveanu: „Culmea ironiei: se organizează numeroase con-50

51ALMANAHcursuri pe teme date. Ele seamănă una cu alta, adică sunt derizorii şi închid,ca într-o celulă, imaginaţia, inspiraţia celui ce scrie. Cum ar fi în proză, sădeclarăm anul prozei despre ţărani, apoi despre haiduci sau intelectuali?!Paradoxal, se înghesuie mulţi la astfel de concursuri şi epigramele ies pebandă...” Cât de exact vi se pare acest „diagnostic” pus concursurilor de epigramă?E.T.: M-am pronunţat şi eu, de multe ori, contra temelor date. Iar în1977, fiind diriguitorul primului Festival Naţional de Epigramă din Chişinău,am insistat ca tradiţionalul concurs de epigramă să aibă numai temă liberă.Tema liberă dă posibilitate imaginaţiei să „zburde”, să vizeze orice ţintă.Rezultatul acelui concurs chişinăuan: zeci de epigrame valoroase, care, timp depeste un deceniu, se tot includ în diverse antologii „netematice”!L.M.: Să vorbim despre cele două valoroase antologii, pe care le-aţieditat în 2005, la Ed. Stadiform, Zalău („Cu poante pre moarte călcând...Epigrame clasice” şi „Epigrama daco-romană contemporană”. Ele pun ladispoziţia cititorului câteva noutăţi de abordare în materie. Glumind puţin, sepoate spune că aţi aplicat principiul: „Morţii cu morţii şi vii cu... viile!”. Nudespre asta este însă vorba, ci despre un mod serios de abordare a orizontuluiepigramatic: prezentarea, făcută în ordine cronologică, a dat şi criteriul(important) al localizării autorilor şi scrierilor lor în „epocă”; este apoi deapreciat minuţiozitatea criteriilor de selecţie, care au urmărit nu „celebritatea”numelor ci validitatea operei. Puteau lucrurile să meargă şi maideparte, până la o antologie a epigramei... antologice?E.T.: Cu toate că de la apariţia acestor „valoroase” antologii au trecutdeja trei ani, eşti primul confrate care-şi exprimă opinia despre ele tocmai... încâteva fraze! Am subliniat tocmai, pentru că nici revista „Epigrama”, nici altereviste de gen din România n-au scos un cuvânt despre ele. Cum s-a tăcut şi setace mâlc despre „Marea antologie a epigramei româneşti”, cu o prefaţă de academicianMihai Cimpoi (Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2005) şi nu se suflănici o vorbă despre „Antologia de epigramă românească şi străină” (ED.Stadiform, 2007). Ambele aceste selecţii pot fi numite, la modul cel mai serios,„antologii ale epigramei... antologice”. Şi dacă nici dumneata, scriitor liricsatiric şi epigramist, colaborator la presa satirică şi literară, încă n-ai aflat deexistenţa lor , ce să mai spunem de simplul „consumator” de epigramă?...L.M.: Odinioară publicaţiile umoristice se vindeau „ca pâinea caldă”.Azi „nişa” lor în presa românească este tot mai restrânsă. Să fie de vinădoar greutăţile de difuzare sau, pur şi simplu, românii şi-au pierdut simţulumorului?E.T.: Cu acest „odinioară” te referi, probabil, la „epocile de aur” alerevistelor „Urzica” (Bucureşti), „Chipăruş” (Chişinău), Krokodil (Moscova) şialtele, apărute în perioada socialism-comunismului. Şi aici, ca mai în toatedomeniile, „capitalismul sălbatic” de după 1989 a distrus, cu mâna ex-nomenclaturiştilor„democratizaţi” peste noapte, fără să dureze-fondeze altceva mai

Fereastra - 2009bun în locul celor demolate... Revistele mai sus menţionate erau subvenţionatede stat. Redactorii erau remuneraţi şi colaboratorii „onoraţi” tot de stat. În fruntearedacţiilor erau numiţi profesionişti, iar aceştia, fireşte, angajau tot profesionişti.„Capitalismul” a înscăunat pretutindeni amatorismul, nepotismul.Peste tot banul decide, banul dictează. Banul „ciordit” peste noapte de „băieţiideştepţi”, „descurcăreţi”... „De ce publici, dragă frate şi confrate, gogomăniileastea, pe care ştii, din start, că n-o să le citească nimeni? l-am întrebat pe maimarele unei reviste de gen. „Pentru că autorii lor îmi sponsorizează publicaţia...”Deci, banul decide! Să nu te miri dacă într-o bună zi un magnat ca GigiBecali sau un Dinu Patriciu vor fi declaraţi, mâine-poimâine, cei mai mariumorişti români contemporani!”L.M.: Trăim într-o ţară a clasamentelor cu primii zece: scriitori, fotbalişti,oameni politici sau români pur şi simplu. Nefiind adeptul acestor „ierarhizări”am să vă rog să enumeraţi – în dezordine – scriitorii cei mai apropiaţide sufletul lui Efim Tarlapan...E.T.: Ia, dacă ai de unde (pentru că tirajul s-a vândut, vorba ta, „capâinea caldă”), „Marea antologie a epigramei româneşti, de la bijuterii folcloricela performanţe clasice” sau „O antologie cronologică a aforismului...”,deschide-le la sumar. Treci cu privirea peste cele câteva sute de nume de autoride epigramă şi aforism, majoritatea clasici ai satirei şi umorului naţional. Aceştiaîmi sunt cei mai apropiaţi de suflet. Pe ei i-am cuprins, cu profunda dragostede cititor şi antologator.L.M.: Cluburile de epigramă au un rol important în evoluţia şi propăşireaepigramei. Nu vi se pare însă că liantul dintre ele nu prea există şi căregionalizarea tinde să „producă” epigramişti de... Cluj, de Iaşi, de Bucureştiş.a.m.d.?E.T.: Un „club” ideal ar trebui să semene cu o unitate de învăţământ,alcătuită din profesori, studenţi, elevi... Or, la noi, grupurile epigramatice aducmai mult a liste de partid... E un mare noroc dacă în fruntea clubului se află unas al epigramei. Şi rar... Lucrul acesta se aruncă în ochi pe la festivaluri, la caresunt invitaţi, de regulă, nu epigramiştii de forţă, ci, în mod obligatoriu „şefii”,chiar dacă producţiile literare ale unora lasă mult de dorit.L.M.: S-a pus în discuţie, în ultimii ani, afilierea UER la UniuneaScriitorilor. Consideraţi că această tentativă are şanse de reuşită?E.T.: Nici o şansă! Ne-o vădeşte presa literară care, de mai multedecenii, ignoră marii creatori de epigramă, ca să nu mai vorbim de restul...L.M.: Ce proiecte literare aveţi în „atelier” în perspectivă?E.T.: Încerc să-ţi răspund cu o parabolă. Fiind gazetar în regimul comunist,am intenţionat să scriu un articol despre un gospodar harnic, dintr-unsat. Omul, aflând intenţia mea, mi-a zis: „Să nu scrii! Că despre unul ca mine,din satul vecin, s-a scris, iar după ce a apărut gazeta, hoţii, într-o noapte, i-aufurat tot din gospodărie...” Permite-mi, aşadar, să nu-mi... desecretizezproiectele!52

ALMANAHDIVERTISMENTAPACâtă apă ai băut până acum,când citeşti acest material?OK, ia-ţi paharul cu apă lângătine şi hai să vedem ce spun doctoriidespre acest ingredient al vieţii:În perioada intrauterină suntemaproape în totalitate… apă. Dupăce ne naştem cantitatea de apă scadela 80%. Ca adulţi corpul nostru conţineapă în proporţie de aproximativ70%. Pe măsură ce îmbătrânim procentulse miicşorează. Când ajunge la50% suntem, deja, morţi.Logica ne spune, aşadar, căprospeţimea (a se citi tinereţea, sănătatea,vitalitatea) este determinată decantitatea de apă din organism. Existăcâteva zeci de boli, de la migrenă şipână la forme de cancer, care ar puteafi evitate dacă am bea suficientă apă.Pare incredibil, dar medici prestigioşisusţin că aceste boli se pot şitrata/vindeca cu apă. Câtă? 2-3 litri pezi, spun unii. Sau, mai exact, 5% dingreutatea corpului (De exemplu, la 50de kg. trebuie să bei 2,8 l de apă pe zi,la 70 de kg. – 3,5 l, la 80 de kg. 4l.etc.).Cineva ar putea remarca:„Bine, dar nu mi-e sete!” Tot ce sepoate, dar simţurile s-ar putea să te înşele.Corpul are o uimitoare capacitatede adaptare; dacă s-a obişnuit săfuncţioneze în condiţii de apă puţinănici n-o să mai ceară. La fel cum, dacăstăm într-o cameră cu miros supărător,după un timp n-o să-l mai simţim.La fel e şi cu senzaţia de sete: dupăun timp în care primeşte apă puţinăva „crede” că n-are încotro şi se vadescurca cu ceea ce i se dă. Dar cupreţul îmbătrânirii şi uzurii sale permanente.Gândeşte-te ce s-ar întâmplacu o maşină de spălat nevoită săfuncţioneze cu mai puţină apă decât afost proiectată… Ori corpul nostruface „programe” infinit mai complexedecăt casnica maşină.Un specialist concluziona, cuumor: „Dacă ei un calmant pentrudurere, apa cu care bei medicamentulte ajută mai mult decât calmantul însine!” Un altul a scris chiar o carte,intitulată sugestiv: „Nu eşti bolnav!Doar ţi-e sete”Terapia cu apă este simplă:bei un litru dimineaţa, iar restul (pânăla cantitatea de calculată) pe parcursulzilei. Foarte repede vei simţi o îmbunătăţirea sănătăţii, cauzată de hidratareamai bună şi eliminarea multortoxine. În plus „tratamentul” nu văcostă nimic şi nu produce efectesecundare.53

Fereastra - 2009PutereaobişnuinteiUn grup de oameni de ştiinţăa realizat un experiment mai multdecât interesant, legat de „moştenirea”anumitor deprinderi. Ei au pusîntr-o cuşcă cinci maimuţe, după careîn mijlocul cuştii au pus un trunchi decopac, în vârful căruia au plasat o legăturăde banane.Când una dintre maimuţe încerca săse caţăre, pentru a lua bananele, cercetătoriistropeau cu un jet de apă receexemplarele rămase jos. După untimp, în care experimentul a fost repetatde un număr de ori, când o maimuţăîncerca să se aventureze spre banane,celelalte se repezeau asupra ei,împiedicând-o să-şi ducă la capăt intenţia.După încă o perioadă nici omaimuţă nu mai încerca să se urce înpom, în ciuda tentaţiei bananelor.Următoarea fază a studiului aînceput cu înlocuirea unei maimuţedin grupul iniţial. Evident că „intrusa”s-a repezit spre banane, dar a fosttrasă înapoi de celelalte, cu toate căacum nu le mai aplica nimeni „duşul”neplăcut. A fost înlocuită apoi a douamaimuţă şi s-a întâmplat acelaşi lucru,la corecţia aplicată noii veniteparticipând şi prima maimuţă înlocuită.Schimbările au continuat, înacest fel, până când ultima maimuţădin grupul iniţial n-a mai rămas niciuna, dar comportamentul grupului nua suferit nici o modificare. Dacă ar fifost posibil să fie întrebate maimuţelede ce îşi împiedicau semenele să ajungăla banane, desigur răspunsul ar fifost unul de genul: „Nu ştim, dar aicilucrurile s-au petrecut aşa dintotdeauna...”Experimentul a demonstratcât de mare este puterea obişnuinţei,dar lucrurile nu sunt valabile doarpentru animale. De multe ori şi noi,oameni, reacţionăm într-un anumit felpentru că aşa i-am văzut făcând pe alţiisau pentru că „aşa este regula”, darnu ne întrebăm nici o clipă ce sens arerespectiva normă comportamentalăsau dacă ea nu poate fi îmbunătăţită,înlocuită sau adaptată. Albert Einsteinobişnuia să spună: „E mult mai uşorsă dezintegrezi un atom decât oprejudecată.” Şi, evident, avea dreptate.Generaţia înblugiNăscuţi la începutul anilor '70-'80, vedem acum în pragul anului2009, cum casa părinţilor noştri estede 50 de ori mai scumpă decât atuncicând au cumpărat-o şi realizăm că noio să plătim pentru casele noastre înjur de 50 de ani.Nu avem amintiri despre primiipaşi pe lună, nici despre războaiesângeroase, dar avem cultură genera-54

ALMANAHlă, pentru că asta însemna ceva odată.Suntem ultima generaţie carea jucat „Ascunselea”, „Castel”, „Raţeleşi vânătorii”, „Ţară, ţară! Vremostaşi”, „Prinsea”, „Pac Pac”, „Hoţiişi vardiştii”, ultimii care au strigat„Un doi trei la perete stai”, ultimiicare au folosit telefoanele cu fise, darprimii care am făcut petreceri video,primii care am văzut desene animatecolor, primii care am renunţat la caseteaudio şi le-am înlocuit cu CD-uri.Noi am purtat jeansi elastici,pantaloni evazaţi, geci de blugi de laturci, iar cine avea firme gen Lee sauPuma era deja lider de gaşcă. Noi nuam dat examene de Capacitate, nu amdat teste grilă la admitere. Noi am fostultimii „Şoimi ai Patriei” şi ultimii ei„Pioneri”. La grădiniţă am învăţat poeziiîn româneşte, nu în engleză... Şiam cântat „Mulţi ani trăiască!” nu„Happy Birthday!” la aniversari.Am sorbit din ochi SclavaIsaura, Beverly Hills , Melrose Place ,Twin Peaks, Dallas .. şi cine zice cănu s-a uitat ori minte ori nu avea încătelevizor. Reclamele de pe posturilestrăine ne înnebuneau, şi abia aşteptamsă vină şi la noi îngheţata Magnum,sau puştile alea absolut superbecu apă. Între timp, ne consolam cuTango cu vanilie şi ciocolată şi clasicelebidoane umplute cu apă de la robinet,care turnate în cap ne provocaupneumonii. Şi uite un motiv bun să numergem la şcoală.Noi am ascultat şi Metallica,şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi MichaelJackson, şi Backstreet Boys, şi TakeThat, şi încă nu auzisem de manelesingurele melodii de joc fiind horelela chefuri, la care nimeni nu ştia paşii,dar toţi dansam!Spre deosebire de copiii dinziua de azi, am auzit atât de Abba, şide Queen, cât şi de noile nume gen 50Cent şi Britney Spears. Am citit „Licurici”,„Pif”, Cireşarii, şi am băutCico şi Zmeurată şi ni s-a părut cevaextraordinar când au apărut primelesucuri „de la TEC” fără să ne fie teamăcă „au prea multe E-uri”, iar laşcoală beam toată clasa dintr-o sticlăde suc fără teamă de viruşi. Noi ambăut prima Coca-Cola la sticlă şi amdescoperit internetul.Noi nu ne dădeam bip-uri, nefluieram să ieşim afară, noi nu aveamdolby surround system, tăceam toţi casă auzim dialogurile filmului, nu a-veam Nintendo sau Playstation ci jocuritetris de care ne plictiseam la olună după ce le cumpăram şi le uitampe dulap, pline de praf. Abia aşteptamla chefuri să jucăm „Fântâniţa”, sau„Flori, fete sau băieţi”, sau „Adevărsau provocare”, sau orice ne dădea unpretext să „pupăm pe gură” pe cine„iubeam”.Noi suntem cei care încă aumai „cerut prietenia”, care încă roşeamla cuvantul „sex”, care dădeamcu banul cine să intre în farmacie săcumpere prezervative, pe care apoi săle umplem cu apă şi să le aruncăm încapul colegilor, care am completatmii de oracole, sperând că persoana55

Fereastra - 2009iubită va citi acolo unde scrie „Decine îţi place?” că ne place de el/ea.Este uimitor că încă mai suntemîn viaţă, pentru că noi am mers cubicicleta fără cască, genunchiere şicotiere, nu am avut scaune speciale înmaşini, nu am aruncat la gunoi bomboanelecare ne cădeau din greşealăpe jos, nu am avut pastile cu capacspecial să nu fie desfăcute de copii, nune-am spălat pe mâini după ce ne-amjucat cu toţi câinii şi toate pisicile dincartier, nu am ţinut cont de câte lipideşi glucide mâncam, părinţii noştri nuau „child proof the house”, ne-autrimis să cumpărăm bere şi vin de laalimentara, şi câte un pachet de ţigăride la tutungerie.Noi am auzit cum s-a tras la„Revoluţie”, noi am fost martorii atrei schimbări de bancnote şi monede,noi am râs la bancuri cu Bulă, noi amfost primii care au auzit-o pe AndreeaEsca la Pro TV, noi suntem cei caremai ţinem minte emisiunea „Feriţi-văde măgăruş". Suntem o generatie deînvingători, de visători, de „firsttimers”...Celebritatea şianonimatulJoshua Bell e unul dintre mariiviolonişti ai lumii. De câţiva ani elcânta pe un Stradivarius de patru milioanede dolari. Primul album cu piesecântate pe celebra vioară s-a vândutîn peste cinci milioane de C.D.-uri, în toată lumea.Conducerea ziarului „WashingtonPost" s-a gândit să facă unexperiment sociologic: L-a angajat pemarele violonist sa cânte incognito,pentru nişte mărunţiş aruncat într-ocutie, într-o staţie de metrou din Washington,să vadă cum reacţioneazătrecătorii. Îmbrăcat în blugi şi cămaşă,cu o şapcă de baseball pe capJoshua Bell, cel care cu trei zile înainteumpluse sala de la Boston SymphonyHall, unde se intrase cu 100 dedolari biletul a început să cânte. A interpretat,timp de patruzeci şi ceva deminute, şase piese magistrale de Bachşi Schubert, dar lumea şi-a văzut, impasibilă,de drum. După calculele celorde la „Washington Post", care aufilmat tot „concertul", pe lângă Bellau trecut 1.070 de persoane. Dintreacestea doar 27 i-au dat bani, majoritateafără să se oprească din mers. Întotal, violonistul american a strâns 32de dolari.Ah, femeile✰ Dacă o pocneşti, se cheamămaltratare. Dacă te pocneşte ea, eau-toapărare. ✰ Dacă iei o deciziefără să o întrebi, eşti nesimţit. Dacăface asta ea, e femeie emancipată. ✰Dacă îi ceri să facă ceva ce nu îiplace, e tiranie masculină. Dacă teroagă ea, îţi face o favoare. ✰ Dacăapreciezi formele unei femei în lenjeriesumară, eşti pervers. Dacă nu,eşti homo. ✰ Dacă-i oferi flori, urmăreşticeva. Dacă nu, eşti măgar. ✰Dacă o doare capul, e obosită. Dacă tedoare pe tine, n-o mai iubeşti. ✰Dacă vrei să faci dragoste prea des,eşti obsedat. Dacă nu, ai pe altcineva.Şi vă mai întrebaţi de ce mor bărbaţiimai repede...56

Emil PROŞCANALMANAHDespre zăpadăsauScrisoare cătreDumnezeuPentru Alina, Onu şi Dumnezeu.„Dragă Doamne,Sunt Oana!Tu mă ştii de la bunicul, careacum e acolo în lumea Ta. Ştiu căŢi-a vorbit despre mine şi Te-a tot rugatsă mă ajuţi şi să ai grijă de mine.Ce mult îmi vorbea despre Tine,mai ales seara sau când ningea,sau când era Crăciunul, sau când eramtristă sau când se însera şi mă cuibăreamla pieptul lui pentru a-mi luaporţia de mângâiat.Îmi vorbea despre Tine şi a-tunci când întrebam despre părinţiimei: unde sunt, cum arată, când vorveni?...Ştii ce îmi spunea? Că i-ailuat Tu, la Tine sus! Atunci mă linişteam,mă simţeam măndră de părinţiimei, îmi zâmbea sufletul şi mă lipeamtot mai mult de pieptul lui şi de sufletullui bun.Îmi vorbea despre Tine şi mămângâia... Şi acum simt căldura aceeaplăcută din mâinile lui. Îmi spunea căTu ne dai lumina din noi, că eşti bun,puternic, drept şi... frumos.Spunea că Tu ai făcut oamenii,pomii, copacii, apele, cerul, florile,păsările, soarele, zăpada..., că Tune aperi de tot ce e rău, că esti cel carene dai binele, bucuria şi zâmbetul.Îmi spunea să mă gândescmereu la Tine, iar când mi-e greu, săTe rog să mă ajuţi. Atunci, în ziua aceea,când bunicul meu a murit, îţi a-minteşti Doamne dimineaţa aceea plinăde durere, când m-a chemat la patullui? M-a mângâiat pentru ultimadată, m-a strâns de mână, mi-a spus săam grijă... Of Doamne...! Să lupt cuviaţa, să învăţ cât pot de mult, să măambiţionez să ajung om adevărat...am-ai spus. A privit în sus şi Te-a rugatsă ai grijă de mine, să mă faci mare,să mă aperi ...Şi privirea şi mângâiereaau fost altfel... Apoi eu am fostscoasă afară, s-au auzit ţipete de plânsşi cerul s-a întunecat şi totul a devenito groaznică furtună. Cu toate că nuîmi curgeau lacrimi, atunci am învăţatsă plâng cu adevărat, să simt durereaşi singurătatea. Pierzându-l pe buniculşi plângând fără lacrimi, am învăţatdespre viaţă.Acum, ştii Doamne, sunt lacasa asta a noastră căruia i se zice „orfelinat”.Aici sunt copii mulţi, jucării,57

Fereastra - 2009cărţi de tot felul şi artrebui să mă simt bine,dar eu, Doamne, suntsingură şi tristă, tristăde tot! Mi-e dor de bunicul!Mult mai mare cadurerea e dorul de bunicul!Îmi este foarte greufără el, mai ales când seface seară şi mă duc laculcare, chiar dacă de multe ori simtcăldura mângâierii lui.Astăzi a nins şi bunicul îmispunea că atunci când ninge vine Crăciunulşi se naşte Iisus, Fiul Tău, trimisla noi pe pământ să ne mântuiască,adică să ne facă bine. Şi copii deaici spun că dacă ne punem o dorinţă,în noaptea de Crăciun, Tu ne-o îndeplineşti.Sunt singură şi tristă şi mi-edor de bunicul! El spunea că atuncicând mi-e greu să mă gândesc la Tineşi să te rog să mă ajuţi, de aceea Îţiscriu Doamne.Tu ştii că acum mi-e greu , deaceea Te rog să mă ajuţi! Ştiu că-mivei citi scrisoarea, chiar dacă nu o voipune la poştă. Aş vrea să Te rog sămi-l dai pe bunicul! Da, asta e singuramea dorinţă! Vezi şi tu căt de greuşi cât sufăr fără el. Avem aici jucării,un pom de iarnă, dar eu îl vreau pebunicul. El nu a îndrăznit să Te roagesă-l mai laşi să trăiască, pentru că nua vrut să Te supere şi pentru că n-acerut niciodată nimic pentru el, dar Terog eu Doamne, dă-mi-l pe bunicul!Promit că am să fac tot ce spui Tu înrugăciunile tale şi n-o să-ţi mai cerniciodată nimic.Tu eşti bun şi mare şi drept şiştii foarte bine că sufletul meu şi viaţamea au nevoie de bunicul, altfel degeabasunt zilele, zăpada, pomul de iarnăşi chiar Crăciunul.Pe fiul Tău pe care-L trimiţiacum la noi pe pământ şi pe părinţiimei şi pe îngerii Tăi şi pe toţi de lângăTine, îi rog să Te roage să mi-l dai pebunicul meu scump şi drag! Şi pentrucă ştiu eu că Tu aşa vei face, îţi mulţumescDoamne! Îţi mulţumesc! Ai săvezi ce fetiţa, harnică, cuminte şi ascultătoaream să fiu!*Pedagogul, „Domnul” cum îispuneau copiii, termină de citit scrisoareape care o găsi în mâinile Oanei,care adormise. O împături şi opuse în cartea cu poveşti de pe noptieră.O tristeţe neputincioasă îi cuprinsesufletul. Totdeauna l-au durutlacrimile ce-i însoţeau însingurărileOanei. Acum după ce i-a citit scrisoarea,şi-a dat seama cât de departeşi inutile erau poveştile pe care continuasesă i le citească.Stinse veioza, o înveli pe Oanaşi ieşi. Ajunse în biroul său plin dedosare şi cărţi de poveşti şi începu săse plimbe dintr-un colţ în altul al camerei,căutând parcă ceva. Într-untârziu se opri la fereastră. O deschise:ningea!Era moaptea Ajunului de Crăciun,noaptea când copiii primeau darurişi peste tot ar fi trebuit să fie multăbucurie şi multe zâmbete. Mulţimeade case cu ferestrele luminate, îlîndreptăţea să creadă că în fiecareera o masă întinsă, un brad împodobit,multe zâmbete …Şimţea bucuria ce-icuprindea pe toţi în noaptea astasfântă de sărbătoare, dar şi un golimens în stomac, în el şi în suflet.58

ALMANAHSe aşeză în scaun încercândsă găsească o soluţie, să găsească ceva.Mereu s-a descurcat cu problemelede suflet ale copiilor, cu singurătatealor, cu dorul de părinţi. Trebuiasă găsească şi acum o cale.Începu să alerge cu gândulpeste case, peste văi, peste munţi şipeste multa zăpadă, ce parcă cuprinsetotul. Cetini de brad, globuri şi steluţe,zăpadă, îngeri, zăpadă, cetini debrad, steluţe, globuri, zăpadă, lumină…multă lumină.Oana alerga desculţă prin zăpadăstrigând: „Hai bunicule, hai bunicule,hai vino!”… Şi râsul ei – curatşi alb ca zăpada – strălucea peste tot…Oameni şi copii ieşeau din case cugloburi colorate şi crenguţe de brad înmâini, chiuind, râzând, ţipând: „Undeesti Oana? Hai vino cu noi...haibucurăte cu noi!” Ningea cu fulgimari, aşa încât mulţimea de oameni şicopii, deveni albă ca şi râsul Oanei,care alerga desculţă înaintea mulţimiistrigându-l pe bunicul...Zgomotul soneriei de la intrareîl trezi. Se uită în jur. Realitateaîl sperie. Era dimineaţă! Afară, ca şiîn vis, ningea şi era multă lumină. Seridică şi cu paşi mecanici se duse sădeschidă.Rămase uluit: în uşă era unbătrân, cu părul alb, cu ochi pătrunzătorişi buni. Avea o statură impresionantă.Stătea între el şi zăpadă. Sepriviră mult timp, fără ca vreunul dinei să scoată o vorbă, fară să clipească.Doar zgomotul fulgilor ce se aşezaupe pământ, liniştea ninsorii şi gândurilelor nerostite.Bătânul nins, semăna cu cel carevenise de mai multe ori să ceară uncopil. Dincolo de el ningea parcă dintotdeauna.– Am venit …– Ştiu … urmează-mă!Îl duse la patul Oanei care dormeacu perna în braţe.Zâmbea, semn că visa frumos.Bătrânul se aşeză pe patul Oaneişi-i luă o mână între ale lui.O lumină ciudată pătrunse în aerulcamerei şi în zâmbetul Oanei.„Domnul” se depărtă, cu teamăşi cu bucurie, ca de o minune pe carenu voia să o tulbure.Se furişă în biroul său şi deschisefereastra.Fulgi mari , ca nişte bucăţi de linişte,cădeau necontenit din cer saupoate dintr-o albă aşteptare.59

Fereastra - 2009Cenaclul „Agatha Grigorescu Bacovia“Vom fi zăpadăMotto:Toţi suntem vremelnici pentru veciRar ning fagii frunzele deşarteBinecuvântat să fie deciCă trăiesc şi că mă duc spre moarte.Serghei EseninLumina zilelor se zbate într-o dince în ce mai mică dimensiune.Căldura hăituită de ceaţă şi frigîşi caută rostul prin casele oamenilor.Nopţile se îngâmfează în întunericiminesfârşite. Copacii îşi plâng, în demnitateşi semeţie, durerea trupurilorlor sfârtecate de foşnetul zburător alfrunzelor. Pentru ei şi pentru noi sedecretează speranţa albei aşteptări.Este luna decembrie! Un tumultde şoapte şi paşi, ca un cor de a-ripi, prevestesc sfârşitul încă unui an.În curând va fi ultima lui noapte şi a-tunci, noi toţi oamenii pământului, cuzgomot şi multă lumină, vom sărbătorifuribund şi mecanic, ca cercul desenatde balerina cutiuţei muzicale.Nu va fi o despărţire! Noul anîşi va bântui peste tot personalitateatrecerii, cuibărindu-se în vârstele copacilor,ale pietrelor, ale oamenilor.Astfel anul dispărut din tumultul paşilornoştri, îşi va dăltui pulberea treceriipeste obiectele, lucrurile şi fiinţelepământului.Fruntea, părul, palmele şi toateamintirile despre noi, vor fi în continuarestrivite de urmele paşilor săi.Doar cerul, lumina şi privirea noastrăvor rămâne la fel, refuzând cu îndârjirecondamnarea la blasfemie. Urmeletimpului sunt necruţătoare!Oare există cu adevărat timp?El trece, ori noi? Nu cumva chestiuneacu „timpul” e o găselniţă menităsă mascheze adevărul menirii noastre,adevărul despre efemeritatea existenţe,adevărul despre destinaţia noastrăfinală sau intermediară spre caream plecat încă de la naştere?– Câţi ani ai?– Cine, eu?– Da, dumneata!– Păi, câte primăveri, toamnesau veri îmi dai? Uită-te bine la palmelemele, la mulţimea de urme de pe60

ALMANAHaici de prin munţi, ape şi cer... Aşa!Ei, hai ce-ai rămas încremenit? Vezice simplu e să afli câte zăpezi mi-aunins aşteptările?Toate aceste însă fac parte dinfirescul lăsat de Dumnezeu şi asta trebuiesă fie motiv de mare bucurie şilinişte. În curând vom avea dreptul săiertăm şi să fim iertaţi. În curând vomavea dreptul să fim drepţi, adevăraţi.În noaptea de Crăciun, pentruaşteptările, neîmplinirile şi dorinţelenoastre de adevăr şi lumină se va naştedin nou Iisus! Cetini de brad cu mirosde veşnicie vor coborî în caselenoastre. Un cer de lumânări şi gânduride bine vor acoperi pământul şi totulîn acea noapte va deveni sfânt.Vom fi mai buni, mai puternici,mai iertători. Viaţa însăşi se va găsicel mai aproape de intenţia pentru carene-a fost dată. Împreună cu cerul şidorinţele nespuse vom îngâna colindedespre lacrimă şi zâmbet.Va ninge! Peste copaci, pestepietre, peste munţi, peste noi... se vainstaura din nou speranţa albei aşteptări.Vomfi zăpadă!Emil PROŞCANJoc cu aripiZăpăcită de zâmbetul tăuîmi înnoptez paşii…Mă arunc în vis cu ochii deschişiaşteptând să mă prindă un gândşi să mă zboare odată cuultima noastră ninsoare.Până să învăţ umbra tamă cert cu tăcerilecare îmi mint copilăriacu o mie de aripi…Apoi, într-un colţ al înserării,mă învelesc cu rugăciunişi adorm în şir indian.RugăAndreea APRODUînvaţă-mă să ignor fenomenul reflexiei,care îmi aruncă mereu înapoi,din oglinda în care te caut,ochii... în proprii mei ochi!învaţă-mă să îmi iubesc la felaripile şi tălpilecine ştie, în lumea asta ciudatăcare din ele vor zbura mai întâi.61

Fereastra - 2009NedreptateaM-aţi legat la ochi să văd cevreţi voi să văd. Îmi zugrăviţi în cuvinteun tablou fals ca să nu pricepadevărul. Mă obligaţi să învăţ culorişi gusturi contrafăcute. M-aţi suit pescenă şi m-aţi pus să joc rolul unuistrăin. Apoi mi-aţi spus că asta e libertateaşi mi-aţi sculptat fericirea pefaţă. M-aţi învăţat să mă otrăvesc puţincâte puţin, în fiecare clipă, în fiecarezi, până când am uitat să maifiu.Dar am obosit să cred că umbrelese nasc din lumină. Sunt preamulte sensuri, prea multe măşti, preamultă nedreptate. Nu mai vreau să fiusoldatul vostru, mercenarul bine plătit,se ucide pe sine. Azi m-am înviatşi plec spre lumea mea, chiar dacă nuştiu foarte bine unde este. Acolo amsă-mi învăţ limitele, iubirile şi singurătăţileimperiale. Acolo nu veţiputea niciodată să mă învingeţi.Adriana BOGDANDe ce ne numim femei?Pentru că gândim absolut efemer,pentru că asimilăm din neştiutedorinţe, obsesii, vise.Pentru că avem în faţă o marecare ni se deschide în valuri mereucând avem nevoie de iubire.Pentru că inima nu plânge, cicântă; pentru că mereu căutăm ieşiri,neştirbite de pian sau de violină şipentru că nu căutăm umbra pomilorvara, ci soarele dogoritor să ne luminezepărul, pleoapele, braţele, inima.Pentru că iubim parfumurileameţitoare şi cerceii roşii şi pentru căîndrăgim florile de pe lângă vaze. Ofiliteori căzute.Pentru că ştim să ne facemcosiţe împletite blonde, cenuşii, înfocate...pentru că privim lumea de dupăgenele lungi care filtrează realitatea.Pentru că serile albastre dinmunţi sunt mai lungi şi mai suave caserile negre, sclipitoare de pe ţărmurilemărilor şirete. Şi pentru că le vedempe amândouă minunate, nesfârşite,vii. Pentru cã inima nu e altcevadecât cutia de bijuterii a ochilor şipentru că îţi doreşti o altă privire geamănăcadou să o aşezi în cutia ta deun roşu dantelat, trandafiriu.Pentru că Veneţia este o poartăspre îngeri şi vise, nu spre păcat şipentru că Don Juan a fost un tânărcare a iubit şi nu a cerut decât priviri.Pentru că perdelele, mătăsurile,şalurile sunt un alt mod de a neînvălui naivitatea şi pentru că perlelemării, culese de cine ştie ce amorezat,le purtăm acum cu o demnitate fragilă,aproape timidă. Şi apoi vopselurileşi truda, mângâiate de o mână caldă,nu sunt decât fandoseli. Aşa aţi spune.Pentru cã nu vrem decât săcontinuãm frumuseţea aerului şi prin62

ALMANAHnaturaleţe şi prin cochetărie.Pentru că purtăm pălării mari,de paie ori catifelate şi mănuşi fine,negre, până la cot.Pentru că plângem des, dar înpropriile palme şi pentru că iubim atâtde intens totul - şi poveştile cu finalfericit şi piatra pe care am căzut cânderam mici.Pentru că perseverăm să plângemşi a cincea oară când revedemfilmul pe care îl îndrăgim. Pentru căne amintim tot şi pentru că nu uitămfiordurile întâmplărilor atât de repede.Pentru că certăm, întrebăm, deducem,pentru că îndrăgim şi ştim să ţinemîn braţe.Pentru că, ei bine, purtămfuste largi vara, pe care le rotim dansândori râzând, şi pentru că părul nee văluros până şi din briza respiraţieicelei mai apropiate nouă. Pentru cătresărim des şi zâmbim fără motiv.Pentru că ne enervăm repedeşi aruncăm obiecte dragi pe care ledorim apoi reîntregite.Pentru că vă zicem să ne luaţide mână şi pentru că iubim ciocolataşi cafeaua, ele însele reprezintă undeliciu al preludiului. Şi totuşi pentrucă luptăm în viaţă singure pentru ceeace dorim să avem. Pentru că avem şicăderi şi stângăcii, dar continuăm săvisăm. Pentru că mulţumim des pentrucele mai mărunte lucruri şi pentrucă ştim că doar iubirea naşte copii frumoşi.Pentru că vă suntem partenere,tovarăşe, mame, surori; pentrucă suntem atente şi grijulii, rujate precautşi înnebunite după tot ce e nou.Pentru că ştim să ne folosimgesturile, ochii, mâinile, sufletul şipentru că facem dintr-un gest banal oîntreagă regăsire.Pentru că desenăm în nisip şicântăm pe câmpii pline cu maci; pentrucă plătim taxe sau impozite şi facturiimense.Pentru că aşteptăm nerăbdătoaretrenul vostru să sosească şi pentrucă ne fluturăm batistele ori de câteori plecaţi.Pentru că nu ne place să stămsingure şi pentru că ne liniştim ascultândmuzică..Pentru că mereu avem o cartedeschisă pe noptieră şi pentru că mereune e dor de ceva sau de cineva.Pentru că am fost creeate săiubim şi să învârtim o horă a creaţiei;pentru că vă suntem iubite sau amanteşi pentru că naştem minuni.Pentru că da, trăim în jurul fiecăruia.Şi pentru că , deşi citim horoscopul,ne ascultăm doar inima.Pentru că suntem zeiţe muritoarecare uită să încuie uşa la plecaredar niciodată nu uită să vă ureze o zibună.Pentru că şi noi, ca şi voi,suntem o parte a Universului!Mireasma care suntMiros a izmă şi a şei de caiA luni şi miercuri şi a luna mai,Miros a iasomie şi mister,Miros a ploaie-n margine de cer.Miros a sare şi-a izlaz bătrân,Miros a vis înmiresmat cu fân,Miros a eu, a taină şi a zori,Miros a sânge crud la subsuori.Miros a veşnicie şi a tine,Miros acum a tot ce mă mai ţine,Miros a fum de zare destrămată,Miros a naştere şi-a moarte toată.63

Fereastra - 2009Alexandra COMŞAnaşterea mea!Mă voi duce apoişi mă voi ruga de mume să mă nascăpână se va îndura unaşi nu se va lepăda de mineşi mă va primi într-însa ca în cugetşi mă va naşte mai presusde pietre şi de cer şi de copaci.Ruxandra DOBREProfeţiaDe trei ori se va lepăda de mine naturaînainte de a mă naşte.Vă spun asta acum,când sunt doar o profeţie şi mă rog,cu durere mă rog, de copaci să mă nască.Dar copacii nu mă vor,frunzele nu mă cunosc,crengile nu îmi vor da viaţă.De trei ori se va lepăda de mine naturaînainte de a mă naşte.Ca Petru, pietrele se vor lepăda de minecând mă voi ruga de ele să mă nascăşi nu-mi vor vrea nisipulşi nu-mi vor vrea muţenia…Ah, pietrele nu mă vor naşte!A treia oară natura se va lepădade mine, de aripile melede care mă voi lepăda eu însămiîn faţa ceruluicând cerul se va lepăda de mineşi nu mă va primi…Ah, până şi cerul se va lepăda deLumea din oglindă„Mi-am pierdut simţurile, mile împrumuţi pe ale tale?... măcar văzulca să pot să mă ridic şi să merg…"„Concentrează-te, Ruxandra,concentrează-te, doar nu eşti un animal,ce dracu'! Acum trebuie să ieşidin camera asta fără să intri în perete!Uşa, Ruxandra, uşa nu peretele! Ce îţiziceam? Vezi că nu eşti în stare? Fă unefort, focalizează uşa, pune un pas înfaţă şi nu te repezi ca berbecul…aşa… uşor. Fă nişte paşi, ca un bebeluş,hai că te ajut… ai făcut dejatrei. Ce naiba cauţi pe podea?! Deschideochii şi pregăteşte-te - că apusulo să vină repede - hai, Ruxandra, trebuiesă ieşim afară, îmbracă-te! Mă64

ALMANAHîntorc într-un minut… Să nu fugi!"„Ascultă, citeşte-mi ochii, a-tinge-mi părul, cântă-mi... Ştiu că a-pusul ăsta e al meu, ai să vezi; deschidfereastra şi zbor… Ştiu că pot să zbor!Aaaau! pereţii ăştia trebuie să vorbeascăpentru că numai Dumnezeuştie că îi aud cântând"„Te-ai ţicnit, Ruxandra, de cedracu' stai pe covor şi râzi?!“M-am întorsM-am întors! Mă furişez cugrijă ca să nu-i trezesc pe ai mei, îmilas pantofii în hol, deschid calculatorulşi mă caut. Obosesc de singurătateaîn care nu mă găsesc. Mă duc laculcare. Călătoresc prin vis cu adidaşiiprăfuiţi, cu căştile în urechi la maximum,ca să n-o aud pe mama cândţipă la mine. Nu pot să-i spun că mis-a sucit lumea, mi-a fost dărâmatădin temeli şi a fost reconstruită din zidurisubţiri de plastic. Cutreier oraşulcu prietenii şi mă intoxic cu fumul ţigărilorlor. Sunt o fumătoare pasivăînrăită! Vino mamă să mă vezi!!! Suntmândră de mine şi nu o să cer niciodatăiertare pentru ce am făcut, nu osă-mi cer iertare pentru nimic, mă înţelegi?Chiar dacă îmi asum vina pentrutoate dezastrele, pentru toate zvonurile,pentru toate spulberările…Trebuie să mă cazez la dezintoxicare…Mi-a amorţit corpul de atâtaotravă, am nevoie de un moment deluciditate în care să mă văd pe mine,străina din oglindă. Trebuie!Semnele zilei de ieriSimt că te cunosc… Simt căte-am mai văzut, în alt mileniu, în altsoare… Te uiţi la mine cu ochi amari,prin care se văd zborurile altui timp…Simt că te recunosc, zâmbetul tău miaduceaminte de un deşert, de o lumeveche, stranie. Spune-mi, îmi recunoştivocea?Simt că şi tu mă recunoşti.Parcă lumea şi-a ridicat cortina şi a-cum apare aşa cum e ea, adâncă, plinăde tot ce eu nu înţeleg, plină de scânteilenegre ale nopţii. Acum suntemnoi: nu e nevoie să simţi - simt eupentru tine, nu e nevoie să văd - vezitu pentru mine.Cerul îmi rosteşte numele,acum văd tot: Ziua de ieri a fost, nu semai întoarce. A fost demult, acum ealt timp, dar semnele ei, sunt aici…Trag după mine semnele zileide ieri…LuminaAnca ELISEINorul vine mereu când dibui drumulşi mi se aşează peste suflet.E un nor greu ca de plumb,mă obişnuisem să-l plâng până la capăt.Dar am descoperit, într-o zi,că dacă întind mâinile mai sus puţindau de lumină.65

Fereastra - 2009Nu-i nimic„Nu poţi să zbori!“ mi s-a spus la naştere…„Nu-i nimic, zborul există.“„ Ba nu, mi s-a spus mai târziu,nici zbor nu există,doar zbateri de aripi…„Nu-i nimic, le-am răspuns, există cerul...“LumiSunt multe lumi pe aici, cupovestea lor, cu ziua lor de mâine…Câteodată se întâlnescşi descoperă uimite că soarelelor nu e singurul soare, că pânăşi orele pot merge în şir câte două…Câteodată lumileîncearcă să comunice şi atunciscriu cu degetele lor de nisipfire de iarbă şi nori şi o mulţimede alte lucruri nevăzute.Peste lumeCâteodată pornesc de josşi nici nu mai număr trepteleîntre bucurie şi lacrimi, între aproapeşi departe sufletul mi se izbeşteprea luminos de ceva...Alteori încep de sus dar mă trezesccurând singură, inima îmi soarbelacomă sângele şi mă tem:E prea subţire scara asta ca să o urccărându-mă şi pe mine în spate!ÎntunericMă dor pleoapeleşi nu mai simt nimicdecât povara asta dureroasă…Sufletul s-a ghemuit undeva speriat,în spatele pleoapelor probabil,dar eu nu mai simt nimicdecât pleoapele care se închid durerosuna după alta şi nu ştiu niciodatăcâte pleoape mai am...Lucian MĂMNĂILESCUFumând în cerÎncă o zi şi încă o zi printre şoapteletelefoanelor celulare, printre viscolelefilmate cu încetinitorul ale zilei de mâineprintre mareele blonde ale iluzieiîncercând să-ţi revendici viaţa, încercândsă supravieţuieşti, luându-te după urmelecare se pierd în pustiul alb al Nordului.Ţi se spusese cândva să priveşti spre cerspre Stelele Polare ale sufletului, acumîn cer nu mai sunt decât licăririle ţigări taleşi tragi în piept, cu nesaţ, disperata tăcerea galaxiilor de fum…Nu există nici o cale ferată(După un tablou de Monet)Ei şi, ce vă priveşte pe voi?Poate chiar acum un tren treceprin sufletul meu, la o fereastrăo adolescentă cu ochii albaştriînlocuieşte cerul, un importantfuncţionar public se gândeştesă se sinucidă, în fond viaţa66

ALMANAHlui, plină de succese, nu i-a folositla nimic, o bătrână croşeteazănimicuri, controlorul plictisitcompostează inexistenţe…Ei, şi…ZiuaAzi a fost o zi nesfârşităplopii s-au îngropat în albastrulimbile cesasului au mers înapoitu te-ai întors plictisităîn marea noastră iubiredin lacrimile pe care le-am plantatprintre cuvinteau răsărit copaci ornamentalioraşul e împodobit cu zgura magnoliilorşi sunt atât de fericitîncât ziua de azi e ieri.TitanicNiciodată nu discutăm despre cadavrulînmormântat în pielea noastră, desprecarnea şi muşchii care acoperă moartea…Tot timpul ne punem oglinzi în faţă –ca să părem vii, tot timpul ne prefacemcă suntem nemuritori, tot timpultrăim fel de fel de vieţi ale altora;orhestra cântă şi suntem în extaz…O picătură sărată ni se strecoarădin când în când sub gene şisuntem fericiţi şi dansămpe postamentul de gheaţă…Georgeta STANCIURăsfrângeri curgând din răsfrângeriLumina din mesteceni coboarătoamna pe Valea Buzăului. Culoriledin fâneţe şi poieni stau la sfat şivestesc oamenilor că prunele se coc.Roadele acoperite de argintul neatinsuluiinundă în târziul toamnei, povarna.În camera de alături amintirilesunt nestinse ca lumina felinarului legatcu o sârmă ce coboară din tavan,lumină răspândită peste patul dinscândură, acoperit cu fân proaspăt uscat.Miros de fân şi de prune, clipe rămaseîn urmă dar păstrate cu toatăputerea dimineţilor. În munţi cu stâncice par ziduri de palate primise viaţăpovarnagiul ai cărui ochi de lacrimăpriveau bucuria pe care o simţea decâte ori lumina depărtările întunericuluicu o poveste. Pădurea, cerul, izvorulerau credinţa lui. La munte dorule mai mare. Vara culegea cireşii,cosea fânul. Acum, la ceas de dor,scoate din firidă un fluier. Îşi îndreaptăprivirea peste timpul cu flori de poiană,cu ramuri de cetină, cu buchetede lacrimi, iar focul din cotlon deseneazăpe ziduri frunze ce acoperă întrebăricu încrederea în tăcerile toamnei.În cântecul fluierului se deschidedrumul de legendă. O înghiţitură, douădreg glasul. Ceaşca rămâne alături.Omul caută în el cu încredere. A învăţatsă înţeleagă tăcerea.. Cu două pietrenetede sfarmă coaja groasă a alunelorde pădure. Uneori aprinde pipaşi se aşază privind armonia culorilorcare aprind gânduri ce nu pot fi ucise.Mesteacănul a simţit gustullacrimilor. Tulpina lui l-a sprijinit. O-mul acesta nu a crescut strâmb, nu aştiut ce înseamnă să fii copleşit deridicol şi nu a fost tulburat de un sufletînghesuit. A ştiut că în adâncimealui nu încap ura răscolitoare şi nici vălulce întunecă lumina. A ştiut că iubireae un semn al unei generozităţi divine.Înzestrat, a ştiut că trebuie să-şiva-lorifice darul. A păşit în iarba înal-67

Fereastra - 2009tă încărcându-şi sufletul cu mirosulflorilor în toate culorile pământului, aştiut ce înseamnă să mergi vara lacoasă, a privit brazdele mari de fân, aascultat cântecul pitpalacului cu îndemnurinumai de el ştiute. În prag deiarnă îşi desenează visul adevărat şifrumos. Cu o putere tainică picăturiledin adâncuri vin spre lumină limpezindu-seîn împlinire. Nu sunt amintirimarginale. Oricând poate revenicu prospeţime la acei ani. A fost plămăditde mâini care n-au tremurat.Răsfrângeri curgând din răsfrângeri eomul acesta ce străbate neliniştile cucare se împacă. Cu părul de culoareaploii, cu zilele sfinţite în dorinţe, cunevăzuţi îngeri coborâţi pe chipu-iplăpând de-osebeşte cuvintele dincurgerea lor îndepărtată. Ceasurile-itrec într-o neînţeleasă înălţare.Carmen ZAFIUHora– Mămică, auzi, bre?! mă laşimatale şi pe mine pân' s-o sfinţi SfântulSoare la horă, că-i adunat mai totsatul, numa eu nu-s şi cu Aurica, a dinmargine, că a zis taică'su ca nu carecumvasă plece de acasă cu rochia aiacârpită a ei...– Las'că aşa-i trebuie! Când acerut-o de nevastă Marin a lu' Oprea,a zis că ea a făcut şcoală şi nu ia unorişicare şi uite-o acum; nu mai aretimp nici să mai vadă ceru' cum s-aprindedimineaţa. A, şi tu moţato, sănu-ţi prinz picior pe la horă, până n-omărităm pe soră-ta, doar n-o fi foc,s-o vedem colea la casa ei, şi apoi oveni şi rândul tău. Voi, ăştia tinerii,numai distracţii fără rost aveţi încapetele alea seci. Vino, maică, cumintea la cap şi apucă-te de treabă!Să vadă lumea că eşti harnică, poatecine ştie, mâine-poimâine… Şi nedusade sor-ta, ce face dacă se duce lahoră? În loc să pună ochii pe un băiat,nu joacă deloc, stă de mămăligă pămargine.– D'apoi eu, mamă dragă,ţi-am mai spus că sor-mea, nu ţinedeloc la Sandu lu' Gheorghiţă, şi mi-azis mie că nu-i place nici lada de zestrepe care i-ai pregătit-o.- Adică io cu tac'tu i-am a-ranjat să fie colea la o casă de cărămidă,nu din chirpici, să stea cu socrii,oameni avuţi, că de, ăştia au doar unsingur copil iar ea face şi nazuri? Ce ofi vrând, să se ducă după amărâtu' ălade Simion, care n-are nici după ce beaapă, nici pământ, de niciunele?Tatăl fetei, care ascultase totuldin uşă, îngâne aşa ca pentru el:„Ei, aşa-i cu tinerii, visează o îndrăgostealăfără griji, ei nu ştiu ce-i maibine pentru ei. De parcă io am ales-ope maică-sa! Era mai înstărită decâtaltele, aşa a fost să fie, m-am obişnuitcu ea şi n-am ce-i reproşa, necazurileprin care am trecut ne-au unit,acum nu ne mai trebuie nimic, doar săne vedem la casele lor şi cu copii“.Un timp, peste curte a coborâtliniştea, până când „a mică“, plecatăcine ştie pe unde, a intrat valvârtejpe poartă strigând:– Tată, haide repede că vine alu' Gheorghiţă s-o ceară pe Magdalena;cică au pus şi nunta. Şi poate acu',până vorbiţi voi, mă lăsaţi şi pe minesă mă duc o fugă până la horă…68

Drumul oaselorDupă ultima glaciaţie, populaţiileindo-europene, venite în arealulbătrânului continent, nu au găsit antricoatelede mamut care trebuiau să leasigure hrana, ci doar scheletele acestora,astfel încât, în locul traiului liniştitla care se aşteptau, au fost nevoiţisă muncească, pentru a dobândistrictul necesar traiului de azi pe mâine.În acele vremuri, străbunii noştrirătăceau fără viză pe continent, în căutareaplaiurilor mioritice. Spre ghinionullor, în Germania atmosfera li s-apărut cam rece şi nu s-au aşezat acolo,să devină nemţi. Au mers mai departe,zi şi noapte, fără odihnă, ratând, perând, şi şansa de a deveni austrieci saumăcar cehi. Despre unguri e clar că nuputea fi vorba!După lungi peregrinări, auajuns în România, pe care au recunoscut-oimediat, după Munţii Carpaţi,după Dunăre şi după alte elemente şiobiceiuri inconfundabile.S-au aşezat aici, unii devenindvânători şi alţii pescari, activităţice le asigurau hrană din belşug. Înplus rămânea şi o cantitate apreciabilăde oase, materie primă de loc de ignoratîn ocupaţiile meşterilor locali,pentru care osul va reprezenta simbolulprosperităţii. Ştiinţa de a transformaosul în unealtă a devenit, astfel, oîndeletnicire mitologică (practicanţiiei dădeau mită), permisă numai nobililor,numiţi în limba dacă tarabostes(baroni locali) sau pileati (cei cu pile).69ALMANAHHaz de necazRestul populaţiei o formau capillati(aceasta însemnând: „Care trăiesc decapul lor”), ei fiind mai ales culegătorişi alegători. Se pare că, după câtevasecole, mulţi capillati s-au săturatde ales, şi au început să se ocupe numaicu cules (căpşuni în Spania).Proto-românii vor simţi şi eisimbolistica ancestrală a osificării,mai ales că, prin zestrea genetică romană,îşi însuşiseră tehnica aruncăriioaselor, folosită de Caesar la trecereaRubiconului.Odată cu înfiinţarea statelormedievale lucrurile au intrat pe un făgaşnou, principiul aleatoriu: „Cinepoate oase roade!” fiind înlocuit deprerogativele osului domnesc. La începutulepocii moderne a existat, pentruo scurtă perioadă, iluzia că româniivor pune osul la treabă, daraceasta s-a spulberat repede.Nu putem încheia scurtulnostru eseu, fără a arăta felul în carefolclorul a nuanţat realităţile femuraleale existenţei. Astfel, o străvechedoină maramureşeană, după admirativanuanţare „Fluieraş de os / Multzice duios” se încheie cu chemareasoţiei către soţul său, plecat în Bizanţ:„Trimite euroi, Tase / Că ne-am săturatde oase”. Motivul oaselor transpareşi într-o baladă, transcrisă de unobservator FIFA, în Giuleşti: „Pe ei!Pe ei, cu mama lor!”. Pe lângă invocareaatât de caldă a mamei, aici putemvedea şi ospitalitatea noastrătradiţională, subliniată de îndemnul,adăugat de suporterul folclorului ano-

Fereastra - 2009nim: „Daţi-le la oase!”. Exemplele arputea continua, dar ne oprim aici,pentru a nu intra într-o temă ce merităsă fie tratată mult mai pe larg: cea aciolanului.Jurnalul unuimaghiar ajunsprefect în OlteniaZiua I:Cred că azi e zi liber la ei. Nuvenit niciuna din angajat. Plimbat înbiroul meu lung şi lat. Deschis fişetacte oficial dar plin de o băutură tulbure.Oare unde ţinut la ei dosar?Ziua a II-a:Nu fost ieri zi liber. Verificatîn calendar, fost miercur. Poate nu lucreazămiercur la ei ? Dar nici azi nuvenit !? Am vrut să dau telefon, dar nuam găsit agenda… Toate sertareleplin cu acel băutur tulbur…Ziua a 10-a:Azi fost un secretară care zisceva care nu interesez la mine şi plecatnervos! Oi, oi! Gustat o pahar dinacel băutur tulbur găsit în seif… Puţinacrişor...Ziua a 20-a:Aici nimeni nu vorbesc ungureşte.Toţi nervos că nu pricep la ei.Oare e politic corect să învăţ eu românesc?Hm…, băuturul acela tulbur nue chiar rea.Ziua a 30-a:Descoperit întâmplare un casetcu muzica folcloric şi prinde binesă învăţ româneşte. Azi putut spuneunei director apă-canal-investiţii europene:„Dunăre dacă n-aveam / Jiul,Dunăre-l făceam la noi!”. Simpaticăbăiat. Am băut cu el din acel tulburexcepţional…Ziua 100:La ce dracu să munceşti înfiecare zi? M-am dat lovit şi am băutnişte zaibăr cu nea Stelică, subprefectul.Ziua 200:Fatal, treaba merge unsă. Furătoţi în prefectură. Puserăm un disccu Maria Dragomiroiu şi ne făcurămmuci. L-am trimis pe Stelică la Segarcea,după două vedre de molan, sănu rămânem pe uscat.Ziua 300:Nenică, ăştia din UDMR măenervează. Mă sunară de la partid, sămă întrebe cum stau cu nu-ş-ce investiţie.O să-l sun pe Stelică, după ce70

ALMANAHse întoarce cu cisterna de la Panciu.Ziua 350:Mimişor, secretara, zice cămă tot caută unii de la UDMR. Ampus-o să le spună că sunt într-o şedinţă.Sanchi; bătuse Craiova acasă şine făcuserăm pulbere. Ce treabă auungurii cu Mehedinţiul?Juvete AtilaScrisoarea unui arabterorist din RomaniaZalutam cu rezbekt, jefu.Aderizat la România cu valizaascuns, tregut fără broblem controlla aerobort. Păstrat dolar blestemat,bentru construit aigea o bomba. Însădat jumădate la taxi, jumate furat dinbuzunar.Îndâlnit frate Ahmed, batronmagazin, ajudat la mine. Discutat cuel la cafenea plan bomba, consumategler broaspăt, intoxicat cu zalmonel,şi ajuns la sbital.Jefu, gu bomba praf antrax nuputut făcut la Romania, că la ei esteantrax şi fără bomba, deci îngercatplan bomba cu bum-bum...!Mutat apartament frate Ahmed,adus mult frumos aminde de ţaramia, fără apă la robinet, geam sparteca la Beirut, ţigle kăzut cap când vândbate.Acolo văzut PROTV emiziuneexplozia camion azotat, făcut frica lamine. Ăştia români are tupeu nuglumă ! Urgent trebuie recrutat, jefu !Bomba cu azotat mare efect aveam...Bomba mea era o prostie pe lângă asta.Gândit ca la americani, să ne zinucidemcu avionele. Dar am văzut delevizoraparat zbor MIG brăbusit singur,paznic stricat singur glădire, a-dormit beat cu ţigara în gură şi distrusmare fabrică. Pe urmă făcut chef marela ei, da de ce nu ştiu…Jefu, mă îndorg acasă!Asta români nu are nevoie deterorism, face singur treaba.Poveste absurdăPe un drum de ţară - o procesiunefunerară. La un hop, mortul alunecădin coşciug şi rămâne în mijloculdrumului. Zdrobiţi de durere şide niscai palincă, oamenii n-au observatşi au mers mai departe.După o vreme, trece pe acelaşidrum un tractorist beat şi calcăpeste mort. S-a speriat şi l-a aruncatpe răposat în lac.Pe lac nişte braconieri pescuiaucu dinamită. După explozie iesemortul la suprafaţă. Crezând că ei l-auomorât, îl iau şi-l aruncă pe fâşia degraniţă. Granicerii, când l-au vazut,l-au somat, au tras un foc de avertisment,după care l-au găurit cu o salvăde gloanţe. Se apropie ei, se uită şiunul zice:– Aoleu!? Ăsta nu-i infractor,e nea Spirache! S-a-mbătat şi o fi a-dormit pe fâşie. Hai să-l ducem la spital.După o operaţie de două ore, iesedoctorul şi le zice, făcând un gestobosit din mână:– Aţi avut noroc, a scăpat! Osă trăiască!71

Fereastra - 2009Poezia tânărăARCADE LIRICEAdelina Georgeta Dozescu***Distrag atenţia ochilor –dau drumul la duş,apa trece prin porica prin ferestrele sparte…Ţip la tine (la noi) să te ascunziîn cartea cu „je t'aime"...Degeaba...Pluteşte doar o sticlă de vin,pe care o beau pe post de somnifer...Jocul de-a DumnezeuÎţi iei un tricou pe care scrie „I am God“,sfidând muritorii de randÎngerul săracului moare de foameîn jocul tău stupidRâzi, nu conteazăTragi în tot ce zboară -inima Corinei cade la level 2...Poţi inventa alte fecioare, pe caresă le metamorfozezi în păpuşileprietenilor sau să le schimbi pe jocurimai elaborate gen monopoly...Ai maşinuţe sofisticate - pigmeiisunt jerfte sub roţile taleTu îţi vezi de drum72Mii de necunoscuţi îţi veghează „templele"îndesând în saci milosteniace-o refuzi săracilorEşti orb, chiar de foloseştisisteme cu infraroşu...Îngerul tău s-a plictisit,se crede câine de companie...JocDumnezeu stă în sfera mea -Îl învârt printre degeteMama e plecată la târgsă vândă mileuri în formă de inimăÎmi iau 2 somnifere -porţia de inexistenţă pentru o zi ...Adorm cu cerul la capşi-mi trimit Godul la culcareLumea moare în reprize de 8 oreMoartea moare şi ea...În visele mele inimilese croşetează singurehabituelcum trec zilele trase la xeroxafară oamenii îşi inventează moarteasub privirea îngerilorcare se joacă „de-a v-aţi ascunselea”ei poartă-n piepturi bombe cu ceassau deopotrivă animale iubivoredar spun: te iubesc,mai mult pentru judecata de apoi…IntrospecţieMă simt goală – inima e prea subţireCa s-acopere distanţa dintre două păcateDumnezeu îmi scapă printre degete

ALMANAHMă simt atât de goalăÎncât mâna mea desenează lumină...ConfesiunePuţin îmi pasă de moarte -în game pot da replay saulog off de câte ori vreauMă imaginez puşcaş marin,tu fugind încontinuu, eu doar să trag...Poate îţi voi nimeri pieptul -ar fi sinucidere ...Dar uit că-s nemuritoare,nu-mi mai place jocul.La Discovery channel este undocumentar despre pruncii avortaţi,Pentru o clipa îmi vinesă tai bucăţi din mine, apoi sămătur tot, nu cumva să revii …Ştefan Alexandru Ciobanupoezie către cine o fibuzele tale nu au putut niciodatăsă răcorească au făcut doar aşanişte cerculeţe ca atuncicând arunci cu o piatră în apăşi chipul îţi înoată în largscrisoare deschisănu te urăsc sincerpoate pentru că nu te-am iubit suficientpoate nu am ajuns acel foc de artificiicare trebuie să lumineze pieptulcând eşti îndrăgostit ca un cer de revelionpoate nu e vorba de /indrăgosteală/până la urmă şi contează mai multcum pot trăi doi oameni înghesuiţifără să se calce pe bătăturisau dacă e să se calce durereasă nu rămână în creştetul capuluica o insulă permanentă eatrebuie să se evaporeîngroşând stratul de ozonpână ajunge la Dumnezeuadevărul este că / uneori /călcându-l pe bătături pe celălălaltajungem să îl privim drept în ochie uimitor cum voi femeile puteţi finici aproape de soaredar nici departe de pământiar alteori doar o oglindă în carenoi bărbaţii ca vampiriinu ne putem oglindide multe ori axul lumiitrece prin sânii voştri în spiralănu am nimic cu tine nu îţi port picăfie ea roşie sau de orice altă culoareeşti ca soarele ce se învârte pe cerprecum o placă în pick-up aicânturi concentrice în care sunt îndesatevise gesturi clipiri sentimenteeşti ca un arc înghesuit ce abiaaşteaptă să îşi trosnească şira spinăriifăcând podul eventualdoar sunetul unui clopoţelte mai poate trezi din amorţealacu gust de apă mineralăce ţi-a bandajat tot corpulnu regret ce am trăit împreună73

Fereastra - 2009faptul că nu au fostprea mulţi martori în jurul nostruîmi dă senzaţia că eram un fel deadam şi evaasta mă face să tai întunericul din jurcu un zâmbet şi să îl lărgescatât te rog să nu mai faci pe viitordop la inima cuiva ca la un pepenepentru că inima nu se cicatrizează la locoricât ai sufla peste ea ţinând-o în mâinisângele pierdut e ireversibilşi inima devine mai uşoarăde atunci încolo pe tot parcursul vieţiidar omul nu devine mai imponderabildimpotrivăStai cine estede la balcon se vede cumpăsările intră în soare cumdin coşurile uzinelor ies norii cumaerul e o pătură care se lasă uşor peste lumecum pietrele par nişte hârtii mototolitecum luna este o pastilă efervscentăaşteptând să o pui sub limbăcum nici un munte nu emai înalt decât tine cum oameniisunt ca bulele de aerîntr-un pahar cu apă mineralăcum cerul este prins în bolduride tavanul de traforajşi boldurile sclipesc noaptea a stelecum există avalanşe care te apasăîncercând să te facă de grosimeaunei foi de scriscum luna vrea să intre sărind gardulca un soldat întârziat din permisiecum soarele îşi trimite sosiasub forma unui soare de hârtiecum oamenii aşteaptă autobuzelede parcă ar aştepta un vapor de laptesă îi ducă înapoi cu câţiva aniPoeţi din Republica MoldovaAndrei Gamarţtotul se vededacă nu mai am pe nimeni alăturiîn geam stă o pădure şi îmi acoperă soareleaşa sting lumina care mai esteşi mă dezbrac de totiată frigul iată corpul meu iatătot ce am astăzio fiară se pregăteşte să sară din eliată corpul meu se pregăteşte să moarăo fiară despre care să pot spune iatăprietenul meu iată soarele a răzbătuttotul se vedemâinile sunt cu mine picioarelesunt cu minecapul stă pe gât gâtul stă pe umeriumerii mei îngheaţă gâtul meu tremurăcapul meu e o bucată de gheaţăîn care se vede cum creşte iarbaşi se întinde după vântul din primăvarădar mâinile mele sunt cu mineşi totul se vedemâinile mele cresc din umerii aceştiasă mă îmbrac în fier să mă apropii de apăsă mă îmbrac în aursă mă ascund sub păturăsă ies gol afară şi să înfloresc…aşa e numai mirosul de sângecând traversez stradamirosul de sânge din copilărie cândcorpul meu încăpea sub masă sau în dulapsau în sertarul cu lucrurileascunse de mama când era puţinde îmbrăcat de hrănit de purtat în braţemirosul de sânge când m-amtăiat într-o dimineaţă la gleznăşi fugeam acasă până la uşăcu o şuviţă de sânge după mine74

cu el vreau să adorm repedeîntr-o lume frumoasăplină de oameni care să mă iubeascănimeni nu mă poate proteja nimenitoată dragostea şi pătura pestecorpul meu ca peste o groapă adâncădacă pun în foc 2 degete ele vor ardedacă duc spre inimă 2 degete ele vor ardedacă îmi tai 2 degete ele vor arde- nimeni nu mă poate proteja –noaptea se vede mai bineaceasta este casa mea şi culcuşul fiareiunghiile cresc părul iese din pielenumai lacrimile nuDaria VlasÎn cădereîn fiecare noapte o vădpână nu demult nici nu ştiamcă prin somn se pot percepe mirosurişi totuşi în fiecare noapte simtmirosul corpului ei din ziua a treiacând se vor îndeplinicele mai sumbre presimţirinu mă va ajuta cu nimicfaptul că am ştiut dinainteîn faţa spitalului republicansunt bănci de metalpe care se aşează bolnaviifiecare dintre ei este sigur căîn curând se va face bineşi va merge acasă îşi va vedeade gospodărie va pleca iarăşila Moscova să câştige banifiecare dintre ei are ceva înăuntruuneori nici medicii nu-şi dau seamadespre ce e vorba uneori radiografiileanalizele nu ajută uneori oamenii obosescpur şi simplu nu mai vor să funcţionezedacă acul de la perfuzienu e scos corect din venă75ALMANAHpoate să se scurgăn tot sângeletresar de fiecare dată cândbate cineva la uşă când sună telefonulcând deschid Internetulcând mă salută cineva pe stradăaştept confirmareaîn cădere se încearcă rezistenţaîn cădere se va aflacât de puternici suntemaud motorul elicele se învârtescrup crengile copacilorsparg acoperişul de pe casa guvernului50 de oameni la bord inclusiv echipajul50 de măşti cu oxigen şi 50 de vesteîmpăturite avioanele zboarătot mai aproape de pământnu ştiam ce să fac trebuia să urcla etajul şapte, salonul 24,mi-era prea frică s-o vădmi-era prea frică de mirosuriîn mintea mea o vedeam mică şi albămai albă decât pereţii salonuluimai albă decât pilulelepe care le înghiţea cu pumnulVadim VasiliuCâinele orbuluiîn curând mă voi transformaîntr-un câineşi mă va cumpăra un orbun câine adevărat are un stăpân orbun bărbat orb neapărat are o cârjaşi un câinecare să-l ducăla fabrica nevăzătorilorla teatrul nevăzătorilorla discoteca celor chioritraversează strada pe verdemerge în fiecare dimineaţă la lăptarcâinele orbului nu se uită la căţelecâinele orbului rabdăaşteaptă culoarea verde

Fereastra - 2009Carmen MinculescuDesprevorbireatăceriiTăcerea, ca dorinţă de întoarcerespre sine, este un mod superiorde a înţelege lumea şi tainele acestuiunivers. O incursiune în realitatea tăcerii,ca spaţiu ce se opune vorbiriiconcrete, poate constitui o adevăratăaventură a spiritului.În Învăţăturile lui NeagoeBasarab către fiul său Theodosie,tăcerea este principiul de la care sepleacă pentru a putea ajunge, printr-opurificare de ordin interior, la iubire,la vorbirea cu îngerii şi, în final, laapropierea de Dumnezeu. Aşadar, tăcereacapătă în viziunea voievoduluimuntean o funcţie înălţătoare: „... maiîntâi de toate este tăcerea, iar tăcereaface oprire, oprirea face umilinţă şiplângere, iar plângerea face frică, şifrica face smerenie, smerenia facesocoteală de cele ce vor să fie, iaracea socoteală face dragoste şidragostea face sufletele să vorbeascăcu îngerii. Atuncea va pricepe omulcă nu este departe de Dumnezeu.”Tăcerea este una din căile dea atinge desăvârşirea şi, ca regulă monastică,nu înseamnă „a nu vorbi”.Atunci când tace pentru a se rugaomul de fapt vorbeşte cu Dumnezeu.Poate de aceea fiinţa umană nu arenevoie să se roage cu voce tare pentrucă vorbirea îl împiedică de fapt să seexprime, îi încetineşte gândurile şidistruge acea legătură tainică pe careo are cu divinitatea.Deşi Dumnezeu este Cuvântulsau Logosul, oamenii nu-l aud vorbindefectiv. Tăcerea Creatorului esteadesea un motiv al răzvrătirii noastre,pentru că noi, oamenii, nu putem crededecât în ceea ce e perceptibil prinsimţuri. De aceea îi cerem adesea MareluiAnonim să ne răspundă, iar El levorbeşte oamenilor, însă vorbirea sanu este una concretă. Kierkegaardgândea că adevărata comunicare cuDumnezeu nu este atunci când acestaaude rugăciunea omului, ci atunci cândomul aude voia Lui.Dar ce este tăcerea?Despre filozofia ei se vorbeşteîntr-unul din dialogurile lui Platon(Euthydemos), mai exact despreexistenţa unei vorbiri a tăcerii şi aunei tăceri a vorbirii. Tăcerea, prin eaînsăşi, exprimă ceva tot aşa cum dincolode vorbire există acel ce pentru76

ALMANAHcare nu se poate găsi expresie. Tăcereavorbirii este neînţelesul, nepătrunsul,nedefinitul, inefabilul. Şi cumorice vorbire este şi un cod care constrânge,limitează, o posibilitate princare omul se poate dezmărgini este tăcerea.Pentru Lucia Blaga, tăcereareprezintă modul absolut al vorbirii,revelaţie şi mod de a stăpânii misterelelumii. Limba deplină a omuluieste unică, este aceea pe care toţi oameniio vorbesc şi o înţeleg (la fel camuzica), este limba tăcerii: „Limbanu e vorba ce o faci. / Singura limbă,limba ta deplină, / Stăpână pestetaine şi lumină, / E-aceea-n care ştiisă taci” (Catren).Tăcerea este o bucurie interioarăşi permanentă, un refugiu mereusigur atunci când e impusă de propriavoinţă a individului. Tăcerea deschidecalea unei meditaţii, ordonând lucrurilenerostite.Tăcerea poate deveni o binecuvântareîn „şcoala” închisorii, ocompensaţie a libertăţii pierdute, tăcereaînlocuieşte limitarea spaţiuluicu nelimitarea spiritului uman. A ştice să taci devine mai important decâta şti să taci. Uneori, a răspunde uneiprovocări, unei ostilităţi, oferă individuluicertitudinea superiorităţii sale.E greu să vorbeşti, însă e şi mai greusă taci. Omul tace adesea în decursulvieţii sale – fie că acest lucru i seimpune, fie că tăcerea vine din interiorulfiinţei sale.Tăcerea este starea obligatoriea omului singur, iar omul care nuse plictiseşte tăcând, este omul caredescoperă mereu în profunzimea gândurilormiracolul existenţei, bucuriacunoaşterii şi a autocunoaşterii.Această capacitate a omuluide a nu se plictisi niciodată în companiasinelui denotă perseverenţa fiinţeiîn explorarea propriului univers. Frumuseţeatăcerii vine din nesfârşireacare există în fiecare dintre noi, căciomul nu se poate cunoaşte pe sineniciodată la modul total, fiinţa umanăfiind o sursă inepuizabilă de cercetareşi găsire, de întrebări şi răspunsuri.Tăcerea, ca neputinţă fiziologicăde a vorbi, ne ajută să-i înţelegemmai bine pe ceilalţi şi să privimspectacolul lumii în general, ne facesă realizăm importanţa cuvântului şine trezeşte dorinţa de a vorbi cu chibzuială.Astfel, numai după o lungă tăcereomul realizează că vorbirea esteun lucru minunat al existenţei sale. Ceva spune el atunci?Dacă tăcerea dă curs gândiriişi dacă a gândi înseamnă – conformfilozofiei carteziene – a exista, înţelegemcă omul se încredinţează şiprin tăcere că există.Tăcerea celor din jur poatecopleşi. Suferinţa, atunci când nu semanifestă, când rămâne în tăcere,poate înspăimânta mai mult decât a-tunci când este exprimată.Tăcerea acoperă totul, acoperăevenimente din istorie sau din viaţanoastră, mai importante sau mai puţinimportante. Ceea ce este trecut subtăcere rămâne o enigmă şi orice existenţăîşi are enigmele sale.Tăcerea înseamnă respectatunci când omul realizează insignifianţasa în raport cu un lucru măreţ. Şiomul tace de multe ori... tace în faţaoperei de artă, tace în faţa naturii, taceîn faţa divinităţii.77

Fereastra - 2009De exemplu „pierderea cuvintelor”în faţa unui tablou celebru reprezintă ceadintâi şi cea mai firească reacţie de exprimarea admiraţiei pe care omul o are în faţaoperei de artă nemuritoare prin valoarea ei.Tăcerea poate fi tot atât de mult otrădare a propriei conştiinţe ca şi cuvântul.Din dorinţa de a nu-şi dezvălui prin tăceretemerile, sentimentele sau speranţele, omulare momente în viaţă când preferă să vorbească,chiar dacă nu are nimic de spus.O tăcere cu adevărat magică o aucărţile. Sentimentul pe care îl trăim atuncicând facem o carte să vorbească este unic.Cărţile intră în viaţa noastră discret şi numainoi hotărâm când au ele dreptul să vorbească.Gabriel Liiceanu în finalul Declaraţieide iubire, asociază „rugămintea nerostită”a cărţilor de a fi deschise, de „a începesă fie” cu sfiala tinerilor din romanultolstoian „Război şi pace” ce aşteptau să fieinvitate la dans. Şi alegerea unei cărţi dinbibliotecă este ca şi invitaţia făcută Nataşeide prinţul Andrei, iar citirea ei este un dans– căci o carte există numai atâta timp cât cinevadansează cu ea, urmând ca apoi, cânde aşezată la loc pe raft, să se întoarcă la existenţavirtuală, la tăcere.A citi înseamnă a transforma o cartedintr-un obiect într-un fapt care vorbeşte şităcerea de mai înainte se transformă în cuvântdatorită voinţei cititorului.Tăcerea poate fi analizată în senspozitiv numai atunci când dincolo de eaexistă ceva, pentru că sunt şi oameni al cărorunivers din spatele tăcerii este aproapeinexistent sau obscur chiar şi pentru eiînşişi.Nu mulţi sunt cei care profită deavantajele tăcerii, pentru că şi ea, ca oriceexperienţă, se învaţă. Tăcerea este de aurdacă e folosită când trebuie şi ca tăcereasunt şi oamenii.EPIGRAMEANTOLOGICEEugen AlbuRomânia văzută din afarăStrăinii spun c-această ţarăDe dumnezeu blagoslovităE-un colţ de rai, e o comoară...Păcat că este locuită...Vasile BârzuDestăinuirea uneiaÎn miez de noapte–adeseoriMi-s toată plină de sudori,Dar mă mai răcoresc oleacăSpre ziuă... când sudorii pleacă!Ion BindeaCorectivEşti deseori tentat să spui:Aceasta-i ţara nimănui;Rectific eu: nu-i chiar aşa,Aceasta-i ţara câtorva…Victor GorşcovăzRezolvareBărbatului că bea mereu,I-a spus: „Bătute-ar Dumnezeu!”Dar Domnu-n cer n-o auzeaŞi de atunci şi-l bate ea.78

ALMANAHMeridiane liricePoeţi din Afganistan(Traducere Dan BRUDAŞCU)Nadia ANJOMANMi-s aripile captiveşi nu pot zburaAud paşii verzi ai ploiiIată-i cum vinCâţiva-nsetaţi ce-au sositCu hainele de pe ei prăfuiteCu respiraţia întinatăDe decepţia mirajelorPaşii, uscaţi şi prăfuiţiSosesc aici acumFete, crescute cu suflete răniteŞi trupuri acoperite de răniFericirea s-a ferit de chipurile lorInimile, bătrâne şi sfâşiateCuvântul zâmbet nicicând scrisÎn cartea buzelor lorNici măcar un strop de lacrimă n-a cursPe râurile secate ale ochilor lor.Oh, Doamne!Nu ştiu dacă strigătele lor muteAjung la nori, la Ceruri.Aud paşii verzi ai ploii.Khwaja Abdullah ANSARIAm venitAm venit din încreatŞi mi-am întins cortul în PădureaExistenţei materiale.Am trecut prin tărâmurile mineraleşi vegetale,Apoi mintea m-a purtat în cel animal.După ce-am ajuns acolo, am mers maideparte.Apoi în scoica cu sclipiri de cristalA inimii omeneşti.Am hrănit picătura eu-lui într-o PerlăŞi-mpreună cu cei buniM-am plimbat în jurulCasei de Rugăciune,Iar apoi, am mers mai departe.Am pornit dup-aceea pe cărareace ducea la ElŞi-am devenit rob la uşa lui;Apoi a dispărut dualitateaŞi m-am contopit cu El.Wasef BAKHTARICalamitateCa lemnul ce arde, mă strâng de durereCutremurat de soarta seminţei de rodieOricine-ncearcă să se eliberezeDin strânsoarea scoicii, membranei şi cuteiLe ţine-ntâi prinzându-le inversApoi le striveşteLe mănâncă, savurându-le, una câte una.IubireRabia BALKHISunt prinsă-n plasa atât de-nşelătoareiIubiriNici una din strădaniile mele nu reuşescNu ştiu când am călărit înfocatul armăsarCu cât îi trăgeam mai mult hăţurileCu atât mai puţin mă băga-n seamăIubirea-i un ocean cu un spaţiu nesfârşitNici un înţelept nu poate înnotaniciunde-n el.Un iubit adevărat trebuie să rămânăFidel până-n ultima clipăŞi să-nfrunte cursul reprobabil al vieţiiCând vezi lucruri hidoase,Imagineazăţi-le frumoase79

Fereastra - 2009Înghite otrava, dar viseazăGustul dulce-al zahărului.Khalillulah KHALLILICăderea fructului amarSunt fructul amar căzut la pământAşa rămân în prinsoarea timpuluiO primăvară a libertăţii! Graţia ta,Ce-ar putea fi altcevaDecât să-ndulceşti acest fruct amarCea mai de preţ avere a lumii acesteiaE compania prietenilor,Agonia morţii: Despărţirea de ei.Întrucât ei sunt toţi împreună, prieteniiOdihnesc adânc în inima prafului.Ce mai conteazăDe-s vii sau morţi.Destinul m-a modelat din durereşi suferinţă.Vai, ce bucurie mi-a hărăzit cupa vieţii?Ca o lumânare arzând în vântTremur, ard ... mor.Drumul spre cavalul de trestieÎn sufletul meu ePrizonier un Ţipăt.Unde mi-e cavalul de trestie?Casa a devenit o cuşcăCare-i calea spre deşert?Prima suferinţă mi-a ocupat ziuaIar supărarea de la asfinţit până-n zori.Unde ţi-e chipul ca o floare, Saaqi?Unde-s urletele beţivilor?Laila Sarahat RUSHANIFlăcăriFlăcările ce-au devorat caseleErau RoşiiŞi-au lăsat cenuşă.Sângele ce l-au vărsat şi-a cursMeridiane liricePe fila de calendar mai e încă roşuFrunzele toamneiDe culoarea mohorât-a asfinţituluiErau roşiiRoşiiPână şi culoarea coşmarurilor meleE tot roşieRoşie, roşieIubitule,Când ai spus că vei veni la mineCu un buchet de flori roşiiAm tremuratTremuratMuntele AssamayiOh AssamayiÎn respiraţia ta-mpietrităE duhul a o mie de mute scânteiOh piatră, oh răbdareÎnălţimea ta e tăria credinţeiPoemul sublim al istorieiOh munteMitul mândriei sacreE înscrisÎn mintea taNesfârşita durere a acestui oraşE de mult timpGravată-n împietrita ta venăOh piatră, oh răbdareOh martor mut al crimelorCe rană s-a umflatÎn sângerânda inim-a pietreiCe zi-a zdrobit brusc inimaOh piatră, oh răbdare.80

ALMANAHMeridiane liriceBashir SAKHAWARZSora meaPrin grosimea depărtăriiPrin pereţii munţilorPrin adâncimea oceanelorTe-am atins noaptea trecutăŢi-am atins durereaCe-a devenit a mea.Zâmbetul copiilor n-are-nţelesFlorile cresc, dar sunt ele flori?Copiii zâmbesc, dar oare cu-adevărat?Fără copiii voştriFără grădina voastrăFlorile şi zâmbetul nu crescFără mâna taViaţa naşte nimicul.Când ai plecatMi-ai şoptit „ai grijă”Ai avut grijă?Ai zidit un vis?N-ai văzut speranţe irosite?Dezastrele-s în aerEle cresc în grădina voastrăCad din copaci.- De la cap ţi se trage, fiul mamei!Capul face, picioarele trag!- Mamă, sufletul mă doare!- Ştiu de ce te doare, fiule, ştiu.Dar aleargă, caută, lucrează,Că n-o să vină nimeniLa tine la uşă să-ţi deaÎmbrăţişarea care se câştigă cu spada!Eu sunt acasă...Eu sunt acasă, în Ţara mea,În iubita şi draga mea Makedonie.Nimeni nu mă pote-alunga,Nimeni nu-mi poate face nimic.Oare să fie aşa?Şi oamenii şi casele le simt aproapeŞi totuşi, de cum ies în cerdac,Casele şi cătunul ciudate îmi par:Oamenii îmi par ca nişte străini,Mă simt ca şi când aş trăi în pustiu.Eu sunt însemnat ca o capră-ntre oi:Nu fiindcă aş vrea să fie aşa.Nu, alţii mă fac să mă simt astfel.Până şi aromânii meiParcă se ruşinează să dea ochii cu mine.Doamne, ajută-mă Tu.Un poet dinRepublica MacedoniaDina CUVATA(Traduceri de Dumitru M. Ion)Învăţăturile mamei- Mamă, mi-e foame!- Munceşte, munceşte, fiul meu!Două mâini muncesc pentru gură!- Mamă, picioarele mă dor!81

Fereastra - 2009PROZĂ SCURTĂCornel DIACONUCerul ca o aripă frântăPoteca îngustă pleca dinbuza malului şi „cădea” brusc înuliţa bolovănoasă, lângă cumpănace se profila pe cerul rece ca o aripăfrântă. Victor şi-a aţintit ochii pebraţul lung din salcâm, de unde lanţulruginit cobora în adânc. Aceeaşicumpănă, aceleaş ghizduri… Doargăleata era alta. Îl cuprinse nostalgia.Sub pleoapele lui de copil îşicăuta rostul în viaţa de neuitat a satului,cu bucurii şi tristeţi, cu morţişi naşteri, regrete şi resemnare.Ziua scurtă se furişa spreînserare. Nu-şi anunţase venirea.Se apropia de poarta înaltă, iscodindprintre scândurile gardului.Cu spatele spre drum, maică-sa îşivedea de treburi, potolind orătăniilecu boabe aurii de porumb. „Astea– spunea ea deseori – de le-ailăsa călare pe hambar tot nu s-arsătura vreodată”. I-a urmărit ovreme gesturile ordonate, un picobosite. Ar fi vrut să se apropie pefuriş dar, ca să n-o sperie, a trântitcu zgomot poarta. S-a întors surprinsă.– Sărut-mâna mămico!...Castronul cu grăunţe i-ascăpat din mână şi grăunţele s-aurisipit, stârnind o învălmăşeală dearipi. Apoi Victor a simţit blândeţeapalmelor ei cuprinzându-i obrajiicu o bucurie imensă.– Bine-ai venit, băiatulmamii!Casa, construită în pantă,fusese a bunicilor lui. Se prăpădiserăamândoi când Victor nu-şi încheiaseîncă socotelile cu vârsta copilăriei.Le simţea acut lipsa şi dragosteaîn ciuda anilor care ar fi trebuitsă-i cicatrizeze suferinţa..Treptele urcau zidul înaltdin piatră şi se opreau în prispa largă,de unde se putea vedea aproapetot satul. Dincolo de crivina cuplopi şi anini, prundul moţăia înclipocitul mătăsos al gârlei. S-a o-prit lângă mărul dulce, supravegheatîn copilărie de zâmbetul îngăduitoral mamei. I-a mângâiat cudegetele scoarţa bătrână. Cu roadelelui îşi umplea, în fiecare vară, sânulcămăşii, şi-şi lipăia, în grabă,tălpile goale prin praful fierbintepână-n răcoarea prundului. Ar fivrut să-i vorbească. Citise că întreplante şi cel care le îngrijeşte sepăstrează o legătură energetică,82

ALMANAHchiar dacă distanţele de spaţiu şitimp sunt foarte mari. A pătrunsapoi sfios în „camera lui”, în semiîntunericulcăreia mirosea a săpunde casă şi a busuioc.– Fă-te comod! Mă duc săaduc niscai lemne. Ţi-o fi foame,mamă…S-a dus la fereastra îngustă;de aici pândind neastâmpărul vrăbiilorşi piţigoilor, iarna. Găsise înpod un geamantan vechi, din cartonpresat. O mână de mălai, o bucatăde lemn, ca o ţurcă şi sfoara de caretrăgea când zburătoarele flămândeintrau în capcană.Le dădea drumul în odaie şile urmărea zborul haotic până lecuminţea oboseala.. Atunci deschideafereastra şi nelegiuirea luasfârşit. Dar, cum ulciorul nu mergede multe ori la apă, s-a întâmplat camaică-sa să vină pe neaşteptate şisă-l surprindă la „exerciţiile” dezbor. Nu l-a bătut, deşi înţelegeaacum că şi-ar fi meritat pedeapsacu vârf şi îndesat, dar nu va uitaniciodată amărăciunea din vorbeleei: „N-am bănuit că ai un suflet atâtde insenjsibil!”. A fost deajuns…Acum îi urmărea meticulozitateacu care aşeza lemnele în vatră.– N-ai uitat nimic? l-a întrebatpe un ton dojenitor. Cineva teaşteaptă afară; te-a simţit.A ieşit repede. Dincolo deuşă, Roboţel scâncea ca un copil.S-a aplecat şi la mângâiat îndelung,pe creştet: „Ce mai faci, măi, moşule?Ţi-a fost dor, aşa-i?” Câineles-a lungit pe burtă. Lui Victor i s-apărut că plânge. L-a ridicat delabele din faţă şi l-a îmbrăţişat cape un prieten drag.Roboţel fusese abandonatîntr-un pâlc de cătină. Victor veneade la şcoală şi a auzit un chelălăitstins. S-a strecurat printre aceleplantelor şi a dat peste o imaginecutremurătoare: doi căţei morţi şi altreilea bâjbâind orb pe lângă trupurilelor. L-a luat acasă. N-aveabiberon. A improvizat unul dintr-opungă de plastic. Roboţel s-a încăpăţânatsă trăiască şi, după 2 – 3zile se priveau în ochi. L-a numitaşa pentru că mergea ca o jucăriecu arc. A mai avut un impas cândl-a descoperit taică-su: „Să pleci cuel de-aici!”… Noroc cu maică-sa,altminteri…Gabriel ARGEŞEANUCinci„Agitaţia era din ce în cemai mare. Vestea se răspândise caun trăsnet. Toţi conştientizau inevitabilul,dar nu puteau accepta. Erainadmisibil să se întâmple aşaceva. Aceasta era fraza care înlocuiaorice subiect. Nimeni nu dezvoltamai mult decât esenţa aceleisituaţii: Era inadmisibil să se întâmpleaşa ceva! Fraza se pre-83

Fereastra - 2009lingea ca un lichid incolor printrepersoanele care o rosteau fără întrerupere.Ba chiar una dintre a-ceste persoane o scrisese cu vopsearoşie pe un zid înverzit de mucegai.Cândva acel zid era alb. În aceavreme a albului, în acel loc al inevitabilului,trăiau o mie de copii.Dintre ei doar cinci rămăseseră săîmbătrânească în acele locuriuitate chiar şi de geografi.De pe dealul acoperit denegura nopţii coborau patru luminiţepâlpâind. Nu răzbătea nici unsunet. Nimic înfricoşător. Doar ocucuvea cânta în vale, la poaleledealului, lângă o luminiţă care pâlpâia.După o vreme se stinse.Cele patru luminiţe se o-priră. Mâini ascunse în neguranopţi le ridicară încet, luminândnişte chipuri de bătrâni. Feţele leerau brăzdate de ridurile vârstei,adâncite de umbrele aruncate delumina lumânărilor ce în întunericpăreau luminiţe călătoare.Simultan scoaseră un oftatgreu şi prelung ca un şuierat decutremur în oraş. Inevitabilul seprodusese. Vechiul sat, care pânănu demult avea şi şcoală, şi primărie,şi chiar bordel, pierduse pecel care-i dusese faima în lume. Deacum ultimii patru locuitori, olaribătrâni, cu bărbi albe neuniforme,urmau să frământe lutul argilossperând ca una din statuile lor săprindă din nou viaţă şi să le ducăseminţia mai departe”.Acesta este singurul fragmentlizibil dintr-un ghid turistic pecare un cerşetor îl descoperise întrostaţie de metrou abandonată. Numeleţării era imposibil de descifrat.În schimb descrierea aduceacu povestea satului unde crescusenoul stăpân al ghidului.Florin SĂVOIUNu plânge, mamă!De multă vreme n-am maivăzut o asemenea ploaie! Încercamsă privesc afară, dar zadarnic. Opânză de apă se scurgea continuupe parbriz. Ştergătoarele deveniserăneputincioase. Vasilică, şoferul,a glumit cât a glumit pe seama„Jaguar“-ului nostru, dar de la ovreme s-a potolit.Deodată simt că mă duc cufruntea spre parbriz de parcă mătrăgea ploaia afară. Furat de gânduri,n-am observat când Vasilică afrânat.– O femeie, domnule director.Are ceva-n braţe. Parcă un copil.– Unde ai plecat, bre, pevremea asta? A întrebat-o Vasilică.– Vai de capul meu! Amprimit veste de frate-meu că moaremama, dar nu ştiu dac-o mai găsescîn viaţă. Vai de capul meu! zise iarăşi.Şi cu asta micu' în braţe!– Şi eu am un băiat! a continuatel! Face mâine zece zile.– Să vă trăiască - a zis abiaşoptit femeia - şi deodată am simţitca un fier înroşit o lumină puternicăbrăzdându-mi ochii şi o dată cu eaam auzit un ţipăt. Atât. Când m-amtrezit eram la spital. Nu puteam săţin ochii deschişi Mă durea capul.Grozav mă mai durea capul. Către84

ALMANAHprânz m-am liniştit.– Ei, cum merge, Nae? m-aîntrebat cu prefăcută veselie doctorul.– Cum să meargă, am zis.Dacă am ajuns viu pe mâinile tale.– Eşti norocos, măi Nae.– Asta numeşti tu noroc?Priveşte într-o parte. Sesizezcă a revenit el însuşi.– Ai fost găsit leşinat înşanţul plin cu apă. Din fericire capulîţi era pe mal. Ai fi murit înecatdupă ce ai scăpat dintr-un accidentstupid şi groaznic. Dar, de fapt,cum s-a întâmplat? Îţi aminteşti?– L-a un moment dat amsimţit o lumină puternică în ochi.Am văzut cum femeia a strâns copilulla piept şi... atât. Lovitura parcănici n-am primit-o. Nu-mi amintescnimic.– Aveaţi viteză?– N-am depăşit niciodatădouăzeci-treizeci de kilometri peoră. Dar şoferul ce face?– Este în rezerva de alături.Şi-mi arată cu mâna spre parteastângă.– Îl vom salva. Mai exact,l-am salvat.În clipa aceea a intrat sora.O rugasem să-mi aducă ziarele. Mile-a dat. Am deschis maşinal ziarullocal Drumul. La rubrica „Poliţiane informează“ am citit: „Ieri laorele 20,00, pe şoseaua Roşiori -Peretu a avut loc un grav accidentde circulaţie în care şi-a pierdutviaţa Ioana Ionescu şi copilulMircea în vârstă de cinci luni. Altedouă persoane au fost grav rănite.Profitând de ploaie, vinovatul a părăsitlocul accidentului. Organelede poliţie fac cercetări".– L-ai întrebat, a văzut numărulmaşinii?– Lau întrebat cei de la poliţie.– L-a văzut, întradevăr. Accidentuls-a produs la o curbă în coborâre.Un camion a venit cu vitezăşi cu fază mare aprinsă. În faţavoastră a virat brusc, dar v-a lovitcu remorca. Atunci i-a văzut şoferultău numărul. Mai bine nu i-l vedea.– De ce?– Pentru că la volanul camionuluiera fratele lui. Dar el nu ştie.Înţelegi?Ce era să mai înţeleg? Maiputeam înţelege ceva? L-am rugatpe doctor să dispună mutarea meala un loc cu şoferul. M-a mutat. Adoua zi era duminică. Zi de vizite.În camera noastră a intrat o bătrânică.Pe faţa brăzdată de riduri, lacrimilecurgeau sacadate, ca penişte trepte. M-am prefăcut cădorm, dar am urmărit-o printre gene.S-a apropiat sfioasă de Vasilică,dar nu îndrăznea să-l mângâie, nicisă-i vorbească. De fapt nu avea nicice să mângâie în afara pansamentuluicare-i acoperea şi capul şi pieptulşi braţele. A şoptit sfioasă:„Vasilică!“– Mamă! Mamă! Eşti aici?– Sunt maică, n-aş mai fi pepământ.Vasilică putea mişca o singurămână. L-am văzut cum căutacu ea prin aer. I-a găsit faţa, a simţitlacrimi.– Nu mai plânge mamă, că85

Fereastra - 2009o să mă vindec repede. Hai, nu maiplânge!– Vasilică, maică, frate-tăuMinică e arestat, maică. Zice că tuai văzut numărul acela de la maşinalui, maică. Ce blestem căzu' pe capulnostru, Vasilică?...Poate n-ai văzut bine, sufletu'mamii? Spunele că n-ai văzutbine, că ţi s-a părut. Are patru copilaşimăiculiţă. Îi rămân copiii pedrumuri. Spune-le că nu ai văzutbine!...Lacrimile bătrânei curgeaumai puternic, dar mâna lui Vasilicănu le mai simţea. Pentru că nu lemai căuta. A strâns perna, într-ungest de supremă încordare, cu mânasănătoasă şi i-am auzit glasul înăbuşit:– Am văzut bine. Am văzutfoarte bine. Să ai grijă de copiii luinenea, mamă!…Florin TROSCOTJocul, jocurile(fragment)…Dincolo de uşa abia deschisăa grădiniţei, copiilor li se dezvăluieun tărâm fascinant de jocurişi imagini din poveşti şi basme, iarsufletele lor pur şi simplu freamătă.…Descoperim ceva maitârziu jocul iubirii. Al trădării. Uneorichiar şi pe cel al urii. Dar şi pecel al vorbei rostite în doi peri. Oripe cel al lucrului serios spus subformă de glumă.Urmărim cu interes real, oriperfect mimat, jocul actorilor pescenă. Apoi încercăm şi noi, la rându-ne,să jucăm pe sena largă a vieţiiroluri: Al omului cinstit. Al hahalerei,al clovnului, al mincinosului,al prefăcutului, al filfizonului…Dar şi pe cel al omului simplu,al celui cultivat, al celui credincios…Şi iar suntem nevoiţi săjucăm rolul trădătorului…Şi multe altele încă……jocuri sportive. Pentrucare suntem doar spectatori. Desfăşurateîn prezenţa a mii de oameni,dar şi a multor milioane detelespectatori, pe stadion, sau pemicul ecran.…Sunt apoi jocurile ascunsedincolo de sticla rece a monitoruluicalculatorului, ce conduc penesimţite către aşa-zisa lume virtuală.Şi mai sunt: şahul, tablele,canastra, remi, bridge… Jocuri…jocuri de tot felul.Dintre toate însă, cel maisângeros joc imaginat vreodată separe a fi cel al păcii şi războiului.Desfăşurat nu între inşi, ci între popoare,la nivel local ori mondial, înfuncţie de alianţe şi de intereselecare primează atunci.Este lesne de bănuit că îndomeniul jocurilor, ca în atâtea altele,mintea omenească are nebănuiterezerve… Câţi dintre noi au însărevelaţia că, de fapt, o grămadă deani au participat fără să şie măcar lajocul de-a viaţa şi de-a moartea?Şi că acesta, spre deosebire de oricarealtul, nu poate fi nicicum rejucat?❒86

ALMANAHBarbarii… privilegiateS-a vorbit mult despre „barbaria”românilor, care înjunghie porculde Crăciun sau mielul de Paşti.Fără ca măcar cineva să se gândeascăla semnificaţia acestor gesturi, ce ţinde ritualuri profunde, implicând sacrificiul.O discuţie pe această temă ar fiînsă mult prea lungă.Criticile fac abstracţie, atuncicând e vorba de alte meleaguri, de câtevapractici, ce ţin fie de spectacol fiede plăcerea de a ucide, adică adevătatebarbari ale secolului XXI.De exemplu corrida, lupta cutaurii ce preia, peste timp, spectacolelesângeroase din Colosseum, acolounde fiara şi omul (gladiatorul, maiexact) se înfruntau, aţâţând pofta desânge a unui popor războinic.Corridele încep să devină totmai populare în Spania secolelor XVI– XVIII, dar atunci lupta presupuneao oarecare egalitate de şanse, ce sporeagloria toreadorilor dar şi riscurilela care aceştia se expuneau.Azi lupta cu taurul, în arenă,este o „adevărată artă”, cum susţinunii. Atunci când în Plaza de Torros,pătrund toreadorii, în costume sclipitoare,după ce s-au rugat în capela dinincintă, spectatorii ovaţionează, iarvictoria finală a matadorului erou împotriva„brutei” pare să devină odovadă a vitalităţii şi curajului uman.Dar este oare aşa? Cât de departe merge„regia” şi contrafacerea în ceea ce,până la urmă, se dovedeşte a fi doar odistracţie sângeroasă, transformatăîntr-un conglomerat de industrii, de la87

Fereastra - 2009cea a spectacolului, la zootehnie sauindustrie alimentară. Cei ce ascundrealitatea nu precupeţesc nici un efortpentru a-şi promova interesele: se înfiinţeazăşcoli de matadori, sunt aduşiîn arenă toreadori copii, precum franco-mexicanulMichelito, în vârstă de10 ani, se organizează „petreceri” populareetc.Când însă vraja pânzei roşii amuletei se dă la o parte, descoperimun abator grotesc, în care animaleletrec prin chinuri de neimaginat, de neconceputpentru conştiinţa celui ce sepretinde a fi singura fiinţă înzestratăcu raţiune de pe planetă.Iată doar câteva adevăruriincredibile despre această „ştiinţă atorturii” numită corridă: În crescătoriicoarnele sunt prelucrate, fiind curbatespre interior, astfel încât să fie cât maipuţin periculoase pentru toreadori. Cu24 de ore înainte de a intra în arenă tauruleste izolat în întuneric şi i se provoacăcrize de diaree, adăugându-sesulfaţi în apa pe care o bea, ca să-islăbească vigoarea. Iar ochii îi suntunşi cu o vaselină groasă, menite să-idiminueze acuitatea vizuală.Când taurul intră în „scenă”,ceea ce pare a fi un demon dezlănţuitce se aruncă asupra barierelor areneinu este decât un animal speriat demoarte, dezorientat, orbit de lumină şiasurzit de sunete.Dar chinurile sunt abia laînceput – taurul nu are de unde să ştiecă acolo, pe nisipul îmbibat de sânge,are tovarăşi de suferinţă: caii picadorilor.Aceştia sunt aleşi din exemplarelefără valoare comercială, şi nurezistă mai mult de două – trei coride,la fiecare dintre acestea adăugând altecoaste rupte, sau alte răni în vintre.De fapt şorţul „de protecţie” al cailorare un singur rol: acela de a ascundede ochii „pudici” ai spectatorilor tăieturilehidoase, prin care se văd organeleinterne. Moartea cailor în arenăface şi ea parte din „dramatismul”regizat, ce sporeşte „faima” de ucigaşa taurului şi ieftineşte materia primăpentru fabricile de salam.Ce fac, de fapt, picadorii. Ei„aţâţă” taurul, pentru a pune şi maimult în evidenţă vitejia fără de seamăna toreadorilor. Aşa s-ar părea…Lăncile ascuţite, mânuite cu dexteritate,distrug – de fapt, muşchii şi nerviisituaţi la nivelul spatelui şi al gâtului,provocând hematoame, hemoragiişi răni chinuitoare.În grumazul taurului se înfigapoi banderilele, fiecare mişcare a saamplificând rănile şi hemoragiile.Apogeul este aproape. Matadorulsalută publicul şi, după ce executăcâteva mişcări „îndrăzneţe”, lacâţiva milimetri de coarnele tauruluimuribund, îl străpunge cu lama de 80de cm. a sabiei Aceasta însă nu atingeinima, ci plămânii şi pleura, lăsândanimalul să agonizeze, înecat în propriulsânge, dacă n-a avut şansa să-ifie atins un vas mare şi hemoragiamasivă să-l scape de chinuri. Loviturade graţie este aplicată cu pumnalulnumit „descarello”, care secţionează88

ALMANAHmăduva spinării paralizând muşchiirespiratori. Ultimele convulsii ale animalului,ce se asfixiază, stârnesc extazultribunelor. Taurul, legat de cai,este târât afară din arenă şi pe dâraroşie, înghiţită de nisipul fierbinte, unhidalgo caraghios, numit Don Quijote,trece întrebând în stânga şi îndreapta, ce rele şi ce nedreptăţii maiexistă pe lume, ca să lupte – ca unvajnic cavaler – pentru îndreptarealor.Iată un alt exemplu: în insuleleFeroe, (regiune autonomă a RegatuluiDanemarcei) se practică, desute de ani, un masacru inimaginabil.Turişti din toată lumea vin să vadăcum sunt măcelărite de feroezi sute deexemplare dintr-o specie de delfin(„Calderon) extrem de inteligentă, carese apropie, din curiozitate, de oameni.Săbii, cuţite şi cârlige spintecă,fără cruţare, trupurile coloşilor neajutoraţi,până când marea se înroşeştede sânge iar plajele se acoperă de trupurileîn agonie ale mamiferelor marine.Localnicii spun că acţionează rapidşi că animalele nu suferă mult, darun reportaj prezentat de BBC demonstreazăcu totul altceva.Toate încercările de a punecapăt aberantului masacru, inclusivdin partea Comisie Europene, au fostsortite eşecului. Şi atunci…PERLE LA EXAMENE◆ Poetul îşi aşteapta iubitaca împreu-nă să cutremure o barcă.◆ Ion Creangă s-a născutîntre anii 1887-1889.◆ Dimitrie Cantemir a avutun rol însemnat în viaţa sa.◆ În caz de accident nu trebuiesă fugi de la locul faptei fiindcăvictima, dacă nu e lovită fatal, poatereţine numărul maşinii.◆ Răscoala de la Bobâlna aînceput pe un deal şi s-a terminat în1438.◆ Nilul este un fluviu rămasde pe vremea faraonilor.◆ Cand eroul muri împuşcatde nemţi pe câmp, simţi miros de mărarşi de pătrunjel.◆ Pe aeroportul Otopeni seluptau nemţii cu americanii, iar româniitrăgeau, cu succes, când înunii, când în alţii.◆ Manole a pus-o pe Ana lazid şi a început s-o lucreze◆ Poema Mioriţa circulă pebază orală, adică nu a fost scrisă, dinmotive tehnice◆ Balada e o specie a liriciipopulare inventată de Ciprian Porumbescu◆ Creerul este un organ oarecumindispensabil capului◆ Nechifor Lipan zăcea pespate, cu faţa-n jos◆ Latina clasică este o limbămoartă care nu se poate vorbi decât înscris.◆ Harap Alb este un basmcult fiindcă este scris de un om cult,Mihail Eminescu89

Fereastra - 2009Ion DIVIZAIdilă în veacul XXIS-au plăcut de MărţişorUn băiat şi o fetică:El era cu un căţel,Ea era cu o pisică.În april, în luna maiŞi apoi o vară-ntreagăPe aleile din parcRătăceau un drag şi-o dragă,Prin boschete sau pe bănciÎşi furau o sărutare…O pisică şi-un căţel –Moi pernuţe la picioare.Toamna le aduse-n poalăMoftul veacului copil:Ea se-ndrăgosti de-un player,Iar băiatul de-un mobil.Ea mereu la net.cafe,El ades „la mititica”;Azi mai hoinăresc pe-aleiDoar căţelul şi pisica.George PETRONEInscripţiepe frontispiciul toamneiNimic nu s-a schimbat, că şi acumIvirea ei pe culme coincideCu ploi intermitente şi placide,Cu nopţi de pâclă, dimineţi de fumCu struguri daţi la teasc, magiun în blideŞi castraveti muraţi pentru consum,Cu crizele astmatice, precumŞi inflamarea glandei tiroide.Încât vă-ntreb, aezi, de unde oareAceastă năzuinţă spre visareCe se revarsă-n tandre elegiiPOEZIE şi... UMORCând, evident, vremelnicia-i sacrăSe naşte-n stuful unei mustăriiŞi piere-ntr-un butoi de varză acră.Mihai BATOG BUJENIŢĂRondelul porculuiSpun unii că ne-asemănămÎn relele apucături,Deşi-npreună nu fumămIar tu nu ştii înjurături.În timp ce-n ele ne scăldăm,Tu doar mănânci biete lăturiSpun unii că ne-asemănăm,În relele apucături...Cu carnea ta noi ne-ndopămŞi-o preţuim doar fumegând,Iar de porecla ţi-o purtăm,Te poţi simţi jignit doar când,Spun unii că ne-asemănăm!Surpriză! Graţiereas-a revocatGheorghe DĂNILĂDorinţăDe-ar da cu ei odată de pământ,Căci n-ar fi vrut speranţa să le-nşele,Dorea Columb, privind fără cuvânt,Spre marinarii trişti din caravele.Avea de respectat un legământ:90

ALMANAHDe soarta lor răspunzător doar el e,De-ar da cu ei odată de pământ,Căci n-ar fi vrut speranţa să le-nşele.Ce om a fost! Dă Doamne ţării mele,Un om nutrind acelaşi crezământ,Şi-am mai scăpa de hoţi şi de lichele,Ce nu mai au acum nimic sfântDe-ar da cu ei odată de pământ.Gheorghe LeuSisif modernCândva Sisif era un tip ciudatDar zeii reuşit-au să-l învingă.O stâncă uriaşă deci i-au datPe care numai singur s-o împingăŞi asta până-n ziua, luna, anulCând piscul muntelui o să-l atingă.S-a chinuit de-atunci mereu, sărmanul,Făcând eforturi mari şi disperate:De sus scăpa la vale bolovanul!Dar faptele nu sunt adevărate!Această foarte mare neputinţăA fost greşit aleasă dintre toateCa un simbol de mare stăruinţă(Simbol ce nu îl înţeleg şi pace);Părerea mea o spun în consecinţă:O dată sus, dorind doar să se joaceEl îi da drumul stâncii în câmpieSă aibă şi a doua zi ce face!...Cum fac şi birocraţii c-o hârtie!Virgil PETCURondelul CaţavencilorparlamentariTrezeste-te bătrâne CaragialeŞi vino cât mai grabnic printre noi;Să vezi o lume plina de eroi,Dar şi eroi ai zilelor matale.Avem şi-acuma caţavenci de soi,Care se pierd în cuvântaări banale.Trezeste-te bătrâne CaragialeŞi vino cât mai grabnic printre noiIar, de-o să vi, poate găseşti o cale,Sa îi aduni pe toţi cu-n măturoiŞi să-i arunci la groapa de gunoi,Ce încă mai există-n Haimanale.Trezeste-te bătrâne Caragiale !Lucian MĂNĂILESCUSenatul broaştelorÎntr-un târziu amurg de toamnăMai mulţi broscoi s-au adunatCa să discute chestii-trestii(Că au şi broaştele Senat)Şi „Oac!”-ărându-se amarnicFăceau un unanim efortSă afle cine-a dat, pe gratis,Mătasea broaştei la export.Ba chiar, cu multă indignare,Interpelau broasca ţestoasă,Ce înotase-n ape tulburi,Din ce venit şi-a făcut casă?Se întreba apoi retoricUn bou de baltă, fost broscoiDe ce s-au investit, aiurea,Atâţia bani pentru… noroi?După o amplă cercetareaA celor ce în funcţii saltă,Nu s-au putut trage concluziiIar balta a rămas tot… baltă!91

Fereastra - 2009Marin IFRIMAutori şi cărţiFlorentin POPESCUFlorentin Popescu ne-a obişnuitcu apariţii editoriale surprinzătoare.De la cărţile dedicate lui V. Voiculescu,Nicolae Labiş, Macedonskietc., de la o „Istorie anecdotică a LiteraturiiRomâne” la „DicţionarulScriitorilor Buzoieni”, totul e făcutcu o seriozitate de invidiat. Cea mairecentă carte a sa este dedicată luiNicu Porsena, un intelectual desprecare abia acum auzim. Analist politicşi sociolog, militant politic, luptătorpe două fronturi, ziarist şi fondator depublicaţii, scriitor şi traducător, preocupatde parapsihologie, cineast, inventator.Despre toate aceste lucrurifascinante aflăm din cartea lui FlorentinPopescu, „N. Porsena. O viaţă,un destin, o operă”, apărută laEditura „Bibliotheca”, din Târgovişte,în Colecţia „Monografia”. O carte depeste 350 de pagini, căreia, oricât descrupulos ai fi, e greu să îi reproşeziceva sau să o compari cu puzderia demonografii apărute pe tot cuprinsulţării.Nicu Porsena s-a născut pe 13ianuarie 1932, în Bucureşti. Este fiultipografului Gheorghe Ionescu, iarnumele de Porsena, unic în istoria culturalăromânească, vine de la un regeetrusc care a trăit în secolul al VI-leaî.Ch.Acest volum nu poate fi povestit,încărcătura sa epică şi informaţionalăfiind copleşitoare. Cităm doartextul revelatoriu al lui FlorentinPopescu, de pe ultima copertă: „Amscris această carte din convingereacă viaţa şi opera personalităţii complexeşi polivalente a lui N. Porsena,trecute în umbră de regimul totalitar,datorită atitudinii naţionaliste şi anticomuniste,ca şi a simpatiilor legionare(fără să fi făcut parte din Mişcarealui C. Zelea Codreanu şi HoriaSima) trebuie cunoscute şi evaluateastăzi prin prisma ideilor profundumaniste şi etern valabile pe care nile comunică peste timp. De aici şinecesitatea ca moştenirea culturală aacestui creator de tip enciclopedic săfie redată circuitului valorilor naţionale”.Zis şi făcut. Florentin Popescunu se dezminte. Mare parte din materialuldocumentar i-a fost pus la dispoziţiede către soţia eroului cărţii,doamna Zoe Porsena, nonagenarăcare trăieşte în Bucureşti, într-un modestapartament, unde „are tot felul de92

ALMANAHnecazuri cu colocatarii cu care împartedependinţele comune”, în plusavând şi câteva procese cu statul român,revendicându-şi bunurile confiscatede regimul comunist, inclusivproprietăţile avute în Bucureşti înaintede 1950.Dumitru PRICOPPuţini poeţi contemporanis-au bucurat în timpul vieţii de faimăşi de preţuirea confraţilor, cum s-abucurat vrânceanul Dumitru Pricop.Poetul şi-a trăit viaţa cu o intensitatecaracteristică celor aleşi. Aavut şi destui duşmani, însă, aceştia,cu toată ura lor formală, au capotat încădin clipa în care poetul abia se încuibăreaîntr-un sicriu ce părea cât ocoaja de nucă în comparaţie cu imagineavie a colosalului Dumitru Pricop.După dispariţia sa, multe ziare şi revistei-au dedicat pagini întregi şi i-aupublicat poeme inedite.În 2007, editorul C. Marafeti-a publicat primul volum postum,„Nemona”, lăsat special de poet pentrua fi tipărit după moartea sa. Acum,la un an de la dispariţie, lui DumitruPricop îi apare şi al doilea volum postum,„Memoria neuitării”, graţie aceluiaşieditor, lui Paraschiv Siru, directoral Culturii vrâncene, şi a doctoruluiDan Alexandru Taban, prieten deoviaţă cu poetul. Este vorba de unvolum olograf, în format bloc şcolarde desen, foarte atractiv şi uşor de„mânuit”, presărat cu o puzderie deimagini semnificative. Poemele suntconcepute în acelaşi registru prozodiccu care autorul ne-a obişnuit, au aceeaşisensibilitate îmbogăţită cu talentulşi credinţa sa ieşite din comun:„Acum în ţara sufletului meu / suntsuverane ceaţa şi pustiul / iar euînvins mă rog la Dumnezeu / să vie şisă-şi ia în ceruri Fiul...”Cartea se deschide cu un textrostit de ultrasensibilul poet GheorgheIstrate, la slujba de înmormântarea lui Dumitru Pricop.Alex. OPROESCUAlex. Oproescu nuîşi dezminte renumelede cărturar şi,iată, ne convingeîncă o dată de mareasa pasiune pentruopera şi viaţa luiV. Voiculescu, publicândo carte intitulată chiar „DespreV.Voiculescu în scrisori”, apărută laEditura „Omega”, în con-diţii graficefoarte bune. Este vorba despre 90 descrisori primite de autor de la voiculescologişi alţi iubitori ai operei mareluiscriitor, în perioada 1971 - 2006. Oselecţie drastică din cele 534 de„piese diverse de corespondenţădonate recent” Bibliotecii Judeţene„V.Voiculescu”. Unii dintre expeditorisunt nume foarte cunoscute în literatură,şi-au câştigat pe drept calificativulde „voiculescologi“: Au-rora93

Fereastra - 2009Alucăi, Antonie Plămădeală, IonApetroaie, Liviu Grăsoiu, Ovidiu Papadima,George Paţurcă, Marius Pop,Florentin Popescu, Aurel Rău etc.Dintr-un respect necondiţionatpentru obiectul tipărit, AlexandruOproescu realizează acest volum dupătoate regulile profesionale necesareunui asemenea demers. Cartea seciteşte ca şi un roman, are fir epic, dăsenzaţia că pătrundem în laboratorulunei echipe de scriitori care, pe parcursulmuncii lor, raportează la „dispecerat”,adică la Alex.Oproescu, stadiullucrărilor. Utilitatea acestui volumeste incontestabilă pentru viitoriicercetători ai vieţii şi operei mareluiscriitor.Liviu Ioan STOICIULiviu Ioan Stoiciu publică unvolum de peste 450 de pagini, rod alunor „convorbiri de sfârşit cu Al.Deşliu & «inspiraţii» de început”.Jurnal, „convorbiri relaxate”, prozăscurtă, poezii etc. O carte cuprinzătoarereflectând toate faţetele cunoscutuluiscriitor şi publicist,apărută laEd. „Pallas” Focşani. În final, câtevafotografii de familie sau ale autorului,în diferite perioade de timp. Am puteazice că e vorba despre o carte totalăsau de o parte copleşitoare de materialpentru o viitoare monografie a unuiadin liderii literaturii române din ultimeledecenii. Un pic histrionic, autorulnu se dezminte, cartea nu e delocuna a zădărniciei. Dimpotrivă. Meritulregretatului publicist Al. Deşliu,fost director al revistei Pro Saeculumeste acela că ideia cărţii îi aparţine, caşi tenacitatea de a o pune în practică.Iar Liviu Ioan Stoiciu ne încântă încăo dată prin exhaustivismul său proverbial,nu lasă să-i scape nimic din„miezul energetic” al începuturilorliterare ale lui Al. Deşliu.Antologie de poezie„Oglinda literară“ 200 - 2007Volum de peste 400 de pagini,cu grupaje de versuri publicate dediverşi autori în revista vrânceană, unregal liric incontestabil. Ediţia în discuţieeste îngrijită de Laurian Stănchescu,el însuşi poet de valoare. A-ceastă carte poate reprezenta onestadevărata lirică românească actuală.Dincolo de domnul Stănchescu, alecărui merite sunt categorice, noi vedemconsistenţa revistei vrâncene,programul ei naţional. GheorgheNeagu, şeful şi fondatorul publicaţiei,a făcut pentru cultura vrânceană, inclusivîn plan naţional, cât o instituţiebugetară. Numai el ştie cu ce eforturi,cu cât stres. O carte de raft special,concludentă şi foarte utilă. Ca lucrareasă fie şi mai concludentă, aici fiindvorba tot despre deschiderea excelentăa revistei „Oglinda literară”,sunt publicaţi şi câţiva poeţi străini.Reproducem sugestivele versuriale albanezului Xhevahir Spahiu:„Pe arcul electric / Dintre răsăritşi apus / Arde / Steaua / Omului” („Peparalela nr...”, pag. 332, în româneştede Luan Topciu). Din versurile poeţilorromâni se poate cita aproape orice,totul fiind ca şi o dovadă a faptului cărevista lui Gheorghe Neagu a avutmereu stacheta ridicată la nivel de record.94

ALMANAHIon GHEORGHEMarele poet Ion Gheorghe sedestăinuie în volumul „Mutul” printr-oincitantă serie de convorbiri, purtatecu Aurelian Titu Dumitrescu.Cartea a apărut la Editura „Vinea”.Manuscrisul acesteia are o întreagăistorie. Monumentalul poet, cum bineîl defineşte Aurelian Titu Dumitrescupe maestrul său şi al nostru, îl încredinţase,cu ani în urmă, BiblioteciiJudeţene „V.Voiculescu”. La rugăminteaaceluiaşi A. T. Dumitrescu,directorul bibliotecii, Sorin Burlacu,i-l predă şi acesta ajunge la Editura„Vinea”, pe mâna cunoscutului poetşi editor Nicolae Tzone Acesta, împreunăcu Romeo Gheorghe Plaştin,suportând cheltuielile aferente tipăririi.Totul a început luni, 4 mai1987, după ora 19,00 şi s-a încheiatpe 12 mai 1987, la Sărăţeanca. Optzile de foc în care cei doi intelectualifac un joc literar plin de gravitate şicomplexitate. Prima parte se învârteîn jurul conştiinţei scriitoriceşti a mareluipoet, cu trimiteri foarte pronunţatela istoria noastră. Esenţa acesteicărţi o surprinde Ciprian Chirvasiu,în „buzunarele” copertelor I şi III.Cităm un fragment edificator: „Încentrul acesteia, se află Mutul căluşarilor,peronajul-Punct, care, printrefracturile istoriei, a colectat şi a concentratîntr-însul uriaşele energiiidentitare ale neamului nostru (...) Casă ne punem la adăpost, semnificămcu adevărat doar prin ceea ce spunemaltfel decât restul lumii. Doar Mutulştie pentru noi limbile magice din fote,din cioburi, din brăţări, din vetre,din prosoape, din placente, din ouăleîmpistrate, din covate, din şleauri saudin puntea trasă între două capete retezatede domni“. După dialogul dintrecei doi urmează câteva pagini, împărţiteîn două mici capitole, de confesiuniale lui Ion Gheorghe, volumulîncheindu-se cu „jurnalul cărţii”, conceputde Aurelian Titu Dumitrescudupă fiecare zi de dialog. O carte caree greu de comparat cu altele de acestfel, pentru simplul motiv că cel carerăspunde unor întrebări profunde esteel însuşi unic: Ion Gheorghe!Constantin BUCURDupă 3 decenii de activitateliterară, după ce a publicat în revisteliterare importante, inclusiv în aceastăpagină, poetul buzoian ConstantinBucur debutează editorial cu volumul„Forţe de gravitaţie”, apărut la Editura„Rafet”, sub egida AsociaţieiCulturale „Renaşterea Buzoiană”,încadrul Proiectului „Scriitori buzoienipentru literatura română”, cu sprijinulfinanciar al Primăriei MunicipiuluiBuzău.Poetul s-a format în şcoalaliterară a Cenaclului „Al.Sahia”, fiindunul dintre autorii de cursă lungă, caşi M. M. Macovei, Ion P. Iacob, TrandafirSâmpetru etc. El are darul metaforelorizbutite, acurateţe în expresieşi o vădită înclinare spre aforism:„ce mult mi-ar plăcea / să pot cântala vioară: / n-aş întinde pălăria / lasfârşitul cântecului”.Constantin Bucur este un poetadevărat, căruia urmează să-i aparăşi a doua carte, ce-a de acum putând ficonsiderată cea mai bună carte dedebut buzoian a anului 2008.95

Fereastra - 2009Cornel DIACONUCea de-a patra carte a prozatoruluiCornel Diaconu este o surprizăchiar şi pentru cei familiari cuscrisul său. Autorul, din ce în ce maisigur pe demersurile sale scriitoriceşti,abandonează şablonul romanelorclasice şi concepe un personajnarator care, la persoana întâi, ducepe umeri un monolog frust, decupatdin realitate.Ne-am dus imediat cu gândulla „Iona” lui Marin Sorescu, apoi lacelebrele scheciuri ale lui AmzaPellea. Asemenea trimiteri ar fidestule, însă nu-şi au rostul pentru căprozatorul nostru tratează o temăgravă, lumea satului de ieri şi, maiales, de azi. Fără a se încurca îndescrieri plictisitoare, cel „pus” să povestească,un ţăran oarecare, om cu oviaţă de roman, îşi developează trecutulşi prezentul cu o intensitate care,exceptând o formă autentică de vorbire,regionalismul, pare a ţine dedicte-ul automat. În vorbirea sa spontanăse regăseşte toată lumea satului,cu întâmplările ei, unele tragice, altelecomice sau absurde. Celelalte personajeapar şi dispar pe neaşteptate, lăsândîn urma lor câte o întâmplare revelatorie.Eşantioane ale unei lumicenuşii, crude prin veridicitate. Carteaeste centrată pe perioada comunismului,fără a face din acest sistem nefasto temă în sine, ci doar descriind viaţareală, pânza freatică de sub aparenţelesale. Excesul de regionalisme nu deranjează,dimpotrivă, dă povestiriiacea supravoltare de care are nevoieorice „motor” epic. Cornel Diaconu aales cu fin discernământ câte cevasemnificativ din viaţa omului de lasat, făcând din povestitorul său un felde matrioşă în care încap, unul dupăaltul, celelalte personaje. În mod firescprintre întâmplările trecutuluieste strecurat şi prezentul. Un prezentîn care fostul miliţian Boştină,alcoolic poreclit „Ţuicărel”, scăpat...„nescalpat” la revoluţie, se transformăîn poliţai căruia „i-a venit iar apăla moară”. Peste toate acestea se simtemâna şi spiritul unui autor care ştie cevrea şi vrea ce ştie. Restul, e de căutatprintre rânduri...Stelian GRIGOREDomnul profesor Stelian Grigorea debutat în anul 2003, cu volumulde versuri pentru copii „Exerciţiide binecuvântare”, apărut la Editura„Anastasia-Ina”. Este născut la 12noiembrie 1938, la Puchenii Moşneni,jud. Prahova. Din 1961 se stabileşteîn localitatea Ţinteşti (jud. Buzău),unde predă limba şi literatura românăpână la pensionare, în 2001, fiind, îndouă rânduri, şi director de şcoală. Oviaţă dedicată învăţământului şi loculuicare l-a adoptat, drept pentru cares-ar putea spune că este un autenticfiu al comunei.A doua carte a sa este intitulată„Un altar pentru tatăl meu”, aapărut la Editura „Panfilius” din Iaşi,în 2004, cu o prefaţă de Nistor Tănăsescu,din care cităm: „Volumul (...)are, inevitabil, o latură solemnă, explicatăatât de dedicaţia generică înamintirea părintelui şi a socrului autorului,soldaţi care n-au mai revenitniciodată de pe frontul din Răsărit –evident, amândoi întruchiparea abso-96

ALMANAHlută a binelui din povestea vieţii copiilorrămaşi orfani prematur, cât şi decelelalte reverenţe din antetul fiecăruipoem, mărturii concomitente ale prezumţieide exemplaritate, de oameniieşiţi din comun conferită de autor semenilorsăi, indiferent de vârstă, trecutsau statut social”.A treia carte se intitulează„Farmecul mărturisirii”,a apărut totla Editura „Panfilius”, în 2005, fiindpostfaţată de acelaşi Nistor Tănăsescu,un veritabil „radiolog” de suflet alpoetului: „Din această perspectivăpretextuală, autorul joacă în carteade faţă rolul inedit al unui poştaş supercalificatsă remită numai veştibune, omagii nedisimulate sau îndemnurila virtute. În particular, dumnealuiîşi denumeşte această plăcutătrudnicie lecţii de viaţă, de recunoştinţăşi de luptă contra egoismului”.„Păsăretul” este cea de-apatra carte a lui Stelian Grigore. Aapărut în 2006, cu câteva cuvinte deînsoţire, la final, semnate de consecventulNistor Tănăsescu.Nu putem încheia aceste rândurifără a nota şi faptul că domnulStelian Grigore face parte şi dincolectivul ce a realizat volumul „Ţinteşti.File de monografie”, apărut în2003 la Editura „Anastasia-Ina”, iarrecent a editat a cincea carte a sa, unvolum de versuri intitulat „Negreşitelecărări”.Gina ZAHARIACea de a patra carte a GineiZaharia („Crima de la ora zero”),chiar dacă se înscrie pe coordonateleliteraturii poliţiste, surprinde prin lirismulpasional al personajelor, care,în situaţii extreme, îşi descoperă iubirea,tristeţile, disperarea sau speranţa.Este un atu în plus, pentru o naraţiunecare „curge” firesc şi incitant,acaparându-şi cititorii de la prima pânăla ultima pagină., pe care eroinaprincipală, Theodora, îşi încrusteazăcăderea în infern: „Dacă până atunciam ştiut să înfrânez cele mai tainicegânduri, iubirea a fost arma cea maipotrivită împotriva mea. M-a îngenuncheat.M-a transformat. A adiatpeste pleoapele mele şi le-a închis. Osingură clipă şi m-am pierdut în mine.Când am deschis ochii eram deja derutată.Am văzut doar ceea ce doreaea. Eu nu mai eram nicăieri. Eramîmpotriva mea. Oriunde altundeva.Între gheţari şi stânci. Zadarnic m-amcăutat la felinarul licuricilor, pe potecineumblate…”Se vede, şi din acest citat, disponibilităţilelirice ale autoarei, ce alcătuiescfundalul „muzical” al treceriiprin labirint.Ioan Dumitru DENCIUCarte de eseuri, apărută subsemnătura lui Ioan Dumitru Denciu,unul dintre intelectualii de vază aiVrancei, prozator cunoscut, membrual USR.A este, cum se zice, carteaunui om „plimbat“.Prin aceste eseuri direcţionateprecis, încearcă o temerară şi reuşită,„apropiere de misterul limbii române”.Referiri de substanţă la filozofia„clasică” românească, la originile românilor,dacismul liminar şi dacismul„ca modă retro” etc. O carte pentruspecialişti, gândită şi realizată de unvirtual membru al Academiei Române.97

Fereastra - 2009Lirică femininăNicoleta MileaPoetulI-a ars casaÎn noaptea de ÎnviereSingura noapteCând a lipsit de acasăDe atunciLocuieşte-n poeme,La mila cuvintelor !Atât de aproapeCe mări se aprind ?Ce veghe statornicăîmi descoperă chipul ?Orologii în fluxşi corăbiiatât de aproapeurcând spre Ithaca!StrigătDe ce-a-încercatVântulSă ucidăMemoria clipei ?Doar noi,Iubito,Suntem parte întreagăDin ea !DăruireCai albi îmi zvâcnescÎn gleznăşi un izvor mă răneşteîn ceasulcuvintelor mele.Lănci de argintmă străpungdar nu cad –Mi-e trupul o ţintă –Pădure pesteneliniştea mea.N-am ştiutMi-a plăcut odatăun munteşi m-am trezit izbităde cele mai colţuroasestânci.Mi-a plăcut odatăo mareşi m-am trezit scuipatăDe cele mai furioasevaluri.Mi-a plăcut odatăun cuvântŞi m-am trezit rănităDe cele mai profundesensuri.NiciodatăN-am ştiut să aleg !ViziunePrivind cerulCa un fruct coptPe care îl culegi98Cu mâinile-amândouăTe trezeştiTânjindDupă lecţii de adevărMamaÎn fiecare zi,Înainte de prânzVenea să mă vadăMama…Şi-mi spunea :- Să nu mănânci tot !Şi-mi era foame,Doamne,Ce foame-mi era…De soare, de flori,De lumina din zori !…IluzieUită-te mai bineLa această lacrimăŞi veziCe ne desparte ?Poate gheara de pasăreÎnfiptă în inimă !ÎntrebareCu cine te-ai însoţi,Draga mea,Pentru mireasma din floriSau pentru luminadin zori?Fascinant-Ca primul sărut,Îmbracă veşmântde mireCuvântul!

ALMANAHZâmbete, tandreţe şi umorDOUĂ ÎNTREBĂRIPrima întrebare: Să presupunemcă ştiţi o femeie însărcinatăcare are 8 copii. 3 dintre ei sunt surzi,doi sunt orbi şi unul este dezechilibratmintal. Femeia are sifilis. Aţi sfătui-osă facă un avort?A doua întrebare: Estemomentul alegerii preşedintelui lumiişi votul tău va determina cine este alesul!Iată-i pe cei trei candidaţi:Candidatul A are legaturi cupolitici-eni corupţi şi crede în astrologie.A avut două amante. Fumează cao locomotivă şi bea pâna la 10 paharepe zi.Candidatul B a fost concediatde două ori, doarme până după prânz,în facultate se droga şi bea un sfert delitru de whisky în fiecare noapte.Candidatul C este medaliatca erou de război. În acelaşi timp esteun vegetarian convins, consumă doarbere, ocazional, şi nu a avut niciodatălegături extraconjugale.Dintre aceşti trei candidaţi, pe carel-aţi alege?Candidatul A este Roosevelt,candidatul B este Churchill, candidatulC este Adolf Hitler. (Trebuie săfii întotdeauna atent cu cei ce trăiescprea... sănătos !!!)Apropo, dacă la întrebareadespre avort aţi răspuns afirmativ,tocmai l-aţi omorât pe Beethoven!99

Fereastra - 2009CU ORICE RISCLa un examen profesorul eprost dispus. Intră prima studentă şi oîntreabă: „Duduie, e vară, sunteţi întruncompartiment de tren şi vă e cald. Cefaceţi?” Studenta, bucuroasă de simplitateaîntrebării răspunde: „Deschid fereastra”.„Perfect, vă rog să calculaţiviteza cu care intră curentul de aer încompartiment, temperatura de afară şipresiunea atmosferică”. Pică, bineînţeles,examenul. Altă studentă păţeşte lafel. Cea de a treia, care aflase între timpdespre ce e vorba, răspunde: „Îmi daujos bluza…”; „Dar tot vă e cald” insistăprofesorul. „Atunci îmi dau jos şifusta…”. Dialogul continuă cu variaţiunipe ace-eaşi temă, până când studentaconcluzionează: „Domnule profesor, săştiu că fac sex cu tot trenul, dar fereastraaia afurisită tot n-o deschid!NUNTA DE ARGINTO pereche sărbătoreşte nuntade argint. În timpul celebrării, apare ozână şi le zice: „Aş vrea să vă îndeplinesco dorinţă, ca premiu pentru fidelitateavoastră timp de 25 ani“. Soţia,exclamă: „Vreau să fac o călătorie înjurul lumii cu soţul meu!“ şi, imediat cezâna o atinge cu bagheta magică, apardouă bilete de avion. Soţul se gândeştepuţin şi, după aceea, adresându-i-se soţiei,zice: „Atmosfera de aici e foarteromantică, dar am această şansă doar osingură dată în viaţă, aşa că, scuză-mădragă, dar dorinţa mea e aceea de a aveao soţie cu 30 de ani mai tânără decât mine.Şi cu asta, punct! Soţia rămâne şocată,dar dorinţa e dorinţă, aşa că zâna îlatinge cu bagheta magică şi, pac, soţuldevine de 90 de ani! Morala: bărbaţiisunt nşte nenorociţi, iar zânele suntfemei...100

ALMANAH80 de ani de la moartealui George RanettiCe de lume…Născut într-o urbe a ironiei şiironicilor, (la 18 octombrie 1875)George Ranetti nu se dezminte; dupăce termină liceul (la Ploieşti) vrea săurmeze cursurile Facultăţii de Drept,dar se plictiseşte repede, pierzându-seîn vârtejul boemei bucureştene. Îşicâştigă existenţa ca funcţionar la poştă,dar adevărata lui profesie este aceeade „moftolog cu o mare bună dispoziţie”(George Călinescu). În consecinţăcolaborează „cu versuri glumeţe”la revistele Pagini literare,Vatra, Povestea vorbei, Moş Teacă,Moftul român (seria a II-a).Emil Niculescu face un tabloufoarte exact al traseelor literareurmătoare, străbătute de Ranetti:„Între iniţiativele literatului (care auviat) a fost şi seria a doua a revisteiMoş Teacă (1899), Zeflemeaua(1901 – 1904) şi realizarea, împreunăcu Nicolae Ţăranu, din 1904, a umoristiceiFurnica. În paginile acesteiadin urmă, G. Ranetti îl îndemna peautoexilatul Caragiale: «Hai, maestre-nluptă! / Facem cruci şi-amin /Jertfeşte odihna dulce din Berlin /Pristanda şi astăzi de la steaguri fură/ Trahanache este tot o secătură / Caţavenciizilnic calea ne-o aţin / Nu-irăbda, maestre, sau ia-i la Berlin».Bibliografia sa este destul de vastă:debutează editorial cu volumul Deinimă albastră (1899); urmează:Cyrano, strofe şi apostrofe (1900),Ahturi şi ofuri (1901), Eu râd, turâzi, el râde (1903), Franţuzomania(1904), Scrisori din Italia (1904),Romeo şi Julieta la Mizil, Săracu’Dumitrescu!... (1907) Fabule(1907), Schiţe vesele (1908), Matachepisălog (1914), De atunci şi deacolo.Versuri uşurele scrise-n clipegrele (1921), Poezii (1924), DomnişoaraMiau (1926), De inimă albastră.Dom Paladu (1928), MadamStrakinidy (1928)“.Despre autor Constantin Ciopragacrede că era un: „improvizatorextrem de productiv, vedetă popularăîn genul cupletiştilor dinainte de primulrăzboi mondial“.Poate că avea dreptate, dar„risipirile” lui George Ranetti –calambururi, epigrame, ironii - aufost suficiente pentru picătura deneurire la care a visat. Iată o propoziţiecare valorează cât o carte de filozofie,spusă de autorul Julietei deMizil, pe o stradă din Bucureşti: „Cede lume!... Şi nici un om!”. De altminteritristeţile nu l-au ocolit peumorist, nici măcar în propriile creaţii.Şi, credem că, cele scrise de Arghezi,la 2 mai 1928, când Ranetti a101

Fereastra - 2009trecut în eternitate au consistenţabronzului meritat: „Născut în epocalui Caragiale şi în subdiviziunea literarăa lui Anton Bacalbaşa, care a sleitgenul umoristic al categoriei în câtevanumere din revista Moş Teacă,George Ranetti, fără să fi fost un europeanca primul, nici un proletar socialistca secundul, a purtat în vioiciunealui spumantă, incontestabilătimp de zece ani, reminiscenţe şi obsesiide la cel dintâi şi influenţa ştrengărismuluicălare pe băţ de la cel dealdoilea”.Să vie bătrâneţea!Oh, iarna ce curată-i biata stradă!Zăpada-a-ntins chilimu-i alb acum;Din tot ce-a fost noroi, gunoi, pe drum,De azi nici urmă n-o să se mai vadă.Mai iute, cât mai iute vreau să cadăPe capu-mi bătrâneţile, duium,Că de prea multe patimi mă consumŞi-n viaţa mea păcatele-s grămadă!Veniţi frumoaselor zăpezi senile!Albiţi ca un linţoiu capul meu!...S-ascundă orice gânduri imbecile;S-ascundă pofte ticăloase, vile!...Iar sub zăpadă – bun e Dumnezeu –Reînflori-vor dalbele zambile…În noaptea de 10 maiE zece mai... Iluminaţii...Ăst miez de noapte pare-amiazi.Scînteie mii de constelaţiiPrintre ghirlandele de brazi.Oraşele-s iluminateÎn chip atîta de feeric,Că, prin contrast, bietele sateZac şi-n mai negru întuneric.Au fost şi-n satele săraceIluminaţii... N-ar mai fi !Arzînd, bogatele conaceSchimbau şi-acolo noapte-n zi.Şi totuşi, nu ne-nvăţăm minte !Tot lux ! Tot fast ! DeşertăciuniCe fac dintr-un popor cuminteUn vast ospiciu de nebuni.O, stingeţi lămpile acestea:Îmi face rău lumina lor !Căci ele mi-amintesc povesteaCea tragică a satelor...Privind mulţimea ce se strîngeSub lampioane ce sclipesc,În roşul razelor văd sîngeNevinovat şi românesc !AmintireDivina mea bucătăreasă,O unguroaică durdulie,Avea un păr ca de mătasăŞi ochii plini de poesie.Părea o drăgălaşă zânăDin basme aevea întrupată;Spre a-mi găti, cu alba-i mânaCea mai superbă marinată.Indură-te, crudelă Roză!Fii milostiva şi cuminte;Voiesc să uit a vieţii prozăÎn sărutarea ta fierbinte.Dar ea ne-ndurătoare, rece,Mi-a zis: "La mine am bărbatNem larmă, altfel mine placeEu spui lui Ianoş ce-ntâmplat".S-a dus infama făr-o vorbăDar mi-a lăsat ca amintireÎn ziua aceea chiar în ciorbă...O buclă blondă şi subţire!102

Valentin COJOCARUALMANAHPODUL RUPTCămeşoiul nu mai ţine de cald,chiar dacă-i soare. Vine toamnaşi vântul are acum alt rost.Şi-a schimbat şi direcţia. Bate acumdin ce în ce mai des dinspre nord-est,de la ruşi, cum spun cei care s-au întorsde curând de pe front.Maria s-a dus în grădină săvadă dacă a mai căzut pe jos vreo pară.Din pom nu are voie să ia. S-auitat pe aici pe colo, dar nu a găsit niciuna.– Maria!– Sunt aici mamă.– Vino că te caută Filica.De aceea s-a şi dus după pere,ştia că vine Filica să lucreze împreunăla gherghef şi vroia să împartă cu eamăcar o pară.A mers în casă, şi-a luat lucrul,şi-a tras în picioare nişte poşmachiişi a dat să iasă la poartă, pe băncuţă,dar maică-sa a oprit-o şi i-a spussă intre imediat în curte dacă or să vadătrecând pe drumul mare, în sus,soldaţi ruşi.Din cauza ploilor se rupsesepodul de la Leşeşti şi armata sovietică,în goana ei după armata germană,trecea prin Sârbea spre podul de laGura Gârlii şi toţi erau speriaţi de vorbeleauzite cu ce s-a întâmplat prin altesate şi chiar şi la ei în zilele de cândau început să treacă pe aici.– Nu te-ai dus şi tu după opară?– N-am găsit.– Fricoas-o, i-a zis Filica şi auînceput să râdă. Tu ai auzit că a dispărutun rus. Îl caută comandanţii lui.– Pe la noi nu au fost.Floarea ştia mai multe pentrucă avea casa la şosea.– Cine ştie ce le-or da în gândsă facă. Te pomeneşti că or s-o ia dincasă în casă, dar tata zice că nu autimp. Sunt grăbiţi şi poate s-or ducecu Dumnezeu că nu avem nevoie deei. Aşa a zis tata.– Lasă-i boali pe ruşi, mi-aizis că mă înveţi să fac nodul ăla maiuşor.Şi-au văzut de ale lor. Nu a-veau decât doisprezece ani, dar mameleîncepuseră deja să le vorbeascădespre lada de zestre.Când s-au auzit clopotele bătând,chiar dacă mai era lumină, Marias-a oprit din lucru.– Gata, vine tata de la deal.Mă duc să duc lucrul şi să deschidporţile.Nu peste mult timp a venitGheorghe, tatăl Mariei. Avea nişte boi103

Fereastra - 2009mari, cei mai frumoşi din sat, dupăcum vorbea lumea. Maria l-a aşteptatîn mijlocul curţii. A luat boii de lanţ, atras căruţa la locul ei şi i-a dejugat.Gheorghe era şi paracliser la biserică.A doua zi era duminică şi trebuia să sepregătească de slujbă. Clopotele letrăsese deja.– Ai terminat, l-a întrebat Bălaşaîn timp ce-l ajuta să dea jos iarbadin căruţă.– Da... Măi femeie eu zic caluni să ducem două căruţe cu gunoi pelocul de la căsoaie.– Bine. Du-te şi te spală cătermin eu cu Maria şi Ilinca. Ilinca!Lasă nu mai băga pe foc că s-a încălzitapa. Lasă-l pe taică-tu să se spele.Vezi că ţi-am pus în balie şi frunze desalcie şi de nuc.Pe drum, duminica dimineaţa, deobicei, nu prea e multă lume darazi parcă s-au vorbit să nu iasănici unul. Mai mult zgomot a fostnoaptea. S-au auzit trecând pe şoseamaşini în mai multe valuri. Erau coloaneale armatei sovietice.A descuiat uşa bisericii, şi-afăcut cruce şi a intrat. De atâţia ani decând face această muncă ştie ce are defăcut pentru a pregăti slujba de duminică.Câte un pic, câte un pic, bisericas-a umplut. Fiecare s-a îndreptat acolounde, după rang, sex, vârstă ştiacă-i e locul. Bărbaţii familiilor avuteîn strana din stânga. Bărbaţii în vârstă,în faţă în jumătatea din stângacum intri în biserică, iar în spatele lorceilalţi bărbaţi. În strana din dreaptadascălul şi corul format din bărbaţi şifemei cu harul de a cânta frumos...Mai spre sfârşitul slujbei s-aprodus odată o rumoare în biserică şipărintele Tudor a simţit că nu e cevaobişnuit ca atunci când, câte o babămai surdă vorbeşte prea tare şi a întreruptceremonialul religios întrebândce s-a întâmplat. S-a auzit o voce puternicăde bărbat:– Părinte, ruşii l-au împuşcatpe Nicolae Buzdrug!Toţi au încremenit. Preotul a fostprimul care şi-a dat seama că se poateproduce o nenorocire dacă lumea seagită. Mulţi dintre cei din biserică făcuserăfrontul în Primul război, alţiiabia se întorseseră de pe frontul dinrăsărit, unii aveau chiar arme ascunsepe acasă aşa că a zis aşa ca pentru el,dar să-l audă toată biserica: „Ce ovrea Dumnezeu cu noi...” şi a continuatslujba. Dascălul s-a dezmeticit şii-a ţinut imediat isonul, urmat apoi detot corul. Nimeni nu a mai scos nici ovorbă, rămânând fiecare cu gândurilelui sub privirile pline de înţelegere alesfinţilor atât de frumos pictaţi pe pereţiigroşi de aproape un metru.Bărbaţii s-au miruit, au luatanafură şi aghiazmă, s-au închinat şiunu câte unul au părăsit biserica. Pentrucă, la miruit, femeile stau la urmăbărbaţii le aşteptau în faţa bisericii casă meargă spre casă. Aici, mulţi dintreei abia aşteptau să aprindă o ţigară,dar, mai ales, schimbau şi ei câte ovorbă despre ce mai e nou prin sat.Acum însă, deşi femeile apăreau înuşa bisericii şi se uitau de sus de pescări să-şi caute cu privirea bărbatulprimeau doar câte un semn prin careerau îndemnate să meargă singurespre casă. Nu îndrăznea nici una să seamestece printre ei. Bărbaţii eraucalmi. Cuvântarea părintelui de la104

ALMANAHsfârşitul slujbei i-a mai liniştit, darerau curioşi să afle amănunte.Conu’ Titi, cum îi spunea toatăcomuna, respectându-i nu numaiaverea dar şi felul în care ştia să sepoarte cu oricine stătea de vorbă s-adat mai aproape de Culai Voinea îndemnându-lsă reia toată întâmplarea.Fusese acolo de faţă. Deşi mai povestisecâte ceva la cei din jurul lui, aluat-o de la capăt.– Plecasem spre biserică singurpentru că pe Getuţa o mai doareîncă piciorul de când a călcat-o vaca.Şi când am ajuns în dreptul lui Nelu şimă uitam peste gard să văd dacă aplecat spre biserică am auzit gălăgiela Buzdrug. Nicolae ţipa la cinevasă-i lase gâştele şi nevasta în pace.Atunci am ajuns şi eu în dreptulcurţii lui când l-am văzut pe unsoldat rus cum la lovit cu patul armeiîn spate iar altul la luat de guler, l-ascos din curte, a trecut prin faţa mea şila împins pe uliţă. Am crezut că-l lasăacolo şi se întoarce la celălalt caredeja prinsese două gâşte. Aşa a făcut,dar imediat în urma lui am auzit oîmpuşcătură.Am dat fuga în capul uliţeiunde era o căruţă cu cai şi în căruţăîncă un rus care stătea cu puşca îndreptatăspre Nicolae care era căzutjos. El a mai ridicat o dată mâna dupăcare a rămas nemişcat. Rusul a încărcatiar puşca şi a îndreptat-o spremine.N-am mai avut nici o putere.M-am dat înapoi în şanţ şi m-amaşezat jos cu ochii pironiţi la scânduraruptă din gard de glonţul ce-a trecutprin Ni-colae. N-am mai avut curajulsă mă uit la el. Din curte am auzit-ope Tinca ţipând o dată, după care nus-a mai auzit decât gâgâit de gâşte.Ruşii au ieşit din curte fiecare cu câteo gâscă fără cap în mână, sau urcat încăruţă, au ieşit în drum şi-au luat-ospre Gura Gârlii. Abia atunci au începutsă vină vecinii să vadă ce s-aîntâmplat. Urloiu a adus o lumânare.Tinca era lată în mijlocul ogrăzii lovităla cap. Au frecat-o femeile cu oţetşi abia după ce a întrebat ea unde esteNicolae i-au spus că a fost împuşcat.Săraca, iar a leşinat. Am luat mortul şil-am dus în ogradă unde femeile auînceput să-l grijească. Asta-i!– Grijanea…Nu l-a apostrofat nimeni pecel ce a înjurat că e în faţa bisericii.Toţi au rămas tăcuţi trăgând cu coadaochiului la Conu’ Titi. El avea aparatde radio cu baterii acasă, mergea laFocşani şi mai cumpăra ziare şi ştiaaşa în mare cam cum se schimbă lumea.Ştiind că nu aveau nici cum, nicipe cine să se răzbune şi convins că oameniiaşteaptă un cuvânt de la el, Conu’Titi se gândea la ce să spună oamenilorca să-i liniştească.A băgat mâna în buzunar deunde a scos o bancnotă.– Măi, Culai. Când treci sprecasă dă-i banii ăştia Tincuţii că ştiucă-i necăjită. Cred că marţi îl înmormântează.Care staţi pe lângă ea maiajutaţi-o şi voi.Văzându-l pe părintele Tudorcă iese din biserică s-a dus înaintea luireţinându-l pe scări să mai discute cuel. Ceilalţi nu s-au mai amestecat aşacă au început să plece spre casă careîn susul, care în josul drumului. Cânda ieşit Gheorghe din biserică nu maiera nimeni pe drum.105

Fereastra - 2009Luni dimineaţă, cum s-a crăpatde ziuă, Gheorghe a dat drumulla păsări prin ogradă, a scosboii din grajd, i-a înjugat şi a tras căruţaîn faţa grajdului. Dacă tot încărcagunoiul din grădină să-l ducă la dealşi-a zis că-i mai bine să rânească îngrajd şi să urce şi gunoiul strâns directîn căruţă. A dejugat şi le-a dat boilorceva de mâncare.A tras apoi căruţa în grădinălângă grămadă şi boii i-a lăsat slobozi.Doar două furci a urcat în căruţă cânddin gunoi a apărut o mână de om.Să-i stea inima. Om cu frica lui Dumnezeuşi-a făcut cruce şi s-a tras înapoi.Luptase pe frontul de la Mărăşeşti,a însoţit spre groapă atâţia morţişi nu se speria aşa uşor de un cadavru,dar surpriza a fost prea mare. S-a uitatcu atenţie şi atunci şi-a dat seama căpe mânecă e cusut un nasture din tablă.Era soldat. Ce căuta însă în grădinalui. Şi-a adus aminte de soldatulrus dispărut în urmă cu câteva zile.Dar dacă o fi german? Că şi ei au trecutprin sat. Dar imediat şi-a datseama că greşeşte şi că sigur e ruspentru că mâneca e de culoare cachi.S-a uitat în jur şi atunci a văzut o ţambrădin gard cu vârful rupt. Imediatşi-a dat seama ce s-a întâmplat. Auzisevorbe prin sat că lumea o bănuiape Stana pentru că cineva a văzutintrând un rus în curtea ei.Ce să facă el acum. Dacă seaflă că rusul mort e la el în grădină opăţeşte rău. A tras gunoi peste mânamortului şi s-a dus în bucătărie, unde,Bălaşa, deja deretica.– Ce-i? Ori ţie foame aşa dedimineaţă.– Nu. Hai în grădină că ampăţit un necaz mare, şi şi-a dus degetulla buze după care a arătat spre camerade alături unde dormeau copiii.Bălaşa l-a urmat în linişte pânăîn fundul grădinii gândindu-se maimult la ce treburi mai are de făcut azidecât la ce o vrea să-i arate Gheorghe.Descumpănit şi gâfâind de parcăfugise până aici, Gheorghe a luat furcaşi a descoperit mâna mortului. Bălaşase uita şi nu înţelegea.– Ce-i asta?– Femeie, e o mână de mort,nu vezi? Aproape că a strigat Gheorghetrăgând de mână cu putere descoperindfaţa bietului soldat.S-au aşezat amândoi în genunchişi se uitau prostiţi la faţa umflatăşi pătată a mortului. Nu mai ziceaunimic.– Trebuie să-l ducem undevacă nebuna asta de Stana e în stare săne pârască pe noi, a zis Bălaşa.Gheorghe s-a uitat la ea uimitşi se întreba cum a înţeles aşa repedecum stă treaba.– Tu nu vezi ţambra ruptă şicine putea să facă o treabă ca asta înafara Stanei? Eu zic să-l urcăm în căruţă,îl acoperim cu gunoi şi ne ducemcu el la râpă, pe malul gârlii.Brusc, Gheorghe s-a dezmeticitşi a înţeles ura ce mocnea în sufletulBălaşei împotriva vecinei ei, cucare, nu trecea primăvară să nu seciondănească pentru urzicile care intrauprin gard de la una la alta. Şi-adat seama ce pericol îi paşte aşa că,fără vorbe, au luat cadavrul de mâinişi de picioare şi l-au urcat în căruţă,Bălaşa a mai adus o furcă, au pus gunoideasupra, au înjugat boii şi au ieşitîn uliţă luând-o la vale spre Putna.106

ALMANAH– Bună dimineaţa. Ori vă duceţila târg la Focşani să vindeţi ceva?I-a luat peste picior Vergu văzându-iaşa de serioşi, unul în faţa şi celălaltîn spatele căruţei.– Mai taci mă că târg a fostsâmbătă. Mă duc la râpă cu gunoiulăsta, i-a răspuns Gheorghe fără să seoprească.Au tras căruţa cât mai aproapede buza malului, Bălaşa a dejugatboii iar Gheorghe s-a şi apucat de descărcat.– Bună dimineaţa Gheorgheşi Bălaşă! Harnici mai sunteţi!Amândoi s-au oprit ca la comandă.Nu îl văzuseră pe Ştefan Cojocaruce coborâse spre ei ieşind dincimitirul vechi.– Bălaşă ia boii şi priponeşte-ipe tăpşan până mai schimb eu ovorbă cu Ştefan.Bălaşa şi-a dat seama că acum numai puteau descărca aşa că a luat-o lavale cu boii de lanţ .Făcuseră frontul la Mărăşeştiîmpreună. Mai apoi pentru că Gheorgheera un flăcău înalt, cu ochi albaştria fost ales ordonanţă de un coloneliar Ştefan s-a dus cu frontul pânăla Budapesta.– Frumoşi boi mai ai măiGheorghe! Pe ai mei i-am prăpădit.– Cum aşa?– Nu-i mai am. Ieri mi i-auluat ruşii şi mi-au dat în loc o perechede cai. Mari, nu zic nu, dar vlăguiţirău de tot. Da să-ţi zic cum a fost. Ierinu m-am dus la biserică nici eu, niciMarghioala că a venit Vasile de pefront acasă. Eram cu toţii în casă cândam văzut doi soldaţi ruşi în ogradămergând spre grădină. Am ieşit repededupă ei şi i-am întrebat ce vor.„Davai cal”, mi-au răspuns şi au intratîn grajd. Eu ascunsesem boii în grădinădar nu mi-a fost de folos pentru căau văzut gluga de ciocani de anul trecutşi sau dus la ea. Boii erau în spateleei. I-au luat şi cât au mers sprepoartă am tot tras de ei şi i-am rugatsă mi-i lase. N-au vrut. S-au chinuitpână le-au pus hamurile şi căpestreleşi-au plecat lăsându-mi caii. Îmi parerău de boi că îi chinuie nenorociţii ăiadar măcar am scăpat cu viaţă. Ai auzitce a păţit Buzdrug. Dumnezeu să-lierte! Auzi, rămâneam să te ajut, daram o treabă.Gheorghe nu l-a mai întrebatnici ce căuta la ora aia în cimitir, nicice treabă are, l-a lăsat să plece şi aînceput să descarce gunoiul.Bălaşa nici nu dăduse drumulla boi din mână. A stat tot timpul şis-a uitat din dosul malului de lut la eicum vorbeau şi când a plecat Ştefan avenit imediat. A legat boii de jug şiîmpreună au terminat descărcatul acoperindbine cadavrul cu gunoi. Auplecat repede fără să mai stea vreoclipă să-şi tragă sufletul. Nu s-au urcatîn căruţă parcă de teamă să nutragă boii mai greu şi să meargă încet.Abia când s-au văzut în curte au începutsă vorbească între ei.Când Gheorghe băga boii îngrajd, a auzit-o peste gard pe Stanacum striga la bărbatu-său că nu maiare curpeni de pus pe foc la bucătărie.– ... luoa-o-ar bâta!De atunci au trecut două săptămâni.Ruşii nu mai trec prinsat şi parcă nici oamenii numai vorbesc despre ei. Lumea are alte107

Fereastra - 2009treburi acum: de cules viile, porumbul,fructele.Era întuneric beznă când căruţaa ieşit pe poartă. În ea era Gheorghe,soacră-sa şi copiii. Bălaşa a rămasacasă pentru a astruca păsările, săfacă mâncare şi să vină şi ea pe jos pânăîn prânz la cules de porumb. Erarăcoare dar Mariei şi Ilincăi le plăcea.Mai ales că tatăl lor, cu asemeneaocazii, le povestea fel de fel de întâmplăride pe front sau mai imita pe câtecineva din sat şi râdeau de se prăpădeau.Legănatul căruţei l-a adormit peLică, cuibărit în braţele bunicii Siţa,iar fetele se uitau la cerul plin de stele.– Ce bine e că am scăpat deruşi şi că nu au fost lupte pe la noi caîn ‘916! a zis Siţa.Şi lui Gheorghe îi plăcea săpovestească, iar acum pe întunericparcă şi amintirile i se derulau altfelîn faţa ochilor. De boi nu avea grijă.Ştiau drumul. Aşa că parcă aştepta unsubiect de discuţie. Şi el şi fetele, cares-au oprit din chicotit când l-au auzitcă începe să spună ceva.– Nu fii chiar aşa de sigură.În ruşi nu poţi să ai încredere niciodată.Pe frontul de la Mărăşeşti cândîn ‘917 a început revoluţia în Rusia,într-o noapte, trupele ruseşti au părăsitfrontul. Au lăsat frontul descoperitpe kilometri întregi şi noi românii atrebuit să ne întindem câte un om la10 metri până au venit alte trupe. Noroculnostru a fost că nemţii nu au maiatacat după ce i-am respins la Mărăşeşti,dar şi acum cred că dacă ar fiştiut, ar fi spart frontul. Ruşii au plecatîn dezordine. Mulţi au rămas săprădeze satele părăsite. Eu eram curierşi noaptea când plecam călare cuplicurile cu ordine de la Statul majoraveam frică mai mare nu dinspre liniilenemţilor, ci dinspre poziţiile ruşilorcare trăgeau aiurea. Am trecut prinmomente grele pentru că nici nu puteamsă ne înţelegem cu ei. Am scăpatdoar când m-a luat ordonanţă colonelul.Ce viaţă am avut atunci!…Şi relua, pentru a câta oară,povestea despre cum făcea cizmelorcolonelului şi cum aducea flori dinpădure soţiei acestuia. Cum o ajuta labucătărie pe fata din casă…Pe drum se mai salutau din cândîn când cu oameni din alte căruţe, plecaţişi ei cu treabă. Încă mai era întunericcând au ajuns în marginea porumbului.– Tataie! Aici au tras ruşii cuaviaţia după tine anul trecut?– Nu Ilinco! Eram la vie.Dacă eram aici sigur mă omorau, căîn porumb nu prea ai unde să te ascunzişi te vede de sus aviatorul. Lavie m-am băgat sub butuci şi m-aupierdut. Norocul meu a fost că boii îibăgasem în lizieră că mi-i mitralia şipe ei.– Bre, dar multe ai mai păţitmatale cu ruşii ăştia! la compătimitMaria.– Şi nu ştiţi totul!…Da, gatacu poveştile, hai la treabă.Când s-a urcat soarele sus auauzit-o pe Bălaşa strigându-i să vinăla margine, la masă. Lui Gheorghe is-a părut curios ca nu a intrat în porumbsă dejghioace şi ea un coş pânăsă pună masa. L-a luat pe Lică pe spateşi au ieşit cu toţii din porumb. Cândau ajuns acolo au văzut-o pe Bălaşa,care pusese mâncarea pe un ştergarîntins pe pământ, că era îmbrăcată în108

ALMANAHnegru.– Ce-i, fă, cu tine îmbrăcatăîn negru, a întrebat-o Siţa.– A venit scrisoare că a muritSile pe front.Siţa a ţipat odată şi a începutsă plângă. Sile era băiatul Gherghinei,fata ei cea mare, sora Bălaşei, care aînceput şi ea să plângă. I-au dat lacrimileşi lui Gheorghe, iar fetele plângeauşi ele cu sughiţuri scurte.Într-un târziu Gheorghe a începutsă rupă câte o bucăţică de mămăligăşi să întingă în brânză. S-auluat după el şi fetele şi Lică. El nu înţelegeace se întâmplă de plânge toatălumea. Bunica lor nu a putut mânca.S-a aşezat cu picioarele strânse, cumâinile şi cu barba rezemată de genunchi,suspina din când în când spunândîncet „Sile, maică! Sile, maică!”Avea mare nădejde în el acum la bătrâneţe.Se gândea şi la Gherghina căe necăjită.Bălaşa s-a rezemat de coadacăruţei şi se uita lung la mâncarea depe şervet, vrând parcă să numere îmbucăturilecelor ce mâncau.– Hai acasă să o ajutăm peGherghina. O să vină lumea desearăla priveghi şi să facem un pic de curăţenie,a zis Siţa şi s-a ridicat.– Eu rămân cu fetele să încarccăruţa şi vin şi eu pe urmă.Gheorghe a mai rămas jos casă nu grăbească copiii de la mâncare.Războiul se terminase. Flăcăiisatului, veneau unul câte unulacasă, bucuroşi şi că scăpaserăvii şi că li se promisese pământ.De la un timp au început săapară prin sat venind în Gazuri verziunii îmbrăcaţi parcă de acelaşi croitor,cu haine de piele şi cu şepci pe cap, cuo uitătură rece pe sub sprâncene. Duminicaoamenii se strângeau la bisericăsau în faţa porţilor; se vorbea despreliberali, despre ţărănişti dar şi desprecomunişti. Ei erau cei cu şepcilepe cap. Veneau de la Focşani, de laPanciu şi spuneau că sunt muncitori şicâte o dată câte unul de la Securitate.Trăgeau la cei mai săraci din sat, cucare, mai apoi, ieşeau prin sat să levorbească oamenilor despre poporulsovietic, despre colectivă şi chiaburi.Unii îi ascultau, alţii plecau, dar erauşi care încercau să le combată teoriile.Mai ales Vârlan. Nu avea cine ştie ceavere, dar era un om destupat laminte, ştia şi un pic de meserie.Oamenii aveau nevoie de el şi-l respectau.Evenimentele s-au desfăşuratrapid. Într-o zi a oprit o maşină Gaz laporta lui. Din ea au coborât patru inşi,au intrat în ogradă, l-au scos din casăşi l-au împins spre drum. În faţa porţiiel a încercat să riposteze, dar unul dincei patru a scos de sub haina lungă dinpiele un pistol mitralieră şi a tras în elo rafală. Vârlan a căzut în şanţ, în prafulce a supt repede sângele scurs dinpieptul lui. Ucigaşii s-au urcat în maşinăşi au plecat imediat, lăsând în urmăun nor de praf ce sa aşezat uşorpeste mort vrând parcă să-l îngroapeacolo în faţa curţii ca să nu-l ducădeparte de familie şi casă.În ultimii ani la câţi morţi avea deplâns satul se mai adăuga unul. Lamulţi dintre ei, deşi nu li se ştia loculde odihnă, se ştia măcar pentru ce aumurit. Pentru ultimul oamenii nu înţelegeaunimic.109

Fereastra - 2009Dan CăpruciuFrunze personaleTotul a început cu invitaţia pecare am primit-o, de a face analizegratuit, iniţiativă de toată lauda a ministeruluisănătăţii. „Iată, îmi spuneam,că aleşii noştri au început să neiubească şi să se intereseze de sănătateanoastră. Cinste lor că, măcaracum, după atâţia ani de tranziţie, nearată luminiţa de la capătul tunelului…Până aici nu mi s-a părut nimicdeosebit. La cabinetul de analizeînsă, în loc să mi se recolteze probe desânge, am fost pus să suflu într-unaparat. Mai întâi, când eram în starede repaus, iar apoi, după ce am făcutefort, ridicând nişte greutăţi. Aş fivrut să refuz, numai că tânăra asistentăera atât de drăguţă încât… m-a convins.Contrariat am întrebat-o în finalce înseamnă toate astea.– Vi se măsoară cantitatea dedioxid de carbon pe care o produceţi.Mai întâi cea minimă, când vă aflaţiîn stare de repaus, iar apoi, la efortulmaxim.Întrebând care e rostul determinărilorea a ridicat din umeri:– Habar nu avem nici noi,domnule. Rolul nostru este să facemanalizele, pe care ministerul sănătăţiini le plăteşte. Aparatele astea suntaduse din import, valorează o mulţimede bani şi trebuie să plătim rate;suntem o firmă privată.M-am uitat cu jind la pieptulcare tresălta sub halatul alb, la fiecarerespiraţie. Fireşte că şi ea „fabrică”dioxid de carbon…La scurt timp am primit oinvitaţie oficială de la agenţia de protecţiea atmosferei. M-am prezentatchiar a doua zi, curios să aflu, ce vorde la mine?– Dragă domnule, mi s-aadresat politicos funcţionarul, guvernula hotărât ca fiecare cetăţean să suportetoate cheltuielile făcute cu serviciilede care beneficiază şi cu produseleconsumate.– Şi eu nu le plătesc? Impozite,taxe, teveaul şi toate celea, inventatede lăcomia fiscului…– Nu contestăm asta, răspunseel. Dar oxigenul pe care-l respiraţiîl plătiţi? Daţi vreun bănuţ că poluaţizi de zi, ceas de ceas, şi an de an,ţărişoara asta amărâtă şi planeta pecare locuim? Că doar, conform analizelor,produceţi destul dioxid de carbon…Iar o parte din oxigen este adusdin import, atunci când bate vântul…Am rămas mut, însă, după ce m-amrecules, am ripostat:– Dar statul nu cheltuieştenimic cu chestia asta. Plantele, copaciidin pădure, au grijă să retransformedioxidul, în oxigen şi carbon…Ele purifică atmosfera…– Foarte adevărat. Câţi copaciaveţi dumneavoastră în proprietate?În urma analizelor – le am aici –rezultă că aveţi nevoie, în medie, de110

ALMANAHpeste o sută cinci zeci de mii de frunzespre a vă asigura oxigenul. Dacă ţinemseama şi de perioadele când copaciiîşi pierd frunzele…– Din păcate stau la bloc şinu posed copaci, dar îi pot planta dacămi se dă o bucăţică de teren… Să-mispuneţi doar numărul lor şi specia, cănu mă pricep la chestii de-astea cuclorofilă.– Da ce, noi ne pricepem?Noi doar îţi atragem atenţia, iar dacănu te conformezi te amendăm ori îţifacem dosar penal! Dumneata trebuiesă comanzi un studiu de fezabilitate lao firmă specializată… Iar terenul ţi-lcumperi singur; statul n-are atâţiabani! Şi până vor creşte copacii, vreozece, cincisprezece ani, va trebui săînchiriezi frunzele de la un proprietarde păduri… Poate fi şi din alt judeţ, căpe la noi s-au cam tăiat…Simt că mă cuprinde revoltaşi izbucnesc furios:– Dar cei care se plimbă toatăziua în limuzine, ei au plantat vreuncopac? Dar centralele electrice careconsumă cărbuni, dar combinatele?Ce se întâmplă cu dioxidul lor de carbon?– Domnule, observ că eşti unom cârcotaş, te interesează prea multcapra vecinului şi vrei să te eschivezide la îndatoriri, născocind fel de fel depretexte… Te rog să iei problema înserios… Şi ca să nu spui că nu te-amajutat, îţi pot recomanda o persoanăcare şi-a cumpărat recent o pădure deo mie de hectare şi închiriază frunze…Totul e să plăteşti lunar şi să ţi lenumeri singur…Dialoguri cu haz– Iubito, pentru că mi seapropie sfârşitul, vreau să-ţi mărturisesccă te-am înşelat…– Ştiu, dragă… De ce crezică te-am otrăvit.*– Scumpa mea, cred că nute-ai supărat că aseară am venit târziu,beat şi cu vânătăi?– Nu m-am supărat. Dar,apropo, când ai venit nu aveai vânătăi.*– Dacă am da timpul înapoi şiaş fi din nou domnişoară, ştii cu cine m-aş mărita?– Nu, cu cine?– Tot cu tine, dragule!– Asta s-o crezi tu…*– Chelner, ce vin ne recomanziastăzi, la aniversarea căsătoriei?– Depinde domnule; vreţi săsărbătoriţi sau vreţi să uitaţi...*– Care este diferenţa dintre vinăşi păcat?– Eşti vinovat dacă te culci cunevasta altuia, dar e păcat să ratezi ocazia...*Un preot explică la ora de religie:- Dumnezeu l-a creat pe Adam şi cu ocoastă din Adam a creat-o pe Eva.- Părinte, îl întrerupe un elev, tata spunecă ne tragem din maimuţe.- Cazul familiei tale nu mă interesează.Eu vorbesc în general...*– Ascultă fiule, doar n-am făcutatâtea sacrificii ca tu să ajungi medic şiapoi să-mi interzici să beau şi să fumez ...111

Fereastra - 2009SĂREBĂTORI DE IARNĂ1 2 3 4 5 6 7 8 9 102345678910Orizontal: 1.Sărbătoarea sărbătorilor deiarnă - Dăruit... nepoliticos. 2. Pregătitepentru sarmale - Peisaj teatral. 3. Leagănullui Tarzan - Iarnă cu nămeţi. 4.Sărbătorite cu sufletul. 5.Nota bene! -Zvonuri ca de colind. 6.Ţine actele înordine - Umblă cu capra. 7. În vagon! -Vestă rurală, purtată de fete la sărbători 8.Începe să umble cu plugul - Strângeazestre odinioară. 4. Fier iute... ca la sorcovă- Joacă bilele. 10. Producătoare demac - „La mulţi ani!“ (pl.)Vertical: 1. Umblă pe drumuri de sărbători.2. Cetatea eternă... la televiziune. -Recoltă promisă la pluguşor. 3.Ceata colindătorilor- Închipuite de VasileVoiculescu (sing.) 5. Cuibul de foc alpăsării Phoenix - Stă în palat! 5. Emanaţiiîn clocot. 6. Intrat la apă - Mijlocitorullogodnelor - Dumneata, pe scurt. 7. Icrepregătite pentru revelion - Amabil, în celedin urmă!. 8. Făcută cu ou şi cu oţet. 9.După el potopul - E dublu! - Oferit de sărbători.10. Treabă de plugat - Te duc înispită.De tot râsul...Un ardelean, pe cât de grăbit poate fiel, în gară, la casa de bilete:– Domniţă, repide un bilet la trinu dăCluj!– Trenul de Cluj a plecat!– Dapăi, unde?*Din turnul de pază al unui fort dinvestul salbatic, santinela strigă:– Domnule capitan, vin indienii!!!– Prieteni sau duşmani? întreabă căpitanul.– Cred că-s prieteni, că vin împreună!*John este amendat de judecător cu1020 de dolari, pentru că şi-a bătutnevasta şi soacra.– Nu înţeleg, cum aţi ajuns la aceastăsumă? întreabă acuzatul.– O mie de dolari, domnule, este a-menda pentru bătaie, iar 20 impozitulpe distracţie, prevăzut de legile ţării.*– Nu-i aşa, draga mea, că ieri noaptenici n-ai simţit când m-am întors de laserviciu? Am păşit cu grijă.– Tu da, nu şi cei trei colegi care te-autârât până la pat*Copilul catre mama :– Mami, dar unde se duc toti oameniidupa ce mor?– La OTV, scumpule!112

Fereastra - 2009POEME SPANIOLEIon Liviu OtâncealăEu încă vorbescEu încă vorbescchiar dacă nu m-asculţieu încă vorbescfără pauzădin toate celulelecu tot scheletulcu toate amintirilefără să mă repet…am atâtea de spuscă până şi viseleîmi sunt inundatede toate cele nezisevorbesc despre toate celeo sută de simţuriale melerăniteşi vorbesc fugindcalc peste podelelecu grele retoriciîn timp ce în jurul meufâlfâie greoicompendii şi enciclopediidespre ce n-am spuslansez în aermii de mărturii de iubireşi de urădeşi mă simtinvadat de consenscu toţi din mineşi vorbescdespre tot ce văddespre tot ce mă vedemai repedemai clarmai caldfără glascu nervii opticideschişişi răniţivorbesccu toate coasteleadânc înfipteîn aerul strălucitorde metaforecu pielea subţiatărezonanţăca o foaie imaculatăce aşteaptăsă fie acoperităcu fraze şi propoziţiiperfectecu rotulele gureşecu umerii scânteietori…chiar dacă nu mă asculţieu încă vorbesccu emoţie şi smerenietemându-mă că aş puteasă uit esenţialulatunci când deschidgura pentru a-ţi spune:ţi-am fost amant răumai mereuPoezieSeptembrieVoi pleca departecu trenulcu trenul călătoriile113par cu adevărat lungivoi pleca departeca într-o vacanţă de varămă voi despărţi dramaticde toate iluziile mele în garăse vor flutura batistecinevafără chipva alerga pe lângă trenşi euvoi plânge puţin(plâng puţin întotdeauna)voi închide fereastraşi voi despăturiiun sandwichpe care îl voi mâncaavând ochii încă umezivoi bea ordonatdin termosul vechiun degetar de cafeavoi citi Tom Sowyerşi voi adormiîn cele din urmăcu capul pe umăruldomnului Caragialevoi coborâ în prima staţieşi mă voi întoarceîncărcat de souveniruritocmai la timpsă îmi fac ghiozdanulpentru prima zi de şcoalădin a doua viaţărisipită…AbsenţăNu ţi-am mai scrisde aici din visnici o dare de seamă

asupraavansatei stări de orbirea mâinilor melenoaptease pierdbâjbâind conturul tăuelectricîn abisul cearceafurilordegetele meleşi-au pierdut svelteţeaşi o nouă epidermăle înveleşteca o cataractăîn schimbaud cu buzeleaud golulca pe o masă compactăarmonizândnemişcareami-au orbit mâinilepoatear trebui să învăţsă-ţi pipăi lipsasecundă cu secundătrimite-mi un baston de orbşi o să-l atingde marginea nopţii… nu ţi-am mai scrisde aiciştii?Nu mai văd cu mâinile…Teorema mareelortimpuluiAş fi vrutsă mă nascla Ecuatorîn punctul Zeroacoloîn buricul pământuluiAş fi demonstratpostulatele ploiisauteorema mareelor timpului… câte iubiri toridemi-aş fi desenat?poatemi-aş fi petrecut viaţafăcând exchibiţiipe o frânghie muzicalăbalansăndu-măîntre Americiişi Africi… iar în pauza dintredouă rotaţii completeaş fi devenitcel mai cunoscutdonator de polenpentru fluturiide dirijabileDimineţi cuminţiDimineţile mele cuminţiîncep în amurgcând atât de liniştitîmi potrivesc scaunulîn faţa ferestreica să urmăresccu sufletul la gurăultimile ştiridin Calea lacteece nevăzute lucruriau apărutpa faţa nevăzută a Luniice nezărite cometetind să se aprindăpentru călătoriiminuţuioasespre niciunde... sunt atâtea lucruriminunatede văzut noapteaÎn zori fericitmă grăbesc să măsor114ALMANAHcu micrometrul şi lupacu câţi microni spre dreaptafaţă de atomiiperpendiculariai boabelor de rouăse va ivi soareleatât de liniştitmă ridic ca să mă aşezla fereastra cu vederespre placenta solarăîncă sângerândăde energii încă rănită... sunt atâtea lucruriminunatede studiat ziua... îmi potrivescscaunulşi mă aşezîncă o datăatât de liniştitatât de liniştit... atât de sfâşiatMult nisipN-am să mor niciodatăvoi bâjbâi ca nisipulcăutând închegareamult timpşi multe ploivoi bâjbâi eternîn Iberiaatât de prezent…şi totuşiun conturde lacrimă tăvălităpe geana orizontului…n-am să mor niciodatăvoi bâjbâi indiferentfostele mele înfăţişărimult timpmulte ploimult nisip.

ALMANAHFolclor de internetEu vreau să fiuVă salutMă numesc Florian Pitiş şivă anunţ că am cancer la prostată. Am63 de ani, sunt director la un radio şide curând cea mai mare bucurie pecare am avut-o în viaţa mea a fostconcertul Roling Stones... Doctoriim-au avertizat că sunt prea slăbit, căpoate o să agravez ce a mai rămas dinboala mea participând la concert.Viaţa mea a fost extraordinar de frumoasă...Am fost rebelul cu plete învânt… am trăit viaţa intens, ca pe ominune, şi nu îmi pare rău de nimicdin ceea ce am făcut… Aş vrea să văaduceţi aminte de mine... şi tind săcred că pentru voi am însemnat ceva…să fredonăm împreuna: „Heitramvai...” Ce tânăr eram atunci şiplin de viaţă...Cum am primit vestea? Ei bine,dragilor, rău... Există un momentîn viaţă când fiecare trebuie să îşi iarămas bun... toţi veţi fi în locul meucândva... Chiar tu, care citeşti acesterânduri cândva va trebui să îţi înfrunţipropria moarte... Pe de-o parte măînspăimântă... cum ar fi să nu mai fiucu voi, cei care aţi ţinut la mine, să nuvă mai văd 100 de ani... 1000 de ani...1 miliard de ani... o eternitate... oveşnicie... un infinit... un neant... Eu,Florian Pitiş nu voi mai fi... Copiiivoştri poate nu vor apuca să ascultePasărea Colibri... nu vor apuca săvadă emisiunile titrate de mine la„Teleenciclopedia”... încet-încet voifi uitat de toţi... sau, sper eu, nu chiarde toţi... Ce mesaj să vă transmitacum? Nu ştiu dragilor... trăiesc întrunvis rău... şi mă gândesc că toateastea nu mi se întamplă mie... mareatrecere spre neant... spre nefiinţă...Trebuie să am curaj... o singură datăîn viaţă treci într-o altă etapă... Aşvrea să vă spun... să vă iubiţi maimult... să preţuiţi fiecare clipă ca şicum ar fi ultima... Eu vă iubesc pe toţişi se pare că EL mă va chema înceruri... Îmi pare rău că nu am realizattot ceea ce îmi doream... îmi pare răucă am lăsat atâtea lucruri neîmplinite...Dar nu... Nu îmi pare rău deviaţa pe care am trăit-o... Îţi mulţumescDumnezeule pentru viaţa cemi-ai hărăzit, pentru iubirea ce mi-aidăruit... Îmi pare rău că mă chemi aşacurând la Tine... vroiam să fac maimulte Doamne... vroiam să fac maimulte... Neantul mă cheamă şi măînspăimântă în acelaşi timp... eu să numai fiu... EU? Să nu mai exist, să disparpur şi simplu în bezna uitării? Ceînseamnă, Doamne, să nu mai fiu!?Mă pui la grea încercare... ultima dinviaţa mea... Dumnezeule, mă ia ofrică mare... oare exişti? Doamne, numă lăsa în bezna nefiinţei... eu vreausă mai fiu... te rog... Nu vreau să fiudoar o cruce într-un cimitir!115

Fereastra - 2009Emil PROŞCANPorţia de pedeapsăAm mers destul de mult! Uneorirepede, alteori încet… La începutmergeam foarte multziua, dar m-am împiedicat de câtevaori şi de atunci zilele aveau nevoie denopţi.Aşa am descoperit liniştea,singurătatea… Era oarecum plăcut,dar prea multa linişte juca prea seriosşotron cu personalitatea mea.Şi-mi era frică de eternitate.Nu aveam de ales, trebuia să merg. Sămerg.La drumul mare. Am mersdestul de mult la drumul mareCu toţi cei care îi credeam camine, ca un fluviu, toţi, dirijaţi parcăde o forţă, ne buluceam pe acea fâşienevăzută, infinită. Cât o viaţă fărărost. Cât tot timpul.Mergeam... Ne împiedicam,ne poticneam, ne nehotăram, neplângeam, ne zbuciumam. Dar mergeam.La drumul mare. Fără să ni sespună. Fără nici o comandă. Numai ladrumul mare.Mulţimea, care mă înconjuratot timpul, îmi striga din priviri, dinzâmbete, din lacrimi, din mâini, dinpaşi obligându-mă să merg. La drumulmare…Pentru că era mult zgomotîncercam să mă furişez pe drumurilaterale. Cel mai mult îmi plăceau cărărilecu urme de paşi, frunze şi aşteptări.Datorită lor am descoperit plăcereasingurătăţii şi liniştea. Datoritălor puteam foarte uşor să simt lucrurilenevăzute, puteam să mă ating decopaci, de munţi, de cer...De multe ori se auzea şi muzică,dar nu puteam zăbovi prea mult,pentru că mă găsea zgomotul şi trebuiesă alerg repede. La drumul mare.Dacă lipsa mea era observată,eram pedepsit îngrozitor: timp de zile,luni sau chiar ani, cu toate că mergeamnumai înainte, treceam prinaceleaşi locuri, zgomote, râsete, cuarşiţă, cu frig, cu arşiţă. Era greu desuportat pentru că nu mai erau anotimpuri,iar cărările erau baricadate deoameni care stăteau tot timpul cu spatele,aşa încât nici nu ştiu dacă aveaufeţe. De cărări nici vorbă în timpulpedepsei. Erau de negăsit.Am mers destul de mult.Uneori repede, alteori încet. Într-o zi,după ce se sfârşise pedeapsa, eram pe116

ALMANAHcărarea bătătorită de urme de paşi,frunze şi aşteptări. Atunci am văzut-oprima dată pe ea şi părul ei despletitde vânt, de copaci, de mâinile mele …A fost minunat. Părul despletitîmi învăluise cu multă luminătrupul şi sufletul. Alergam pe cărărilepline de toate anotimpurile şi zilele numai aveau nevoie de nopţi, pentru căea mă învăţa să râd iar eu o învăţam sămeargă pe cărarea bătătorită de urmede paşi, frunze şi aşteptări. A învăţatuşor, chiar foarte uşor, să păşească,reuşind într-o bună zi chiar să alerge.Învăţasem şi eu să mă bucur.Învăţasem plăcerea. Îmi plăcea totce-i plăcea, îi plăcea tot ce-mi plăcea.Visul ei învăţa şi el să alerge,împrăştiind lumină, zâmbet, cer. Picioareleei învăţaseră de la copacidesculţul şi alergau strivind în fiecaredimineaţă roua de pe ochii mei.Şi aşa, împreună, învăţasemsă ne cuibărim sufletul în universulcărării, învăţasem să ne doară tălpilede copilărie, învăţasem să improvizămn.emurirea. În zâmbetul alergăriinoastre se revărsa cerul.De prea multă lumină, părulei despletit a învăţat şi el să alerge.Mai repede decât ea. Mai repede decâtmâinile mele, decât dorinţelenoastre.Până când, într-o zi, nu l-ammai găsit în liniştea noastră. Ea atresărit speriată … L-am căutat!Copacii, munţii, cerul ţipaulinişte. Plutea peste tot un sentimenttragic de nevinovăţie.– Ascultă …! Îmi spune EA.– …!?– Auzi!? E părul meu despletit.Mă strigă …mă strigă!– Nu… E drumul mare şizgomotul lui …– Nu… Ascultă, el e, măstrigă …– Nu… E zgomotul şi drumulmare… Nu te duce… Rămâi aici…– Nu vă duceţi!… Ţipaumunţii, copacii, cerul, cărarea bătătorităde urme de paşi, frunze şi aşteptări.În ecoul ţipătului, EA s-a dus.S-a dus …Nu am urmat-o. Am rămasacolo! Ştiam că părul ei despletit primisechemarea şi era acolo, în mulţimeaaceea. La drumul mare.Eu am rămas acolo, cu cărareabătătorită de urme de paşi, frunzeşi aşteptări.Am rămas acolo,Cu viaţa mea.Din când în când mai ies, debunăvoie, la drumul mare.Pentru a-mi lua porţia de pedeapsă.Timp de zile, luni sau chiarani, cu toate că vreau să merg numaiînainte, trec iar prin aceleaşi locuri,zgomote, râsete, cu frig, cu arşiţă, cufrig, cu arşiţă, cu urme de paşi, defrunze şi aşteptări.Pe cărare...117

Fereastra - 2009SECVENŢE LIRICEMarius CHELARUCreaţie.lumea fost-a zidită din păduri de lacrimide pe genele lui Dumnezeu pogorâtedin fiecare lacrimă au cursuna cîte una inimile noastremirosind a viaţă.Adam a muşcat sînul Evei sorbindotrava primului ţipăt.de pe paginile buzelor Eveis-au desprinsînmugurite deja a umbre ura. suferinţa.Dumnezeua răsădit zîmbetul ei în fiecare umbrăpe fiece obraz al fructelor.primăvara a acceptat oameniipădurile şi-au primit animalele.zorii au izbucnit de sub pleoapele cerului.cerul - umil cerşetor de îngeria căpătat dimensiuni încărcatede amărăciune.minunile au devenit vînatzeii au fugit prin ferestrele sufletelor.vîntul curge prin venele lumiipe care plutesc lacrimileînceputurilor cu petalele răsfiratepeste aripile îngerilordeschise a rugăCarmen FocşaCalul meu verdeTrec zilele şi nopţile călarePe cai albi şi negri – ca pe o tablă de şahCalul meu costeliv mai în urmă rămâneSă nu i se vadă pe frunte o stea pâlpâitoare.Sub copite pământul începe să fiarbăSe-nmulţesc florile sub căpătâiCalului i-aş mai şterge coamaCu o mână de iarbăLuminând-o cu lumina dintâi.Dar prea repede-i ropotulSub copite pe-asfaltul încinsParcă-şi lasă văzduhul tot mierea;Cu mâna streaşină privesc iarăşi înaltulDar calul meu verde nu e nicăiereaUneori lunaUneori luna seamănă cugenunchiul tău,Dureros de rotundă, apusă pemiriştea rară...Atunci, numai atunci, un câineîmi sărută vorbele118

ALMANAHTransformându-le în fluturi străvezii,Care nu mai ştiu pe-al cui umărSă-şi doarmă cuvenita tăcere.Aurel GaneaCineva îmi udănisipul din clepsidrăMie îmi udă cineva nisipul din clepsidrăsunt sigur că o face după ce adorm.Dimineaţa găsesc pe gresia din bucătărieurme de apă mi-e teamăcă timpul meu curge înapoicând la mine e marţi în oraş este vineri.Am primit ieri o carte: „Artatimpului trecut“ am reţinut doar atât:„şi ieri va fi o zi“.Groparul meu îmi scrie căşi pământul cimitirului e ud uneori,de parcă l-ar plânge cineva...Trecuse de miezul noptiim-am trezit şi am deschis puţin ochiiLuna îmi picta pereţiicu umbre neînţelese.Şi atunci l-am văzut era un îngerumbla atent să nu-mi răstoarnecu aripile vreo vazăse oprea lângă clepsidră şi tot turna.Îşi demonta apoi aripile le duceaîn cadă să le speleerau murdare de lume.În fiecare noaptelângă înger apare un diavoljoacă barbut pe sufletul meu.Când se plictisesc de atâţia „şase-şase“îngerul adoarmeîi simt lângă mine făptura de aer.Diavolul întinde mâna şi iadin bibliotecă „Maestrul şi Margareta“trebuie că Scaraoţchii-a trimis pe draci la reciclare.Cifrele din calendarau devenit nişte semne ciudateîntr-o dimineaţă am surprins limbileceasului rotindu-se ameţitor înapoi.Acum m-am obişnuit nisipuldin clepsidră se usuca spre searăcelulele mi se zvârcolesc neliniştite.Primesc în vis din ce în ce mai desscrisori de la Dumnezeupe care nu apuc să le citescse topesc în apa dimineţii.Azi am găsit un fulg în „Maestrul...“alb argintiu ca un fluture de ceram vrut să-l pun la microscop.Şi atunci a venit groparul meusă se vaite că piatra cenuşiea cimitirului devenise marmură.Ion RoşioruHaikuCompetiţie -Lângă teiul în floaregrătarul cu mici.Alai nupţial.Sub paşii nuntaşilorfrunze brumate.Doliu multiplu:După moartea beţiveiToţi prunii uscaţi.Mormântul tatei.Din cerul mohorât cadFrunze galbene.119

Fereastra - 2009Roman COTOŞMANIn memoriamIon Gelu MUREŞANNăscut la 1 octombrie 1935în localitatea Jimbolia destul deaproape de Timişoara a făcut studii deteologie la Sibiu. Stabilit la Timişoaraa învăţat desenul şi elementele de artăplastică de la maestrul Julius Podlipnycare studiase la Academia deArtă de la Budapesta. Acest era un expresionist,total neconformist dar caprofesor era de neegalat. Cu el am învăţatşi eu desenul şi pictura ca elev laLiceul de Muzică şi Arte Plastice, liceusituat foarte aproape de o vechepiaţă din Timişoara unde locuia RomanCotoşman. Atelierul profesoruluiera şi el în apropiere, iar acolo, prinanii 60, ne-am întâlnit.Profesorul mă chema la atelierca să-l ajut deoarece îşi pierduseîntr-un accident din copilărie mânadreaptă, dar de fapt mă punea să desenez,să răsfoiesc albume de artă, vorbeamdespre pictură ca astfel să maiînvingă lenea mea artistică. De maimulte ori se purtau discuţii în trei, selucra la fel şi se lămureau chestiunileartistice. Deoarece eram un spirit liberca şi Roman Cotoşman ne-amîmprietenit şi mă duceam des la elacasă unde îl găseam mereu lucrând.Experimenta „monotipul” ca tehnicădar şi ca expresie a unui conţinut artistic.”Cotoşman era un neobositcercetător al posibilităţilor de comunicareprin artă, simţea şi spunea mereucă arta nu este de fapt un tablou”sauo imagine copiată a realului,arta înseamnă comunicare directă eradin ce în ce mai preocupat de spiritualşi senzorial, de participarea spectatoruluila opera de artă, se gândea ladispozitive umano-mecanice, la otendinţă care deja începea să-şi facăsimţită prezenţa stimulată de cinetism,constructivism, op-art sau artaabstractă ca şi de experimentele americaneale lui Andy Warhol, cu artapopsau chiar prin nostalgia cubismului,sau lucrările unui alt mare artistromân de avangardă născut la Braşov,Hans Mattis-Teutsch, membru algru-pării artistice germane, DerBlaue Reiter. Cotoşman dorea integrareaunor tehnici vizuale într-unlimbaj sincretic.Iată ce spunea Cotoşman desprearta lui şi despre artă în gene-ral:120

ALMANAH❋ Obiectul artei mele este a-cela de a pătrunde în necunoscut, dea nu avea nici un conţinut, în sensulconvenţional al termenului. Este o viziuneplastica a percepţiei care depăşeştelimitele realităţii; un gen deecou plastic sau aura capacităţii culorilorde a acţiona direct asupra simţurilorprivitorului.❋ Arta este o experienţă, senzorialăşi spirituală, nelimitată. O activitatecognitivă şi gratuită, o cunoaştereprin intermediul dimensiuniispecifice a gândirii aplicată lucrăriide artă, ceva ce reuneşte experienţaca pe un întreg-intuiţie şi concepţie –nici una nefiind, încă totală sau completă.❋ Din interacţiunea dintre liniişi forme, evoluând între tensiunilegolurilor şi planelor – limitatul şi nelimitatul– ia naştere lucrarea de artă.Procesul intuitiv al abstractizării furnizeazăsemnificaţii ce fac posibilăobţinerea de forme şi configuraţiiesenţiale.❋ În ceea ce mă priveşte,cercetarea simplităţii constă în chiaractul reducerii experienţei vizuale laforme geometrice prin folosirea sistematicăa simplificării formelor şi arelaţiilor arhitectonice dintre acestea.❋ Instalaţiile compuse dinforme flotante, libere realizate dinoţel sudat sau lemn – „environmente”– intenţionau să formeze experienţacontemplatorului angjându-l într-undialog. Sentimentul urmează succesiuneaspaţio-temporală în organizărisemnificative la nivelul simultaneităţii.❋ Timp de mulţi ani, am investigatrelaţia dintre artă şi joc. Prinserii de desene, colaje, sculpturi şi instalaţiiam experimentat folosireaunor sisteme concrete de expresie,concepând aceste „medium-uri” cafiind limbaje vizuale autonome. Regulileşi şansa sunt elemente ce stau labaza jocului.❋ Fiecare interacţiune îşicreează propria sa realitate. Aceastaare loc în interiorul unul spaţiu limitat,un câmp al transformărilor şi alrepetiţiilor ritmice. Activitatea concepţieinu poate fi explicitată în modlogic. Logica survine numai după cevoi fi lucrat după programe artisticeşi intenţii indeterminate. Jocul esteînnăscut artelor vizuale şi orice exprimareeste mărginită de structurajocului. Interpretul însuşi devine principiulinterpretării.Prin intermediul unui prietencomun, profesorul şi artistul plasticJoseph Ed. Krämer mi-a parvenitcatalogul expoziţiei Roman Cotoşman,prezentată în octombrie – noiembrie1995 la Muzeul de Artă dinTimişoara, cu o preţioasă dedicaţiedin partea marelui artist şi prieten pecare nu l-am mai întâlnit, din păcate,iar spiritul lui neodihnit se răsfaţăacum în culorile curcubeului, zidindu-seîntru veşnicie. S-a stins departede ţară în Philadelphia (SUA), cu puţiniani în urmă, dar eu îl simt prezent,nu numai prin operă, deoarece prezenţalui pare perpetuarea „jocului”artistic, deasupra operei, ca o continuareilimitata a existenţei fizice.Din păcate, opera sa se „oglindeşte”prea puţin în sufletelenoastre, valorile spirituale sunt chiarsufletul unei naţiuni, însă „naţiunea”e cuprinsă de febra non-valorilor.121

Fereastra - 2009Dar să ne întoacem spre traiectoriaartistului R. Cotoşman. Încălătoria făcută la Paris (1963) pentruprobleme de sănătate intră în contactcu cinetismul şi constructivismul şireîntors în ţară experimentează elementede artă constructivistă, colaje,apoi artă cinetică. Din cauza cenzuriicomuniste manifestările sale au avut oarie restrânsă dar totuşi reuşeşte să facăun experiment la Teatru Mic dinBucureşti(1965) apoi iniţiază un grupconstructivist-cinetic.În 1968 reuşeşte să vernisezeprima sa expoziţie personală cuproiecte de artă cinetică la CasaZiariştilor din Bucureşti. În acelaşi anparticipă la prima expoziţie constructivist– cinetică din ţară la GaleriaKalinderu din Bucureşti cu o lucrarede realizată tehnic la întreprindereaDermatina din Timişoara unde fratelelui era inginer chimist, un om extremde generos şi bine pregătit profesionalcare l-a sprijinit mult în demersurilesale artistice.Lucrarea, Quaternar 1, era unansamblu dinamic – luminos ce creeao dinamică din culori şi din apropiereasau distanţarea de structura ei.Era de fapt o lucrare menită să „demoleze”cenuşiul peisajului urban şisă interacţioneze cu privitorul. Atuncise pare că ne-am văzut pentru ultimaoară şi am discutat mult despre preocupărilenoastre artistice. Cum preocupürilemele erau legate de plasticădar şi de film, (filmul experimental) îispuneam lui Roman că ar fi extraordinarca expoziţiile să fie însoţite deproiecţii cinematografice care să dilatespaţiul de percepţie deoarece filmuleste o artă sincretică. Chiar amhotărât să facem nişte filmări dar...Cu sprijinul criticului OctavianBarbosa şi a altor intelectualidin Grupul 111 ( Roman Cotoşman,Ştefan Bertalan, Constantin Flondor)a reprezentat România la BienalaConstructivistă de la Nürnberg.Cu această ocazie RomanCotoşman rămâne în Germania deVest apoi se stabileşte în SUA undedupă o perioadă de şedere la NewYork se mută la Philadelphia.În America, unde RomanCotoşman se defăşoară fără umbracenzurii, face o serie de colaje şi desene,„Tensional Games” apoi o seriede instalaţii din metal cu elementeliniare, desene şi picturi, un serial dedesene intitulat „Construcţii spaţiale”Participă la expoziţii din careamintesc „Contemporary Drawings”la Muzeul de Artă din Philadelphia.Realizează o serie de sculpturi, reliefuri,instalaţii din lemn şi metal şiîncepe seria de colaje cromatice.În 1991 i se decernează „Premiulsecţiei de critică al U.A.P. dinRomânia.Participă la expoziţii dinSUA şi Germania inclusiv cu expoziţiipersonale iar în 1995 participă laBienala de Artă Contemporană de laVeneţia.Sigur că mai sunt multe despus despre creaţia sa artistică şi contribuţiasa importantă în dezvoltareaartelor moderne. Noi putem reţinedoar atât, faptul că este un român, unmare român de-al nostru dacă nuputem face mai mult. Pentru arta contemporanăvăzută pe plan mondial eleste un jalon important, un vizionar,un adevărat artist.122

Constantin CIUBOTARUALMANAHChioruldin SăgeataAlbastrăPentru unii marţea este zi cu ghinion.Mie cele mai multe necazurimi s-au întâmplat... joia.M-am rugat să fixeze lansarea ultimeimele cărţi în oricare altă zi, dar…conducera Casei de cultură din oraş auitat sau… în fine, invitaţiile eraupentru joi.Luni am sunat pe cei de laeditură să-i întreb dacă pot veni marţisă-mi ridic cărţile, că joi s-a fixat lansarea…Ghinion sau nu ştiu ce săspun, după ce s-au tipărit zece cărţi,s-a oprit curentul şi maşina de tipărits-a blocat. Cu scuzele de rigoare, mis-a spus că asta este situaţia. Se sperăca până joi să se remedieze defecţiunea.Mă sună ei. Marţi, nimic!Miercuri pe la trei mi-au spus că tipografiamerge, să vin mâine dimineaţă,la orele zece, când ei încep programulcu publicul.De la Editură până la primastaţie de maşină, cam jumătate de kilometru.Înarmat cu 8o de exemplare,un rucsac şi două plase am oprit primultaxi.Şoferul mi-a spus :– Ca să nu avem probleme,drumul spre gară cel mai scurt esteblocat, va trebui să ocolim, ştiţi cum ecu circulaţia, nu cred că vă costă maipuţin de două şi jumătate. Aveam unrapid peste o jumătate de oră, apoi unInter Citty. Alt tren la 17, când eraanunţată lansarea. M-a bufnit râsul.Ce fel de lansare fără cărţi şi mai alesfără autor?Am urcat, şoferul a avutdreptate, M-a costat 27 de lei noi. Lacasa de bilete, pauză şi transpiraţie.Trecusem pe la copii, mi-am oprit 5ode lei, cel mai scump bilet era 35. Nupusesem în calcul taxiul. Mai aveamîn buzunar, restul, adică 23 lei.Am târât după mine cărţile până laperonul 3, unde a tras Săgeata albastră.Mă adresez celor doi conductori,explicându-le de ce n-am luat bilet.– Dacă aveţi 75 lei, puteţi săvă urcaţi! Avem control de la ministerşi poliţia TF.– Înţelegeţi, încerc să le explic,n-am alt tren şi ar însemna să nuparticip la…Conductorii îmi întorc spatele.Eu mă urc, îndemnat de un blatist:– Hai nene, că până la Roşiorise dă o sută, aşa că mai rămâi şi cubani în buzunar!Mă sui. Mi se cere legitimaţia123

Fereastra - 2009de călătorie, spun că n-am.– Buletinul sau cartea deidentitate. N-o aveam.– Alt document ?Îi arăt cartea cu fotografiamea pe ultima copertă. Unul dintre ceidoi în uniformă o ia, completează numele,prenumele.– Adresa? întreabă individulcu galoane mai mici.– Păi scrie pe coperta interioarăstrada, numărul, telefonul.Aveţi acolo numele şefului. Vine şicontrolul civil.– Să trăiţi domnule InspectorGeneral! Avem un chior şi-i completămdatele pentru procesul verbalcontravenţional.Semnez de luare la cunoştinţă,inspectorul, informat despre situaţieîşi stăpâneşte cu greu râsul, se uităpe geam, autorităţile cu galoanepleacă mai departe.– Îmi daţi şi mie o carte cudedicaţie ? zice după ce mă pofteşteîn vagon.Îmi spune numele, scriu:«Unui şef cu simţul umorului. Mităpentru călătoria fără bilet pe ruta Bucureşti-Roşiori!»Vine în vagon al doilea controlorcu alţi doi inspectori. Mă aratăcu degetul :– Aici avem un chior ! N-arebilet! Le-am spus poliţiştilor să-i facăproces-verbal de contravenţie!– Nu vă supăraţi, mi se adreseazăunul dintre cei doi,. Dumneavoastrăn-aţi predat la Liceul MMR?Sunteţiu pensionar? Câţi ani aţi predat?– Doar vreo... 44.– Domnule Inspector general,nu se poate să-l amendăm, zău aşa!– Cred şi eu! Uite, îi aratăconductorului, mie mi-a dat darul.Haidemmai departe.Aproape de Roşiori unul dintrecei doi conductori a revenit învagon.– Hai, scoate ceva, că de nu,am vorbit cu băieţii, te duc la PoliţiaTF din gară.– Da? Chiar vă rog!Într-adevăr cei doi încruntaţisunt înaintea mea la uşă. Pe peron poliţiştiiTF. Cei din tren fluieră, poliţiştiide la gară se mişcă încet. Săgeatapleacă.– Bună ziua, naşule! strigă lamine şeful poliţiei din gară, care s-aîntâmplat să-mi fie fin. I-am botezatdoi copii. Mă aşteptaţi să rezolv cudânşii ca să vă reped cu maşina acasă?Gelule, se adresează unui subalternmai tânăr, ia-i bagajele şi du-le înmaşină. Vin şi eu imediat.– Să ştiţi că dacă trimiteţiprocesul verbal de contravenţie, dataviitoare când mai faceţi un popas aicifinul medu vă face cinste, zic şi măiau după Gelu.124

ALMANAHTudor CICUCântece la daireaTablou cu cioriCineva bocăne până şi-n lunătot auzimde la moartea bunicului: boc - boc!...izbind de prag cuşma ninsă.Caii tatii muşcă zăbalabocănesc şi ei din picioare nerăbdătoriîn aerul dimineţii.Tata încă mai dă roată căruţeiîncearcă roţile cu piciorul,„Hai mă odată, hai că ne e frig“se roagă mama - dar el cu ale lui:„Mânca-le-ar ciuma de ciori,cum mai croncănesc dând roată grădinii,simt şi ele pustia“.Dă bice tata suit pe capra căruţei,ne urnim cu tot calabalâculpe un drum şerpuitca un fum pe întinderea câmpiei.„Ce, v-au îngheţat cuvintele-n gât?“îi desluşesc glasul ca prin somnGânduri-cuvinte: unde se duc eleca bulgării la vale,ciulini rostogoliţi de crivăţ pe câmp?Nu-l aud însă pe bunicul,el ar fi trebuit să fie sfeşnic de noapte,un licăr de lumină peste casa noastrărămasă şi ea în urma căruţei,tot mai pitică.Dar cineva uitat pesemneîn ograda copilăriei,bocă-ne târând picioarele pe lunăboc - boc!...izbind de prag cuşma plină de nea.Cântec la daireaS-au umplut de mierea toamneitoţi gutuii din grădină,iar tu treci pe unda apei,Doamnă Chiră Chiralină!Stă înfipt în zbor hangerulîn pridvor printre nuntaşişi furată pleci în lume...Doamnă Chiră, cui ne laşi?Că nici vulturi pe sub munteîntre stânci n-or face puişi nici dropii prin ciuliniidin văzduhul nimănui.Doamnă Chiră... sub mesteceniun poet ciupeşte struna:tot mai slab, pierdut i-e versul,sus pe bolţi, buimacă luna...S-au umplut de mierea toamneitoţi gutuii din grădinătufele-au pălit de zvonuri,Doamnă Chiră Chiralină!Cântec de frunză verdeFrunză trestie amară,cine-a zis că doru-i fiară125

Fereastra - 2009n-a simţit frigu şi zoriicând visam pe iazul morii,când pe câmpuri lupii suriîmi treceau prin trup arsuri,de-mi dădeau de speriatfel şi fel, ierburi de leactoate babele din sat.Frunză verde de agud,cine-a zis că doru-i crud,n-a simţit pârjol pământul,arşiţa gerul şi vântulcum din vise te chemauşi-n geam grindini auzeau.Nici în friguri n-a crezut,graiul nu l-a priceput...La ce bun a mai zăcut?Frunză, dorul să nu-mi sece,cine-l ştie-n cânt se treceşi prin lume tot petrece.Cântec de ghiocDă-mi ghioc în patru apetrage vâslele lăsateşi din viaţă şi din moarte!Pune-mi sarea mării-n palmăşi monezile în salbă,nu dorul care mă sfarmă!Pune-mi tot aleanu-n cânt,glas şi freamăt din adâncleac să-mi dăinuie-n cuvânt.Dar să-mi laşi purtat de undăca pe-un val ce mă inundădoar norocul stând la pândă.Viaţă, de mireasa ta,cununie mă lega,o slujeam, ea se-ntrupaCa un vas fără de toartăţi-ai găsit acuma soartăsă desfereci marea moartă...Şuierul coaseiAcum ierburi cad sub şuierul coaseica dragostea mea mult mai veche,ca vinul băutdin ulcelele poemului pe care ţi-l scriuAcum sunt purtat până aproape de cer:încă puţin şi voi deveni cer adevărat...Întoarce-te„Întoarce-tevântul poate stârni furtuni pe mare!“ţi-am strigat, însă prea târziu...Dansul ursitei...sub clopotul uriaş al întâmplării,începuse în chinurile sufletului.Nu mă puteam desprindede acel soareţintuit cu tine pe rugul amurgului.Sufletul meu scâncea în casa DezastrelorPrin şindrila bătută de rafale de vântpicura vremea;ploaia tăiase şanţuri - şanţuri;aş fi întins mâinile,aş fi sorbit din toate acestea...Te simţam încă după acelzid imens al dureriistrângând la piept păpuşile taleamuţite.126

Fermecat de priveliştea Chiojdului127ALMANAHCu Radu Anton Romanprin Munţii BuzăuluiAm avut fericirea să-l cunosc pe jurnalistul,scriitorul şi realizatorul TV Radu Anton Romanîn timp ce făcea, la Pro TV emisiunea„Bucătăria lui Radu”. Dar şi tristeţea de a mă despărţii,pentru totdeauna, la 29 august 2005, atuncicând a plecat la cele veşnice, de ilustrul meu, îndrăznescsă scriu, prieten. Au rămas doar amintirileaşternute în aceste pagini.Marian RĂDULESCUAm ajuns la Chiojdu – împreună cu taraful ansamblului PlaiurileMioriţei – cu o jumătate de ceas mai repede de ora promisă, la locul întâlnirii,primăria Chiojdu, dar deja se adunase o mulţime de lume, acolo, în aşteptare.Ne-au întâmpinat la microbuz, voioase, doamna Stănescu şi fetele încostume populare, puişorii ei din la grupul etno, şi repede a urmat interpelarea:– Da’ domnu’ Radu nu vine? În zi de vineri, o masă de oameni îmbrăcaţide sărbătoare îşi puseseră treburile-n cui, să-l întâmpine pe regele bucătarilor.– Vine domnul Radu, vine şi el, răbdare, e lung drumul de la Bucureşti.În timp de vorbeam cu doamna Stănescu, s-a apropiat de mine un bătrân:– Mi-o facuşi, coane, eu îţi dau reţeta de buruieni coapte şi mata îmifaci baba artistă! Ce mă fac dacă mi-o fură Bucureştiul, îmi caut alta?L-am recunoscut imediat pe bătrânul cu reţeta, ne abordase în timpulprospecţiunii pentru filmări. Ne-am strâns mâinile, în timp ce mă iscodea neîncrezător:– Chiar vine şi domnul Radu, în văgăuna asta?– De ce să nu vină, nene, şi apoi Chiojdul nu-i o văgăună… În sfârşit,apare microbuzul cu aparatura şi recuzita. Şoferul ne asigură că în spate vineşi Radu cu restul echipei. Între timp apare şi gazda echipei şi a filmărilor, blajinulTata Lice, care observă:– Nu prea văd cum trecem podul cu mirobuzul ăsta supraînălţat.Propune să-şi aducă propriul ARO cu care să trecem aparatura pesterâu şi pleacă imediat după el… Întrebările curgând pe lângă noi, cine să ştietot? Apare şi Toyota 4x4, cu Radu, urmat la o vreme de microbuzul albastru cuechipa. Radu coboară maiestuos şi vine, sprijinindu-se în baston, către grupulnostru, gesticulând a neputinţă:– Scuze, dar am greşit drumul, aproape că am ajuns la Nehoiu!Repede i s-au strâns sătenii puhoi în jur că abia mi-am mai croit vad:

Fereastra - 2009toţi voiau să-l vadă de aproape, să-l pipăie, să se convingă că e real. O bătrânăl-a apucat de mână. Radu s-a oprit şi apucând-o de umeri şi apecându-se spreea i s-a adresat cu o bândeţe în glas de parcă ar fi cunoscut-o de când e lumea:– Bine te-am găsit, mamă! Cum o mai duci?Surprinsă, bătrâna s-a pierdut cu firea şi repeta într-una, ca năucă :„Domnu’ Radu, domnu’ Radu, să-ţi dea Dumnezeu sănătate că ai venit şi pe lanoi“. Atunci Radu a sărutat-o pe obraz şi bătrânei i-au dat lacrimile. Sfioasă şile-a şters cu colţul baticului.A început să bureze mocăneşte. Radu, puţin impacientat, privind sprenori, îndemna echipa să grăbeasca pregătirile de filmare. O parte din recuzitatrebuia trecută pe puntea pietonală şi toţi cei prezenţi au sărit în ajutor. Am preluateu ARO-ul, după transbordarea aparaturii de filmare şi a grupului electrogen,iar Tata Lice a plecat cu Radu şi Busu, să le arate pensiunea şi să fixezelocurile de filmare. Ploaia s-a înteţit, iar eu am răcit cobză, fiind nevoit sărenunţ la o prezentare, pe care a făcut-o Tata Lice, disperat că nu va reuşi.Interesantă metamorfoza acestui ardelean. Din comandant de aeronavă, pecurse Tarom internaţionale, acum pensionar. Unde? În regat, taman la Chiojdu.– Cum aţi ajuns pe aceste meleaguri?– Cu maşina, răspunde zâmbind larg, bonom, adugând:– Nişte prieteni de prin părţile locului ne-au invitat să facem revelionulaici şi mi-a plăcut tare mult zona. Cum am ieşit la pensie am dat fuguţa încoa’şi am cumpărat căsuţa asta. Bineînţeles că nu arăta aşa. Am pus osul la treabă,ajutat şi de muierea mea, pensionată şi ea între timp. Am dat faţă casei şi ammobilat-o în specificul zonei. Apoi am dotat bucătaria şi am făcut ţuica asta…cu nimic mai prejos decât pălinca. Ia gustaţi! Noroc!Nu a fost nevoie să zică de două ori, parfumul de sâmbure striga încămai tare. Pe Radu l-au fermecat imediat gazdele şi priveliştea. Cu toate căploua mărunt, au decis să filmeze partea etno, de fapt, neavând încotro, căgrupul urma să plece la Festivalul Salcâmului. Busu i-a instruit rapid, când şicum să intre şi iasă din cadru, lucruri din astea. Radu îl seconda, dându-şi şi elcu părerea asupra anumitor secvenţe, fiind tot mereu în priză şi participândemoţional la fiecare scenă. A rămas emblematică filmarea cu grupul de bărbaţide la Pogoanele, care cântau şi jucau dumnezeieşte, a zis Radu şi, furat de ritm,s-a ridicat din jilţ ţinând hangul cu o vioiciune de care nu-l credeai în stare.Când Busu s-a declarat mulţumit şi artiştii s-au retras, Radu i-a invitatla taifas, ţinând neapărat să-i cunoască pe fiecare în parte. Între ei, viceprimarulcomunei şi directorul şcolii, Radu i-a copleşit cu întrebări: cum de se maipăstrează tradiţiile, că el le bănuia pierdute… şi în ce relaţii sunt rapsoziibuzoieni cu Beno (Benone Sinulescu):– Cu Beno? gest de lehamite din mână: prăpastie de netrecut. Raducredea că acolo, ca şi în multe alte zone, s-a petrecut trecerea în anonimat arapsozilor, doar în Ardeal astfel de zone fiind puţine şi limitate. De aceea a filmatatât de mult în Maramureş, unde tradiţia s-a păstrat nealterată şi kitsch-ul128

129ALMANAHnu şi-a vârât coada.– Iată că nu mi se confirmă teoria, - a adăugat surprins plăcut, argumentîn favoarea filmărilor din octombrie-noiembrie, dedicate babicului, cârnaţilorşi pastramei de Pleşcoi. Spre seară, mi se schimbase vocea, răceala îşiarăta colţii. Abia puteam vorbi.– Ce faci, omule? Să nu zici că ai răcit că … te omor!Sarcina să fiu repus pe picioare a picat pe Doina, soţia lui Tata Lice.Sărmana a dat neputincioasă din umeri şi şi-a chemat în ajutor jumătatea, carea pus pe plită ţuică mortală de Chiojdu, producţie proprie, cu buruieni. Când adat în foc ibricul, a turnat licoarea fierbinte într-o bărdăcuţă de ceramică şi…– Dă-i pe gât, fără fiţe… trage aburul ăsta pe nas şi pe guşă… Las’ căai pielea toval, bărbate, nu se jupoaie.Radu mă îndemna şi el, iar soţia râdea ştiind ce va urma.– Ptiu, frige! şi am tuşit după prima gură de să-mi sară şi inima dinpiept. Dar a doua zi am fost pe picioare. După o oră, într-o pauză de schimbarea decorului, Radu a veni în iatacul-infirmierie ad-hoc, unde fierbeam între pleduri,după hapuri… să vadă cum progresez.– Să nu-mi umbli cu fiţe şi să mă laşi baltă…Cum de nu te-ai îmbrăcatbine? Mă dojenea, de parcă s-ar fi crezut pe sine vinovat şi vorbele lui îmidădeau puteri.– Mâine-s ca nou, o să vezi, mi-a făcut Raluca frecţie… gata, trece!– Draga de ea, - şi Radu o luă de umeri s-o îmbrăţişeze. Ai grijă debunicul!Raluca nu se dezlipea de Radu. Sta pe genunchii lui, în scurtele luipauze de filmare, şi-i asculta poveştile Pe Busu, în schimb, îl rânduia la plimbarecu avionul, iar lângă tânăra şi simpatica scenografă a echipei şi-a descoperito noua vocaţie. Radu nu scapa nici cel mai mic amănunt, poate pentruunii nesemificativ.Dimineaţa, filmările începând mai târziu, am dat fuguţa până la neaGheorghe Stanciu. L-am găsit întins cât era patul, cu „bubă rea la burtă fărăleac” şi ne-am trezit lăcrimând amândoi pe umărul celuilalt. La sosire în„bază” i-am povestind lui Radu pe unde am hălăduit aşa matinal şi momentulemoţional petrecut. Prea îi povestisem de baciul Gheorghe Stanciu să nu-i fiecunoscut. Nu mare mi-a fost mirarea când în timp ce degusta plăcinta mocănească,s-a întors spre cameră zicând:– Mulţumim baciului Gheorghe Stanciu, localnic al Chiojdului, pentruaceastă delicatesă ciobănească şi-i urăm multă sănătate şi viaţă lungă…Mai apoi am aflat că bietul om n-a mai apucat să vadă emisiunea…Visând, la VaarlamVarlaam, sătuc cu rezonanţă călugărească, pripăşit la răscrucea Bâscelor,unde liniştea este tulburata doar de clocotul nervos al apei, trilul pă-

Fereastra - 2009sărelelor şi arareori de uruitul monştrilor cetrec cu lemne-n cârcă lăsând în urmă nori decolb şi parfum de motorină arsă.Fascinat de Luna ce apărea maiestoasăpe coama muntelui, Radu sta în pridvorul pensiuniiînvăluit în cine ştie ce vise. M-am alăturatîncet, cu teama să nu-l tulbur. Pe neaşteptate,a început să îmi vorbească de frumuseţeanaturii salbatice, recunoscând în el poetul carea pus condeiul jos de un timp şi regretând trecereanemiloasă a timpului.– Am să mă apuc să scriu iar poezie.Uite câte frumuseţi încă nedescoperite te îmbiela visare şi vers. Mi-a vorbit apoi despre Ohaba,dragostea lui eternă. Această minunată dragoste care îi umple inima şi pecare nu a cântat-o pe cât trebuia. Regreta că o părăsise, o neglijase, în ultimultimp. Pe cât era de mare la trup, acum se făcuse mic, ca un copil care plângedupă mamă.– Nu v-aţi mai întâlnit demult? arunc năroada întrebare.Se întoarse lent către mine, ca şi când ar fi văzut o stafie şi, zâmbindironic, abia perceput, mi-o aruncă:– Stai liniştit, nu-i o femeie… E drept că mulţi mă intreabă : «cine-i ,cum am cunoscut-o ?», iar eu le spun că de când am deschis ochii am văzutchipul mamei şi apoi pe Ohaba. Ohaba, dragostea mea... Ştii ceva, îmi placesă-i ţin în şah şi greu dezvălui adevărul. Toţi, fie bărbaţi, fie femei, se întreabăcine-i gagica. Eu le-o descriu de-i fac să crape rânza-n ei de invidie. Asta-istirpea umană… Încerc să schimb vorba, revenind la ale noastre, cele comune– Mulţi presupun, ca şi mine de fapt, că eşti un mâncău şi un băutordupă cum arăţi. Am văzut că în farfurie îţi rămâne mâncarea pe jumate nemâncată.Iar paharul abia îl săruţi.– Aşa-i, dar cu ce chinuri. Am slăbit în ultimele luni treizeci de kilenumai cu fructe şi iaurt dietetic. Dragă, nimic nu-i mai chinuitor decât foamea.De aceia înfometatul este uşor de manipulat, ce vezi că se întâmplă acum,când… Foamea şi frica paralizează. Aşa a fost pe cele dispărute timpuri… Darsă nu intrăm în politică… Îmi displace subiectul. Ai scris vreodată un vers? -mă chestionă fără preaviz.– Da, prin liceu aşa mai mult catrene şi epigrame, pentru care era săfiu eliminat.– Nu esti singurul. Şi eu era s-o păţesc la fel ca tine, numai că cea pentrucare am scris o parodie era chiar gagica mea, care neînţelegând mesajulm-a turnat…Şi-a amintit apoi de perioada de liceu, de primele ascensiuni pe Făgăraş.Ochii îi scânteiau şi se vedea că retrăia acele momente. Totul prindea130

131ALMANAHcontur şi viaţă. Şi o pietricică avea istoria ei. Radu întinerise, era sprinţar şivioi, ca un adolescent. Îl vedeam aievea cu rucsacul în spate, pioletul în mână,coarda la şold şi pălărioara de pânză împodobită cu insigne şi pene. Altfeldrumeţul, nu-i drumeţ. Îl vedeam mergând voiniceşte pe cărăruie, fluierând trilurimai ceva ca paserile cerului, el, un munte de om pe un munte de munte.Liniştea nopţii fu curmată de cântul cam hodorogit al unui cocoş,urmat, unul câte unul, de alţii. Instinctiv, privirăm ceasurile de pe mobile.– Ptiuuu, cum trece vremea? Iaca acum dă în de zori de zi. Hai să nepunem puţin capul-n pernă, că ne-o fi. Ne-am urat noapte bună, mai bine zisdimineaţă bună şi am plecat spre paturile noastre.Colonel dr. Mircea TănaseÎn decembrie, din noudespre revoluţie şi alte poveştiÎn fiecare decembrie încercăm,din ce în ce mai greu însă, să ne amintimcum a fost atunci, în ’89. Cu cât entuziasminocent am primit ordinul de a ne luaarmele şi ne-am suit în camioane şi apoiîn avioanele care ne-au aterizat în infernuldezlănţuit – de cine? – la Timişoara,la Bucureşti şi în alte locuri. Şi cu câtă înverşunarene-am târât prin noroaie, pesub gloanţe şi am luptat împotriva unorterorişti pe care nu i-a prins nimeni niciatunci şi nici în anii care au urmat şi cares-au topit în ceaţa postdecembristă, la felca şi iluziile multora dintre noi. Pentru că,dacă atunci am crezut o clipă că ei, eroiinoştri, n-au murit degeaba, curând şi dince în ce mai clar am realizat derizoriulacestui sacrificiu.Am crezut atunci că am pus şinoi umărul la sfărâmarea unor lanţuri carene strângeau din ce în ce mai tare, până ladurere, şi că din valurile de dragoste revărsatăasupra noastră de o mulţime buimacăvor rămâne măcar câteva umbre derecunoştinţă. Totul s-a limpezit însă cândcei care, predestinaţi să se agaţe de scaunelegoale ale puterii, s-au înşurubat înele şi nu şi-au mai amintit de noi decâtcând se mai frământau cei rămaşi jos, ceicare n-au mai apucat ciolanul şi încercau,într-un fel sau altul, să destabilizeze situaţia.Între timp, lumea s-a schimbat mult.Avem libertatea de a crede că suntem liberi.Şi ‚în numele acestei libertăţi putemţipa, putem înjura, putem să-i votăm saunu pe autoaleşii naţiei...În rest, toate bune. Şi între o reducerede ştat şi o restructurare impuse dereformă, ne aducem aminte, din când încând, şi de cei care în decembrie 1989, aucrezut cu adevărat în povestea revo-luţiei.Şi în amalgamul de parastase şi co-memorăricu coroane, discursuri şi fum detămâie electorală să vărsăm o lacrimă pemormintele lor şi să-i rugăm să ne ierte.Să ne ierte pentru neputinţa de ale împlini idealurile şi pentru că, după loteriade atunci, când ei au devenit eroimartiri ai revoluţiei, noi, camarazii lor,care n-am avut ghinionul să ne atingăgloanţele ucigaşe, nu am fost în stare să lecinstim memoria aşa cum ar fi meritat!Şi, prin ceea ce am făcut – saun-am făcut – nu ne-am ridicat la înălţimeasacrificiului lor. Şi cât încă nu e prea târziu,merită să încercăm...

Fereastra - 2009Mihai-Athanasie PETRESCUPoezia înălţimilor( Scurtă biografie a compozitorul, aviatorul şi scriitoruluiIonel Fernic, autorul volumului de schiţe „Misterele dinMizil“, publicat în 1927)Printre personalităţile cele maicunoscute ale istoriei aviaţei dinRomânia, compozitorul şi poetulIonel Fernic ocupă un loc de seamă,datorită notorităţii sale ca artist pede-o parte, dar şi performanţelor realizateîn zborul cu motor sau în paraşutism.Încă din primii ani de liceu(pe care l-a urmat la colegiul „VasileAlecsandri” din Galaţi), Ionel şi-aarătat pasiunea pentru muzică şi pentrumaşinile de zburat. De la profesorulsău, Teodor Fuchs, a învăţat săcânte la pian şi chitară, dobândind şiprimele cunoştinţe de armonie şi compoziţie.Se pare că sub îndrumarea luiFuchs a realizat Fernic prima sa compoziţie:„Cruce albă de mesteacăn”.Atunci când nu exersa la instrumentelesale favorite, Ionel, împreunăcu vărul său, George Fernic,construia avioane. Erau anii cândamintirea zborurilor lui Aurel Vlaicuera încă vie în conştiinţa românilor.Avioanele inventate de Fernic erau„cutii goale de portocale”(…). „Eliceaera o scândură pusă în vârfulunei frigărui de fript pui, care traversalada de la un capăt la celălalt”,(fragmente dintr-o scrisoare a lui IonelFernic).Părinţii au încurajat pasiunealui Ionel pentru muzică, pe care ovedeau ca pe un hobby pentru viitor.Cariera pe care o visau pentru fiul lorera ingineria, dar tânărul i-a deziluzionat:a ales actoria. A reuşit primul laexamenul de admitere la Conservatoruldin Bucureşti, secţia de artă dramatică,unde, bursier fiind, a studiat şia jucat cu marii actori ai timpului:Aristide Demetriad, Ion Manolescu,Mişu Fotino ş.a.Obligativitatea satisfaceriistagiului militar l-a despărţit de scenă.A făcut Şcoala de ofiţeri în rezervă laPloieşti, oraş în care a rămas apoimulţi ani. A început o viaţă boemă,cunoscând oameni din toate mediilesociale. În această perioadă şi-a redescoperitvechea pasiune pentru muzicauşoară. A devenit compozitor, iarcântecele sale cucereau instantaneustatutul de slagăre, multe dintre elerămânând şi azi în patrimoniul culturalromânesc. Nu sunt necunoscutenici tinerei generaţii unele dintre frumoaselesale tangouri şi romanţe:„Adio doamnă”, „Beau”, „Iubesc femeia”,„Minciuna”, „Scrisoare de a-mor”, „Minte-mă“.Împreună cu Nicolae Kiriţescu,care i-a oferit textul, în variantafranceză, Fernic a dăruit ascultătorilornemuritorul cântec „Pe boltă când a-pare Luna“.În anul 1927, Ionel Fernic apublicat volumul de schiţe „Misterele132

ALMANAHdin Mizil“, iar în cel următor a dat latipar poeziile reunite sub titlul „Prăştii”.Tot în anii petrecuţi la Ploieşti, ela fondat revista satirică „Să nu te superică te-njur“ dovedindu-se la felde talentat ca scriitor şi gazetar pe câtera ca muzician.Conştient că Bucureştiul îipoate oferi mai multe posibilităţi deafirmare, Ionel Fernic părăseşte boemaşi Ploieştiul, stabilindu-se în capitală,la începutul deceniului patru.Aici îşi continuă activitatea artistică,dar începe să frecventeze şi Şcoala depilotaj de la Băneasa. Este remarcatde instructorii săi pentru conştinciozitate,poate suprinzătoare pentru fireasa visătoare. A parcurs, pas cu pas,toate etapele de pregătire, ajungând săefectueze primul zbor în „simplă”(singur la bordul avionului), pe carel-a descris astfel: „Prima simplă comandă,câtă fericire…Cât de măreţeste, singur, pentru prima oară, într-olume fără hotare, în care singura legee visul, şi singurul stăpân, destinul.”Ionel Fernic a absolvit şcoalade pilotaj în 1935, obţinând brevetulde „pilot de turism şi sport”. După care,veşnic în căutare de noi aventuri,compozitorul a început să se interesezede paraşutism. „Este divină şi fantasticăaceastă călătorie în misterioasatăcere a oceanului de azur”,scrie el despre coborârea în paraşută.Un accident suferit la o aterizare îlobligă să abandoneze acest sport. Nuînsă şi aviaţia, devenind director alŞcolii de pilotaj de la Cernăuţi. Pentruactivitatea sa de zburător, Ionel Fernicprimeşte înalte distincţii din mâna regeluiCarol al II –lea.În iulie 1938, pe când se aflala Cernăuţi, Fernic este convocat îninteres de serviciu la Bucureşti. Alegedeplasarea pe calea aerului şi reuşeştecu mare greutate să-l convingă pe prietenulsău, avocatul Lelius Popescu,să-i cedeze locul reţinut la zborul uneicompanii poloneze, pe linia Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti. Din păcate, avionuls-a prăbuşit lângă satul Stulpicani,între Gura Humorului şi CâmpulungMoldovenesc. Accidentul ar puteaavea o legătură cu prezenţa la bordulavionul a ataşatului militar al Japonieila Varşovia. Toţi pasagerii, între careşi Ionel Fernic, şi-au pierdut viaţa.Ceremonia funebră a avut locla Bucureşti. Ionel Fernic a fost conduspe ultimul drum de o mare mulţimede oameni, iar taraful care l-aînsoţit a interpretat fără întreruperecântecele sale.Pe boltă când apare lunaCând noaptea-i cu lună / Iubita-ţijură-n fraze parfumate / Iubirea-inebună / Dar minte cum minţirătoate celelalte / Minciună, minciună/ De n-ai fi tu iubirea n-aravea cuvânt / Tu eşti durerea / Eştimângâierea / Tu farmeci totul pe pământ// Pe boltă când apare luna /Printre şoapte, când e noapte / Atunciapare şi minciuna / Cu cununa eide vis // Şi-atunci zefir / Şi trandafiri/ De fermecatele iubiri / Viaţa fărăde minciună / N-ar mai fi un paradis/ Minciună, minciună / Tu dai iluziidulci ca şi morfina / Minciună, minciună/ Tu eşti otrava, eşti plăcerea,eşti lumina/ Minciună, minciună /Prin tine farmecul vieţii îl simţim /Şi tot prin tine, / În nopţi senine /Visăm, iubim şi suferim133

Fereastra - 2009Ion MITICĂRONDELURI MIORITICEPosibilităţi (I)Poţi să îţi faci o casă, dar nu şi un cămin,Poţi să îţi pierzi prestigiul puţin câte puţin,Poţi să-ţi renegi trecutul sperând în viitor,Poţi să obţii un credit şi să rămâi dator.Poţi să îţi vinzi ideea cu drept de autor,Poţi să ajungi director doar dacă eşti de-al lor;Poţi să îţi faci o casă, dar nu şi un cămin,Poţi să îţi pierzi prestigiul puţin câte puţin.Poţi să devii unealtă din coadă de topor,Poţi să îţi spui părerea ca simplu muritor,Poţi să-ţi îneci necazul în bere sau în vin,Poţi să ajungi şef mare chiar dacă eşti cretin,Poţi să îţi faci o casă,dar nu şi un cămin.Posibilităţi (II)Poţi cumpăra un doctor, dar nu şi sănătate,Poţi cu microbii lumii în voie a te bate,Poţi să încerci, adesea, cu degetul şi mareaŞi dacă vrei, politic, îţi poţi schimbaculoarea.Poţi îndrepta sentinţa înlăturând eroarea,Prin zeci de labirinturi poţi să-ţi găseşticărarea,Poţi cumpăra un doctor, dar nu şi sănătate,Poţi cu microbii lumii în voie a te bate.Poţi prin diverse fapte să ne scurtezi răbdareaŞi şefului cu daruri poţi să-i obţii favoarea,Poţi neglija sporadic şi legile votate,Cu ele câteodată poţi să te ştergi la spate.Poţi cumpăra un doctor,dar nu şi sănătateNoapte româneascăNoaptea românească este tot mai lungă,Timpul la răscruce parcă stă pitit,Nici de data asta n-o să ne ajungăChiar de o să tindă către infinit.Razele de soare când or să mă-mpungăAm să uit coşmarul ce m-a chinuit;Noaptea românească este tot mai lungă,Timpul la răscruce parcă stă pitit.Clopotele ţării bat cam des în dungăPentru soarta aspră ce ne-aţi hărăzit,Nimeni cu miresme n-o să ne mai ungă,Viitorul nostru este răstignit.Noaptea românească este tot mai lungă.RevoltăEu n-am cerşit la nimeni nici funcţii, nici avere,Nu m-am certat cu lumea pentru cevanedrept,De-aceea mă revoltă atunci când mi se cereSă nu îmi spun părerea, să tac şi să aştept.Mă mai bazez în viată pe câteva repere,Având despre dreptate un neschimbatconcept;Eu n-am cerşit la nimeni nici funcţii, nici avere,Nu m-am certat cu lumea pentru ceva nedrept.Nu-mi place că românul a încetat să spere,Văzând, a câta oară?, că a fost tras în piept,Că cel ce prin manevre ajunge la putereE socotit de gloată un individ deştept.Eu n-am cerşit la nimeni nici funcţii, nici avere,134

Dumitru ISTRATE RUŞEŢEANU135ALMANAHMaria EgipteancaPustiul e un privilegiu imens‚ întrucât dăposibilitatea unui nou început de destin. Are douăconstante: prăbuşirea şi înălţarea; iar logica-i esteuna singură – a pustiului. Unii au convingerea căaici eşti mai aproape de cer, chiar dacă fâşia luminoasăde deasupra nu se ştie precis dacă nu e aburulcare acoperă un gol.Câte întrebări în lume tot atâtea primejdii!Ele vin din toate direcţiile dar, cea mai temută, esteindiferenţa care ţi se arată de Sus, pe care eşti nevoits-o suporţi cu un efort supraomenesc şi nu înţelegide ce tocmai tu eşti renegatul. Nimeni nu ştiedacă soarele care răsare aici este unul şi acelaşi cuastrul ce bucură cu căldura sa pământurile bogateîn ape şi vegetaţie, sau e vorba de un frate geamăn, puţin nebun, care nu ştie,ori uită să răcorească într-o lacrimă razele, înainte de a le lăsa să pice pestepustiu. Aici şi existenţa timpului e de neînţeles. Nu-i necesar, te poţi lipsi cuuşurinţă de el; excepţie fac doar cei care vor să aibă o măsură a suferinţei lor.Apoi… mai există teama de a rămâne fără timp! Din această pricină aruncicâte-o pietricică într-o scobitură făcută în pământ, de câte ori începe o nouă zi,ori un nou an… La un moment dat te aşezi în genunchi şi faci numărătoareapietrelor şi constaţi că e tot ceea ce a mai rămas din ce ai trăit până atunci. Şise porneşte în tine revolta, şi loveşti cu pumnii în pământ să simtă cerul durere,şi… strigi! – e strigarea celui din deşert! Pe moment te întrebi dacă maipoţi rămâne, ori faci cale-ntoarsă. Dar… unde să pleci? Drumul pe care aivenit a dispărut, iar rana locului din care te-ai rupt s-a cicatrizat.Pustiul e lipsit de vegetaţie. În adânc are apă cât au ochii unui om lacrimi.În schimb are o bogăţie inestimabilă ce nu se găseşte-n adâncuri sau întulpina firavă a firelor de iarbă. Este o înţelepciune pe care mintea omeneascănu o poate cuprinde, nici explica. Această înţelepciune, adunată ca roua de peflori, cu inima şi cu gândul neprihănite, devine comoară. Cine-şi munceşteviaţa pentru a o aduna poate călca pe apă, se poate lepăda de trup fără agoniaşi durerile morţii. Din pustiu până în rai e doar un pas. Asemenea performanţăse numeşte mântuire.Pentru Maria Egipteanca cine să ştie dacă pustiul este cu adevărat, întrucâtnu realizează despre Dumnezeu decât că există. Trebuie să fie cineva pe

Fereastra - 2009pământ sau în cer care să se deosebească de ea prin perfecţiune şi bunătate!De ce s-ar sinchisi pustiul de un fir de nisip adus de vântul sorţii de lao oarecare depărtare? Oricât ai plânge deasupra mării ea nu va da peste mal.Cum a putut fugi de lume când are în comun cu ea aerul, apa, lumina, dar maiales firea ce nu poate fi vândută la târg, ori schimbată cu a viermelui chiardacă accepţi să trăieşti alt sublim, alt extaz, alte senzaţii şi melancolii? E drept,lumea se află câteodată la un pas în afara ta.La început a chinuit-o senzaţia de vomă fiindcă nu suporta mirosul depiele de şarpe cu care o îmbiba din plin pustiul. Vroia să bage capul în nisip,să nu mai vadă. Maria nu ştia să spere, niciodată nu a fost capabilă de aşa ceva.Ea ridica ochii la cer doar să se mire, nicidecum pentru a se ruga; rugaimpune ştiinţa mântuirii cuvântului. Privită de departe nu poate fi deosebită deun animal oarecare. Apropiindu-te de pustnic păcătuieşti fiindcă vei ridicaochii la cer şi vei întreba: „De ce aşa, Doamne?”Mai la tot pasul pietrele sunt aşezate astfel încât par colţii unui monstrugata să sfâşie sufletul celui aflat prin preajmă. Dar Mariei îi este foame,iarăşi foame, şi se lasă-n genunchi pentru a desena cu degetul pe nisip un peştefrumos ce poate fi prins numai în apele Mediteranei. Privirile ei îl prăjesc, nisipulîi este sos. Îşi trece degetele peste el apoi, ducând-le la gură, le suge cuo poftă copilărească. Numai că închipuirea nu ţine de foame.. Pentru Mariaverbul a fi este acum o rană deschisă. Smulge una din ierburile preferate decămilă, o şterge de rochie şi o duce la gură. Descoperă câţiva melcişori, îistriveşte în podul palmei, îi mestecă şi plânge fără a fi conştientă de importanţalacrimii aici, în pustiu. Un animal ciudat îi pândeşte de la oarecare distanţălacrima. De cum o vede picurând pe pământ bizara vietate se repede şi osoarbe.Sunt zile când o pândesc şi alte animale înfometate. Cămila sforăie şiloveşte nervos din picior, deoarece firea îi spune să fugă pentru că o paşte pericolul,dar nu o lasă inima să-şi desprindă gâtul din îmbrăţişarea disperată a femeii.Şi-atunci scoate nişte sunete ciudate, nemaiauzite de atacatori, care derutează.Maria începe să o imite, la început timid, apoi cu voce puternică, dansândtotodată, asemenea bătrânului beduin. Strigătul şi dansul alungă animalele.Seara se aşează pe spatele cămilei, ca să se încălzească. Numai că, atingând-o,gândurile animalului se întâlnesc într-un anumit punct cu ale ei. Cămileinu-i e pe plac întâlnirea cu gândurile pustnicei, aşa că-i refuză deseoriapropierea, alergând în cerc. Când e lună plină se lungeşte pe pământ şi-şi vedeumbrele propriilor gânduri – cete fantomatice de călăreţi.Într-o seară Mariei i se pare că vede la lumina lunii pânzele unei corăbii.Inima îi bate cu putere – speranţa îi brăzdează întâia oară viaţa ca un fulger.„E o corabie!” strigă bolnavă de uimire. Existenţa unei corăbii în pustiunu se poate explica decât atunci când oceanul a dat peste maluri, valurile acoperindpustiul, iar marinarii vor lăsa o barcă, vâslind către ea s-o salveze.136

137ALMANAHApa nu ajunge însă până la picioarele ei… Din această pricină corabia-iluzieeste tare departe… Până la ea mai sunt necesari câţiva pumni de lacrimi.Dar… neapărat corabia are s-o ajungă şi-i va aduce o mare schimbare!„Ce făceai aici?” au s-o întrebe, iar ea nu va spune decât: „Duceam o viaţă…neînţeleasă!” Întunericul creşte ca un aluat, corabia dispare, iar Maria cadeîntr-un fel de vis unde nişte bărbaţi sunt înşiraţi pe o aţă. Scoate unul câte unul,îi sărută pe rând, şi fiecare se transformă într-un pumn de nisip îmbogăţindpustiul.Şi-aminteşte o poveste din copilărie. O rudă la care ţinea foarte multîşi simţea sfârşitul şi se bucura, dar ea nu pricepea motivul acelei bucurii.„Vrei să mori?! – l-a întrebat. Dar dacă… n-ai vrea?!” Bunicul o învăţase unşiretlic de a înfrunta viaţa: „Când nu-ţi e prielnică o clipă, aşezi palmele pepământ, te dai peste cap şi cazi în clipa următoare!” Maria lipeşte palmele penisipul fierbinte şi se rostogoleşte. Repetă o dată şi încă o dată figura, dar…nu cade în afara pustiului! Corabia salvatoare a dispărut, nu se poate, cevacevatot trebuie să fi fost! Poate i s-a lăsat într-un loc anume un vas cu otravă,ori pe cineva care s-o pândească din întuneric!În timpul primelor nopţi, alergând după cămilă să se încălzească, părereade rochie i-a căzut, iar pustiul a avut-o în stăpânirea lui goală. Acummulţimi de viermişorii ce-mprăştie miros neplăcut se năpustesc asupra ei. Luminazilei îi învăluie trupul ce tânjeşte după îmbrăţişări şi zvâcneşte cu spatelelipit de pământ. Se minte că-i în braţele unui bărbat ce-o frământă ca pe unaluat. Se târăşte lângă un smoc de iarbă, se potriveşte în el şi-şi apasă sânii cumâinile, se mângâie pe pântec, pe coapse. Pământul nu are sex. Degeaba îşifreacă obrajii de pământ şi-i spune nimicuri, beată de iluzia fericirii. Sfârşitultinereţii şi frumuseţii i-a ajuns la picioare, se tăvăleşte acum pe ele.Ar cânta cântece deocheate. Saltă-n picioare şi cântă. Şi joacă. Şi-itoată numai sfidare. Într-un cântec se spune că o femeie se duce la un înţeleptpentru a afla dacă trebuie să-i mai fie soaţă bărbatului cu care se luase. „Care-imotivul?” e întrebată. „Când intră-n cuib doar ciripeşte în loc să cânte!”Şi… cântă Maria, se zbenguie, se răsuceşte turbată după umbra ei,aleargă la cămilă, îi cuprinde cu tandreţe grumazul, îşi lipeşte pulpele de botulfierbinte, dar aceasta se ridică de la pământ şi fuge. Până amândouă obosesc.Apoi închide ochii pentru a revedea, sub intimitatea pleoapei, peisaje, chipuride oameni care i-au spus măcar o vorbă frumoasă ori au îmbrăţişat-o. Îl vedepe tânărul binecrescut şi timid de pe corabie. Nu s-a schimbat, are aceleaşigânduri vechi şi pofte ce o aţâţă la desfrânare.Nu numai că face parte din lume, ci lumea este a ei. Comoara ei. Aicinu mai are nimic, nici măcar teamă de Dumnezeu. A ajuns singură în palmaLui care se face încetişor pumn.Şi Maria simte strivirea!❏

Fereastra - 2009Mică antologie de epigramăCezarina AdamescuUnui invidiosAdesea te-ai dedat ocării.Dând curs unor viclene pisme,Dar azi, de Ziua Împăcării,Descalţă-ţi sufletul de cizme.Eugen AlbuBucuriile ierniiCe bine că e iarnă şi-a-nceputZăpada-n straturi groaseiar să cadă,Să mai vedem şi oamenide zăpadă,Că oameni de nimicam tot văzut.Nicuşor AlecuPopulară– Eu plec mândro la armată,Te-oi găsi la anu’ fată?– Du-te neică pe cuvânt,Toţi flăcăii ştiu că sânt!RegretPetru BăneştiMaimuţa a sărit din pomDecisă să ajungă om;Ajunsă astăzi găgăuţăRegretă că n-a stat maimuţă.Zaharia BârsanCineva mi-a spus căsunt taciturnCă sunt tăcut o ştiu prea bineŞi nici nu pot altfel să fiu!Ce vrei să-ţi spun?Minciuni nu ştiu,Iar adevăruri sunt puţine…Vasile BârzuPrin spitaleReflectăm într-o clipită,Graşi şi slabi, de ne privim,Câtă lume-i chinuităDe… regim!Corneliu BerbenteSperanţa puterilorGuvernul ne-a convinscă-n statDe-acuma totul merge strună:Puterile s-au separat,Iar slăbiciunile se-adună!SpovedanieEfim Bivol- Tinere, făcuşi păcate138Cu femei nemăritate?- Da, părinte, şi-au zis toate:„Să-ţi dea Domnul sănătate!”Vasile Til BlidaruAnalogie cu războiuldin IugoslaviaLa sârbi s-au bombardatspitale,Şosele, poduri şi uzine…La noi Guvernul pe-altă caleLoveşte, parcă,mult mai bine!SemneIulian BostanChiar în prag, se poate spune,C-om vedea tot vechea zare;Deci vorbim de semne bune... anulare.Nicolae BunduriIarna pe uliţăS-a aşternut din plin zăpadaIar frigul intră pân’ la oaseŞi iarna s-a ivit pe stradă…Probabil a scăpat din case!Ştefan CazimirAnul 2000Am aşteptat sfârşitul lumii,Dar 2000 a fost uitucŞi-acuma altă teamă nu mi-iDecât că n-amsă-l mai apuc.

Dan CăpruciuScrisoare din sanatoriuAici viaţa nu-i prea brează,Să mai stau îmi e urât,Boala foarte greu cedează,Asistenta nici atât!Petru CărareCătre poporO, necăjit şi trist popor,Pleci capu-n jos, o facipe mutul,Când din „măreţul viitor”Ţi-a mai rămas numaitrecutul…ReversIlie CiobescuDeşi venea târziu acasă,Soţia nu-i crea probleme –L-a-ngăduit mărinimoasă,Până-a greşit…venind devreme.Alexandru ClenciuDupă Anul NouBătându-se cu pumnu-n piept,Susţine dumnealui fierbinte,Că Anul Nou l-a prins deşteptDar… pe cuvântul meucă minte.Păun CondruţUnui fost preşedintede partidPrin vot, în plină adunareA fost ales, într-un minut,Drept preşedinte de onoare(Să aibă şi ce n-a avut!)Mircea ConstandaConfesiunea unui soţCel mai rău în lumea astaM-am simţit odată eu,Când m-a înşelat nevastaUnui bun amic al meu.Ghe. ConstantinescuRezolvareDilema ce m-a bulversat,Am rezolvat-o, azi, uşor:Eu nu-mi mai iau un avocat...Îmi cumpăr un judecător!George CorbuInvocaţiePopor român, mult talentat,Ai merita o altă soartă,De vreme ce ai transformatChiar şi corupţia în artă.Emil CremerUnui funcţionarDeşi ispita l-ar mai trage139ALMANAHLa o ţigară, pe culoar,El stă cu ochii în hârţoage.(Dar îi deschide foarte rar.)Mihai DanielescuRecunoştinţa pacientuluiPentru cât l-a sfătuit,L-a-ngrijit şi l-a tratat,Tare i-ar fi mulţumit,Însă n-a mai apucat.Gheorghe DănăilăPretenţii ruraleDeşi pornit-au cu avânt,Văzând că se tot bat ca tâmpii,Ţăranii nu mai vor pământAcum vor… să-şi iei câmpii.Constantin DeneşMoş… tenireLa români, chinte roialeCad la fix, precum mănuşaDe la I.L.Caragiale,Neamţ, prin ce-i lăsă mătuşa.Florina DinescuDin analele istorieiIstoria dovezi ne-aduce,Chiar şi din anii mai recenţi,Că proştii n-au putut conduceDecât pe cei inteligenţi.Mircea C. DinescuRigorile învăţământuluiparticularCât îi fuse lui de greuSă ia diploma-ntr-o vară,Ştie numai Dumnezeu,Rectorul şi-o secretară.

Fereastra - 2009Ion DivizaLa pescuit, pe ploaieDin ceruri norii mă adapă,Din lac mă-mproaşcăval cu val,Stă peştele, deştept, sub apăŞi eu, un idiot, pe mal.C.A.DragodanUnei cântăreţeSolista are-n glas viori divine,În râset, o cascadă de delicii,În şolduri, unduiri de violine,Pe scurt: e o suită de capricii.Gh. EnăchescuDiferenţeÎntre ei, cum se arată,Diferenţa nu e mică:El e om dintr-o bucatăPe când ea-i o bucăţică…Ioan FărcaşSensul reformeiÎn baltă, un sprinţarbroscoiA întrebat un rac cuminte:- Ce se aude pe la voi?- E rău, noi mergem...înainte!Ioan FilimonPastel de iarnăTot cad fulgii, valuri, valuri.Pentru puşti ce bucurie!Totu-i alb pe câmp, pe dealuriNumai viaţa-i… cenuşie.Maftei FlorescuOrgoliulAşezat într-un fotoliu,Care stă să te subjuge,Funcţia îţi dă orgoliu,Iar orgoliul… ţi-o distruge!Mihai FrunzăMirajul EuropeiÎn Spania visez să mă găsesc,Ca să înalţ castele milenareŞi morile celebre să-nvârtescCu vântul care bate-nbuzunare!...Nicolae GhiţescuLa doctorBătându-i inima prea tare,S-a dus la clinică îndată;Iar doctorul i-a spus:„Răbdare,O facem noi să nu maibată!”140Ion GrigoreBieţii strămoşiBeau, în traiul lor amarPrăpăditul de Cotnar,Căci, spre nenorocul lor,N-aveau „Vin superior”!Alexandru HanganuOdăO dă celor cu avere,O dă celor ce doresc,O dă simplu, de plăcere,O dă celor ce plătesc!Ionel Iacob – BenceiVârsta a treiaAtât l-au consumat femeiaŞi ţuica ce-a îngurgitat-o,Încât trecu la vârsta-a treia.(Pe-a doua n-a mai apucat-o!)Emil IanuşUnei familii oarecareSoaţa lui e idealăDupă cum îl îngrijeşte:Ea îl calcă, ea îl spală,Şi tot dânsa îl… cârpeşte.Mitică IonZvon de Anul NouDe-o vreme-ncoace sezvoneşte

Pe la diverse adunăriCă mâine anulse-înnoieşte…Cu noi impozite şi dări!Stelian IonescuPlâns de toamnăCând norii plâng şi cândcopaciiÎşi plâng pierduta boltăverde,Iar câmpul gol îşi plângemacii,Eu râd... că nu mai am cepierde!Titu Ionescu-BoeruRomânii au umplutmapamondulDracu-a zis:„Eu am mâncare,Am de toate, masa-i mare!Hai, veniţi, la voie groaznic!”Şi s-au dus la dracu-npraznic!Victor Ionescu-FaurUnui autorCartea ta, orice s-ar zice,- Îţi vorbesc fără ocol –A umplut un gol, amice,Ce putea să stea şi gol.Ion Ionescu QuintusUnui om de neamNu se poate, zău, mă crede,Fără de cusur un om.Eu nu-s om de neam,se vede,Iar tu nu eşti neam de om.MirceaIonescu - QuintusAdevăr şi minciunăDe când soarele şi luna,De când valul spart de stâncă,Adevărul e minciunaNedescoperită încă.SfatNicolae IvanNu-mprumuta pe lumea astaMaşina, puşca şi nevasta;Dar dacă tot te bate vina,În nici un caz nu da… maşina!Dumitru JegaCa la jocul de cărţiSe-ntâmplă fel de fel de drameÎn lumea asta interlopă,Alergi dup-un careu de dameŞi-ţi vine-un prăpădit de popă!Gheorghe LeuAscensiuneEra un inginer cum altul nu-iIar şefii, vrând să-lrăsplăteascăL-au avansat ministru.Bravo lui!(Deşi putea să maimuncească!)141ALMANAHValerian LicăPoliticienii demagogiNe mint întruna pe ecranŞi un dentist, întâmplător,E singurul contemporanCe se mai uită-n gura lor…Grigore LupescuFraţi de cruceChirurgul, popa şi groparul,Ce buni amici sunt între ei!Ce-l care-l caută pe primulÎi întâlneşte pe toţi trei…Constantin ManeaLa angajare- Pentru angajat veni,Că noi toţi suntem săraci!Am acasă opt copii…- Altceva mai ştii să faci?Liviu ManolacheCe ştim despre femeieŞtim că-i bună, iubitoare...Nu prea ai ce-i reproşaŞi-i nespus de-atrăgătoareMai ales când nu-i a ta!Ioan MartinDiscurs interminabilDacă vrea să mă asculte,Sfatul meu îi prinde bine.Se pot spune prostii multeŞi-n cuvinte mai puţine…Mircea MatcabojiSarcinăM-a blestemat un chip de lut:

Fereastra - 2009„Bătu-te-ar Prea Înaltul!“Dar Dumnezeu nu m-a bătut –A pus pe altul…Vasile MateiEradicarea corupţieiSuma este colosalăCe-a furat, dar nu mai scapă:Sigur vor intra la apă...În piscina personală.Ioan MărgineanInvidieLa postu-acesta am visatO viaţă-ntreagă în zadarŞi un coleg l-a ocupatFiind… mutat disciplinar!Nicolae MihuŢăranul român în U.E.Pentru el de-acum e lege,Că-ncepând din primăvară,Ară, seamănă, culege,Şi apoi se-ntoarce-n ţară!Gheorghe MitroaicaÎndoialăŞapte vieţi să-mi dea natura,Tot n-aş şti dacă femeiaTace când închide gura,Sau cu mult după aceea?!Mihai MoleşagRomanţa celor trei rachiuriPe trei cărări, venind agale,Trei gânduri triste-i daude vesteCă-n cele trei căsuţe-n vale,În prag, l-aşteaptătrei neveste!!!RememberIon MoraruLa braţ cu baba sa se dusePe trotuarul de sub teiPe care dânsa îl făcuseCândva, în tinereţea ei…Otilia MorţunOmul de zăpadăTainic pe-o alee, străjuitde lunăMi-a ieşit în cale şi-a ţinutsă-mi spună:– Eu sunt, doamnă, omul,ia aminte bine,Care se topeşte, încă,după tine.Grigore NedelcuLa maternitate- Ce-aţi dori, băiat sau fată?Zise sora, grijulie.- Mi-e indiferent, ca tată,Numai negru să nu fie.Ionel NegruţPăcatele tranziţieiŞi-a lăsat acum nevasta,Pe Speranţa, n-o mai vrea,Că-n democraţia astaFoarte mulţi trăiesc cu ea.142DANicolae NicolaeCuvânt spus la primărie –Ce dă la-nsurăţei speranţă-Cu care-ncep în căsnicieŞi o sfârşesc în… Alianţă.Mircea OanceaSchimbareÎn comunism eramo zdreanţă,Pierdusem dreptulla speranţă,Cu libertatea alta-i treaba:Sperăm mereu şi tot degeaba.FemeiaGeo OlteanuPe cât o ştim noi, fiecare,De vrei neapărats-o defineşti,Femeia e ceva cu careŞi fără care nu poţisă trăieşti.Sorin PavelUn autentic înţeleptUn autentic înţeleptE, fără îndoială,Doar cel ce a rămas deştept…Şi după ce-a trecut prin şcoală!

Cincinat PavelescuMarelui Caragiale(Pe când era berar)Iancu Luca CaragialeÎţi dă berea cu măsurăFace şi literatură...Însă nu face parale!Aurelian PăunescuPrescripţieMi-au spus sulfametincând iauAlcool deloc să nu mai beau,Iar eu prescripţia o ţinŞi nu mai iau... sulfametin.Corneliu PăunescuSilvicăZvon de bine iar purcedeDe la domnii avizaţi:Azi pădurea nu se vedeDe copacii defrişaţi.Virgil PetcuGuvernanţilorAduşi de al schimbării val,Prin iureşul învolburat,Ei duc corabia la mal,Iar noi o tragem pe uscat.ConstantinPopescu-BercaFemeile trăiescmai mult decât bărbaţiiStatistica ne-a lămurit:Sub bolta zărilor albastreMai multe zile-au de trăit…Că le mănâncăpe-ale noastre.Nicolae PetrescuArta criticiiCriticul, cu fraza-i gravă,Când i-a disecat volumul,L-a urcat întâi în slavăŞi i-a dat de-acolo drumul!Vasile PlăcintăLa medicul de familieMedicul, pe Nicolai,L-a-ntrebat, sprea-l vindeca:– Poftă de mâncare ai?– Poftă am… n-am ce mânca!SchimbareEugen PopSoaţa poate fi făloasăCă în zilele chenziniiNu mai vin băut acasă,Că acum... m-aduc vecinii!Mie însumiIoan PopM-am cântărit în modobiectivŞi am ajuns la rezultatconcret:Nu sunt poetîntâmplător beţiv,Ci sunt beţiv întâmplător poet.143ALMANAHMarian PopescuÎnţelepciuneMi-a zis şeful: „N-are rostSă te contrazici c-un prost!”Multe sfaturi mi-a mai dat,Îl ascult… dar nu-l combat!ConstantinPopescu – FăgetÎn ziua nunţii- Nu te-ntreb făr’ de pricină:Dacă zici că eşti virginăJură-atunci, pe tot ce vrei.- Jur pe... copilaşii mei!IubiteiGeorge RanettiSe poate-o lege mai stupidă:Să iasă fluturi din omidă?!Din spini urâţi, roze şarmante!Dintr-un cărbune – diamante,Şi dintr-o soacră – ce ruşine!Să iasă-un îngeraş ca tine!Elis RâpeanuŞantajul în presăCu creionul pe hârtieEl pe mulţi îi perpeleşte,Însă nu din scris trăieşte…Scoate bani din ce nu scrie.

Fereastra - 2009În familieEmil RomanMama strigă fiicei cu glassugrumat:- Vai de mine, Tiţo, iars-a afumat!Dezorientată, o întreabăfata:- Cine, mamă dragă:laptele sau tata?Radu D. RosettiMoştenire de la buniculC-am aerul lui tata mare,Aud spunându-mi-se ades;Da, despre partea moştenirii,Cu aerul doar m-am ales.Constantin SachelarieApa trece…Au trecut pe-aici avariiŞi gepizii şi tătarii,Dar sau dus cu DumnezeuDoar cu proştii e mai greu…Ştefan Al. SaşaSurprizăGăsind în pat cuMoş Crăciun nevasta,Îi zise înciudat şi trist niţel:„Păi, tocmai tu să-mi faciuna ca asta?Tu, care n-ai crezutvreodată-n el…Mihai SălcuţanEterna coadăAni de zile am tot statLa cozi lungi şi-am aşteptat,Iar acuma, ca nerozii,Ne-nvârtim în jurul cozii.Leonida SecreţeanuSacrificiuLa spital s-a dus s-o vadăŞi ea geme: - Mor, Marine!Lui nu-i vine să o creadă:- Faci tu asta pentru mine ?Romulus SlivinschiEficienţă medicalăCum analizele-au fost buneŞi tratamentul adecvat,A părăsit această lumeVindecat!Naum SmarandacheSfatul mediculuiRemuşcarea îl apasăŞi de azi o să-l asculte:„Un pahar de vinla masă”…Dar la birt, că-smese multe.Marin SorescuUnei feteTu şi casa fără, poartă(De la capul străzii scurte)Aţi avut o crudă soartă:Nimeni nu va făcut curte.144Gheorghe SteriadeUmorE-un spirit sec adeseoriDe care poţi să râzi să mori!Dar ce noroc: cu ce-ipe piaţăRămân toţi oameniiîn viaţă!ŞefulGheorghe SuciuM-a păcălit că mă înalţă-npostŞi-aşa precum se scoatecui pe cui,M-am răzbunat cu armacelui prost…L-am înşelat cu secretara lui.Efim TarlapanPopularăSoaţa soţului îi spune:„Odoraşul meu iubit,Din noi doi, de moare unul,Ce zici tu, să mă mărit?...”Nicolae TăutuStrăbunulStrăbunul meu vel-logofătEra la suflet darnic,Ştiind că n-am s-ajung poetM-a hărăsit… paharnic!Ce e femeiaPăstorelVă fac şi eu mărturisire(De-aude mamamă despică):Femeia-i ca o jucărie –De umbli mult cu ea…se strică!

Ioan ToderaşcuPeisaj stradalCu ochii ţintă dup-o fată.Ce-avea un trup fenomenal,N-am mai văzut-odintr-o dată...Lua-l-ar dracu’ de canal!Constantin ToneIntrarea în EuropaOrice-am zice mai apoi,Azi e o dilemă grea:De ieşim e vai de noi,De intrăm e vai de ea!Mircea TrifuPe cărările OlimpuluiUităm mereu, din fericire,Trăindu-ne din viaţăpartea,Că-n drumul către nemurireMai este un obstacol:moartea!Constantin TudoracheNostalgieFrumoas-ai fost pădureamea,Cu umbra ta cea rară,Dar te-ai schimbat încheresteaŞi ai plecat din ţară.GrijiZeno TurdeanuDeşi bolnav, adus de şale,Cam şubrezit de câte toate,Alerg la medic, prin spitale,În loc să-mi vădde sănătate…Vis recentNichi UrseiFu visul cel mai fericit!Sosise soacra pe la noiŞi se făcea că a venitSă-şi ceară fata înapoi!Ion VladimirÎnvăţăturăAm învăţat să spăl, să cos,Să pregătesc fripturi cu sos,Să plimb copiii-n cărucior.De toate ştiu…Pot să mă-nsor!Viorica VoicescuConsecvenţă- Iubito, ştii de câte oriEu cârciuma am ocolit-o?- Şi-atunci de ce-ai venitîn zori?Păi… în final am nimerit-o!Vasile VoiculescuUnui înalt funcţionarAi moşii, vreo trei, palateAi vreo două, cai, trăsuri,N-ai copii şi n-ai nevastă,Pentru cine dar mai furi?145ALMANAHMihai GabrielVoineaPatriotism rromânesc(în Occident)La cât sunt ei de patrioţiSă ia aminte guvernanţii;E drept că sunt ţiganii hoţi,Dar măcar fură de la alţii!Vasile VorobeţRomânul, om gospodarDescurcăreţ cum vrea să pară,Îşi face sanie din varăŞi-n plină iarnă, sărăntoc,O taie şi o dă pe foc…George ZarafuConstatareBucureştiul nostru areDouă circuri, permanent:Unul pe Ştefan cel Mare,Celălalt în Parlament.Nicolae ZărnescuUnui alesLa masă, demn, s-a aşezatGândind la viaţa asta dură:De nu mânca atunci rahat,N-ar mai mânca acumfriptură.

Fereastra - 2009SărbătoareaNaşteriiDomnului„Hristos se naşte măriţi-L”Diac. Ardeleanu ŞtefanParohia Fefelei – MizilZiua aceasta, a Naşterii Domnuluinostru Iisus Hristos, este ceamai mare şi mai însemnată zi pe careo cunoaşte omenirea. Zi de bucuriecerească şi pământească, bucurie nudoar de o zi, nu de un an, ci de maibine de două mii de ani şi cât va maifi lumea; zi de hotar adânc între douălumi. Nicio altă zi nu a lăsat urme atâtde adânci şi luminoase ca aceasta;nicio o altă zi nu a schimbat înfăţişarea,chipul sufletesc, gândirea, simţirea,viaţa omenirii, ca această zi –ziua Naşterii Pruncului Iisus.Nici palat, nici măcar o casămodestă, nici curteni, nici suită, niciînvăţaţi împrejur, nici medici şi nicimăcar cele obişnuite şi necesare pentruvenirea unui prunc pe lume, fie şiîn cea mai săracă aşezare omenească.Un adăpost de vite, la o margine decâmp, oraş străin, departe de casă şide cunoscuţi: acolo a venit pe lumeCel ce avea să schimbe faţa lumii.Acolo, în cea mai umilă stare şi înfăţişareomenească, aducea Dumnezeu pelume pe Fiul Său ca om. Prunc sfânt,dumnezeiesc, şi din neam omenesc defrunte, neamul regal al lui David, senăştea necunoscut, într-un moment degriji lumeşti, alergături, de neatenţie.Pe când oamenii se adunau şi socoteaucât de întinsă şi de puternică esteîmpărăţia lor, mândri de a fi cetăţeniişi închinătorii marelui împărat de laRoma, celălalt Împărat, Dumnezeu,Împăratul împăraţilor, trimite unPrunc în mijlocul lor, pe Fiul Său,născut de la Duhul Sfânt şi din FecioaraMaria, ca să înfiinţeze împărăţianouă, Biserica lui Dumnezeu.Acesta este tâlcul cel mare al NaşteriiDomnului, aceasta este însemnătateaunică, neîntrecută şi nemicşorată aacestei zile mari şi sfinte, când Fiullui Dumnezeu, Fiu al cerului şi al pământului,Dumnezeu înfrăţit cu noi închip de om, se năştea dintr-o fecioarăpentru mântuirea noastră.Sărbătoare Naşterii Domnuluinostru Iisus Hristos este cunoscutăîn popor sub numele de Crăciun.Termenul îşi are originea într-un cuvântdin fondul trac, din care provineşi aromânul crăciun, cărciun – butucaprins în noaptea şi în ajunul zilei solstiţiuluide iarnă.Întemeiat pe o solidă argumentare,prof. Muşu arată că numelesărbătorii este de origine şi de semnificaţienaturistă, întrucât sărbătoareaNaşterii Domnului s-a suprapus ace-146

ALMANAHleia a solstiţiului de iarnă din religiilenaturiste.Potrivit religiilor naturistefocul rezultat în urma aprinderii butuculuiurma să încălzească soareleamorţit, la respectiva cumpănă a curseisale, pe care să o poată apoi continua.Iar când Noul Soare, Hristos,a luat locul „vechiului soare”, adoratîn religiile naturiste, şi când sărbătoareaNaşterii Domnului a fost învecinatăcu cea a solstiţiului, s-a împrumutatşi denumirea, rostită pe buzelestrămoşilor noştri prin cuvântul – minuneCrăciun, fără ca împrumutul săştirbească semnificaţia profund creştinăa praznicului.Fiul lui Dumnezeu a venit înlume ca să dea un nou sens vieţii o-meneşti, a venit să ne arate cât de măreţesunt demnitatea şi valoarea omului,precum şi să ne aducă chemarea şiharul pentru a lucra la mântuireanoastră. S-a născut într-o peşteră sărăcăcioasădin Betleem, ca să ne aratecă a venit pentru mântuirea tuturor. Ela venit în lume sub chip de Prunc,pentru a ne dovedi nevinovăţia şi credinţacopiilor şi rolul lor în familie, înBiserică şi în societate.Evenimentul de acum pestedouă mii de ani este mereu prezent înviaţa şi conştiinţa Bisericii şi este actualizatmereu prin celebrarea lui ande an şi prin participarea noastră efectivăşi directă la măreţia lui. Colindelenoaste, care vin din adânc de istorie şicare sunt contemporane cu etnogenezanoastră ca neam românesc şicreştinesc, ne descoperă nouă, celorde astăzi, bogăţia sufletească a înaintaşilornoştri, devotamentul lor faţă denoua credinţă creştină adusă în lumede către Mântuitorul Hristos şi propovăduităprin sfinţii Săi Ucenici şiApostoli. „Astăzi S-a născut Hristos,/Mesia chip luminos”, cântăm în acestezile de lumină şi pace sufletească şidevenim şi noi contemporani ai evenimentuluide atunci pe care-l trăimca pe un „azi ” permanent şi pe carecăutăm să-l avem de-a-pururi în inimanoastră ca pe un tezaur de mare preţ.Să ne străduim să ne bucurămdin plin de măreţia acestei sărbători aNaşterii Domnului şi să ne îmbogăţimsufleteşte cu darurile cele mari şi sfintepe care ni le-a hărăzit tuturorHristos prin întruparea Sa. Să fimbuni şi milostivi în aceste zile, maiales faţă de fraţii noştri aflaţi în lipsurişi în încercări, făcându-le tot binele şiducându-le şi lor vestea şi bucuria veniriila noi a Mântuitorului Hristos.Să căutăm să împlinim poruncilesfinte prin care vom devenibineplăcuţi înaintea Lui şi prin carevom dobândi viaţa cea veşnică. Să neînmulţim rugăciunea în aceste zile,cercetarea Sf. Biserici şi, mai ales, săne străduim să-L primim pe PrunculIisus în ieslea sufletelor noastre, undesă rămână de-a-pururi cu Tatăl şi cuSfântul Duh.Tuturor binecredincioşilorcreştini un Crăciun binecuvântat cupace, sănătate şi urări de sărbători fericite,dimpreună cu tradiţionalul „Lamulţi şi fericiţi ani!”.147

Fereastra - 2009Obiceiuride CrăciunCrestinismul şisolstiţiul de iarnăSolstiţiul de iarnă a fost celebratînainte de era creştină. Astfel, romaniisărbătoreau Saturnaliile între17 şi 24 decembrie, asociind evenimentulcu „naşterea soarelui neînvins"(sol invictus). În Occident, înanul 354, Papa Liberiu, fixează sărbătoareanaşterii lui Isus pe 25 decembrie,şi stabileşte modul celebrăriiînceputului creştinismului, asimilândsărbătorile populare şi„păgâne”, deja existente.CapraÎncepând cu Ignatul şi sfârşindcu zilele Crăciunului, în alte părţide la Crăciun iar în altele obişnuindusenumai în ziua de Sfântul Vasile,există obiceiul ca flăcăii să umble cuţurca, capra sau brezaia. Ca şi la celelaltejocuri cu măşti practicate în timpulsărbătorilor de iarnă, şi în joculcaprei şi-au făcut loc, pe lângă măştileclasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul),măştile de draci şi moşi care,prin strigătele, chiotele şi mişcărilecaraghioase ale celor ce le poartă,măresc nota de umor şi veselie, dânduneori o nuanţă de grotesc. Jocul„caprei” (uciderea, bocirea, înmormântarea,învierea) la origine a fost,desigur, un ceremonial grav, un elementde cult. În cadrul sărbătoriloragrare jocul a devenit un ritual menitsă aducă rodnicie anului care urmează,spor de animale în turmele păstorilor,succesul recoltelor - invocat şievocat de boabele care se aruncau degazdă peste cortegiul „caprei”.Aceasta se pare că îşi areoriginea în obiceiurile romanilor: fieîn jocurile şi cântecele desfăşurate înjurul altarelor păgâne de preoţii saucântăreţii travestiţi în dobitoace cuocazia sărbătorilor date pentru cinsteazeilor.Capra joacă după fluier iar laterminare, unul din flăcai, apropiindusede masa unde sunt membrii familiei,începe să vornicească.SteauaUmbatul cu steaua este unobicei vechi ce se întâlneşte la toatepopoarele creştine. Acest obicei vreasă amintească steaua care a vestit naşterealui Isus si i-a călăuzit pe cei treimagi. Cântecele despre stea provindin surse diferite: unele din literaturabizantină ortodoxă, altele din literaturalatină medievală a Bisericii Catolice,câteva din literatura de nuanţăCalvină şi multe din ele, chiar din tradiţiilelocale. Micul cor al stelarilor,care intră în casă în zilele Crăcinului,cântă versuri religiose despre naşterealui Isus: „Steaua sus răsare”; „În oraşulVitleem”; „Trei crai de la răsărit".ColindeleDacă acum aproape au dispărutcolindele în mediul rural, iar înoraşe au devenit o mască a cerşetoriei,altădată, începand cu noaptea de 23spre 24 decembrie, de la miezul nop-148

ALMANAHtii şi până la revărsatul zorilor şi drumurileşi străzile răsunau de glasulmicilor colindatori. Cu traista dupăgât, cu băţul în mână şi căciula pe urechi,colindătorii mergeau din casă-ncasă şi strigau la ferestrele luminate:„Primiţi cu colindul? Ne dati ori nune dati?”. Daca cei din casă le deschideauspre a le împărţi colindeţi(„…mere, prune, nuci, covrigi”), cântaula fereastră: „Bună dimineaţa laMoş Ajun / Şi mâine cu bine la MoşCrăciun / Am venit şi noi odata / Laun an cu sănătate, / Şi la anul iarvenim / Sănătoşi să vă găsim”.În ajunul Crăciunului, ca şi înajunul Anului Nou (când „se umblă cusorcova“), în toate provinciile româneşti,copiii formează grupuri şipornesc pe la casele gospodarilor cântând:„Florile dalbe”, „Lerui ler”,„Ziurel de ziua” etc..VicleimulÎn unele locuri, în noaptea Crăcinuluise cântă – interpretează – Vicleimul(sau Irozii), la care participă copiii.Această dramă religioasă înfăţişeazămisterul Naşterii lui Hreistos.Vicleimul apare la noi pe lasfârşitul secolului al XVIII-lea. Originealui este apuseană şi se leagă depovestea celor trei magi.COLINDESteaua sus răsareSteaua sus răsare ca o taină mare,Steaua luminează şi adeverează.Steaua străluceşte şi lumii vesteşteCă astăzi curata, prea nevinovata,Fecioara Maria naşte pe Mesia,În ţara vestită, Vifleem numită.Magii cum zăriră steaua, şi porniră,Mergând după rază,pe Cristos să-l vază.Şi dacă sosiră, îndată-L găsiră;La dânsul intrară şi i se-nchinară,Cu daruri gătite, lui Cristos menite,Luând fiecare, bucurie mare,Care bucurie, şi aici să fie,De la tinereţe pân’ la bătrâneţe.Colinde, colindeColinde, colinde,E vremea colindelor,Căci gheaţa se'ntindeAsemeni oglinzilor.Şi tremură braziiMişcând rămurelele,Căci noaptea de azi-iCând scântee stelele.149

Fereastra - 2009O, ce veste minunatăO, ce veste minunatăÎn Betleem se aratăCă a născut pruncPrunc din Duhul SfântFecioara Maria.Când la Betleem MariaSăvârşind călătoriaÎn sărac locaş,Din acel oraşA născut pe Mesia.Pe fiul cel din vecieCe L-a trimis Tatăl mie,Să se nască şi să creascăSă ne mântuiască.O, brad frumos!O, brad frumos!O, brad frumos!Cu cetina tot verde!Tu eşti copaculCredincios,Ce frunza nu şi-o pierde.O, brad frumos!O, brad frumos!Cu cetina tot verde!O, brad frumos!O, brad frumos!Verdeaţa ta îmi place!Oricând o vădMă simt voiosŞi vesel ea mă face!O, brad frumos!O, brad frumos!Verdeaţa ta îmi place!O, brad frumos!O, brad frumos!Cu frunza neschimbată,Mă mângâiŞi mă faci voiosŞi mă-ntăreşti îndată.O, brad frumos!O, brad frumos!Colind ceresc(Radu Gyr)Cerul si-a deschis soborul- Lerui, Doamne, Ler -au pornit cu pluguşorulîngerii prin cer.Merg cu pluguride oglindăşi de giuvaier,toţi luceferii colindă- Lerui, Doamne, Ler -Vântul suflă cu lumină- Lerui, Doamne, Ler -în buhai de lună plinălegănat în ger.Patru heruvimi cu glugăalbă de oiersub fereşticolinde-ndrugă,- Lerui, Doamne, Ler -N-au venit cu grâula poartă,ci au rupt din gerstele mari150ca să le-mpartă,- Lerui, Doamne, Ler -Şi-n Florarde roade grele,- Lerui, Doamne, Ler -va fi câmpul cer de steletolănit sub cer…Numai tu aştepţiîn tindă,- Lerui, Doamne, Ler -suflete ce n-ai colindăşi nu ştii Prier.Nici un cântec albnu vinefâlfâind mister,cu o stea şi pentru tine,- Lerui, Doamne, Ler -ColindiţaColindiţa nu-imai multăSă trăiască cine-ascultăSus la ceruri o-nălţămŞi la gazde o-nchinămO-nchinăm cu veselieŞi cu mare bucurieC-am ajuns searade-ajunA bătrânului CrăciunSus, mai susv-am înălţatCe-am ştiutnoi v-am cântatSă rămâneţi sănătoşiSănătoşi şi bucuroşiC-am ajuns ziuacea sfântăCând colindele se cântăSărbătoarea lui HristosSă vă fie de folos.

ALMANAHConstantin DENEŞFetiţa cu chibrituriTrăiesc în cărţi ajunse mituri,Visând un Moş Crăciun etern,Eu sunt Fetiţa cu chibrituriDin cugetul lui Andersen.Pe frig cumplit, în plină noapte,În prag festiv de Anul Nou,Cu globuri, brad şi mere coapte,Eu n-am primit nici un cadou.Azi, n-am vândut nici o cutieŞi voi primi curând răsplata,Că-n loc de-o mică bucurie,De Anul Nou mă bate tata.Aprind prin ger o luminiţăŞi văd o sobă de-ncălzit,O gâscă friptă-n furculiţă,Dar toate-s flăcări de chibrit.Un adevăr e doar în CerStând agăţat de câte-o stea,Iar când ea cade, un misterOmoar-aici pe cineva.Să mai aprind un băţ, că-i bine,Lumina lui mi-alungă fricaŞi-ntr-o căldură cu suspine,Mă ia în braţe chiar bunica.Ea e în Cer de multă vremeŞi, după faţă, îi convine,O rog, chiar fără să mă cheme:– Bunico, ia-mă şi pe mine!A doua zi, când lumea toatăPornea spre alte noi zenituri,Pe stradă, o fetiţă moartăŞi-n jur, mulţime de chibrituri.De-ar fi un Andersen la noi,În nopţile cu vârcolaci,Printre mormane de gunoi,Ar tot vedea copii săraci.Dar nu-ntrebaţi, stând somnoroşiLa filme cu ecran color,Când voi vă naşteţi Feţi Frumoşi,De unde vine soarta lor?Eu vă doresc s-aveţi mulţi bani,Doar bucurii fără sfârşituriŞi vă urează „La mulţi ani!“Din basm, Fetiţa cu chibrituri.Octavian GOGACrăciunul copiilorDragi copii din ţara asta,Vă miraţi voi cum se poateMoş Crăciun din cer de-acoloDe le ştie toate-toate...Uite cum, vă spune badea...Iarna-n noapte, pe zăpadă,El trimite câte-un îngerLa fereastră să vă vadă...Îngerii se uită-n casă,Văd şi spun, iar moşul areColo-n cer la el, în tindă,Pe genunchi o carte mare...Cu condei de-argint el scrieCe copil şi ce purtare...Şi de-acolo ştie Moşul,Căi şiret el, lucru mare.151

Fereastra - 2009Almanah editat de Asociaţia Culturală „Agatha GrigorescuBacovia“ şi revista Fereastra (director Emil Proşcan),ediţie îngrijită şi tehnoredactată de Lucian Mănăilescu152