Ştefania Oproescu - Oglinda literara

INTERVIUVasile Tărâţanudin BucovinaEmanoil Toma«Ceea ce se afirmă în presa ucraineană nu esteadevărat, noi nu suntem veniţi aici de aiurea,noi nu suntem colonişti bucovineni,ci suntem popor român prin naştere»Dimineaţă de vară. Casa lui Nichita Stănescu îşiaştepta o parte din oaspeţii veniţi la cea de-a 17-a ediţiea „Zilelor Nichita”.L-am abordat pe poetul sosit tocmai din Bucovinade Nord, Vasile Tărâţanu, imediat după ce terminaseminterviul cu Adam Puslojic. Atmosfera din sufrageriapoetului Nichita respira încă personalitatea acestuia,vulcanismul său. Spre deosebire de acela, VasileTărâţanu pare scund, mai puţin volubil. Dar sentimentelesale de român sadea aveau să-şi dea proba de anduranţăchiar de la primul răspuns al interviului. Reporterul stăpe scaunul rotund cu şurub, în faţa pianului lui NichitaStănescu din casa memorială, Vasile Tărâţanu pe unscaun cu spetează, vechi de ani.Vasile Tărâţanu, român, prin vicisitudineistorică ai fost nevoit să trăieşti într-o ţară carenu-i nici Basarabia, nici România, ci Ucraina.În momentul de faţă, locuiesc într-un colţ de ţarăştefaniană, în oraşul Cernăuţi – care era capitala dulceiBucovine eminesciene – actuala regiune Cernăuţi dincare fac parte trei zone distincte: nordul Bucovinei,nordul Basarabiei şi ţinutul Herţa.Care este originea dvs.?Am o origine nesănătoasă, s-ar putea spune, dacămi s-ar face o anchetă ca în perioada comunismului,deoarece străbunii mei au fost oameni înstăriţi, iar moşulmeu, fratele mai mare al mamei, Visarion Puiu, a stat 13ani la Gherla - fiind preot - pentru că scrisese o teză dedoctorat în teologie intitulată „Creştinismul şi învăţăturamarxist-leninistă”, care a demontat această învăţăturăbazată de anticreştinism, pe antihrist. Şi dacă maigândim că bunicul avea mai multe hectare de pământ, căşi uncheşul a stat la Gherla pentru anticomunism 13 ani,că eu, în întreaga mea activitate, nu fac altceva decât sădemonstrez că am rămas ceea ce am fost prin naştere,adică român, aş avea o origine nesănătoasă. Părinţii meiau fost ţărani. Nu au prea fost mult la şcoală, deoarece,dacă mama a dat dovadă de excepţionale calităţi laşcoală în acei 4 ani de şcoală românească, terminându-inumai cu coroniţă de laur, bunicul nu a dat-o la şcoală,deoarece bunicul avea convingerea că fetele trebuiesă aibă şcoala vieţii, adică să ştie a mătura, a coase, acoace pâine, a spăla, a face copii şi a-şi îngriji familia. Pebăieţi îi trimitea la învăţătură, Uncheşii mei Visarion şiToader au fost trimişi la studii aici, în ţară, pentru că în1945, când m-am născut eu, era marcată acea frontierăpeste ţară şi despărţise frate de soră, şi pe mine deuncheşii mei, care au rămas aici în ţară, unul prin părţileIaşului, altul la Bucureşti. Nu mai sunt în viaţă acum,dar am despre ei amintiri foarte frumoase. Mai ales de laVisarion, care a stat la Gherla şi care mi-a transmis, cao dreaptă şi frumoasă moştenire, Dicţionarul explicatival limbii române, cel în patru volume, cu care mamas-a rupt cărându-le într-un sac, când a venit aici pentruprima dată după vreo 40 de ani; când între noi fuseseacel gulag de sârmă stalinist, din sârmă ghimpată, caredespărţea părinţii de copii, nepoţii de moşi şi mătuşe. Şieu am văzut foarte târziu patria mea istorică şi foartetârziu m-am întâlnit cu rudele mele de aici, rude desânge, dar şi cu prietenii pe care i-am aflat cu o întârzierede aproape jumătate de veac.Aţi dus o viaţă grea. Cum aţi reuşit totuşi sărăzbateţi prin ea? Care a fost îndrumătorul dvs. înale limbii române?O carte nescrisă a fost maică-mea. Are acum 82 deani, mă rog bunului Dumnezeu să-i prelungească viaţa.De la ea am aflat şi învăţat pe de rost primele poezii9072 www.oglindaliterara.rode G. Coşbuc, poet pe care ea l-a îndrăgit şi îmi recita„Moartea lui Fulger”, „O scrisoare de la Muselin-Selo”,„Trei, Doamne şi toţi trei”, „El-Zorab” şi altele, pe care leamînvăţat pe de rost de la ea. Coşbuc este primul poetromân cu care am făcut cunoştinţă prin gura mamei meleşi prin sufletul şi dragostea ei. Apoi, la şcoala din Sinăuţi– sat care a avut o soartă deosebit de vitregă – fiindîmpărţit de-a lungul istoriei de mai multe ori: o dată întreregat şi Austria în 1775 dinspre nord spre sud, o parte dinsat trecând în aşa-zisă Bucovină în Imperiul Habsburgic şicealaltă parte de sat – în care m-am născut eu, mult maitârziu, peste secole, parte care a rămas în regat. Şi acumsatul care e, de rău, de bine, întreg, deşi o parte a lui seaflă în patria noastră istorică România – Sinăuţi, la vamă– dacă întrebi „Unde pleci”, îţi răspunde „Mă duc până înBucovina”. Când întrebi pe cel care se consideră în parteasatului bucovinean, răspunde „Mă duc în regat”, Acelaşisat împărţit între două state. Vorbesc de împărţirea din1775, când satul meu a fost împărţit în două.Iar în 1940 a fost cea de-a doua împărţire, dar de-acurmezişul, ca urmare a Pactului Molotov-Ribentropp,când o parte a intrat în imperiul sovietic şi care cuprindeBucovina şi ţinutul Herţei şi Basarabia de Nord, Vorba estecă în soarta acestui sat, poţi vedea soarta fiecărei familii.Rudele noastre s-au văzut întâia oară după 30-40 şichiar 50 de ani de la înstrăinare, În urma acestei ocupaţiis-a încercat forţat schimbarea mentalităţii oamenilor.Acesta a fost şi scopul noii puteri şi a noii orânduiri. Nise spunea, nouă, locuitorilor, care ştiam de unde venim,cine suntem „că dincolo de frontiera aceasta locuiescduşmanii voştri, ocupanţii voştri, cei care au ocupatUcraina sovietică, care şi-au bătut joc de poporul sovietic,au exploatat lumea”, şi câte alte inepţii. Şi tot de acolo,la începutul anului 1941, la 1 aprilie, a fost acel masacrude la Fântâna Albă, unde mii de români au fost împuşcaţinumai pentru faptul că, văzând ce înseamnă binefacerilecomuniste, şi-au luat bocceluţa, copiii în braţe, preoţii cupraporii în frunte şi au pornit să se refugieze în patriamamă, în România, în adâncul ţării. La frontieră au fostîntâmpinaţi de NKVD şi au tras în plinul lor. Au muritfemeile cu copii în braţe, preoţii, toţi. Acolo, la FântânaAlbă a fost un masacru şi apoi cei care n-au fost împuşcaţi,şi rudele lor, pe parcursul anului 1941 şi în noaptea de12 spre 13 iunie, cu 2 săptămâni înaintea războiului, aufost îmbarcaţi în vagoane de vite – aproape 13.000 defamilii de români numai din Nordul Bucovinei şi ţinutulHerţei – şi duşi în neagra Siberie de unde foarte puţinis-au întors. A fost un genocid împotriva poporului nostrudeclanşat de noua orânduire pentru a schimba caracteruletnic al regiunii. În locul celor deportaţi au fost aduşi alţietnici, amestecătură, pentru a demonstra că acest ţinutnu este românesc, ca să nu mai aibă vreodată Româniapretenţii asupra lui. O distrugere în masă, masacre,deportări sau chemări forţate la muncă în Kazahstan, pemagistrala Baikal-Amur ori la desţelenirea pământurilor,în brigăzile comsomoliste, unde era tineretul nostru luatşi apoi îşi întocmeau familii, rămânând pe acolo. Acesteţinuturi astfel depopulate au fost umplute cu alte etnii.Aşa că, având această soartă, oamenii noştri nu prea semai gândeau la cultură, la literatură. Se gândeau cumsă supravieţuiască. Să-şi păstreze fiinţa naţională măcarîn familie. Apoi s-a schimbat şcoala. S-a trecut la scrisulchirilic, a fost scos veşmântul firesc al limbii noastre. Noiam revenit la veşmântul latin abia prin 1990. Şi asta, dupădezgheţul gorbaciovist. De aceea, de-abia pe la sfârşitulanilor şasezeci au început să apară primele încercăripoetice în regiunea Cernăuţi, după ce acolo debutaseLucian Blaga cu „Poemele lumii”, după ce acolo scriseseprimele sale poezii Mihai Eminescu, după ce la Cernăuţise publicase „Mioriţa” lui Alecsandri şi celelalte lucruri.De-abia peste ani am început să descoperim creatoriinoştri bucovineni.Care au fost spiritele româneşti care v-auinfluenţat în ale scrisului?Primul meu învăţător în ale creaţiei a fost directorulşcolii mele, renumitul poet bucovinean Vasile Levinski,trecut la cele veşnice. A fost directorul şcolii noastredin Cernăuţii de jos, nefiind născut la noi, ci în satulCarapciuc, pe Siret. Cât a fost director la noi i-a apărutprima carte de poezie. El fusese un spărgător de gheaţăîn slova românească acolo, în nordul Bucovinei, dupăîngheţul care a început în 1940. După el, altui profesorde limba şi literatura română, Dumitru Hrînciuc, mort şiel, vai, destul de tânăr, la numai 31 de ani, i-a apărutî