Test2.pdf

Test 2
Oscilograme linie şi semicadru reprezentate în cadrul laboratorului.
Scheme bloc pentru „staţiile” de lucru din laborator.
Documentul curent.
Semnalul video complex - alb negru
Semnalul video complex (SVC) se compune din semnalul de luminanţă, numit şi semnal de
imagine, semnalul de stingere complet şi semnalul complex de sincronizare.
În figura următoare se prezintă modul de obţinere a semnalului de luminanţă în situaţia în care
se presupune că elementul de explorare este de dimensiune infinit mică; cu alte cuvinte, este
punctiform.
În urma procesului de explorare a imaginii care conţine 4 niveluri de luminanţă: alb (Lmax),
negru (Lmin) şi două niveluri de gri (L1, L2), se obţine semnalul de luminanţă (semnalul video, SV),
prezentat pentru liniile de explorare consecutive x→x' şi y→y'. Ca nivel de referinţă pentru semnalul de
imagine s-a ales nivelul de negru, nivelul maxim corespunzând la nivelul de alb. Ca nivel de referinţă
pentru semnalul video s-a luat nivelul de stingere, care corespunde nivelului de zero. Cu alte cuvinte,
semnalul de imagine are valoarea zero pe durata cursei de întoarcere pe orizontală x'→y.
Valoarea medie a semnalului de imagine, sau componenta continuă pe o durată dată,
corespunde luminanţei medii existentă în imagine de-a lungul traiectoriei de explorare.
1VVV
0
x
y
SV ev(t)
SVC
0,7V
0,3V
L1 Lmax Lmin Lmax L2 < L1
a.
x’
y’
Nivel de alb
Nivel de negru
x
b.
x’ y
Spaţiu de gardă
y’ t
Nivel de stingere
(nivel de zero)
taH = 52 µs tStH = 12 µs
Cursa activă
100%
Impuls de stingere
St(H)
Impuls de sincronizare
S(H) – sincro H
TH = 64 µs
linia n
c.
linia n
linia n+1
Nivel de alb
Valoare medie
Domeniul de transmitere
a informaţiei "imagine"
1,5µs
35% Nivel de negru
Nivelul impulsurilor de stingere
30%
Domeniul de transmitere
a informaţiei "sincro"
0%
Nivelul impulsurilor de sincronizare
tSH = 4,7 µs
linia n+1
Structura semnalului video complex pe linia explorată:
a) imaginea explorată; b) semnalul de luminanţă
pe liniile xx' şi yy'; c) semnalul video complex.

În figura următoare se prezintă legătura între oscilograma unei linii de explorare (forma
semnalului SVC) şi traiectoria de explorare corespunzătoare în cazul televiziunii analogice, receptoare
cu tub cinescop.
SVC
S(H)
Cursa de
întoarcere
linia n-1
tStH Cursa activă tStH = 12 µs
x y z
taH = 52 µs
v w
t1 t2 t3 t4 t5
tiH
St(H)
Cursa directă
tdH
linia n linia n+1
TH = 64 µs
t
y
Zone în care fasciculul
de explorare este stins
linia n-1
z
linia n
linia n+1
Porţiunea vizibilă pe H
(lăţimea cadrului vizibil)
v
Porţiunea baleiată pe H
(lăţimea cadrului explorat)
Legătura între oscilograma unei linii şi traiectoria de explorare
La momentul t1, frontul anterior al impulsului de sincronizare S(H) comandă declanşarea cursei
de întoarcere pe orizontală în vederea explorării liniei n. Cursa de întoarcere durează până în momentul
t2. Pe durata cursei de întoarcere, tiH , spotul de explorare parcurge traiectoria de întoarcere x→y, fiind,
de fapt, „stins”.
Din momentul t2 elementul de explorare începe să descrie cursa directă a liniei n (traiectoria
y→w), care se încheie în momentul t5, când apare frontul anterior al următorului impuls de
sincronizare. Acesta comandă declanşarea cursei de întoarcere pe orizontală în vederea explorării liniei
următoare, n+1. Porţiunile y→z şi v→w, corespunzătoare începutului, respectiv sfârşitului cursei directe
a liniei n, sunt "stinse" de către impulsul de stingere pe orizontală, care durează până în momentul t3
şi, respectiv, de următorul impuls de stingere, care are prevăzut un palier anterior din momentul t4
până în momentul t5, de 1,5 µs. Necesitatea acestor stingeri este legată de faptul că detaliile reproduse
la marginile cadrului apar distorsionate în imaginea redată.
Din momentul t3, când fasciculul se găseşte în punctul z (în partea stângă a cadrului vizibil),
până în momentul t4 , corespunzător punctului v (în partea dreaptă a cadrului vizibil), elementul de
explorare descrie cursa activă pe orizontală corespunzătoare liniei n, ce poartă informaţia video
(traiectoria z→v). Durata cursei active pe orizontală este de taH = TH − tStH = 52 µs.
Modele pentru reprezentarea culorii. Alegerea culorilor primare
Asupra ochiului acţionează în fiecare moment radiaţii luminoase complexe, ale căror
componente cuprind, în general, toate lungimile de undă ale spectrului vizibil, adică toate culorile
spectrului. Ochiul nefiind în stare să perceapă separat fiecare componentă din radiaţia luminoasă
complexă, el percepe radiaţia luminoasă ca având o culoare bine determinată. De aceea, două radiaţii
luminoase cu componente spectrale diferite pot provoca aceeaşi senzaţie de culoare. De exemplu,
ochiul nu poate deosebi culoarea „galben” a unei radiaţii monocromatice de o anumită lungime de
undă, de aceeaşi culoare „galben” obţinută prin amestecul radiaţiilor luminoase „roşu” şi „verde” de
lungimile de undă 610 nm şi, respectiv, 535 nm.
Din punct de vedere tehnic, culoarea trebuie definită prin parametri măsurabili, pe baza cărora
să se determine semnalul electric ce trebuie transmis şi care să permită, la recepţie, refacerea corectă
a culorilor din imagine.
Pentru definirea culorii se folosesc mai multe modele, bazate pe seturi de trei parametri, ce
definesc, fiecare, o caracteristică a culorii.
Un model utilizat este modelul RGB, bazat pe un set de 3 culori primare (de referinţă): R (red =
roşu), G ( green = verde), B (blue = albastru). Acest model se bazează pe efectul aditiv al culorilor
primare la nivelul ochilor.
x
w

Efectul aditiv constă în faptul că orice culoare se poate obţine prin suprapunerea (prin
adunarea) în anumite proporţii a trei radiaţii monocromatice riguros definite, situate, în cazul adoptat
în televiziune, în domeniile de roşu, verde şi albastru (domeniile de sensibilitate ale conurilor de pe
retina ochiului). La alegerea celor 3 culori s-a avut în vedere ca, nici una din ele, să nu poată fi
obţinută ca rezultat al amestecului celorlalte două.
În consecinţă, o imagine în culori este echivalentă cu trei imagini monocromatice, în roşu, în
verde şi, respectiv, în albastru.
Lungimile de undă dominante ale celor trei culori primare adoptate în televiziunea în culori sunt:
λR = 610 nm pentru roşu (R), λG = 535 nm pentru verde (G) si λB = 470 nm pentru albastru (B).
Întrucât modelul RGB echivalează imaginea în culori cu 3 imagini monocromatice, rezultând în
final 3 semnale video de culoare, fiecare având o lărgime de bandă de 6 MHz, se constată necesitatea
unei lărgimi de bandă a canalului video de 3 ori mai mare decât pentru transmiterea unei imagini albnegru.
Din acest motiv, modelul RGB nu este folosit în sistemul TV radiodifuzat. El este utilizat în
echipamentele de studio TV, în sistemele de prelucrare a imaginii şi în comanda monitoarelor de
calculator, unde pe primul plan sunt performanţele privind calitatea imaginii.
Un alt model utilizat pentru definirea culorii este modelul HSL, bazat pe un set de 3 parametri,
ce definesc, fiecare, o caracteristică a culorii, aşa cum este aceasta percepută de ochiul uman: H (hue
= nuanţă), S (saturation =saturaţie), L (luminance = luminanţă sau strălucire).
Acest model pune în evidenţă cele două componente ale imaginii în culori:
� luminanţa, ca purtătoare a informaţiei de strălucire a elementelor de imagine;
� crominanţa, ca purtătoare a informaţiei de culoare, cu componentele sale: nuanţa, dată de
lungimea de undă, şi saturaţia, dată de conţinutul de alb.
În figura se prezintă relaţia între cele două modele, RGB şi HSL.
Saturaţie
Verde
Alb
Luminanţă
Negru
Albastru Roşu
Nuanţă
Modelul HSL corespunzător triunghiului culorilor
Cele două componente ale imaginii în culori sunt reprezentate prin doi vectori: vectorul
crominanţă, plasat în planul culorilor, şi vectorul luminanţă, care stabileşte nivelul planului de culoare,
pe axa verticală, de la negru la alb. Vectorul crominanţă defineşte nuanţa culorii, prin faza de rotaţie, şi
saturaţia culorii, prin modulul vectorului.
Întrucât modelul HSL utilizează parametri ce necesită un anumit grad de prelucrare a
semnalelor video de culoare, acest model este folosit în interfeţele grafice, asigurând un control simplu
din partea utilizatorului. În sistemul de operare Windows alegerea culorii (de exemplu, pentru fundal)
se poate face atât în formatul RGB, cât şi în formatul HSL.
Un alt model utilizat pentru definirea culorii este modelul Y, R–Y, B–Y, regăsit în sistemele de
televiziune analogice şi digitale. El a rezultat din necesitatea asigurării compatibilităţii sistemelor de
televiziune în culori şi în alb negru, fiind o combinaţie a modelelor RGB şi HSL. Cei 3 parametri ce
definesc modelul sunt:
� semnalul de luminanţă, Y, care reflectă informaţia de luminanţă din imaginea în culori;
� semnalul diferenţă de culoare, R–Y, care reprezintă diferenţa dintre componenta de roşu din
imagine şi cea de luminanţă;

� semnalul diferenţă de culoare, B–Y, care reprezintă diferenţa dintre componenta de albastru
din imagine şi cea de luminanţă.
Componentele de roşu, de albastru şi, respectiv, de verde din imagine reprezintă, de fapt,
semnalele video de culoare ER , EB şi EG, care se notează în cele ce urmează, în mod simplificat, prin R
, B şi, respectiv, G.
Întrucât cel de-al treilea semnal diferenţă de culoare, G–Y, se poate obţine din celelalte două,
rezultă că semnalele diferenţă de culoare definesc împreună doar informaţia de crominanţă,
neconţinând şi informaţia despre luminanţa culorii.
Din felul cum s-au definit cele două componente, de luminanţă şi de crominanţă, rezultă că ele
pot fi tratate ca şi componente independente în semnalul de televiziune. Această concluzie este folosită
în televiziunea în culori, unde informaţia de imagine este prelucrată separat pentru luminanţă
(strălucire) şi pentru crominanţă (culoare). De fapt, dezvoltarea principiului televiziunii în culori s-a
bazat pe perceperea şi prelucrarea în mod diferit a informaţiilor de strălucire şi de culoare de către
sistemul vizual uman.
Ochiul prezintă următoarele particularităţi:
� sensibilitate mare în perceperea strălucirii elementului de imagine, ceea ce înseamnă că
detaliile, contururile şi muchiile sunt percepute de ochi prin variaţia strălucirii, adică în alb-negru;
� sensibilitate scăzută în perceperea culorii elementului de imagine, ceea ce înseamnă că
ochiul nu percepe culoarea detaliilor, ci doar culoarea suprafeţelor.
În aceste condiţii, un obiect foarte îndepărtat, este identificat de ochiul uman prin variaţia
strălucirii, fără a i se putea identifica culoarea.
Acest lucru permite alocarea unor benzi de frecvenţe diferite pentru transmiterea optimă a
acestor semnale. Semnalul de luminanţă, purtător al informaţiilor privind detaliile, se transmite într-o
bandă largă de frecvenţe (6 MHz). În ceea ce priveşte semnalul de crominanţă, adică semnalele R–Y şi
B–Y, acestea pot fi transmise cu bandă de frecvenţe redusă (limitată la 1,5 MHz), întrucât culoarea
detaliilor mici oricum nu poate fi percepută de ochi.
Semnalul de luminanţă într-un sistem de TV în culori
Având în vedere cele prezentate mai sus se impune ca într-un sistem TV în culori să se
transmită semnalul de luminanţă Y, care să reflecte corect luminanţa obiectului, adică, să fie identic cu
cel care s-ar obţine dacă captarea şi transmisia s-ar face în sistemul TV în alb-negru. Acest semnal nu
se obţine direct din explorarea imaginii electronice.
Captarea imaginii, la ieşirea dispozitivelor videocaptoare, se realizează conform modelului RGB,
iar semnalele folosite în televiziunea în culori sunt semnalele date de modelul Y, R–Y, B–Y. Aceasta
presupune obţinerea prin calcul a semnalului de luminanţă şi a semnalelor diferenţă de culoare din
semnalele de culoare primare.
Contribuţia celor trei semnale de culoare primare R, G, B la semnalul de luminanţă Y, este dată
de expresia:
Y = aR + bG + cB
care precizează faptul că albul de referinţă se obţine dacă luminanţele culorilor de sinteză R, G, B se
amestecă în proporţiile date de coeficienţii a, b şi, respectiv, c.
Pentru a se determina contribuţia celor trei semnale de culoare primare la semnalul de
luminanţă, se au în vedere:
� caracteristica de sensibilitate spectrală relativă a ochiului, şi
� raportarea luminanţei oricărei culori la luminanţa albului de referinţă, care generează un
semnal video de amplitudine maximă, adică Y = 1 VVV, ceea ce este echivalent cu:
a + b + c = 1
întrucât în acest caz R = G = B = 1 VVV .
Sistemul vizual uman, în faţa unei imagini color, face ponderarea luminanţei în funcţie de
lungimea de undă a radiaţiilor luminoase, conform curbei de sensibilitate spectrală relativă prezentată
în figura. Această curbă arată cum variază sensibilitatea ochiului Sλ , adică senzaţia de strălucire, în
funcţie de lungimea de undă a radiaţiei luminoase monocromatice de intensitate energetică constantă.
Se constată că, la luminanţe egale, ochiul percepe strălucirea roşului mai redusă decât a verdelui sau a
galbenului, dar mai puternică decât cea a albastrului sau a negrului.

kλ= sλ
smax
1
0,17
0,9
400 470 535 610 700 λ [nm]
B G R
Spectrul vizibil
0,46
Caracteristica de sensibilitate spectrală relativă a ochiului
Într-un sistem TV în alb-negru, când pe ecran se reproduc doar informaţiile de luminanţă ale
imaginii, se pune problema ca detaliile colorate, de luminanţe egale, să fie reproduse în alb-negru cu
străluciri ponderate, în corelaţie cu caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului, întrucât în faţa
unui ecran alb-negru ochiul nu poate face ponderarea menţionată. Acest deziderat se realizează prin
faptul că dispozitivul videocaptor, în televiziunea în alb-negru, prezintă o caracteristică spectrală
asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului. În acest caz, pe ecranul alb-negru,
detaliile colorate albastru şi roşu vor fi reproduse printr-un gri-negru, cele colorate mov şi verde –
printr-un gri mai deschis, iar cele colorate turcoaz şi galben – printr-un gri şi mai deschis. Cu alte
cuvinte, o miră cu bare color va fi redată pe ecranul alb-negru printr-o miră cu bare de gri.
În sistemul TV în culori compatibil, dispozitivele videocaptoare nu mai prezintă caracteristici
spectrale asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului. Ca urmare, dispozitivele
videocaptoare nu mai ponderează luminanţa detaliilor colorate, în funcţie de lungimea de undă a
radiaţiilor luminoase. Această ponderare se realizează în blocul denumit codor, folosindu-se o matrice
de formare a semnalului Y din cele trei semnale de culoare primare, pe baza relaţiei Y = aR + bG +
cB.
Coeficienţii a, b şi c precizează contribuţia celor trei semnale de culoare primare R, G şi B la
formarea semnalului de luminanţă.
În aceste condiţii:
kλR
a =
kλR
+ kλG
+ kλB
0,
46
=
= 0,
30
0,
46 + 0,
9 + 0,
17
kλG
b =
kλR
+ kλG
+ kλB
0,
9
=
= 0,
59
0,
46 + 0,
9 + 0,
17
c =
k
kλB
+ k + k
0,
17
=
= 0,
11
0,
46 + 0,
9 + 0,
17
λR
λG
λB
şi, ca urmare, semnalul de luminanţă se obţine cu circuitul de matriciere MY , pe baza relaţiei:
Y = 0 , 30R
+ 0,
59G
+ 0,
11B
În cazul transmisiei unor imagini acromatice (în alb-negru), semnalul de luminanţă
corespunzător tonurile de gri (de la negru la alb) este dat de relaţia:
Y = R = G = B = (0 ÷1) VVV
Φ0
Cameră TV
în culori
R
G
B
Circuit de
matriciere
MY
Semnale de
culoare primare
Obţinerea semnalului de luminanţă
Y = 0,30R + 0,59G + 0,11B

Semnalele diferenţă de culoare
Pentru a se respecta principiul luminanţei constante, întrucât semnalul de luminanţă Y conţine
toată informaţia referitoare la luminanţa culorii, trebuie să se înlăture (să se scadă) această
componentă din semnalele R, G, B. Din acest motiv se transmit aşa-numitele semnale diferenţă de
culoare, definite prin relaţiile:
R–Y = R – (0,30R + 0,59G + 0,11B) = 0,70R – 0,59G – 0,11B
G–Y = 0,30R + 0,41G – 0,11B
B–Y = – 0,30R – 0,59G + 0,89B
Transmiterea semnalelor diferenţă de culoare în locul semnalelor de culoare primare prezintă şi
următoarele avantaje:
� La transmisiuni în alb-negru (trepte tonale de gri, de la negru la alb)
R–Y = G–Y = B–Y = 0
Ca urmare, la transmisiuni în alb-negru, semnalele diferenţă de culoare fiind nule, nu au nici o
influentă la recepţie pe televizoarele în alb-negru sau în culori. În schimb, semnalul de luminanţă Y va
avea amplitudinea corespunzătoare nivelului de gri transmis, adică Y = (0÷1) VVV.
� Într-un sistem TV în culori nu este necesar să se transmită toate cele trei semnale diferenţă
de culoare, întrucât oricare din ele se poate obţine din celelalte două.
La alegerea celor două semnale diferenţă de culoare, care se transmit la recepţie, s-a avut în
vedere că semnalul G–Y are valoarea vârf-vârf cea mai mică din cele trei semnale diferenţă de
culoare, ceea ce însemnă că va fi cel mai expus la perturbaţii.
În concluzie, în sistemele de televiziune în culori se transmit trei semnale video: semnalul de
luminanţă Y şi semnalele diferenţă de culoare R–Y şi B–Y, cunoscute sub denumirea de semnale
primare de transmisie. Semnalul diferenţă de culoare G–Y se reconstituie în receptorul TV pe baza
expresiei:
( R − Y ) − 0,
( B Y )
G − Y = −0
, 51 19 −
Sistemul de televiziune în culori PAL
Semnalele primare de transmisie din televiziune Y, R–Y, B–Y, preluate de la camera de
televiziune sau de la ieşirea unui dispozitiv de prelucrare la nivelul editării programelor TV, sunt supuse
unor operaţii de codare, astfel încât semnalul codat obţinut (semnalul video complex de culoare) să
poată fi transmis prin canalul TV, definit printr-o lărgime de bandă dată şi să poată fi decodat la
recepţie cu scopul de a obţine semnalele primare de transmisie.
Spectrul de frecvenţe pentru un sistem TV PAL
În principiu, sistemele TV în culori se deosebesc prin modul de realizare a proceselor de codare
şi de decodare ale semnalelor primare de transmisie.
Sistemele cunoscute sunt PAL, NTSC şi SECAM.

Sisteme de televiziune. Răspândire la nivel mondial
În sistemele PAL (Phase Alternate Line) şi NTSC (National Television System Committee)
procesul de codare a informaţiei de crominanţă foloseşte modulaţia de amplitudine în cuadratură cu
purtătoarea suprimată, transmisia făcându-se simultan pentru semnalele de luminanţă şi diferenţă de
culoare.
Sistemul de televiziune în culori SECAM (Sequentiel Couleur a Memoire – culoare secvenţială cu
memorie) utilizează transmisia secvenţială a informaţiei de crominanţă (dată prin R-Y şi B-Y) şi
modulaţia în frecvenţă.
Sisteme PAL
Domeniul de
frecvenţă
PAL B PAL G, H PAL I PAL M PAL D PAL N PAL Nc
VHF UHF UHF/VHF UHF/VHF VHF UHF/VHF UHF/VHF
Nr. linii/Cadre 625/50 625/50 625/50 525/60 625/50 625/50 625/50
Banda de
videofrecvenţă
Purtătoare de
sunet
Banda
canalului
5 MHz 5 MHz 5.5 MHz 4.2 MHz 6 MHz 5 MHz 4.2 MHz
5.5 MHz 5.5 MHz 6MHz 4.5 MHz 6.5 MHz 5.5 MHz 4.5 MHz
7 MHz 8 MHz 8 MHz 6 MHz 8 MHz 6 MHz 6 MHz
Linii active 575 575 575 480 575 575 575
Principiul modulaţiei de amplitudine în cuadratură
Modulaţia de amplitudine în cuadratură (MAQ) foloseşte un singur semnal purtător, cunoscut
sub denumirea de subpurtătoare de crominanţă, de frecvenţă fsp , pentru transmisia simultană a celor
două semnale diferenţă de culoare, R–Y şi B–Y.
Implementarea modulaţiei de amplitudine în cuadratură se bazează pe utilizarea a două
modulatoare în amplitudine cu purtătoarea suprimată (MA–PS) şi a unui oscilator pilot, care generează
două semnale armonice, cu aceeaşi frecvenţă, fsp , dar defazate cu 90 0 , adică două semnale în
cuadratură de forma:
usp1 = U sp sin ωspt
şi ( ) t ω U t ω U u 0
sp2
= sp sin sp + 90 = sp cos sp
Pentru a obţine la emisie semnalul de crominanţă modulat, C, subpurtătoarea de crominanţă
este generată cu fază zero (sin ωspt) pentru modulatorul MA–PS care primeşte la intrare semnalul B–Y
şi cu fază de 90 0 (cos ωspt) pentru modulatorul MA–PS care primeşte la intrare semnalul R–Y.

B-Y
R-Y
Modulator
MA–PS
Oscilator
pilot
Modulator
MA–PS
Uspsinωspt
Uspcosωspt
(B-Y)ּ sinωspt
(R-Y)ּ cosωspt
+
C = (B-Y)ּ sinωspt + (R-Y)ּ cosωspt
Principiul modulaţiei de amplitudine în cuadratură
Prin modulaţia în amplitudine se obţin semnalele:
[ ] t
( t)
= U + ( B − Y ) ⋅sin
ω şi ( t)
= U + ( R − Y )
uMA1 p
sp
[ ] ⋅ cosω
t
uMA2 p
sp
iar prin suprimarea purtătoarei la emisie, rezultă semnalele:
( t)
= ( B − Y ) ⋅sin
ω t
( t)
= ( R − Y ) ⋅ cosω
t
uMA-PS1 sp
uMA-PS2 sp
cu amplitudine dependentă doar de semnalele modulatoare, adică de semnalele diferenţă de culoare şi
cu frecvenţa egală cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă, fsp.
Prin suprimarea purtătoarei se îmbunătăţeşte randamentul emisiei, dar se impune luarea unor
măsuri la emisie şi la recepţie în vederea refacerii subpurtătoarei în decodorul receptorului.
Întrucât cele două modulatoare sunt legate în paralel pe o sarcină comună, la ieşire se obţine
suma vectorială a celor două semnale modulate MA–PS, adică un semnal de forma:
=
( B − Y ) ⋅ sin ω t + ( R − Y ) ⋅ cosω
t
C sp
sp
numit semnal de crominanţă modulat.
Se constată că semnalul diferenţă de culoare B–Y modulează în amplitudine subpurtătoarea de
fază 0 0 (sin ωspt), iar semnalul diferenţă de culoare R–Y modulează în amplitudine subpurtătoarea de
fază 90 0 (cos ωspt). Întrucât cele două componente sunt în cuadratură, modulaţia rezultată poartă
numele de modulaţie de amplitudine în cuadratură.
În coordonate carteziene valorile B–Y (pe axa x) şi R–Y (pe axa y) determină un punct în planul
culorilor, K, iar semnalul de crominanţă modulat – un vector, C, determinat de cele două coordonate, şi
care defineşte, de fapt, culoarea în plan.
Conform modelului HSL de definire a culorii prin nuanţă, saturaţie şi luminanţă vectorul
crominanţă defineşte nuanţa culorii, prin faza (unghiul) de rotaţie, şi saturaţia culorii, prin modulul
(lungimea) vectorului. Modulul şi faza vectorului reprezintă, de fapt, coordonatele polare ale aceluiaşi
punct în planul culorilor, K.
Axa (R-Y)
R-Y
180°
90° (cosωspt)
270°
|C|
θC
K(B-Y, R-Y) ≡ K(θC, |C|)
C
0° (sinωspt)
B-Y Axa (B-Y)
(axa de referinţă)
Reprezentarea în coordonate carteziene şi polare a vectorului reprezentativ
al semnalului de crominanţă modulat pentru o culoare K
În aceste condiţii, semnalul de crominanţă modulat se poate reprezenta şi în formele:
C = C ⋅ sin ω t + θ sau C θ j⋅
( )
unde: ( ) ( ) 2
2
sp
C R − Y + B − Y
= şi
C
C = C ⋅ e
θ C
R − Y
= arctg
B − Y

Semnalul video complex de culoare PAL.
Compresia semnalelor diferenţă de culoare
Semnalul video complex de culoare se obţine prin însumarea semnalului de luminanţă cu
semnalul de crominanţă modulat (la care se adaugă impulsurile de stingere şi sincronizare). Peste
semnalul de luminanţă se suprapune o oscilaţie, având faza dependentă de nuanţa culorii şi
amplitudinea dependentă de saturaţia culorii. În aceste condiţii, semnalul video complex de culoare are
valoarea maximă Y+|C|, corespunzătoare alternanţei pozitive a semnalului de crominanţă modulat, şi
valoarea minimă Y–|C|, corespunzătoare alternanţei negative a acestui semnal.
În sistemul PAL, semnalele diferenţă de culoare transmise sunt ponderate cu coeficienţii de
compresie kB = 0,493 şi, respectiv kR = 0,877, şi se notează cu:
( B − Y ) = 0,
493(
B − Y ) = −0,
15R
− 0,
29G
0,
B
( R − Y ) = 0,
877(
R − Y ) = 0,
62R
− 0,
52G
0,
B
U = k B + 44
V = k R − 10
În aceste condiţii, semnalul de crominanţă modulat este dat de relaţiile:
( ω t θ )
C C ⋅ +
C
= sin respectiv θ j⋅
C = C ⋅ e
Culoarea
sp
uVF
(SVCC)
C
1
1 1 1
0,88
0,66
0,75 0,69
0,530,44
0,43
0,31
0,32
0,22
0,22
0,09
0
0,06
SC
0
-0,22
-0,13-0,25-0,25
-0,44
SH
Alb
Galben
Turcoaz
Verde
Mov
Roşu
Albastru
Negru
0
în care ( ) ( ) 2
2
0%
10%
70%
75%
100%
uRF
C = U + V şi
R G B Y V U |C| Y+|C| Y–|C|
Semnalul video complex PAL pentru mira
cu bare verticale color cu saturaţie de 75 %
(cu coeficienţi de compresie aplicaţii)
θ C
(purtătoarea de imagine nulă)
(amplitudinea infăşurătoarei
inferioare de modulaţie)
V
= arctg
U
Alb 1 1 1 1 0 0 0 1 1 0
Galben 0,75 0,75 0 0,66 0,08 -0,33 0,34 1 0,32 167
Turcoaz 0 0,75 0,75 0,53 -0,46 0,11 0,47 1 0,06 284
Verde 0 0,75 0 0,44 -0,39 - 0,22 0,44 0,88 0 241
Mov 0,75 0 0,75 0,31 0,39 0,22 0,44 0,75 -0,13 61
Roşu 0,75 0 0 0,22 0,46 - 0,11 0,47 0,69 -0,25 104
Albastru 0 0 0,75 0,09 - 0,08 0,33 0,34 0,43 -0,25 347
Negru 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Semnalul video complex de culoare conţine şi un semnal, cunoscut sub denumirea de semnal de
sincronizare a culorii (sau „burst”), SC , sub forma unei salve de sinusoide (tren de 8÷10 sinusoide),
0
θ C

având frecvenţa subpurtătoarei fsp. El este plasat pe palierul posterior al impulsurilor de stingere pe
orizontală (palierul posterior impulsului de sincronizare linii). În sistemul PAL acest semnal are rolul de
a regenera în receptor subpurtătoarea de crominanţă.
Axa V 90º
1,5µs
12 µs
St(H)
5,6 µs
4,7 µs 2,25 µs
S(H) SC
fsp
SC(n)
135º
|SC|
45º
-180º
SCV
0º
A
A
2
-U -SCU 45º
|SC|
Axa U
(axa de referinţă)
225º
SC(n+1)
270º
-SCV
-V
a.
b.
Semnalul de sincronizare a culorii: a) amplasarea semnalului;
b) transmitere cu fază alternantă.