Bucovina lit. 1-2 din 2012 - Liviu Ioan Stoiciu

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941Serie nouă · Anul XXIII · nr. 1-2 (251-252) · Suceava · ianuarie-februarie 2012

Revistă editată de Societatea Scriitorilor BucovineniBUCOVINALITERARĂREDACTOR ŞEF:Constantin ARCUREDACŢIA:Sabina FÎNARUCarmen Veronica STEICIUCAlexandru Ovidiu VINTILĂRevista este membră a Asociaţiei Revistelor şiImprimeriilor Literare din România( A.R.I.E.L.)COLEGIUL REDACŢIONAL:Acad. Dimitrie VATAMANIUCProf. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERUProf. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUCCOLABORATORI PERMANENŢI:Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ)Liviu ANTONESEI (Iaşi)Leo BUTNARU (Chişinău)Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)Mircea A. DIACONU (Suceava)Constantin DRAM (Iaşi)Horia GÂRBEA (Bucureşti)Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)Matei VIŞNIEC (Paris)Redacţia şi administraţia:Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaTel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.comNumăr ilustrat cu picturide Ion CARP FLUIERICI

BUCOVINA LITERARĂeditorialConstantinARCUÎntr-un editorial din revista Bucovina literară îmipropuneam nu demult să nu mai replic la opiniile altorași să-mi văd de drum. Există însă admiratori pătimașicare veghează fără odihnă la bunul mers al revistei, șitot cu osanale pe urmele mele! Așa că din cînd în cîndmă văd nevoit să le trimit cîte o bezea. Nu mă pot abine.În ultimul timp s-a adăugat corului de adoratori untip lipsit de importană, binecunoscut în zonă pentruaiurelile pe care le flutură de obicei. Nu are rost să-imenionez numele. Și nu m-ar interesa părerile lui,dacă nu ar privi revista Bucovina literară.Iată,variaiuni la o „ filipică” (merge termenul, n-amîncotro) preioasă și ridicolă publică atît în revistaCronica veche nr. 1, ian. 2012 - Aniversare apriorică*la „Bucovina literară” (același text imund apărusedeja în Asymetria, ian. 2012!), cît și în ziarul Crai noudin 18 febr. 2012, Suceava - După părerea mea, falsuri(aștept opoziia) . De ce se agită prin toate redaciile, nupricep. Ce-și închipuie că a descoperit?! De remarcatcă redacia ziarului îi impune o exprimare decentă, fărăatacuri la persoană, însă în Cronica veche omul se dedăcopios la ofense și mitocănii, cum se obișnuieșteprobabil prin Costișa. E de mirare că într-o revistăapreciată i se permite unui neica nimeni să insulte o altăpublicaie și redacia sa (despre redactorul șef, nu maivorbesc!). Mă întreb de ce nu i s-a pretins să se exprimedecent și corect românește. Numai că, din cîte se pare,acela a fost născut… aprioric și consecinele se văd cuochiul liber. Dar de unde atîta entuziasm la injurii?În esenă, fanul nostru susine că revista Bucovinaliterară a fost înfiinată în 1942 sau în 1943, oricîndvrea mușchii lui, numai în 1941, nu! Că revista nu afost fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, cide ziarul Bucovina! Dar de-a dreptul „înfiorător” (!) ise pare că „de ani de zile frontispiciul actualei revistesucevene are inscripionate câteva falsuri grosolanepentru oareșce literai mari și lai – Revistă fondată deSocietatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăui în1941.” Rămîi interzis! Nu-și pune problema că arputea fi o eroare sau altceva de felul acesta.Nicidecum, justiiarul e tranșant: ne facem vinovai de„falsuri grosolane”!? Iar manifestările din septembrie2011, marcînd 70 de ani de la fondarea revistei, auînsemnat o „aniversare apriorică”! (E-te-te! Ce totspune?!) Și vine cu argumente pe spaii largi,Răspuns la acuzele privind„aculturaia din Bucovina de astăzi” (I)(fragment cu final deschis)invocîndu-se printre altele „avertismentele transmisetelefonic de la București, de către domnul prof. dr. D.Vatamaniuc, în plenul ședinei aniversare din salaBibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava…”.Se înelege că pentru toate astea eu sînt răspunzător șiar trebui să-mi fie rușine!!! Pentru că, nu-i așa?,aniversar ea „apriorică” face probă certă „despreaculturaia** din Bucovina de astăzi.” (Sărmanul nuștie ce vorbește, deși, culmea, pe undeva are dreptate!)Dar, se consolează în sinea sa, „aniversările trec, însărușinea rămâne…”. Te crucești, nu alta!!! Păi, cu așaprofesori de limba română (!), maică, se„aculturalizează” Bucovina, cum nu?!Nu mă cobor pînă la a polemiza cu acest ins. Nu-iprima dată cînd atacă oameni nevinovai și n-am degînd să dau răspuns aiurelilor lui. Nici nu-l citesc, numerită. Din respect faă de cititorii revistei, indoar săclarific cîteva aspecte. Încă din anul 2001, pe copertainterioară a revistei Bucovina literară a figurat înscrisămeniunea: „Prima serie a revistei a apărut în anul1941 la Cernăui”! Cum de nu s-a sesizat timp de pesteun deceniu că sintagma include o eroare (sau fals, cumdorește) ? Nu știu. Mă rog, asta e istorie. După ce ampreluat eu revista, în august 2010, am înscris pe primacopertă următoarele „falsuri grosolane”: „Revistăfondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni laCernăui în 1941”. Sesizează admiratorul nostru vreodiferenă? Nu cred. Dacă e limpede că nu areproprietatea termenilor lexicali pe care-i folosește, dece m-aș aștepta să fac ă distincii de finee? !Totuși, insist comunicîndu-i că verbul a fonda saua funda înseamnă în lb. română a pune bază; aîntemeia, a înfiina, a institui, a crea. Nu am pretins că aapărut ( a apărea înseamnă a deveni vizibil cuiva, a searăta în faa cuiva, deci implică o materializare)revista, ci numai că i s-au pus bazele. Și acum să nefolosim puin de materialul clientului și să reluăm uncitat pe care ni-l propune. El face referire la paginaLiteratură și artă a ziarului Bucovina, din 6 decembrie1941, în care citim: „În ultima ședină a SocietăiiScriitorilor Bucovineni, problema care a preocupatplenul în cea mai largă măsură a fost înfiinareaunei reviste (…). După diverse propuneri șiîndelungi dezbateri, s-a căzut de acord ca nouarevistă să fie botezată (subl. n. C.A.) cu nume puinpretenios și să i se spună Revista Bucovinei.”(continuare în pag. 66)* aprioric, -ă, adj. (Fil.) Anterior experienei,independent de experienă; bazat numai pe raiune (DEX).** aculturaie, s.f. Preluare de către o comunitate a unorelemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturia altei comunităi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare(DEX).1

BUCOVINA LITERARĂinvitatul revistei2„ Cred în Dumnezeu,cred în Adevăr,Bine, Frumos... ”LucianVASILIUConstantin Arcu - Dragă domnule LucianVasiliu, propun să începem acest interviu cu debutulscriitoricesc. S-a produs, dacă nu mă înşel, în 1973, înrevista „Convorbiri literare“. Presupun că în spateexista ceva activitate de creaţie literară. Ar fiinteresant să ne vorbeşti de primele încercări.Lucian Vasiliu - În vara anului 1971 eram învacanţă. Aveam 17 ani. Tatăl meu, preot de ţară (cuşcoala elementară la Bârlad, cu seminar la Huşi şi cuFacultate de Teologie absolvită în anul 1939 laCernăuţi) îşi lua, brusc, rămas bun de la cei trei flăcăi(eu, mijlociul)... Anii postbelici, sovietizarea,anchetele, internările repetate în Spitalul de Psihiatriede la Iaşi l-au epuizat. Pentru mine, liceanul, elreprezenta ce mai rămăsese din elita interbelică(marginalizată, dar demnă, cu speranţa revenirii lanormalitate).Nu înţelegeam eu prea multe la 17 ani. Zburdam,inconştient... Voiam să fiu sportiv sau ofiţer în armataromână (aveam ca model un unchi, frate mai mic almamei, locotenent în Bucureşti)...Ţin minte: pe la ora prânzului, tata (avea 63 de ani)ne-a convocat la sfat de taină. A desfăcut, grav, ziarul„Scânteia”, în care erau publicate Tezele PCR... Ne-aspus ceva de genul:„ Băieţi, se schimbă vremurile! Să aveţi grijă. Eu,din păcate, nu am cum vă ajuta. Am trăit în altă lume.Nu sunt pregătit pentru ce va urma. Să fiţi demni şiînţelepţi. Nu ştiu cât voi mai rezista cu sănătatea meaşubredă. Lisaveto (Elisabeta era mama noastră, fiicaunui neam răzeşesc de agricultori, pădurari, apicultoridin comuna Puieşti, situata între Bacău, Vaslui şiBârlad), Lisaveto, să ai grija de tine şi de băieţi...”.Peste câteva zile infarctul l-a doborât pe vredniculnostru părinte Ştefan. Moartea tatălui m-a năucit.Am abandonat sportul (făcusem box, atletism,ciclism)... M-am dedicat total lecturii, studiului,meditaţiei. Răscolind hârţoagele familiei, salvate dupăinvazia esticilor comisari, m-am trezit trăind înperioada interbelică (având la îndemână, proaspătdescoperite: presa veche, corespondenţa de altădată,ilustratele europene, caligrafia mănăstirească, BibliaPatriarhului Miron Cristea - în traducerea lui GalaGalaction, multe alte bucurii secrete din care măhrăneam, cu gândul de a face ceva demn de memoriatatălui meu).Tata și-ar fi dorit ca eu să devin medic (mai târzium-a tentat psihiatria), pianist (am încercat vioara șiacordeonul, dar nu aveam vocaie pentru muzică),scriitor... El însuși scria. Războiul i-a retezat oriceentuziasm... Am publicat o carte, postmortem, atatălui meu, în anul 1997, „Darul duhovniciei”, laeditura „Timpul” coordonată de Cassian MariaSpiridon, volum cu o prefaă a părintelui poet șigrafician Constantin Hrehor. Între cei care au scriselogios despre aceste reconstituiri filiale a fost șipătimitul Mihai Ursachi.Alimentat cu multe lecturi, marcat profund demoartea părintelui meu, m-am trezit scriind. I-amprezentat, în clasa a XII -a, profesorului meu deromână, Mihai Daraban, câteva texte poetice, scrisesub influenţa eminesciană, bacoviană, blagiană,argheziană, voiculesciană, ionbarbiană...Entuziasmat, magistrul meu de la Liceul „GheorgheGheorghiu-Dej” din Bârlad - cum zicea poetul CezarIvănescu - mi-a sugerat să le trimit poetei AnaBlandiana (fusese coleg de facultate cu ea), la „Poştaredacţiei”, la revista „Contemporanul”.Ana Blandiana mi-a răspuns cu eleganţă... Întretimp, profesorul meu de română îmi expusese treipoezii la gazeta de perete a liceului (astăzi se numeşte„Mihai Eminescu”). Urma să fiu publicat (debut) înrevista „Aripi tinere”, publicaţie a școlii (cu un portretgrafic semnat de dirigintele meu, profesor de desen,sculptor si grafician, Gheorghe Alupoaie). Nu a fostsă fie. Pe fondul măsurilor de aplicare a Tezelor dinvara anului 1971 multe reviste au fost suspendate. Înschimb, am ajuns la faza finală a Olimpiadeinaţionale de limba și literatura română.Premiat la Bucureşti, ca olimpiadist, m-am trezitconvocat pentru Tabăra de creaie literară de la Păuşa(malul Oltului, judeţul Vâlcea), unde i-am întâlnit peelevii talentai Ion Mureșan, Ioan Moldovan, IoanPetraş (între transilvăneni), Cornel Păroşanu şiMarian Drăghici (între olteni), mulţi bucureşteni devază... E de descris pe îndelete tabăra literară din varaanului 1972 , cu invitat de onoare poetul GheorgheIstrate şi coordonator infatigabil profesorul TudorOpriş.Am dat examen la Facultatea de Drept dinBucureşti. Mă hotărâsem să devin magistrat. Sărezolv probleme... Eram încrâncenat, decis să facordine. Fratele meu mai mare, Ion, urma o şcoalătehnică de maeștri în arta tranșării cărnii, la Media ș.

BUCOVINA LITERARĂCel mai mic, Aurel, era elev la Liceul Agricol dinCopou-Iași. Eu devenisem o mică vedetă (bun devendetă?) a familiilor Vasiliu-Prisecaru (numele dupăneamul mamei mele, prezbitera Elisabeta Prisecaru).Unchiul de la București, ofierul militar MihaiPrisecaru, mă preluase în custodie, după moarteatatălui (la fel procedase și un văr al părintelui meu,Dumitru Curelaru, muncitor constructor în Bârlad - amurit recent, la 99 de ani).Evident, cu un dosar ca al meu, trebuia sa fiuprudent (începuse, în mod sistematic, să se umbleiarăși la „arhiva” arborelui genealogic, nu trebuia săai rude în străinătate, foști deinui politici, legionari,autorităi de sorginte interbelică, era de preferat săprovii din familie „sănătoasa” etc.). Avertizat și deunchiul meu, în felul lui discret, am pierdut cursapentru facultate.Astfel, în toamna, deveneam elev al ȘcoliiPostliceale de Biblioteconomie din București (fostInstitut, transformat chiar în acel an în postliceală),găzduit de căminul Grupului Școlar „DimitrieMarinescu”, din apropiere de Casa Scânteii... Mădezmeticeam treptat după moartea tatălui. Declaramcă părintele meu a fost...învăător (fusese, în anii 1940și institutor, pentru un timp). Citeam pe rupte, scriam,exersam în toate registrele, pentru a recupera timpulpierdut în hârjoana copilăriei și adolescenei (martoriîmi sunt colegii de postliceala Marian Drăghici,Nicolae Scurtu, George Calcan, Liviu Vișan, ClaudiuContevici - stabilit în Marea Britanie, ConstantinDonose de la Huși, Emil Niculescu de la Buzău șimuli alii). Printre profesorii dragi, retrogradat de laInstitutul de Psihologie (acuzat de... meditaietranscendentală!) nu-l uit pe rafinatul prozatorCostache Olăreanu, moldovean din Huși, trecut prinȘcoala de la Târgoviște.Frecventam asiduu marile biblioteci ale capitalei,manifestările de la Muzeul Literaturii (cu inegalabilulȘerban Cioculescu, între alii), luam cuvântul șiciteam poezii la cenacluri bucureștene (între ele„Junimea” din podul Universităi, în coordonarea luiOvid S. Crohmălniceanu - dezbărat de proletcultism).Atunci i-am trimis poetului Ioanid Romanescu,în doua rânduri, plicuri cu poeme pentru revista„Convorbiri literare” , revitalizată de prozatorulCorneliu Ștefanache, susinut de o echipă formidabilăde tineri critici literari. Aveam să-l cunosc, în toatasplendoarea lui, mult mai târziu, cu adevărat, peIoanid Romanescu. Nu a ezitat sa mă publice înnumărul din august 1973, la doi ani de la moarteatatălui meu, cu o prezentare elogioasa si mai multepoeme, fără nici un fel de amprentă ideologică...invitatul revisteiC. A. - În 1979 ai luat Premiul naional „NicolaeLabiș” la Suceava, la unul dintre cele mai importanteconcursuri de poezie din acea vreme. Ce alte amintirite leagă de Bucovina ?L. V. - Cer scuze că m-am lungit la prima întrebare.De regula, prefer răspunsuri scurte și colocviale, chiarușor ironice (în formula socratiană sau, dacă vrei, înspiritul nostru rustic, hâtru, ca la „Junimea” lui IonCreangă).Pe George Bădărău, student la Filologie, l-amcunoscut la cenaclul „Mihai Eminescu” de la CasaStudenilor. Eu absolvisem postliceala ca șef depromoie (ca să se bucure tata...). Deși aveam ladispoziie șapte posturi în București, am optat pentruIași (dragoste absolută din vremea adolescenei, decând am avut parte de o excursie școlară în dulceletârg).Eram bibliotecar la Universitatea Tehnică„Gheorghe Asachi”. Citeam, scriam, slujeam cititoriistudeni... George Bădărău m-a îndemnat să trimitpoezii la Concursul Naional „Nicolae Labi ș” .Doamne, ce bucurie, în anonimatul, sărăcia șitristeea mea, să descopăr, discret, Bucovina (partedin viaa, inima, memoria părintelui meu, nordulacela apropiat de fabulosul Cernăui)!Mai mult, aveam să cunosc scriitori precumGeorge Bălăiă, D. R. Popescu, Laureniu Ulici. Amlegat trainice prietenii cu junii de atunci AurelDumitrașcu, Matei Vișniec, Adrian Alui Gheorghe,Gellu Dorian, Vasile Tudor și muli alii (sper să măscuze, ar trebui să enumer, nu glumă...). Am avutocazia de a vizita casa-muzeu „Nicolae Labiș”.Înplus, am fericit-o pe mama cu un album „Bucovina”,cu un ceas de masă, cu un aparat de radio (premii de lacele 2-3 ediii la care am participat)...Un aparat de radio „Gloria” (premiu labișian) miaînsoit anii în garsoniera din „Cartierul latin” de laNicolina-Iași, ascultând „Europa liberă”. Cu amiciinsurgenifondasem grupul „Sigma”, destrămatastăzi, „otrăvit” chiar (aici ne-a adus postbelicanoastră sovietizare si post bâiguita noastrădemocratizare)... Era prin anii 1977-1982, cânddeseori echipa de la revista Dialog era citată și „citită”la „Europa liberă” (inclusiv câteva poeme de-alemele, „esopice”, publicate de Ioanichie Olteanu înrevista Viaa Românească).Între prietenii de atunci s-au aflat Cezar Ivănescu(ocazional, dar cu cenaclu improvizat în garsonieramea, de seara până în zori, infatigabil), IoanidRomanescu (însoit de Stelian Baboi, prozatorulșugubă, șahistul fermecător), Luca Piu, LiviuAntonesei, Dan Petrescu și Tereza Culianu, ValeriuGherghel, Liviu Cangeopol, Sorin Antohi, GeorgePruteanu, Dorin Spineanu, Nichita Danilov, ValeriuStancu.3

BUCOVINA LITERARĂinvitatul revisteiC. A. - Ai debutat editorial cu Mona-Monada, în1981, la Editura Junimea din Iași. Pe vremearespectivă eram student și îmi aduc aminte că eraientuziasmat. Ce a însemnat această carte? Cesemnificaie are monada pentru tine? Are vreolegătură cu filosofia lui Leibniz pentru care MonadaSupremă era Dumnezeu?L. V. - Convenia de atunci, la Concursul „Labi ș” ,era ca editura „Junimea” să publice volumulpremiatului (era singura casa editorială din toatăjumătatea de Moldovă!; despre R.S.S.Moldovenească nici nu se prea vorbea!). Edituraieșeană era coordonată de Mircea Radu Iacoban.S-a întâmplat ca în anul de graie 1979 sa obin șimarele premiu și premiul editurii „Junimea”.Încrezător, m-am prezentat pentru depunereavolumului de debut. Nonconformist, m-am și pus îngură cu fel de fel de oficiali („de-a hoara”, vorba luiIoanid...). Pe scurt: am fost amânat, umilit timp dedoi ani. Volumul meu a apărut, cu chiu cu vai! Dupăapariie s-a născut un mic scandal.Strecurasem în plachetă câteva texte incomode(„Încolonez străzile și le ordon sa tragă!", suna unvers), care îmi fuseseră respinse în mod repetat. În locde minus, pus în coltul paginii de redacia editurii, cuo cariocă maro, am profitat de „oboseala”redactorului-șef Corneliu Sturzu (Dumnezeu sa-lodihnească!), de neatenia redactorului VirgilCuitaru (Dumnezeu să-l odihnească!) și am pus plusunde era... minus!!!Cartea a obinut premiul Festivalului Naional„Mihai Eminescu” de la Iași (la prima ediie, în 1968,fusese laureat Cezar Ivănescu, pentru volumul dedebut „Rod”). Vă imaginai ce bucurie pe capul meu!Mă gândeam ca l-am făcut fericit pe tata!Euforia nu a durat. Premiul mi-a fost retras(Mircea Radu Iacoban poate depune mărturie, capreședinte al Asociaiei Scriitorilor de atunci). Câivaamici invidioși (nu duc lipsă nici acum!) m-audelaionat la Securitate. Îi știu (ei cred ca habar n-am!), mă rog sa fie sănătoși si înelepi... Juriul nu avrut să cedeze, să revină și să acorde alt premiu, cumcerea Autoritatea (pot mărturisi, în acest sens: Al.Andriescu, Liviu Leonte, Al. Călinescu, NicolaeTurtureanu; Mihai Drăgan a murit, Daniel Dimitriueste bolnav...).Am fost anchetat... (în ultima vreme adundocumente, ca să nu bat câmpii, să pot răspundeimundelor acuze conjuncturale, dirijate sau pur șisimplu prostești). Am fost interogat de colonelulȘtefănescu (am aflat acum câiva ani că a decedat, l-așfi solicitat martor într-un eventual proces cuCNASAS). M-a sfătuit să-mi văd de ale mele4(„Domnule Vasiliu, uitai-vă ce răutăi scriu prietenide-ai dumneavoastră, literai”!). Au fost cinci capetede acuzare, la sediul Securităii de pe strada....Triumfului!Am fost pus sa scriu, sa mă justific, sa măapăr în toate cele cinci chestiuni (inclusiv că eram îndialog cu ambasadorul Elveiei în Romania,Excelena sa Domnul Francis Pianca!)...Nu am făcut un capital simbolic din acest episod,nici atunci, nici după căderea zidului Berlinului, niciacum. Foarte puini sunt cei care știu prin ce am trecut(soia mea, Iolanda, de pildă, pe atunci studentă, saufiica Luiza, prea crudă în acele vremuri înceoșate)...Nu-mi place sa trâmbiez. Doar să mă apăr,argumentat, când sunt atacat în mod josnic.Trei dintre cei implicai în poveștile mele mi-aumărturisit, în entuziasmul de după decembrie 1990,că m-au turnat. I-am iertat și nu-i voi divulga (așa măînvăaseși Tata, când pe stradă, la promenade înBârlad, era salutat de cate un fost torionar de-allui).... Sunt detașat de chestiune. O studiez doar.Obișnuit cu ea de când eram copil și tatăl meu eraridicat de la domiciliu, uneori noaptea, în plânsetelemocnite ale mamei, în mirarea tulburata a frailor mei.În anul 1983, într-o vară-toamnă de pomină, unlot masiv de literatori ieșeni a fost percheziionat,anchetat (de la Al. Călinescu la Mihai DinuGheorghiu). În general cercul nostru de la revistaDialog, a Universităii Vechi, a fost bine scuturat,intoxicat, infiltrat și altele și altele.Mi-am văzut dosarul (în adeverina de la CNSASse spune ca a fost ars în decembrie 1989!!!; măîndoiesc!!!)... Mi l-a arătat colonelul, la masa la carestăteam, faă în faă. După care l-a așezat sub bra șim-a lăsat timp de câteva ore să meditez, singur, încamera goală, cu un bec atârnând din tavanul imaculat(nu știam cât va dura cercetarea și ce consecine vor fi,tremuram că în anii copilăriei, bântuit de fantomelecare îl înșfăcau pe tatăl meu, preotul de ară).Anul trecut a apărut o primă probă că am fostanchetat, avertizat, că aveam Dosar de UrmărireInformativă - fila document mi-a fost oferită deistoricul Dumitru Ivănescu, fost director al ArhivelorStatului-Iași, decedat în urmă cu doar câteva luni.Între timp, la Uniunea Scriitorilor, președinteleNicolae Manolescu a citit lista cu diagnosticulmembrilor Comitetului Director și a ConsiliuluiUniunii (din care fac și eu parte), urmare rezultatelorinvestigaiilor de la CNSAS... Verdict: necolaborarecu Securitatea. Și totuși, fore oculte, mercenari deieri și de astăzi continuă, fără probe, evident, săintoxice, să discrediteze. Încă avem reflexe staliniste,însă frica se cuibărește în spiritul nostru civic...Astfel că volumul Mona-Monada (care se numeainiial Șobolanul Bosch, dar nu a fost lăsat să treacă...

invitatul revisteiBUCOVINA LITERARĂBahluiul cu acest... pașaport) mi-a adus și bune și rele.Dincolo de entuziasm, de... monadologie (Dumnezeuapare în textele mele din acea perioadă cu numele...ZEENUMUD), cartea de debut m-a maturizat și maimult, cred.C. A. - Ai publicat în continuare mai multevolume de versuri, majoritatea fiind primite elogiosde critica literară. Mă refer la Mierla de la Casa Pogor,Verile dupa Conachi, Lucianograme etc.L. V. - Da, am avut șansa unor preafrumoasepagini critice, cu multe complicităi, în texte semnate(într-o ordine cronologică) de M. Niescu, EugenSimion (căruia îi datorez, de la debutul meu încoacemult mai mult decât așputea exprima aici!), MarinMincu, Nicolae Manolescu, Laureniu Ulici, IonBogdan Lefter, Mircea Mihăie ș, Daniel Dimitriu,Constantin Pricop, Val Condurache, Al.Andriescu,Constanta Buzea, Radu G. eposu,AndreiCorbea, Al. Cistelecan, Dan Cristea și foarte mulialii, din generaii diferite, în registre diferite...Complicităile (cu semnificative excepii, dar nu ledivulg acum!) s-au întâmplat și în relaia cu editorii,de i-așaminti pe Mircea Sântimbreanu și GabrielaNegreanu.Ana Blandiana, Daniel Dimitriu şiLucian Vasiliu la Zilele „ Mihai Eminescu “,Botoşani, ian.1999C. A. - Critica literară a pretins că volumele depoezie pe care le-ai publicat de-a lungul anilor pardesprinse dintr-un proiect parcă „monocord”, fărărupturi sau schimbări majore de registru, exceptândVerile după Conachi unde detectează „o mutaie și onuană binevenite”. Cum comentezi această percepie?L. V. - Nu comentez. Doar să remarc situăricritice argumentate, mai spre vremurile noastrerecente. Așnumi texte semnate de GheorgheGrigurcu, Ion Pop, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban,Margareta Curtescu, Nicolae Leahu (Universitateadin Băli, R. Moldova), Octavian Soviany, DumitruChioaru, Lucian Alexiu, Vasile Spiridon, AdrianPopescu (m-a debutat și m-a cultivat în paginilerevistei Steaua), Ana Bantos, Grigore Chiper, VladZbârciog și Arcadie Suceveanu (la Chișinău), IoanMoldovan, Andrei Moldovan, George Vulturescu,Ioana Dinulescu, Paul Aretzu, Irina Petra ș, AdinaDinioiu, Florea Miu, Liviu Grăsoiu, GabrielCoșoveanu, Horia Gârbea, Geo Vasile, AlexȘtefănescu, Bucur Demetrian, RaduAndriescu,Ovidiu Nimigean, Ioan Pintea, Constantin Trandafir,Gheorghe Mocuţa, Cristian Livescu si mulţi alţii... Lemulţumesc pentru că m-au citit şi adnotat.C. A. - „ Acum, eliberat, pot să mor liniştit, înfiecare seară” , un vers emblematic pentru poetulLucian Vasiliu, care îmi aminteşte de poeziametafizică a lui Virgil Mazilescu. Despre ce eliberareputem vorbi ?L. V. - O, sunt mai multe feluri de eliberări,liberări, deliberări. Propun o pauză... eliberatoare!C.A. - O bună parte din activitate ţi-ai desfăşurat-o la Muzeul Literaturii Române din Iași, la casa„Vasile Pogor”. Eu aici te-am cunoscut pe vremeastudenţiei… Mulţi tineri care visau să scrie literaturăse perindau pe la tine. Găseau aici o vorbă bună şideseori le săreai în ajutor. Mie, bunăoară, mi-aidactilografiat textele pe care trebuia să le citesc laCenaclul Junimea păstorit pe vremea aceea dedomnul Daniel Dimitriu.L. V. -Angajat, în anul 1980 (ce vis în acei ani, ceonoare, ce privilegiu!), prin transfer de la BibliotecaInstitutului Politehnic „Gh. Asachi”, am rămas înterenul instituţiei muzeale ieșene până astăzi (cu toateofertele de slujba în Bucureşti sau în străinătate!).Frecventez cenaclul „Junimea” de la Casa Pogoraproape de la începuturile lui (probabil ca aș fi fost cofondator,de nu m-aşfi aflat cu treburi de „satisfacerea stagiului militar obligatoriu”)... Cum m-am întorsdin armată (primăvara anului 1976), m-am și înrolatla „Junimea” în echipa domnilor Daniel Dimitriu şiConstantin Parascan. Am scris maldăre de proceseverbale(stau mărturie arhivele). Un timp am fostsecund, ba am coordonat și un mic cenacluduminical, în chilia mea de muzeograf. Am încercatsă cultiv tineri insurgeni. Parte dintre ei s-au dus la5

BUCOVINA LITERARĂinvitatul revisteiDomnul (Irina Andone, Horaiu Ioan Lascu, FlorinZamfirescu, CătălinAnuţa)! Odinioară, m-au ajutat şipe mine, mulţi generoși, precum Ştefan Oprea, GeoDumitrescu, Paul Miron (cărturarul de laUniversitatea din Freibug)...C. A. - Ai fost director al Muzeului LiteraturiiRomâne din Iaşi mai bine de un deceniu. Ce aînsemnat pentru tine această perioadă destul detulbure?L. V. - Am fost ales director al ComplexuluiMuzeistic (aşa se numea atunci) la începutul anului1990, prin vot secret, în competiţie cu vreo şaptepropuşi. Aveam... 35 de ani (naiv, dar entuziast,neopaşoptist!)... Au insistat veterani ai muzeografieisă accept conducerea ... în acea perioada, MihaiUrsachi devenea director al Teatrului Naţional,Alexandru Zub director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Maria Carpov accepta diriguireaInspectoratului pentru cultură, se înfiinţau centreleculturale francez, german, britanic s.a.Complexul de muzee (un fel de Combinat deUtilaj Greu, cultural, dificil de coordonat), mamutulpatrimonial număra vreo 20 de obiective (filiale) în Iaşişi în tot judeţul, cu valori inestimabile. Te apuca fricanumai la gândul gestiunii uriaşe (de la valorilecivilizaţiei Cucuteni pana la ceasul de aur, unicat, al luiMihai Eminescu!). Personalul era puţin (fuseseră fel defel de reduceri în ultimii ani, nu se mai restauraserămonumente, frigul pătrunsese în oasele angajaţilor,ideologizarea excesiva enervase lumea, salariile eraunecorespunzătoare ş.a.).Aveam sediul în uriaşul Palat al Culturii. Biroulnou mă copleşea. Eu eram obişnuit cu o chilie asceticlivrescă...Amşi transmis că după un an mă voi retragedin Palat înapoi la... literatură! Am gestionat, cum amputut, problemele, mari, ale complexului cultural. Întoamnă, ministrul Andrei Pleşu, inspirat, reformator,a dat dezlegare pentru autonomizarea unor secţiunimuzeale din reţeaua de muzee din toată ţara.M-am întors la sediul junimist de la Casa Pogorîn toamna 1990, după aproape un an de „guvernare” amuzeelor de arta, de istorie, de etnografie, alaboratoarelor de restaurare etc. Am autonomizatgrupat, legal, cele 10 muzee literare (care s-auconstituit în instituţia numită Muzeul LiteraturiiRomâne Iaşi). Astfel, au fost create două mariinstituţii muzeale, pentru o mai bună coordonare,administrare, promovare.Am fost ales a doua oară director. Mă gândeam sămă retrag la ale mele, după 1-2 ani de administraţieliterară...Am pornit un program amplu de restaurare amonumentelor (la Mirceşti, pe malul Siretului - casaV. Alecsandri; la Trifeşti, pe malul Prutului - casa C.6Negruzzi; la Iaşi - sediul de la „Junimea” lui Pogor,tatăl şi fiul...). Am reuşit, cu eforturi, să preluăm şicasa junimistului Nicolae Gane (prozator, prefect,primar, parlamentar, academician )... încât salba demuzee literare a crescut la 12.Vorbească cei îndreptăţiţi despre ce am realizatsau nu, timp de patru mandate (1990-2007). Mi-amanunţat retragerea odată cu finalizarea lucraţilorample de la casele Pogor, odată cu intrarea Românieiîn structuri europene... Ca și Eminescu, sunt adeptulStatelor Unite Europene.Un mare regret al acestei perioade este faptul cămereu îngrijorata mea mamă a murit, fără să vadă cuochii ei finalizarea restaurărilor de la casele„Junimii”.C. A. – În 1990 ai iniţiat reapariţia revistei Dacialiterară, seria postkogălniceanu, revistă de tradiţie înrevuistica românească. Trecuseră 150 de ani de lainterzicerea ei… În prezent eşti redactor-şef al acesteireviste. Există puncte de continuitate între cele douăserii?L. V. - Împreună cu Daniel Dimitriu şi ValCondurache, prestigioşi critici literari, am conceputun „Cuvânt înainte” la seria noua (nr.1, toamna anului1990). Citez: „...E mai uşor să inventezi o revistădecât să pleci, după un secol şi jumătate, de laprogramul care a stat la baza literaturii noastremoderne. Ideea care ne călăuzeşte nu este imitaţia.Noi nu refacem Dacia literară, ci, în prelungireaprogramului ei, ne întoarcem la sursele spirituluicritic. Profitând de deschiderea care ni se oferă,încercăm să revenim în Europa. Unii vor spune ca nuam părăsit-o niciodată. Într-adevăr, prin câteva dincărţile noastre, noi am rămas europeni. Conştiinţanoastră intelectuală a fost, însă, mutilată...”C. A. - Ai beneficiat de o bursă externă larecomandarea lui Andrei Pleşu, ministrul culturii dinacea vreme. În ce a constat aceasta?L. V. – Am fost selectaţi 10 tineri din toată ţara.Între ei, din partea moldavă, regizorul AlexandruDabija şi poetul Daniel Corbu (pe atunci lucra laDirecţia pentru cultură de la Piatra Neamţ). Urmamunor alte echipe de tineri din Polonia, Cehia,Ungaria... Am făcut toţi şi fiecare în parte o figurăfrumoasă, i-am uimit pe profesorii noştri belgieni,prin cunoştinţele noastre culturale și prin solidaritateanoastră colocvială, ludică.Am avut parte de cursuri intensive demanagement european, de vizite în instituţii politice,culturale, de înaltă ţinută, de o zi dedicata Târgului decărţi de la Bruxelles (revenit în Iaşi, am pornit Târgul

invitatul revisteiBUCOVINA LITERARĂLibrex, astăzi a ajuns la ediţia XX).Au fost săptămâniuluitoare pentru noi, esticii debusolaţi. Am plecat depe aeroport cu lacrimi în ochi, belgieni magiştrişiromâni discipoli, împrieteniţi cum nu vă imaginaţi...Redescopeream europenitatea străbunilor noştri.C. A. - Nu putem evita o întrebare ceva maispinoasă. Nici n-avem interesul s-o evităm, spun eu.Ai fost acuzat de colaborare cu Securitatea, altfel spuscă ai fi fost informator. S-a scris în presă că dosarul tăuar fi fost ars în 22 decembrie 1989. Despre ce-i vorba?Ai posibilitatea de a-ţi spune răspicat punctul devedere. S-a clarificat probabil situaţia…L. V. - Nici o întrebare nu este spinoasă(„problema spinoasa a nopţilor”, ar spune poetul GeoDumitrescu). Sunt un om al dialogului, am fostcrescut în acest spirit, am fost redactor al revisteistudenţeşti Dialog... Sunt un cititor statornic alDialogurilor lui Platon (Socrate).Voi finaliza, probabil, o carte pe această temă.Adun documente, probe, idei. Vreau să (mă) lămurescmai bine, prin ce am trecut, eu, familia, comunitatea.Rog, pentru detalii, analiză, diagnostic a se vedeape Internet răspunsul oficial al CNSAS (unde existacâteva semne de întrebare, pentru care am cerutprecizări: sunt în aşteptare). Verdictul instituţieiabilitate este clar: „Nu i se poate atribui calitatea delucrător/ colaborator al Securităţii”. în rest, suntspeculaţii, intoxicări, discreditări.Recomand, de asemenea, pentru lămuriridocumente:- Cartea alba a Securităţii;- interviul pe care l-am dat revistei Convorbiriliterare (nr.1, ianuarie 2004):- presa cotidiană ieşeană de joi, 5 noiembrie2009, relative la conferinţa de presă pe care amorganizat-o pe tema Adeverinţei de necolaborare șiunor imprecizii documentare CNSAS (Evenimentul,Ziarul de Iaşi, Flacăra Iaşului, 24 ore etc.);- interviul acordat revistei Contrafort (Chişinău),nr.11-12 (nov.-dec.) 2010.Menţionez doar un fragment din întâmpinarea pecare am scris-o pentru CNSAS, luni, 2 nov. 2009:„ Din păcate, formulările confuze din „Adeverinţa denecolaborare” au dat naştere unor interpretăritendenţioase, chiar calomnioase. Pe cest fond solicitCNSAS precizări documentare ferme si clare. Rog ami se transmite aceste informaţii în cel mai scurt timp,pentru a fi în măsură să mă adresez instanţei, pentru alimpezi adevărul în acest caz”.De atunci şi până astăzi nu am primit nici o vestede la instituţia amintită. Între timp am aflat că a muritnu numai colonelul Ştefănescu, cel care m-a anchetatîn anul 1983, ci şi căpitanul Negru, cel care a încercatsă mă racoleze, în 1987 (acum îmi dau seama, lamaturitate, după ce am adunat ceva documenterelevante: era încercarea tinerei securităţireformatoare de a căuta aliaţi pentru răsturnarearegimului Ceauşescu...).Susţin în continuare lucruri „periculoase” şi măaştept la un nou val de insulte, calomnii, discreditări!Răspicat: cred că dosarul meu de urmărire există,din 1983 încoace - l-am văzut cu ochii mei, graţiecolonelului Ștefănescu (cel puţin o copie; mă îndoiescca ar fi fost ars pe 22 decembrie - eu eram atunci unretras muzeograf şi literat). Vor trece anii şi va apăreabuclucaşul şi controversatul meu dosar. Sau dosare ?!Probabil acolo sunt nume importate de astăzi, care nutrebuie tulburate.... Eu însumi deranjez în continuare,de aceea se încearcă discreditarea. Mercenari sunt petoate drumurile...C. A. - A existat un proiect al primăriei Iaşi -„Poezie în tramvai”. (Nu era nici o noutate, văzusemaşa ceva în Olanda, prin 1998, însă proiectele lor eraumult mai vechi.) Tu erai prezent pe afiş cu poemul„Continuitate” ;„Vasile Alecsandri citeşte poezii/ deCostache Conachi./ Mihai Eminescu citeşte poezii/de Vasile Alecsandri./ Lucian Blaga citeşte poezii/ deMihai Eminescu./ Cezar Ivănescu citeşte poezii/ deLucian Blaga./ Lucian Vasiliu citeşte poezii/ de CezarIvănescu/ De Lucian Vasiliu/ cine citeşte poezii?”Poate dai acum şi răspunsul. Şi legat de aceasta, teîntreb dacă în zilele astea se mai citeşte poezie ?L. V. - Proiectul a fost pornit de filiala Iaşi a USR,prin Cassian Maria Spiridon şi echipa din ComitetulAsociaţiei Scriitoriceşti.Este adevărat, se ascultă mai mult manele decâtBach!Este adevărat, tropăim mai mult pe ritmuri exotice,decât ne lăsam în voia legănării sonorităţ ilor noastretradiţionale!Este adevărat, construim case cu turnuleţ e şi nudiscrete şi trainice bojdeuci a la Ion Creangă!Este adevărat, ne îmbătam cu filme comerciale şinu cu pelicule realizate de mari regizori...Şi totuşi, se citeşteşi se scrie poezie de calitate.Există o elită a lumii, care nu va dispărea niciodată. Oelită creatoare, o elită cititoare... Ne convinge şiversul lui Ioanid Romanescu:„Al dracului am fost în toate,greşind fundamental de-atâtea ori!Şi totuşi, printre fericiţi mă număr,Trăiască Poezia şi Marii Visători!”C.A. -Ai un crez artistic? La ce se referă el?L. V. - Cred în Dumnezeu, cred în Adevăr, Bine,Frumos...7

BUCOVINA LITERARĂinvitatul revisteiBoboteazăÎn pântece asemănătoare,în ani diferiţis-au născut– în aceeaşi zi cu mine –Iuliu Maniu, Elvis Presley, Adrian Mutu...La seara unchiului Ion,de Sfântul Ioan,mama Elisabetaa dansat cu mine în pântecepână s-a auzitexplozia unor proiectileabandonate de soldaiîn marginea satuluiPărinţii mei ar fi doritsă mă înregistreze în actela Primăriecu numele Ion,dar deja în numeroasa noastră familieexistau mai mulţi cu acest nume,inclusiv fratele meu mai mareAstfel m-am născut Luciana doua zi după Bobotează(Nicolae Labiş mai avea de trăitdoi ani până la fatalul accident de tramvai)La minus 24 de grade,într-o iarnă sovietizatăpe când harta României părea un gheţarMeteorologie bacovianăSuntem în ianuarie.Urmează februarie?Am sentimentulcă vine tot ianuarieDar dacă lui ianuarieîi urmeazădecembrie?8PoemeTe uităşi uităcum ningedecembrieîn martie...Un fel de fabulăPe când eram o creangă de vâscla icoana bunicii de la ţară,veniră trântori de la estşi invadarăprisacaAstfelfamiliaîşi puse mascăprisăcăreascăşi începu să afumegloata invadatoareDe atunci,Regina albinelor,- matca princiară -scrie, în stupnesfârşitul papirusal neamului nostrueuropeano-hindusNew York în oglindăPreotului Theodor DamianAn de anîngerul pogoară în livada natală –psalmodiazănevăzut,în grai ocultci noi,în mută rugăciunevisămfregatespreDeclaraţie de averealtmâineBasca mi-a fost dăruităîn copilăriede chiar prozatorul John SteinbeckMama Elisabeta cu cei trei fii: Ion,Lucian, Aurel (în braţele materne).Comuna Puieşti – Bârlad, anul 1957.

invitatul revisteiBUCOVINA LITERARĂŞepcile proletarilor din familia meastau aliniate la vedere,cu vizibile pete de sângedin conflicte de stradăPălăria de paie (de apicultora tatălui meu, preotul interbelic Ştefan)a fost cumpărată la Cernăuţi,în vremea studenţiei entuziasteCasca de soldat a buniculuia fost salvată în timpul unui asaltpe malul Nistruluila SorocaBeretele, tichiile, chipiurile,turbanele, ilindrurile, mitreleau fost achiziţionate cu diferite ocazii(talcioc, târg, bazar)Coiful de carton este din perioadaîn care jucam rolul lui Don Quijotepentru fiul CezarCaftanul l-am primit premiu literar la Tecuci;este replică a celui purtat de poetul logofătCostache Conachipe când se pregătea să candideze la tronulMoldoveiCăciuliţa de noapte a aparţinut unei mătuşicare citea seară de seară literatură rusăBoneta este suvenir de la medicul scriitor VasileVoiculescu, din vremea când slujeala Spitalul Municipal BârladFesul lui nenea Iancu – I.L. Caragialea fost achiziţionat la o licitaţie publicădupă căderea zidului la Berlin. Nu posed decâto replică fotograficăJobenul mi-a fost înmânat de Matei Vişniecla plecarea lui definitivă din ţară(locuia la subsol, pe strada Galaţi,iar la vamăabia a reuşit să treacă desaga cu piese de teatru)Ar mai fi multe lucruri de menţionatprivitoare la această colecţie de muzeografde primăvarăvarătoamnăiarnă,(de pildă cuşma lui Moş Nichifor Coţcariul,purtată un timp şi de bucovineanul Luca Piţu)Dar mă opresc aici cu declaraţia meade hidalgo cu capul în nori.Mă aştept oricând la percheziţiiIolanda şi Lucian Vasiliu, toamna anului 1999.Foto: Constantin-Liviu RusuAfga(nistan) şi omegaAstfel trec zilele noastre de Capricornpus la îndoială de Balanţă,astfel bunul Dumnezeuse bucurăcând fac pârtieîntre Muzeu şi vizitatorii din Transnistriacu lopata metafizică a poetului Dan LaurenţiuPrinurmareaşadarcarevasăzicădeciînconsecinţăDe la L la V(de la Luiza la Varşovia?)de la l de mână la V de tiparde la Luciditate la Vraiştetrec zilele noastreca un soldat NATO în Afganistanpe sub Arcul de Triumf al curcubeuluiMihai Ursachi, Cezar Ivănescu şi Lucian Vasiliu,colocviali, la Clubul de la Casa „Pogor-tatăl“. Iaşi,martie 19999

BUCOVINA LITERARĂjurnal comentat10Scriitorul din arănu mai e oconștiină publicăLiviu IoanSTOICIURămân în plasa titlului rubricii: „Jurnalcomentat”. În ziua când scriu aici, 19 ianuarie 2012,România e cuprinsă de febra protestelor în stradăîmpotriva actualei puteri ( împotriva măsurilor deausteritate eșuate, care au scăzut inadmisibil nivelulde trai, fără sperană de îndreptare a situaiei petermen scurt , totuși) , proteste antisistem și anti-clasapolitică în general, dar și cu adresă precisă, înparticular, anti-Guvernul Boc și anti-președinteleBăsescu (nemulumiii manifestă din 13 ianuarie înfiecare zi, în întreaga ară, pe frig și zăpadă; suntem îna șaptea zi de protest, azi au ieșit în stradă săprotesteze și simpatizani sau membri de partid dinopoziie; în condiiile în care opoziia e blocată înParlament, existând o majoritate care-și trece legileausterităii prin asumare guvernamentală, fărădezbateri). Pornite spontan în marile orașe de ceiafectai de austeritate, la proteste s-au alăturat întretimp și reprezentani ai societăii civileinstituionalizate. Vrând-nevrând, aceste manifestaiiamintesc și de revolta muncitorilor din 15 noiembrie1987 – pe alt palier al istoriei, sub un regim totalitar.Nu se pot face comparaii? Dar la mijloc e vorba deaceeași acumulare necontrolată a nemulumirilor.Azi, după 22 de ani de „ libertate” suntem departe depromisiunile democraiei de tip occidental. E chiarinadmisibil că românii sunt în continuare pușidepoliticieni să se sacrifice nedemn pe altarul viitoruluiluminos. Viitor care la români nu poate fi altfelconstruit decât prin suferine și sărăcie.Curios, deși suntem într-un stat de drept (fărăfrica de represalii dacă apelezi la libertatea deexpresie), scriitorii români stau departe de protestelede stradă de azi. Care e explicaia? De ce scriitorulromân crede că n-are obligaii faă de societatea încare trăiește, și nu reacionează la provocările vremii?Turnul de fildeș ine departe scriitorul român? Unadin cauzele marginalizării publice a scriitorului, e șiaceasta: că scriitorul român nu vine pe baricadeledeschise de populaia nemulumită. E consternant sădescoperi azi că nici pe blogurile personale scriitoriinu au o atitudine faă de proteste, nu numai înrevistele săptămânale literare. Scriitorii doar strâmbădin nas, treaba lor e să scrie abstraciuni, ficiune,realitatea îi lasă rece… Lașitate? Atenie, uitasem. Pe8 ianuarie 1988 (ai reinut, 1988) mi-am notat înjurnal: „ De la Europa liberă aflu că 50 de scriitoriemigrai români au semnat un protest împotriva luiNicolae Ceaușescu și a clicii lui dictatoriale, înfavoarea eliberării imediate a brașovenilor arestaila 15 noiembrie 1987, în lista scriitorilor auzind descriitori de care nici nu știam că trăiesc în emigraie:Sonia Larian, Marcel Pop Corni ș, Damian Necula…Iată și numele altor semnatari, atrăgând astfelatenia asupra emigraiei literare românești (o partea emigraiei, cei în care ar trebui să avem încredere):Nicola Balotă, Andrei Brezianu, Matei Călinescu,Mioara Cremene, Dan Cristea, Dan Culcer și MariaMailat, Rodica Iulian, Bujor Nedelcovici, MarianaȘora, Dorin Tudoran, Mihai Ursachi, Matei Vișniec,Lucian Raicu, Paul Goma, Alexandra Târziu, Al.Papilian, Ioana Orlea, Ion Negoiescu, saucolaboratori ai Europei Libere: Virgil Ierunca,Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, VasileMănuceanu, Victor Stoichiă, Ion Vianu, VintilăHoria, Al.Ciorănescu, Pavel Chihaia. Sau VirgilTănase… Cât creier cultural românesc pierdut” …Aceasta e consemnarea făcută, repet, pe 8 ianuarie1988. Scriitorii români din emigraie au reacionat larevolta muncitorilor de la Brașov! Dar scriitorii dinară, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, cereacie au avut atunci în legătură cu arestareamuncitorilor răsculai la Brașov? Vă amintii de vreunprotest al vreunul scriitor din ară, cu funcii la USR,redactor-șef al vreunei reviste literare sau șef de filialăsau de cenaclu al USR? Fiindcă numai un protest allor ar fi contat.Ai auzit de vreun membru al USR caresă fi reacionat măcar la Brașov? Eu n-am auzit…Așastând lucrurile, de ce mă mir azi că scriitorul românstă cu capul la cutie când aude de protestele de stradă,viteaz nevoie mare. Nu observai? Scriitorul românrezistă și azi prin cultură! O rezistenă estetică, maiîncape vorbă? Să nu-i vorbești scriitorului de azi deconștiină! Surprinzător la culme pentru mine e cănici tinerii scriitori nu ies din apatie – probleme lor esă aibă ce bea și ce fuma iarbă! Ne mai mirăm că numai avem cititori, că literatura română s-a prăbușit înhău, nu mai interesează pe nimeni? Nu e așa căinclusiv cel ce mă citește acum e revoltat că pun așaproblema? N-are scriitorul român nici o obligaie faăde nimeni? Dacă n-are, își merită soarta, să nu maiînsemne nimic pentru nimeni. Așteptămși azi osolidarizare cu protestatarii din România din parteascriitorilor emigrai…

BUCOVINA LITERARĂaforismeAventura edornică de sineGheorgheGRIGURCUAventura e dornică de sine, ca orice beţie. Desine şi nu de Lume (de întreg).XBate cîmpii graţiei cu nervozitatea călcîielorsale fragede.XSociabilitatea egoistului vanitos, care îşi cautăînfrigurat imaginea în ochii semenilor.XO îngîmfare nesigură pe sine, care încearcă acapta recunoaşterea prin orice mijloace, fie şi prinservilism.XAtît de epuizat, încît plînge cu lacrimi decerneală.X„Lumea întreagă, susţine Wallace Stevens, sepretează mai puţin la metaforă decît o ceaşcă deceai”. Ceea ce înseamnă că poezia profită de lipsade omogenitate a Lumii.XŞablonul acestei dureri din care tragiexemplare tot mai şterse.XO neplăcere debilă, sortită pierii cu care,oricum, n-ai ce face.X„ Un bun profesor are această grijă statornică: îiînvaţă pe discipoli să se lipsească de el” (AndréGide).Altruism sau cinism?X„ Despre morţi numai bine” e un dicton cinic,căci binele convenţional reprezintă în realitateanihilarea conceptului de bine, scufundarea lui învirtualitatea răului.XUn nătărău instruit, care nu ştie ce nu se poateşti, informîndu-se în continuare cu o beţie aprolixităţii care e unica lui scuză.XLăcomia sărăciei parvenitee neîntrecută.XA pătrunde viaţa înseamnă a percepedramatismul său paradoxal, adică definitivulprovizoratului.XE mai greu să renunţi la ceva tangibil, binedelimitat, prozaic, decît la ceva cunoscut în modvag, mai general, dar mai plin de făgăduinţe. Deunde se vede cît de derizorie poate fi, în fondul său,renunţarea.XSfîrşeşti printr-o atît de rea conştiinţă, încît ţise pare că tu eşti Celălalt.XSunt oameni care tac în afară şi oameni caretac în ei înşişi.XContemplaţia ca o seducţie misterioasă alucrurilor ce te caută în orele de pace matinală,apropiindu-se de tine într-o ritualitate uşor calină.XCele mai incontestabile calităţi pe care leposezi nu au, poate, alt rol decît cel de a-ţi evidenţiadefectele. Cu cît le cultivi mai mult, cu atîtcontrastul va fi mai izbitor.X„ Ceea ce durează cel mai mult, afirmă Cioran,este revolta, cea mai vie dintre reacţiile noastre”.Dimpotrivă, pentru că e atît de vie, durează puţin.Din fericire!XNu gustă cu adevărat viaţa cel ce n-are înrăstimpuri simţămîntul că adevărata sa viaţă încăn-a început.XE foarte interesat de propria lui pasivitate,cuprins de cîmpul ei ca de un principiu activ.XPatenta geniului, care cade cu timpul (uneorisurprinzător de repede) în mîinile unor meşteşugarimodeşti şi chiar în mîinile impostorilor,dezvăluindu-şi astfel vulnerabilitatea, tainiculcompromis cu contingentul, inevitabila cădere înrelativ.XFragmente care se pot dezinteresa cu graţiede întreg, deoarece îi poartă misterul.11

BUCOVINA LITERARĂun bucovinean la Paris12Exilul caaventură culturalăMateiVIŞNIEC(n ote şi frînturi)În 2007 s-au împlinit 50 de ani de cînd piesaCîntăreaţa cheală de Eugen Ionescu este jucată fărăîntrerupere la Théâtre de la Huchette,în cartierul latindin inima Parisului. Ea a fost de fapt creată pe 16 mai1950 de Nicolas Bataille, şi reluată apoi în 1957 cu unelan care nu s-a mai stins niciodată. Un adevăratfenomen cultural, o performanţă demnă de Cartearecordurilor, un fapt unic în istoria teatrului. Acestspectacol a intrat de mult şi în circuitul turistic alParisului. Nu sunt puţini cei care vin în OraşulLuminilor cu o listă de cinci sau şase priorităţi: săvadă Turnul Eiffel, să viziteze Luvrul, să se plimbe pecheiurile Senei unde „buchiniştii” îşi înşiră tarabelecu cărţi mai noi sau mai vechi, să savureze parfumulunui cartier precum Montmartre unde memoriapictorilor impresionişti este încă vie, şi să asiste la oreprezentaţie cu Cîntăreaţa cheală la TeatrulHuchette.În ce mă priveşte, în septembrie 1987, cînd amajuns la Paris, piesa lui Ionescu a fost primul punct pelista „urgenţelor". Cum am pus piciorul în capitalaFranţei, imediat ce mi-am depus valiza la un prieten şim-am dus glonţ la Théâtre de la Huchette.Mărturisesc că iniţial am avut un şoc. În primul rîndpentru că veneam dintr-o ţară unde nu existau „teatrede buzunar”. În mintea mea un teatru, pentru a-şimerita acest nume, trebuia să fie măcar o hardughiemare de trei sute sau patru sute de locuri cum eraucasele de cultură în provincie. Iar la Bucureştifusesem obişnuit cu dimensiunile teatrelorsubvenţionate de stat şi controlate tot de el (pînă şiTeatrul Mic, la Bucureşti, era unul… mare), în timp cepeisajul teatrelor experimentale îmi era totalnecunoscut, cu excepţia unei săli extrem de originalecum era Teatrul Podul de la Casa Studenţilor.Intrînd deci în sala mică de 80 de locuri aTeatrului Huchette, direct din stradă, am avut ostrîngere de inimă. Mi se părea pur şi simplu unsacrilegiu ca acest loc legendar să fie atît de îngust, atîtde înghesuit între două restaurante greceşti, într-uncartier în care mirosea a chebab şi în care lumea vineîn special să flaneze pe străduţele înguste în căutareaunui loc în care să-şi petreacă seara, îmbuibîndu-se cuinfinitele oferte ale patrimoniul culinar universal. Inmintea mea Teatrul Huchette ar fi trebuit să troneze peun piedestal, ca un templu grec, cu o vastă esplanadăîn faţă, cel puţin la fel de mare precum cea de la NotreDame.N-a fost să fie aşa însă, şi mi-a trebuit ceva timppînă să gust farmecul acestor teatre de buzunar atît denumeroase la Paris, şi care, uneori, ca să poatăsupravieţui, programează cîte trei spectacole pe seară.Cei care au cunoscut însă cartierul latin cu 50 de ani înurmă se plîng că farmecul acestuia a dispărut încetulcu încetul. La ora la care Ionescu venea cu „antipiesa”sa ca să tulbure toate convenţiile teatrale,cartierul latin era încă un teritoriu al avangardei, alcăutărilor artistice de tot felul şi un loc de întîlnire alnonconformiştilor. Între timp turismul a devenit unfenomen de masă, chiriile în cartier au devenit extremde scumpe, toate spaţiile sunt vînate de patronii derestaurante şi de alţi comercianţi care se adapteazăgustului mulţimii. In toată această nebunie turistică şicomercială s-ar spune că un singur loc din cartier arezistat şi nu s-a schimbat: Teatrul Huchette. Senzaţiacă acest teatru reprezintă o formă de rezistenţăculturală într-o lume care-şi uită valorile îmi estereconfirmată de fiecare dată cînd trec prin cartier. Întimp ce întreaga zonă, la doi paşi de Notre-Dame, estescena unei teribile ofensive a restaurantelor asiatice şiîn special japoneze (dar ţinute de chinezi), în timp cemodele trec şi lumea se globalizează, TeatrulHuchette continuă să prezinte, seară de seară, de cincidecenii, o piesă calificată de nişte critici grăbiţi dreptabsurdă.Ciudaţi şi aceşti creatori de etichete, căroralumea li se pare normală iar teatrul lui Ionescu li separe absurd. Ironia suplimentară a sorţii este însăfaptul că piesa lui Ionescu se joacă într-unul dinlocurile cele mai cosmopolite de pe glob şi cele maicaricaturale din punct de vedere lingvistic. Ionescumărturiseşte că a scris piesa inspirat de metodaAssimil de învăţare a limbii engleze, şi că iniţial eaurma să se numească Engleza fără efort. Ori, aceastăEngleză fără efort devenită Cîntăreaţa cheală răsunăîn fiecare seară într-un cartier unde se pronunţă celemai multe fraze într-o engleză aproximativă…Efortul de a se exprima al persoanjelor lui Ionescupoate fi regăsit în zeci de variante pe străduţele dinjurul Teatrului Huchette, acolo unde străini din lumeaîntreagă încearcă să converseze într-o englezăsacadată şi aproximativă cu chelnerii şi vînzătorii dincartier.Revăzînd spectacolul prin 2007, m-a frapat, ca şiîn urmă cu 20 de ani, prospeţimea textului ionescian,într-un contrast consternant cu montarea lui NicolasBataille care a devenit o experienţă muzeistică. Ieşindde la spectacol m-am întrebat (şi poate că acest lucru a

unbucovineanla ParisBUCOVINA LITERARĂvrut să ne întrebe şi Eugen Ionescu) cum e posibil caschimbările pe care lumea le trăieşte în ritm alert să nedea impresia că aceasta evoluează, în timp ceoamenii, prin comportamentul lor, să nedea impresiacă regresează? Poate că aceasta este marea întrebarepe care ne-a transmis-o Ionescu şi noi, în loc sărăspundem la ea, i-am calificat şi întrebarea şi teatrulsău drept absurde.***Vizitez, împreună cu un prieten venit din România,cimitirul Montparnasse. Este o zi de toamnă blîndă şicimitirul pare un muzeu în aer liber. Majoritatea celorcare se plimbă prin acest celebru loc de veci nu suntrude ale decedaţilor , ci vizitatori sau turişti dornici săfacă un pelerinaj la diverse morminte celebre. De altfel,îi ghiceşti imediat pe aceşti turişti culturalicomemorativi: toţi s-au „înarmat” cu un plan alcimitirului distribuit gratuit la intrare. Iar cei care n-autrecut pe la intrarea principală , examinează cu atenţienumeroasele panouri plantate în cimitir cuamplasamentele „celor mai vizitate morminte”. Numedin toate ţările şi de toate originile sunt gravate pepietrele funerare, cimitirul este de fapt o metaforă afascinaţiei pe care a exercitat-o Parisul asupra lumii. Ocapitală a artelor nu putea decît să atragă artişti din toatălumea, artişti care, din cînd în cînd, mai şi mureau laParis.Unii îl caută pe Samuel Beckett, alţii îl caută peBeaudelaire, alţii pe Jean Paul Sartre şi pe Simone deBeauvoir, alţii pe Guy de Maupassant… Probabil căargentinienii îl caută pe romancierul Julio Cortazar,lituanienii pe pictorul Chiaïm Soutine, ruşii pesculptorul Osip Zadkine… Unii dintre aceşti artişti autrăit de altfel chiar în cartierul Montparnasse şi aufrecventat cu asiduitate cafenelele care se află la doarcîteva sute de metri de mormintele lor, cum ar fi LaRotonde sau La Coupole…Românii, cînd vin la cimitirul Montparnasse îicaută pe Tristan Tzara, pe Constantin Brâncuşi, peEmil Cioran şi pe Eugène Ionesco. Patru nume carereprezintă enorm pentru noi, e ca şi cum ne-arjustifica trecerea prin univers. Ce anume i-a făcut pecei patru să fie înmormîntaţi în acelaşi cimitir? Cineştie, poate întîmplarea, sau poate că există o doamnăcare se numeşte Istoria Artei şi care se mai joacă dincînd în cînd cu repartiţia copiilor ei în locurile deveci… Un lucru este sigur însă: cu excepţia Franţei,nici o altă ţară nu este reprezentată mai bine decîtRomânia prin artiştii ei în acest cimitir.Mă plimb cu prietenul meu pe aleile cimitirului şiconstatăm că nu suntem singurii români care au trecutîn ziua aceea pe acolo. Nu ştiu din ce motive, unii trecşi depun monezi româneşti pe respectivele patrumorminte. Pe mormîntul lui Cioran descoperim că afost lăsată chiar şi o carte de vizită… Cineva, dinBucureşti, a ţinut să se ştie că a trecut pe acolo şi că îiadmiră profund opera filozofului născut la Răşinari şimort la Paris.Ce nu fac însă turiştii căutători de morminte cunume sonore! Unii se fotografiază alături de tot felulde morminte, în funcţie de afinităţi culturale şi gusturisepulcrale. Pe mormîntul lui Sartre şi al lui Simone deBeauvoir descopăr că au fost aşezate mai multescrisori. De ce nu, în definitiv, marii scriitori suntfăcuţi să înţeleagă sufletul uman şi după moarte. Cuhărţile în mînă, scufundaţi în descifrarea lor, mulţivizitatori pierduţi printre morminte îmi dau o senzaţiestranie, e ca şi cum ar răscoli prin cimitir. Întîlnescînsă şi oameni din cartier care au venit pur şi simplu săse plimbe puţin în acest spaţiu care seamănă şi cu unparc. Cimitirul Montparnasse este şi un fel de oază delinişte, plină cu arbori, în mijlocul unui cartier extremde animat.El este în acelaşi timp şi un fel de expoziţie desculpturi în aer liber, pentru că unele morminte suntadevărate opere de artă. Printre ele, undeva într-uncolţ al cimitirului, se află şi Sărutul lui Brâncuşi. Cumde a ajuns celebra sa sculptură (de fapt una dinvariantele ei) să devină monument funerar? Mister.Am găsit totuşi unele vagi explicaţii: s-ar părea căBrâncuşi a realizat această "comandă" prin 1910,imediat după venirea sa la Paris şi că acest Sărut înpiatră ar fi fost una dintre primele sale sculpuri făcuteîn Oraşul Luminilor. În orice caz, cei care îl descoperăîn acest cimitir rămîn uluiţi de frumuseţea, forţa,discreţia şi simplitatea sa. Citesc şi numele celeipentru care a fost făcută: o misterioasă femeie penume T. Raşevskaia care a murit tînără, probabil deorigine rusă, numele ei este de altfel scris cu caracterechirilice. Niciodată nu mi-am imaginat că acest Sărutîncremenit în piatră poate fi şi unul al morţii… Atrebuit să trec prin Cimitirul Montparnasse ca să-lînţeleg mai bine pe Brâncuşi. Două camere de luatvederi îi păzesc sculptura zi şi noapte… Eu îmi permittotuşi să o ating, să-mi pun palmele pe ea: CimitirulMontparnasse rămîne pentru mine locul unde potmîngîia pe furiş o sculptură de Brâncuşi.13

BUCOVINA LITERARĂcronica literară14„ Stalin, cu sapa-nainte/Vesel renaşte printremorminte”IoanHOLBANPortocale şi cascadori (1978), Grădinasuspendată (1981), Vînzătorul de aripi (1982), Orapăianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985),Portrete în mişcare (1986), Umbra penei de gîscă(1991), apoi, Cuptorul cu microunde (1995), Uscătoriade partid (1997), Aventuri în anticameră(2001), Ce dracu se-ntîmplă cu trenul ăsta? (2004),Povestirile mamei bătrîne (2006) şi Stalin, cu sapanainte!(2009) sînt cărţile unui prozator care, prinvîrstă şi manieră de abordare a cîmpului epic, pare ase asocia promoţiei '70, în vreme ce mijloacele deexpresie şi redescoperirea cotidianului, cu tipurilesale reprezentative, îl apropie de scrisul generaţiei'80; în fapt, Radu Ţuculescu este un „lup singuratic”,iar ceea ce uneşte aceste cărţi, peste timp şi dincolo deorizonturile estetice diferite, este proiectul de areproduce "cît mai fidel cu putinţă" (sunt cuvinteleprozatorului însuşi) realitatea explorată; ceea ce ledesparte sunt atitudinea şi starea naratorului:unuldetaşat, celălalt neliniştit, aproape exasperat, primulexact în incizia ironică şi spumos în umor, al doilea,liric, nemulţumit, umplînd colile albe - cummărturiseşte într-o semnificativă proză din finalulvolumului Portrete în mişcare - "cu înverşunare,scrîşnind din dinţi, mormăind nemulţumit,transpirînd în căuşul palmelor". Altfel, miza esteaceeaşi, cum acelaşi este şi jocul aparenţelor cuesenţele realului investigat: „Eu nu fac altceva decîtpun semne de întrebare. Strădaniile mele sunt pentru ale găsi exact locul şi timpul cînd trebuie puse.Răspunsuri vor da alţii. Dacă nu azi, poate mîine...”.În Stalin, cu sapa-nainte!, întrebările sunt puse decopilul şi, apoi, adolescentulAdrian Loga, în trecut, îndeceniile şase şi şapte ale unei epoci problematice, iarrăspunsurile sînt aproximate, azi pentru ieri, de artistul(violonist şi scriitor) care nu lasă vreo fantă deschisănici măcar pentru un viitor incert, improbabil, pentrucă, iată, ultimele fraze ale romanului închid, în rutinaşi exasperarea unei realităţi mereu aceeaşi, oriceperspectivă şi orice speranţă. Timpul-epocă e perceputprin ochii copilului de cinci ani care îşi trăieşteîntâmplările într-un orăşel de provincie, fără „preamulte distracţii” , cu oameni petrecîndu-şi timpul la„ chefuri cu prieteni, o nuntă, un botez, oînmormîntare, un cinematograf cu balcon şi duşumelemirosind a motorină”; liniştea aproape funerară aacestui peisaj îngheţat în cenuşiul de fiecare zi - puţiniîndrăznesc să intre în biserică, fie şi măcar pentru agăsi o alternativă rutinei - e spartă de „ cîntul vesel” alcopilului („Stalin, cu sapa-nainte!/ Trece vesel printremorminte!”), inventat de acesta într-un momentnepotrivit: tocmai murise dictatorul de la Răsărit şistrăzile oraşului răsunau în tonurile grave aletînguielilor ipocrite de la radio. Atunci primeştecopilul prima sugestie a vieţii duble pe care o ducoamenii epocii; în public, se plînge moartea lui Stalin,„pe ascuns” , oamenii se bucură, sărbătoresc, doctorulDumitru Loga aducîndu-şi prietenii la un chefprelungit pînă tîrziu, în noapte: ziua morţii lui Stalin e„ ziu a noastră, a tuturor” , zice poetul Mihai,ascunzîndu-şi cu greu bucuria: „a crăpat, vai ce trist!”,spun oamenii care ciocnesc pahare şi cîntă închişi princase. Spre deosebire de majoritatea romanelor care auvizat mereu, de la Dumitru Radu Popescu, AugustinBuzura, Marin Preda şi Constantin Ţoiu, pînă laEugen Uricaru, Dumitru Radu Popa şi Ioan Groşan,radiografia epocii, cu realitatea sa kafkiană, RaduŢuculescu o abordează prin perspectiva copilului,desenînd conturul vremii prin amintirile şiîntîmplările trăite de acesta în curtea casei părinteşti,în pădurea din preajmă, pe străzi şi la şcoală. Trei sîntetajele temporale pe care se structurează substanţaromanului: timpul amintirii, al evocării, al memoriei,„animalul ciudat”, constată naratorul, timpulevenimenţial, prezentul întîmplărilor şi timpulscriiturii, cel de azi, în dimensiunea căruia personajulnaratorţine un jurnal pentru a nu uita, de exemplu,parfumul unui zvon ori felul cum mucegăieşte un om.Aceasta e, de altfel, tema ascunsă a romanului luiRadu Ţuculescu care, construind cu abilitate pe celetrei etaje temporale, îşi urmăreşte protagonistul de lavîrsta de aur a copilăriei la vîrsta de fier trans-figuratăîn tonalitatea derizorie a unui refren de manea,„ofofooof viaţa mea”, răsunînd ziua întreagă „ dinboxele unui troglodit de la etajul zece al bloculuivecin”. Vîrsta de aur e a unui avion argintiu „mic cîtpumnul unui copil dolofan” , a unui căţel mic şi negru,cu o pată albă pe piept şi, deopotrivă, a unor figuriluminoase, părinţii, bunicii, „ nenea Pintea” , poet,eliberat din detenţie, boem; avionul, căţelul şi căruţacu coviltir a unei şatre fixează tema libertăţii, azborului şi călătoriei în necunoscut, aşa cum amintirilealtor prozatori, din aceeaşi epocă, identifică lecturi -Robinson Crusoe, Tom Sawyer, Căpitan la 15 ani -avînd o semnificaţie asemănătoare. Vîrsta de aur a

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂprotagonistului din Stalin, cu sapa-nainte! e a timpuluiamintirii, cînd personajul stă în poves te, refuzîndparcă istoria şi o realitate crudă care „ pîndesc” înpreajmă; textul începe, deloc întîmplător, cu a fostodată („A fost odată un avion de culoarea aluminiuluistrălucitor” , aceasta e prima propoziţie a romanului),totul e „ca şi cum m-aş fi rătăcit printre filele unei cărţide poveşti”: în poveste şi în muzică sînt drumurilepersonajului-narator care, în avionul argintiu sau cuvioara, călătoreşte deasupra unui „întins deşert deculoarea caramelelor”, printr-o pădure tropicală, peste„nesfîrşite întinderi de zăpadă şi gheaţă” , cu Nansenspre Polul Nord sau în Kon Tiki, traversînd oceanul.Prieteniile (cu Karcsi , Răzvan Ionescu „din capitală” ,Emil), aventurile erotice (cuKarina, Buba, Ileana, „ceamai frumoasă fată dinclasă”, Lina şi primaexperienţă „cu sex” ),p r o f e s o r i i ( B a g h e t a ,domnişoara Mökösch,dirigintele Weg şi directorulThumes), bunicii de la Sibiuşi unchiul Petrică, pasiuneapentru vioară (Paganini,Grieg şi ţiganul Berţi carecîntă la vioară cu trei degete)c o n f e r ă s u b s t a n ţ aamintirilor şi structureazăprimul etaj temporal, cel mai important, al timpuluiamintirii. Prozatorul excelează în arta portretului carenu are nimic ornamental, decorativ; portretele luiRadu Ţuculescu sînt în mişcare şi nu se adună dupăregulile albumului de familie. Iată: „DomnişoaraMökösch era profesoară de limbă şi literaturăgermană. Mică, slabă, cu părul alb, avea o faţă deşoricel veşnic lihnit de foame. Un chip ridat bine detot. Era domnişoară bătrînă şi mereu încruntată,agitată, nervoasă. Ne privea pe toţi ca pe niştelighioane în uniformă, tembele şi obraznice,incapabile să priceapă ce înseamnă aia literatură”;„ Bunica Crina era înaltă şi foarte grasă. Aveapicioarele umflate de apă, groase cît cele de elefant.Faţa îi era rotundă, senină, cu ochi albaştri. Îi plăcea sădea ordine, să fie ascultată, să spună fiecăruia ce şicum să facă, pe un ton voit sever, ascuţit”.Frapant în romanul la persoana întîi al lui RaduŢuculescu este declanşatorulnarativ, mecanismulsău; nu imaginea ori gustul, ci mirosul provoacă atîtamintirea din spaţiul evocat, cît şi naraţiunea din celepatru fragmente onirice, dintre care impresionează,prin amplitudine şi ştiinţă a construcţiei epice,inundaţia cu cerneală, era glaciară instalată în sunetulpianului lui Lipatti şi zborul cu Dansul focului deManuel de Falla. Esenţial pentru timpul amintirii emirosul: bucătăria bunicii de la Sibiu, înainte de Paşti,cu parfumul Învierii, mai înainte, în timp, „Mirosulcailor. Mirosul fetei cu cozi negre, groase şi lucioaseprin care se insinuau panglici mătăsos-colorate.Mirosul fetei, după ce s-a dezbrăcat în pielea goală şim-a chemat să intrăm, împreună, în apa rîului” , apoi,mirosul unui zvon despre „ femeia cu faţa plină denegi” , mirosul Ilenei Glatstein („ întotdeauna miroseaa plantă de apă. Mirosea a izvor ivit sub o stîncăînconjurată de brazi. A ochi de apă pe vârful unuimunte”) sau mirosul de motorină care evocă salacinematografului „Patria” din oraşul de provincie.Întîmplările şi figurile vîrstei de aur se identifică prinmirosul lor, în vreme ce vîrsta de fier e a troglodiţilor,a ateismului, a figurilor suprarealiste (Generalul) origrobiene (portarul spitalului, de exemplu) dintr-o(i)realitate kafkiană, a agresiunii pînă la crimă, aagoniei tatălui, a plecărilor definitive şi sinuciderii luiKuki: „Copilăria mea murise pe burta unui deal, întreo margine de pădure şi malul unui rîu”:aici ia sfîrşitvîrsta de aur a protagonistului care se instaleazăpentru totdeauna în deriziunea vîrstei de fier. Iardrumul este trasat de Stalin cu sapa înainte, de lacîntecul vesel al copilului neştiutor dintr-un mic oraşnăruit într-o atmosferă patriarhală pînă la maneleledintr-un bloc oarecare al metropolei, transilvane.Într-o confesiune publicată în revista Familia(9/1991) sub titlul Un roman norocos: „ Umbra peneide gîscă”, Radu Ţuculescu povesteşte împrejurările încare a scris şi tipărit romanul din 1991. Modelul -spune prozatorul - a fost Friedrich Schubart, muzician,eseist, ziarist „periculos”, prieten bun cu Schiller.Intrat în conflict cu autoritatea, Schubart petrece mulţiani într-o pivniţă din castelul ducelui de Württemberg,timp în care dictează o Estetică unui alt deţinut, aflatîntr-o celulă alăturată. Conştiinţa şi estetica arestateimpresionează pe scriitorul contemporan cu fapte multasemănătoare: cine a spus că societatea comunistă e, înesenţă, una feudală, n-a greşit prea mult. Sau, poate,totul vine în permanenţa - dincolo de ani, perioade,oameni, istorie - a raportului de forţă dintre artist şiputere, oricum şi oricînd s-ar exprima aceasta. RaduŢuculescu relatează, în fond, aventura scrierii cărţilorsale, variaţiuni pe o temă dată: ideea este că toţi ceicare îşi leagă destinul, într-un fel sau altul, de o carte,suferă, riscă, trebuie să se teamă că vor pierde avutul şiviaţa lor. Şi, iată, nimic din ce i se va fi întîmplat luiSchubart sau lui Petre Cubar, scriitorul din Umbrapenei de gîscă, nu-i este străin lui Adrian Loga,violonistul şi scriitorul din Stalin, cu sapa-nainte!.15

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂÎntîlnirile poetului şi eseistului Adrian AluiGheorghe cu Părintele Iustin Pârvu de la SchitulPetru Vodă, monah luminat şi cu învăţătură aleasă,tind să capete prop orţiile unui eveniment spiritual deseamă şi benefic în viaţa contemporană, a iubitorilorde adevăr de credinţă şi de existenţă aşezată petemeiuri morale, corecte, umane. Rezultatele acelorfructuoase întîlniri, care cunoscînd, aproximativ,întinderea unui deceniu, au luat chipul unor cărţi deacută utilitate pentru cei care nu au avut şansa săparticipe direct la desfăşurarea lor: Părintele IustinPârvu şi morala unei vieţi cîştigate (Conta, 2005),Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şiiubire (Conta, 2007), Părintele Iustin Pârvu: omisiune românească şi creştină (Conta, 2008),Semnele vremii noastre: 7 întîlniri cu PărinteleIustin Pârvu (Conta, 2011).În momente grele pentru toată lumea, PreotulşiPoetulîşi unesc puterile cu intenţie de corectare,după obiceiul moştenit din timpuri îndepărtate dinistoria omenirii, cînd cei doi erau mai ascultaţi decîtîmpăraţii, cu toată măreţia lor lumească şitrecătoare, sau decît slujbaşii cei înalţi, miniştri,secretari de stat, primari şi primărei cu pungi de aurşi palate de poveste. Cuvîntul minunat cuprindea cudragoste toată suflarea, iar cei care-l foloseau cupricepere şi dăruire se încununau de faimă şi delegendă. Supremă răsplată. Cele două forme deli mbaj, una specifică poetului (oda, poemul,pastelul, imnul) , cealaltă la îndemîna preotuluimisionar (cîntarea, rugăciunea, didahia) îşicorespu ndeau şi se asociau; fie că poetul se arătaataşat mediuluiimediat înconjurător, natural şisănătos, ca spaţiu drag, familiar, fie că preotul îşiîndrepta privirile spre ierarhiile terestro-cereşti(Dionisie Pseudo-Areopagitul), în care omul sesimte integrat, pe „cale”, ca fiinţă creaturată şiîmbunătăţită.În timpuri normale, fiecare „slujeşte” la postulsău: preotul-misionar în Biserică (de fapt: casa lui16PetruURSACHESemnelevremiiIisus şi, tot odată, casa omului), poetul, în cetate. Eiapără şi întăresc realitatea socio-cosmică, atuncicînd se ivesc elemente ale răului şi ale urîtului, maieficace decît orice armată imperială. Doar se spune:„cuvîntul taie mai aprig decît sabia” . Poetul adevăratşi hărăzit nu cunoaşte vreo constrîngere, nici vreunindiciu din exterior care să-l deruteze. El se crededestinat să-şi exprime bucuria de a se afla liberprintre semeni şi în cuprinsul necuprinderii. Seîntîmplă ca un autor care alege cu intenţie „o temăreligioasă” să fie mai puţin convingător dacă uzeazăde vre o retorică declarativă. Are, mai curînd, cîştigde cauză confratele care înfăţişează lumea văzută deaproape şi în firea ei, cu bune şi cu rele; dar în chipmoralizator: acceptîndu-le pe primele,desolidarizîndu-se de celelalte. Spunem că aici estevorba de „realism” şi nu greşim. Ne învaţă PărinteleStăniloae: „Mintea este făcută să-l caute peDumnezeu, şi realităţile finite, rînd pe rînd atinse şidepăşite; nu pot avea ca obiect al cunoaşterii rostulnegativ de a amăgi necontenit, de a-şi rîde de acestimpuls, ci pe acela pozitiv de a o pregăti succesivpentru marea întîlnire, pentru înţelegerea Celui cestă la capătul final al tuturor” (Dumitru Stăniloae,Ascetica şi Mistica ortodoxă. Vol I, Editura Deisis,Alba Iulia, 1993, p. 20).Nu negaţie pînă la marginile urîtului şi aleneantului; nu rătăcire pînă la căderea în mlaştinadisperării. Cum vedem, realismul susţine, nu seopune demersului teologic. În accepţiuneeuropeană, tip Balzac-Tolstoi, realism înseamnădescripţie şi obiectivitate. El prezintă „tipuri”,„cazuri”, „caractere”, în speranţa reaşezării moraleipozitive, aceeaşi din toate timpurile. Marilemitologii şi religii s-au menţinut în conştiinţaomenirii în măsura în care i-au învăţat pe credincioşisă distingă între bine şi rău, între adevăr şi minciună.Dovadă că marea poezie şi marea artă s-au extinspeste religii şi peste secole. Sub acest raport, algeneral-esteticului, poetul face paşi înainteateologului. Dar, cînd vede că orizonturile i seîntunecă, se întoarce spre confratele său, cerîndajutor.Să mai reţinem că realismului i se dădea oaccepţiune restrînsă în anii de glorie ai gîndiriipozitiviste; nu şi în secolele de profundă meditaţieaparţinînd Evului Mediu: „Afi «realist» (ni se spuneîn termenii misticii, purtînd, deocamdată, noteplatoniciene, adică pornindu-se de la realitateaideilor ca punct de plecare într-un demers teoretic decalitate), înseamnă nu numairealitatea substanţială

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂa conceptelor, deci a universaliilor, ci şiprimordialitatea lor, adică existenţa lor anterioară şiindependentă faţă de lucruri” ( Pr. Ioan Gh. Savin,Mistica apuseană. Cu un cuvînt înainte de Pr.Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului.Tipografia Eparhiei Sibiu, 1996, p. 26). Producţiileliterare se supun aceluiaşi regim, la modulparticipativ şi formativ, fie că vin din direcţiapatristicii, fie din spre „laicil”, făuritori de imaginisensibile. „Ca expresieliterară a unităţii organice aîntregii vieţi spiritualecreştine din primele optveacuri, Patrologia trebuie săcuprindă nu numai produseledirecte ale spiritului creştin, cişi pe cele care tratează despreacest spirit, mai ales dacă eleau fost provocate de acesta”(Pr. Ioan Coman, Patrologie.Sfînta Mănăstire Dervent,1999, p. 18). Să nu uităm oclipă că toate literaturile dinEst, ca şi din Vest, s-au născut şi au crescut în templusau/ şi în Biserică.În timpuri vrăjmaşe, de năpastă şi de suferinţă,preotul misionar şi poetul (scriitorul în general, curăspundere şi cu putere de jertfire) intră în rol. Locullor este alături de victime, împotriva călăilor, săarate semnele vremii şi calea ce trebuie urmatăpentru depăşirea momentului de criză şi refacereafiinţei umane. Este zodia eroilor şi a martirilor, cums-a dovedit în repetate rînduri sau, recent, îndeceniile comuniste. În perioada în care eramasacrată elita militară, imediat după războiulantibolşevic, clerul înalt, căpeteniile politice, cîndPuterea răului se extinde s-a extins asupra miilor şimiilor de oameni de la savanţi la muncitori, glasurilepreoţilor şi ale scriitorilor de bună credinţă nu auîncetat să se audă, fie din temniţă, fie de pemeleaguri îndepărtate. Îi auzim şi astăzi: „Ştiţi,poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră înînchisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu lerepete zilnic”. Sunt mărturii ale Părintelui IustinPârvu scrise în cartea sa, Abecedar duhovnicesc şireluate într-unul dintre dialogurile cu Adrian AluiGheorghe:„- Poezia v-a salvat?- Ne făcusem o datorie din a le reţine, din a nu leuita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prinviu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile,poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şialţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa peceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblînzea instinctele dinfiecare vieţuitor de acolo” ( Părintele Iustin Pârvu şimorala unei vieţi cîştigate, vol. cit., p. 100).Primul volum din seria citată de dialoguri,Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate,aduce în memorie şi în prezent momente pilduitoaredin viaţa monahului de la Petru Vodă, cunoscut caunul dintre cei mai decişi şi mai curajoşi luptătoripentru apărarea credinţei, spre binele semenilor, unadevărat „oştean întru Hristos”. Şi-a sacrificattinereţea, cariera, care se anunţa frumoasă, linişteade toate zilele; a îndurat ani mulţi de temniţă, de chinşi de cruntă batjocorire, fără poticnire, fărăcompromisuri. Faptele individului nu au nici un rostpentru umanitate dacă sunt umbrite de interesepersonale sau de grup, de mici crize conjuncturale.Părintele Iustin Pârvu se ridică deasupra, spre folosulaproapelui. De aici rezultă înţelesul înscris în titlulcărţii, prin cuvintele: „... morala unei vieţi cîştigate”.Este o treaptă înaltă spre care e bine să rîvneascăfiinţa în devenirea ei spirituală. De acolo, dinidealitate, ea dobîndeşte aura unui model demn deurmat de cei aflaţi în căutare de linişte şi decunoaştere. Părintele Iustin Pârvu ne aşteaptă laSchitul Petru Vodă, întemeiat de dînsul, să-i auzimglasul, să-i urmăm sfaturile.Şi Adrian Alui Gheorghe, poetul, l-a aflat acolo.O deducem dacă-i parcurgem scrierile cu atenţie.Semnele vremii se arătau în primele două deceniipostbelice, prin „tribunalul poporului”, prin maşinaneagră, prin activistul de partid, prin ofiţerul deSecuritate, prin trădătorul-turnător, adică vînzătorulde frate. În acea vreme, „gardienii erau mai toţi ruşi”,ne spune victimizatul Iustin Pârvu (lucr. cit.,p. 68). Eise găseau peste tot, ca să răspîndească moartea, înînchisorile special pregătite, Jilava, Aiud, Gherla,Mislea, Târgşor, ca şi în „celularul mare”, ţara cutoate întinderile ei, de la oraşe şi de la sate.„Temniţele comuniste, ni se mai spune, aureprezentat cam tot ce-au trăit primii creştini întemniţele romane, care au fost închişi în peşteri, careau fost decapitaţi în numele credinţei. Au fostdecapitaţi şi mama şi copilul... Cam aşa se întîmpla şiîn celulele noastre. Eram la infirmerie, la Gherla.Eram opt bolnavi într-o cămăruţă. Şi era un băiat dinGalaţi, îmi amintesc, bolnav, grav de tot. L-amspovedit, aşa cum s-a putut acolo, în celulă...! Într-uncolţ era muribundul. Caraliul venea din zece în zeceminute, verifica şi se uita la patul muribundului, să17

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂvadă dacă e acolo sau nu-i acolo «banditul». Unde săfugă, în cer?”(Idem, p. 106).Literatura concentraţionară citează multe cazuride familii întregi risipite prin închisori diverse, demame întemniţate cu prunci încă sugari. La Târgşor-Ploieşti, celebra închisoare pentru tineret, au fostaduşi elevi de 10-12 ani. Infernul lui Dante era doaro invenţie. Imaginaţia nu are limite; poate lua formedintre cele mai neobişnuite, ca mijloace deimpresionare etico-estetică. Deţinutul de la Aiud,Gherla, Canal, pradă mîniei bolşeo-comuniste,suporta pe viu supliciile, clipă de clipă şi pe termenlung. Din păcate, apocalipsa se revarsă şi asupranoastră: „Dacă şcoala-i desfiinţată, familia-idesfiinţată, armata-i desfiinţată, societatea la fel ...Apoi orice se poate întîmpla, de acum înainte”(Idem, p. 141). Sunt „semne ale vremii noastre” şipot avea urmări urîte, cum constatăm cu stupoare.Pentru un poet din generaţia lui Adrian AluiGheorghe, semnele vremii erau ceauşismul,propaganda totalitară, limbajul de lemn,înfometarea; apoi balconiada, mineriada,iliescismul, adunătura circară a partidelor politice,parcelarea şi înstrăinarea ţării în diferite chipuri,scriitorul-slujbaş al Puterii, poezia-marfă de doibani. Ele au fost premerse de altele, pentru caredepune mărturie Părintele Iustin Pârvu: domniasecerii şi a ciocanului, împînzirea ţării cu reţele deînchisori şi de lagăre de muncă forţată, răsturnareavalorilor morale. Şi într-o „vreme” şi în cealaltă, s-aurmărit sistematic distrugerea instituţiilorfundamentale, Statul de drept, Biserica, Familia,Şcoala, Justiţia. Într-un cuvînt, exterminareaetnicului românesc. În asemenea condiţii, întîlnireapreotului cu poetul, pe acelaşi traseu destinal, seimpune de la sine. Ea are ca temei respectul pentruaceleaşi valori religioase şi morale. Drept urmare,folosesc un limbaj comun, vizînd refacerea omuluişi restaurarea în spaţiul lui firesc, în familie şi încredinţă.Dacă ar fi să propun un test pentru cititorul maipuţin încrezător în dreapta asociere preot-poet, ca întimpurile străvechi şi aşezate cultural, aş alege unuldintre multele texte, pentru identificarea autorului.De pildă: „E o vreme de pustiire a neamului, darsperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa, aşa cum nu ne-alăsat în toate vremurile grele, cînd Biserica noastră afost prezentă în mijlocul poporului, cînd Ştefan celMare, Daniil Sihastrul, Alexandru cel Bun, Mirceacel Bătrîn, uniţi cu toţi călugării şi călugăriţele dinmănăstiri, păstrau tradiţia şi continuau istoria.18Aceştia erau politicieni? Înainte de toate eraucreştini, care ştiau să apere valorile ortodoxiei şiimplicit ale neamului ...”. Cui aparţine textul,poetului sau preotului? De altfel, Adrian AluiGheorghe obişnuieşte să noteze adesea cu italicefrazele proprii, ca şi cum le-ar împărtăşi unuiinterlocutor imaginar. Am văzut că şi monahul de laSchitul Petru Vodă găsea suport moral în poeziile luiRadu Gyr sau ale lui Mihai Eminescu, asemeneatuturor celor care treceau prin suferinţa întemniţării.Dar şi poetul din celulă ori aflat în presupusă libertateare cuvinte alese pentru rugăciune. Adrian AluiGheorghe vrea să ne spună cîteva cuvinte desprerostul scrierii poetice, dar, în acelaşi timp, se gîndeştela virtuţile rugăciunii: „Cred că literatura, orice textde altfel, trebuie să fie parte dintr-o terapeutică, săvindece răni, să peticească suflete. De asta zic, dacă ocarte, un text, un rînd, un cuvînt ar putea să facă răuunui singur om de pe lumea asta, atunci acea carte,acel text, acel rînd sau acel cuvînt nu merită scrise.Nici chiar lui însuşi scriitorul nu trebuie să-şi facărău” (Adrian Alui Gheorghe, Iadul etic, iadul estetic.Editura „Timpul”, Iaşi, 2008, p. 173).Puţini dintre scriitorii români contemporanis-au lansat în lumea religiosului cu aceeaşi încredereşi speranţă de rodire ca Adrian Alui Gheorghe. Nueste nici pe departe o aventură livrescă, ci o chemarecare vine de departe, firească la un fiu de ţărancrescut pe un plai de legendă şi de sfinţenie. De aicidecurge crezul etico-estetic pe care-l repetă deschis,în fraze programatice sau în predicaţii cu accenteanecdotice, în stil propriu, dar şi justiţiare, vizînddatoria civică a fiecărui artist în parte: „La sfîrşitullumii va veni Cel de Sus şi va spune: poeţii buni sătreacă de-a dreapta, poeţii răi să treacă de-a stînga!Pe poeţii buni îi va mîngîia pe creştet, versurile lorvor fi puse pe muzică (îngerească); poeţii proşti vorfi puşi să-şi citească productele literare pînă la a treiavenire, vor fi puşi să învîrtă la smoala din cazane,plus alte asemenea delicatesuri care ţin de lumea dedincolo” . Citatul a fost selectat din volumul Iaduletic, iadul estetic (Editura „Timpul”, Iaşi, 2008, p.38), titlu semnificativ pentru starea de apocalipsă,cînd scriitorii contemporani sunt chemaţi sădovedească (ori să rateze) rolul pe care şi l-auasumat de repere morale şi terapeutice pentrusemenii aflaţi în greaua cumpănă a veacului. Este unavertisment pe care ni-l face cunoscut şi PărinteleIustin Pârvu: „Dumneavoastră, intelectualilor, multv-a dat Dumnezeu, mult vă va şi cere. Aveţi orăspundere colosal de mare. Şi de riscantă. Sunteţi

BUCOVINA LITERARĂmisionari, sunteţi apologeţi, sunteţi oameni cărora lestă în putinţă să orienteze poporul acesta. Numai pecele ale preoţiei nu vă cere Dumnezeu să le faceţi,fiindcă Domnul nu vă cere dumneavoastră nicipriveghere, nici psaltire, nici acatiste. Ştiţi prea binecă rugăciunea este fapta. Vi se cere, în schimb, grijapermanentă faţă de căderile acestui popor” (AdrianAlui Gheorghe, Cu Părintele Iustin Pârvu despremoarte, jertfă şi iubire, lucr. cit., p. 144). Semnelevremii se schimbă doar în ecuaţia lor secretă, ca sănu fie decriptate de oricine. Dar destinulscriitoricesc, de reper moral înainte de toate, rămînepentru totdeauna. Iată cum reia Adrian AluiGheorghe cuvintele de mai sus scrise de confratelesău, Părintele Iustin Pârvu: „Sunt vremuri, ca acum,în care sunt mai importante caracterele decîttalentele. Dacă tăcem toţi, lăsîndu-i să facă politicătot pe cei care au mai făcut, eventual pînă în 1989,atunci ne vom regăsi cu toţii vinovaţi la « o a douavenire a Dictaturii» în România. Dacă scriitorul,care e şi o conştiinţă a vremii, a limbii şi a patrieisale, nu e atent la cum merge istoria, atunci ce să maipretinzi de la omul amărît de sub vremi, care luptădoar să supravieţuiască fizic?!” ( Iadul etic, iadulestetic, idem, p. 213).Întrebarea e firească. Ea îi vizează pe „scriitoriiproşti” pe care îi aşteaptă judecata din urmă, cei carese întrec să-i laude, ca şi ieri, pe mai marii politici,cumulează funcţii şi conturi în bănci.Intelectualulde bună credinţă are vocaţia creaţiei valorilorautentice, cu dăruire de sine, chiar dacă uneori îlaşteaptă martiriul.BUCOVINA LITERARĂConstantinCUBLEŞANcronica literarăUn melc pe sânii tăişiScrisori de dragoste(Matei Vişniec)Liric prin excelenţă, Cum am dresat un melcpe sânii tăi 1de Matei Vişniec este romanul unuicuplu virtual, romanul unei iubiri (fictive), detaliatăîn toate etapele şi în toate cadrele ei de desfăşurarede-a lungul unei vieţi (posibile). S-ar putea înţelegedin aceasta că avem de-a face cu o naraţiune amplă,eventual de tip balzacian. Surpriza vine din tocmaicontrariul, din condensarea la maximum, cei doi eroifiind surprinşi doar în momentele esenţiale aleexistenţei lor, specifice de altfel, unei ... coabităripusă acut sub semnul pasionalităţii. E, la dreptvorbind, un fel de solilocviu al lui (numit într-unsingur loc: Gerard), un monolog interior, dublat deun dialog nesfârşit (imaginar) cu persoana iubită, cupartenera, cu consoarta – să zicem, – care nu aparefactice decât în imaginaţia acestuia şi în propriile-itrăiri, în propriile-i îndoieli şi certitudini – imagineaei pe care el şi-o încorporează sieşi într-un soi desimbioză anatomică, deopotrivă sentimentală,erotică. E un roman, spuneam, de dragostemărturisită cu febrilitate, trăită cu intensitatea uneiveritabile aventuri, mai reale şi mai autentice decâtdacă ar fi fost tratată în exerciţiul posibil al uneidescrieri epice realiste şi tradiţionale. Un roman altrăirilor esenţiale în dragoste. Şi, la drept vorbind,nici nu are vreo importanţă dacă ea există aievea,altfel decât în imaginaţia lui.Pentru că nu despre o eaanume este vorba, şi nici despre un el personalizatdupă particularităţile înscrise într-o carte deidentitate, funcţionărească. Ci despre aducerea la unnumitor comun, în povestea lor, a trăirilor dintotdeauna aletuturor cuplurilor de eroi îndrăgostiţidin lume, de la cei legendari la cei mai obscuri,anonimi ai unei vieţi, pur şi simplu, banale, de azi.Frumuseţea dăruirii unul altuia constă în tocmaiasumarea declarată, acceptată, a condiţiei lor decomuniune, cu tabieturile, cu şicanele, cu toatecapriciile etc., ce fac, de altfel, deliciul unuiangajament mereu încercat de îndoieli şi19

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂrecompensat de certitudini, al oricărui... mariaj (?!)sau măcar al unei legături trainice şi de mai lungădurată.Totul se desfăşoară după un scenariu bineconstruit de autor, bine gradat, urmărind etapeleevoluţiei unui cuplu, pe care am putea-o numinormală, începând cu:,,Totul e pregătit... În cinciminute ea va fi aici. Va suna la uşă şi eu îi voideschide. Intraţi, doamnă, îi voi spune. Sunt aici. Văaştept. Şi o voi invita să se aşeze. Şi, în timp ce ea seaşează, cu îmi voi scoate încet inima din piept şi o voipune pe masă. Inima mea palpitând pe faţa de masăalbă. Ca un mic cadou” . Continuând apoi, încrescendo, cu dezvoltarea unei intrigi de intimitate,ce frizează adesea registrul satiric, ironic în oricecaz. Timpul verbelor (,,va suna...”; ,,o voi invita”etc. ) ne avertizează asupra faptului că totul are să seîntâmple în imaginaţia lui.O imaginaţie aprinsă, încare inima scoasă din piept , la propriu (vorbaromanţei), facilitează o declaraţie de dragostetragică, în absurd, dacă n-ar fi şi uşor ridicolă:,,...eunu înţeleg deloc, doamnă, dar chiar deloc, de ce, defiecare dată când mă gândesc la dumneavoastră,această pompă caraghioasă începe să se frământe, săbolborosească, să se bâlbâie, să moară, să seresusciteze, să se prostească, să se piardă cu firea şisă regrete apoi, să improvizeze clovnerii şi să îşiceară iertare apoi...” Cuplul se constituie, fireşte, iardialogurile lor, galante, se referă în principal – larelaţia dintre ei, la fidelitatea, la încrederea reciprocăetc., el oferindu-i – la fel ca într-un spectacol în carepartenerii ajung să se tachineze pentru a seîncredinţa, paradoxal, de seriozitatea raporturilordintre ei. Astfel, vorbesc despre felurile de mâncare,despre mobile, despre haine, pantofi, despre lume,despre iubire – inevitabil – , despre viaţă şi moarte,despre vorbele însele şi despre tăceri:,,Sunt zile încare cuvintele se retrag în străfundulnostru,dezgustate de tot şi mai ales de noi înşine. E dificil,doamnă, să vă scriu, să vă vorbesc în zile ca acestea.Zile în care gura se deschide şi nu exprimă nimic, zileîn care gura muşcă din vid... zilele în care cuvintelesunt dezgustate chiar şi de cuvântul fiinţă, care estesursa tuturor cuvintelor”. Etc. Apoi vin nopţilemarilor dăruiri erotice, în care, de asemenea, inimalui palpită cu puterea inimii marilor îndrăgostiţi;mereu evadând spre ea,în „această comediemetafizică”, în care cochetăria reproşurilor devine...antrenantă:,, Îmi reproşaţi, doamnă, că am fost puţinprea rapid ieri cu mângâierile mele. Că v-am iubit înviteză şi că v-am abandonat apoi într-o manieră laşă,adormită în braţele mele, cuibărită la pieptul meu. Ceaş putea să vă spun, doamnă, confruntat cu acestecritici perfect fondate? Da, e adevărat că primulnostru sărut, ieri-seară, a durat mai puţin decât deobicei (...) îmi reproşaţi apoi că melcul meu nu mai ela fel de lent ca de obicei./ Doamnă, faptul că mi-aţidat permisiunea de a-l dresa pe Bazil pe sâniidumneavoastră mă emoţionează profund (...) Treiore de mers pentru melcul meu, vă daţi seama?Trebuie să recunoaşteţi, doamnă, că niciodată nu v-amai explorat cineva mai lent.../ Melcul meu eînnebunit după dumneavoastră, doamnă” Ş.a.m.d.Matei Vişniec vorbeşte despreromanul său cadespre „un joc cu literatura erotică” în care nimic nueste interzis în afară de vulgaritate. Exerciţiul i-areuşit deplin. Toată povestea asta de „reflectare adublului din noi”, cum zice prozatorul, are ogalanterie culantă, ce trimite discret spre nevoiaîntreţinerii neîncetate a fondului nostru de puritate, denobleţe, la urma urmelor. Toată această poveste dedragoste pe care şi-o imaginează el, confecţionându-şidin propriile sentimente un splendid câmp dedesfăşurare a tuturor elementelor erotice,sentimentale, care-l animă sincer şi vivant, are ceva deparodie burlescă dar este şi o tandră declaraţie(mărturisire) de dragoste, dusă la nesfârşit, în toateipostazele vieţii, posibile (Cu câtă tandreţe se faceevocarea clipelor despărţirii – fie doar temporală:„Doamnă, mă obligaţi din nou şi din nou să fac lucrulpe care îl detest cel mai mult: să vă însoţesc la gară. Şio fac, o fac, pentru că latura mea masochistă arenevoie şi ea de hrană terestră /.../ De când suntemîmpreună, deja de o mică eternitate, detest să văînsoţesc la gară. Dar dumneavoastră vă plac acestemomente petrecute cu mine pe peron înainte deplecarea trenului /.../ îmi cereţi întotdeauna să vă maisărut odată...”).Micul roman sentimental al lui Matei Vişniectransformă parfumul vetust al vechilor idileromantice într-o modernă divulgare a intimităţilorcuplului îndrăgostiţilor din totdeauna (mai ales altimizilor), practicând un discurs epic susţinut(neaşteptat pentru violenţa cu care se consumă azipoveştile de dragoste în proza celor mai mulţiscriitori, mai ales tineri) exerciţiu de tandreţeconfortabilă. E, dacă vreţi, o sondare a propriuluinostru eu până la adâncimile în care acesta apare îndeplina lui inocenţă, poate singura în măsură a nesalva din bulversanta existenţă a actualităţii zilelorpe care le trăim acum.20

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂ*Suita celor şaisprezece scrisori, de fapt adreseale celor două mari Case Florale din China – HanKan Tzi şi Ran Kai Wing – către Marele Consiliu2Imperial pentru aranjamente florale , oferindu-şiserviciile în vederea ceremoniei nupţiale a prinţeseiimperiale, pe care le imaginează Matei Vişniec, suntde fapt, într-o formă deghizată cu subtilitatediplomatică – să zic aşa – un pamflet politic.Metafora concurenţei celor două Case Florale,insinuează în subsidiarul ei, deghizat, întregularsenal de mijloace politicianiste pe care îl pun înmişcare marile rivalităţi politice de pretutindeni, învederea obţinerii de avantaje materiale, nu mai puţinstrategice, cu întregul limbaj demagogic, populist,cu linguşitorii adulatoare în bine-ştiutul cult alpersonalităţii, cu intrigile perfide (orientală, în cazulde faţă, mult protocolară), cu sforăitoare declaraţiipatriotice/patriotarde ş.a.m.d., până la gestul(caragialesc) în final, de... pupat PiaţaIndependenţei, împăcare sau, şi mai bine, căderea lao înţelegere (conlucrare) în vederea împărţiriiposibilei prade ce se întrevede şi din care e maiînţelept să obţii ceva decât nimic.Matei Vişniec se arată a fi, în felul său, unelegantcozer travestit, care ştie să jongleze cufrazele de politeţe (politichiile), de o splendidăparşivenie în substratul lor, punând pe seama unornevinovate,şi galante în aparenţă, strădanii demarketing – cum arfi să zică nişte occidentaliafacerişti moderni – în vânzarea florilor din care săse confecţioneze frumoase aranjamente floralenupţiale. Bătaia cu flori poate fi – în funcţie demijloceleoperante – extrem de corozivă,periculoasă, nici vorbă. Cele două case cultivatoarede flori se întrec mai întâi în a-şi elogia trecutul, în ase bate cu pumnul în piept, etalându-şi meritele –,,Casa noastră – spune Han Kan Tzi – are oexperienţă de trei secole în domeniul aranjamentelorflorale pentru banchete, nunţi şi alte ceremoniiimperiale şi nobiliare şi a satisfăcut întotdeauna prinprestaţiile sale”. În paralel, Casa Ran Kai Wing, seprezintă şi ea într-o aură legendară:,,casa noastră, acărei existenţă datează din timpuri imemoriale şicare a fost deja în slujba a zeci de Împăraţi...” Etc.Casa Ran Kai Wing îşi precizează „filozofia” florală,conform căreia a creat deja un nou „trandafir care senumeşte < Garnitura de diamant >”; Casa Han KanTzi nu e mai prejos, are şi ea o concepţie ideaticăimpunând „o anumită unitate de gândire şi deconcepţie” în aranjamente florale; Casa Ran KaiWing asigură realizarea unui „imens covor compusdin toate speciile de flori care există în ţara noastră şiîn toate ţările cu care avem relaţii comerciale” etc. Seva invoca, pe rând, înţelepciunea „marelui nostrugânditor, Confucius”, ca şi înţelepciunea lui Buddha,care „ne spune că trebuie să ieşim din colivia noastrăaurită şi să vedem lumea pentru a o înţelege în esenţaei”. Ş.a. Urmează – nici nu se putea altfel –delaţiunea, invectiva: „ florile Casei Ran Kai Wingne otrăvesc ţara, pentru că degajă, prin mesajul lor,un venin odios şi reprezintă un pericol public”. Înreplică se aruncă, dimpotrivă, învinuirea asupraCasei Han Kan Tzi care „ promovează, prinretragerea şi prin latura aşa-zisă < epurată >, ofilosofie a morţii”. Inflamarea ajunge la ameninţărifizice:„am decis să atacăm în această noapte casaflorală cosmopolită Ran Kai Wing”, pentru ca, larândul ei, opoziţia să anunţe:„am decis să atacăm înaceastă noapte casa florală obscurantistă Han KanTzi”. Ş.a.m.d. Pentru ca, în final, într-o scrisoarecomună, cele două Case florale să-şi anunţe, pline dedemnitate patriotică, fuziunea:„În numele misteruluişi al fragilităţii artelor florale (...) anunţăm că amdecis să fuzionăm. În felul acesta vom putea slujiîmpreună, în perfectă simbioză, atât pe Prinţesanoastră Imperială, cât şi frumoasa noastră Ţară”. Etc.Iată cum, interesele liberalilor coincid cu acelea aleconservatorilor într-o coaliţie... monstruoasă.Satira din aceste depeşe, de o altă suculenţăpolitică, fără îndoială, duce cu gândul nu mai departede ingeniosul I. L. Caragiale. Desigur, Matei Vişniecapelează – utilizând un procedeu comun – la alteelemente/mijloace de expresie, mai subtile, mairafinate, dar în esenţă făcândparte, netăgăduită, dinaceeaşi familie de strategii literare forte, autorulatrăgând atenţia asupra ponoaselor luptelor politicedin totdeauna şi de pretutindeni, indiferent cu câtăeleganţă sau brutalitate. Ingenios şi subtil, MateiVişniec se dovedeşte a fi de data aceasta (şi de dataaceasta) un abil pamfletar politic, ce ştie sătransforme cu uşurinţă metafora aparent inofensivăîntr-o incisivă unealtă demascatoare a moravurilorrău mirositoare, chiar dacă sunt stropite cu apă detrandafiri. Iar asta face, cu adevărat, deliciul lecturii.1. Matei Vişniec, Scrisori de dragoste către o prinţesăchineză. Traducere din franceză de Daniela Magiaru (volumînsumând ş i Cum am dresat un melc pe sânii tăi), EdituraHumanitas, Bucureşti 20112. Matei Vişniec, Scrisori de dragoste către o prinţesăchineză. Traducerea din franceză de Daniela Magiaru. EdituraHumanitas, Bucureşti, 201121

BUCOVINA LITERARĂViorel Savin amintește de arghezienele Flori demucigai.Fascinaia cuvântului reiese și din grijaautorului de a adăuga, în final, un succint dicionarde termeni-cheie cu diverse etimologii, din care nulipsesc cei de provenienă saviniană – Melec(”unic”, ”stingher”, ”pustiu” – iată doar câteva dinsemnificaiile numelui eroului) și nývas (”duhprotector”, dar și ”fantomă”). Iese astfel la iveală șicaracterul ludic al scriiturii care descoperă, prinîntoarcerea la copilărie, o posibilitate de reabilitarea acestui spaiu profund desacralizat și aflat îndescompunere: lumina miroase a mort//soarele esteo lumânare uriașă de cară aprinsă(...). Uneori,ludicul atinge forme nebănuite atunci când însușinumele eroului și al iubitei acestuia (Celem șiEnomis) sunt scrise invers, ca o încercare decamuflare a identităii în sperana de a se sustragedestinului tragic la care îi sortește regimul totalitar.Sau, să fie oare o formă de narcisism al creatoruluicare se oglindește pe sine, ori poate un soi deintrospecie, de întoarcere a personajului cătrepropriul eu? Totul stă de altfel, sub semnulîntoarcerii – tematic, formal și simbolic: întoarcereala copilărie și încercarea de recuperare a timpuluipierdut, întoarcerea numelui și chiar titlul de” Evanghelie eretică”ce este de fapt un fel deevanghelie întoarsă, după modelul mesei sabatice.Spre această concluzie ne conduce însuși finalultextului, unde aflăm că Simbolul sfânt al CredineiAdevărate este Nuca și că Ziua sfântă, pentruadoraie și binemeritată odihnă, este Vineri. Caorice scriere modernă, poemul lirico-epic al luiViorel Savin se înscrie astfel, prin pluralitatea desensuri, modelului de opera aperta lansat deUmberto Eco.Autorul păcătuiește însă prin vulgarizareauneori exagerată a limbajului prin care își pune lazid contemporanii. E drept că ne aflăm în iad undechiar și cuvântul își pierde frumuseea originară, darfolosirea execesivă a unor termeni ce evocă mizeriasub toate formele posibile ( cândvomităSiretul//peste satul Schineni...,când vreo târfălocală //se deschiloează cu frenezie//în capitală,clefăiam cu pantofi strălustruii//în resturi detroturi suourând siropuri scârboase... ) dăuneazăesteticii textului. Dezgustat de lumea din jur, ViorelSavin este, categoric, un anticalofil declarat, chiar șiîn expresia poetică. Sau mai degrabă, un eretic allimbajului.Labirintul fiinei, sugerat și prin forma grafică aversurilor, amintește de caligramele apolineriene,cronica literarăde data aceasta structura textului ilustrând temahaosului prin care fiina, dezbrăcată de hainanormalităii, rătăcește în chip tragic, cu scurtestrăfulgerări de sperană, scoând strigăte stridenteși disperate ce avertizează asupra propriei drame,semnalându-și astfel prezena (e vorba de acele”Strigăte” ce sionează firul narativ). Ambiguitateadeconcertează de multe ori cititorul care se pierdeîntre drama lui Melec din Cretinozauria și cea trăităde poet în orașul natal. Și de aici se naște întrebareafirească dacă nu cumva cei doi sunt unul și același, osingură fiină oscilând între luciditatea realului șihalucinaia onirică.Discursul autorului este unul profundproblematizant și în care confesiunea lirică îl sileșteuneori să renune la pactul ficiunii ( Și totuși nu potpărăsi Bacăul).Scriere polimorfă, în care regăsimfragmente de odă, de jurnal, de satiră, de metaforăori de epopee, Evanghelia eretică pare să fie totușinăscută dintr-un soi de halucinaie onirică cuputernice accente de coșmar ce sugerează pierdereacontrolului asupra realului, teama în faanecunoscutului și a absurdului. De o factură aparte,dar menit să întregească volumul, ciclul Lamentaiafructelor ne readuce în atenie un lirism de facturăalegorică în care umanul îmbracă masca vegetaluluisau chiar se contopește cu acesta: muști carneamea//îngustezi ochii//aroma pulpei mele//te loveșteîn piept ( duiosul îndemn al perei busuioace).Menite parcă să ne scoată, măcar pentru câteva clipedin infernul Faranului și al cretinozaurienilor,tânguirile fructelor din livadă ne întorc la paradisulpierdut al copilăriei și la spaiul sacru al începutului.Iluzorie întoarcere, căci și aici pândeștedestrămarea: sunt măr//mâncat de molii (...). Căcitot de aici, din livadă, a început căderea omului, iarautorul nu ezită să ne reamintească de păcatuloriginar: liniște fructelor surorile mele//a intrat înlivadă//OMUL//temei-vă//curiozitatea îi esteblestemul.Traversarea infernului cretinozaurian arepentru Melec, consecine tragice. În mod paradoxalînsă, violena ia forma unei hierofanii care îltransformă pe cel persecutat în purtător alAdevărului. Fără a fi deloc liniștitor, finalul invită ladezlegarea unor noi sensuri, ceea ce face ca lecturavolumului purtând semnătura lui Viorel Savin să nufie deloc una comodă, răpindu-ne definitiv iluzia că,odată ajunși la capătul ei, infernul va lua sfârșit.25

BUCOVINA LITERARĂnedezminţit în puterile raţiunii”, redeschide cazuriculturale demult clasate şi încolbuite de prejudecăţi.Astfel, un eseu ca Originile românilor între Scylla şiCharibda nuanţează această problemă şi reconsiderăprocentual jocul dintre stratul romanic, substratulgeto-dacic şi elementul romanoid (terţ inclus), înconfiguraţia actuală a limbii noastre. Rolulelementului geto-dacic e mult mai mare decât s-aadmis până acum. Capitolul închinat acestui scriitorcomplex se încheie cu un elogiu adus intelectualuluidin provincie: „Orgolios, poate prea orgolios, la fel deprudent/suspicios faţă de oameni ca şi în faţaetimologiilor latiniste, iliriste etc., nedispus lacompromisuri de niciun gen, autorul Rătăciriloresenţialenu face temenele criticilor, nu bateredacţiile revistelor literare din Capitală şi deniciunde, nu-şi cultivă relaţiile spre a-şi asigura o...posteritate liniştită! Îndeplinindu-şi, parcă, o datoriesacră, cu ochiul interior viscolind, tăcut şi demn, IoanDumitru Denciu trudeşte spornic la masa de lucru şiîşi scrie opera cu bucuria celui care vede idei,lăsându-se atins în fiecare dimineaţă de luminaspiritului” (p. 111).Oricare dintre capitolele acestei cărţi incitante seconstituie ca un studiu monografic. Un prim palier alfiecărei abordări este cel de istorie literară, exegetulfăcând o trecere în revistă a ecourilor pe care o apariţieeditorială sau alta le-a avut în epoca venirii ei pe lume.Cel de al doilea palier este cel de critică literarăîntreprinsă de pe actualul orizont de aşteptare,„taxându-se”, cu delicateţea semnalată, texteledesuete şi, deci, irelevante pentru gustul cititorului deastăzi. Comentatorul nu-şi permite să evite, oricât demici ar fi ele, oazele de adevărată poezie, sclipirileinspiraţiei, grăuntele de uraniu truvabil în corpusultextual asupra căruia se apleacă fără părtinire şi cudeplin respect. Creatorii sunt abordaţi în devenirea lor,cu plusuri şi cu minusuri lirice sau epice, robiţimodelor şi modelelor timpului ori încercând să sedetaşeze de ele şi să-şi afle timbrul propriu. Un altmerit al neobositului exeget rezidă dincontextualizarea „împricinaţilor” în spiritul literar şicultural al vremii când au apărut aceste cărţi. Un fiorpolemic justiţiar este prezent tot timpul în acestereevaluări critice în care judecăţile de valoarepersonală sunt expuse cu fler diplomatic tranşant.Prognozele sunt de fiecare date seducătoare şideschizătoare de noi piste interpretative, ca în cazulromanului Lydda al lui Duiliu Zamfirescu, roman penedrept respins sau ocolit de criticii şi istoricii literaride până acum. Recuperarea sau ignorarea pe maideparte a unui autor depinde de o serie întreagă defactori socio-culturali, de întâmplare, de jocurilecronica literarăistoriei, de şansă dar, în primul rând, de valoareaintrinsecă a operei sale. Frapantă şi demnă demeditaţie reconsiderativă este, de pildă, observaţiaconform căreia un poet ca Dumitru Pricop, care şi-adepăşit cu mult programul tradiţionalist al promoţieisale şi care a debutat editorial în 1978 cu Patimamuntelui, nu a mai fost apreciat la justa lui valoaredupă 1980, întrucât criticii vremii şi revistele, care-isalutaseră cu entuziasm primele două cărţi mai multdecât promiţătoare, şi-au concentrat forţele întrupromovarea optzecismului numărând, parcărecompensatoriu, printre corifeii săi şi un vrâncean deprimul raft, adică pe Liviu Ioan Stoiciu, un „perpetuurevoltat împotriva limitelor de orice fel” (p. 242).Răsturnări spectaculoase de situaţii nu prea există, cidoar reaşezări mai nuanţate. Mircea Dinutz se opreştecu precădere asupra aspectelor care au scăpat, dinvarii motive la fel de încurcate ca şi căile Domnului,comentatorilor care l-au precedat. De pildă, „dacăOrfeu a fost sursa legendară a sacrelor poeme legatede cultul închinat lui, menite să exalte frumuseţea şipuritatea morală, Poemul orfic al lui Virgil Huzum(asupra căruia niciun comentator nu şi-a oprit atenţia)se situează la interferenţa simbolică dintre dionisiac şiapolinic, cu accentul pus pe ceremonialul întoarceriila viaţă şi rod, semn al vieţii împlinite” (p. 133).Discursul critic al lui Mircea Dinutz conţine,implicit sau explicit, şi o pledoarie pentru cumpătareimagistică, pentru necongestionarea textului prinexcese stilistice sau motivice. Acest discurs critic, untext prin excelenţă şi permanent îndrăgostit, semolipseşte de avântul poematic al autorului comentat,precum în acest extras dintr-o cronică despre una dintrecărţile lui Ion Panait: „Poemele ce alcătuiesc acest alcincisprezecelea volum (72 de texte) au limpezimea şifarmecul asfinţiturilor de toamnă rubinie, autransparenţa, candoarea şi – uneori – strălucirea anilorcopilăriei şi ai primei tinereţi (nimbaţi de visare), celasă descoperite – pe ecranul memoriei afective –siluetele salcâmilor, plopilor ce i-au bântuit cei dintâiani de existenţă, mai apoi o lebădă albă în formă develă, obişnuinţa de a visa, moştenire a acestei primeperioade de înviorată singurătate, când nu trecuse încăprin experienţa erorii şi a pieirii.În amintirea acelorani, poetul vorbeşte blând cu vrăbiile, cu toate păsărilelumii, renunţând – treptat – la superbia ce l-a condus la– atât de greu suportate – neîmplinirile, ratările în plansufletesc, social, profesional, dar şi la tentativadonquijotescă de a schimba coordonatele lumii în carevieţuim. Peste toate s-a aşezat, ca o ninsoare deasă,părerile de rău, o tristeţe devastatoare, o resemnaresenină” (pp. 158-159).27

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂAutorului îi repugnă perpetuarea răului şi a uriiviscerale întreţinute de doctrinele politice.Analizând,cu fineţea-i recunoscută, romanele discretei scriitoareDoina Popa, cronicarul se întreabă cum de persistă,după atâtea decenii, înverşunarea viscerală impusă decomunişti împotriva legionarilor ca şi cum aceştian-ar fi avut nimic uman şi moral în sufletele şi-nmorala lor. Tot aşa nu-şi explică pizma celor de astăziîmpotriva copiilor nomenklaturii. Din aceeaşiperspectivă a bunului-simţ civic şi a lipsei deprejudecăţi sunt recenzate cărţile tinerei LuciaCherciu (n. 1972), care cultivă în poemele saledragostea de patrie (temă alungată din literatură dupăRevoluţie, pe motivul, nu lipsit de temei, că a fostcompromisă de hăulitorii Cântării României şi apoetaştrilor de curte comunistă), patrie pe care poetavrânceană o iubeşte simplu, fără rezerve, de când s-amutat în America de unde radiografiază toate releleinterminabilei şi prăpăstioasei noastre tranziţii.Fireşte că exegetul condamnă osanalismul faţă deautorii cu putere de decizie în cadrul bresleiscriitoriceşti, spiritul găşcar, bisericuţele literare,revistele clientelare, ipocrizia recenzenţilor mai multsau mai puţin improvizaţi, supradimensionarea unorpersonalităţi în defavoarea altora, suficienţa,gregaritatea, infatuarea, locurile bătătorite,redundanţele stilistice, bombasticismul, arhitecturanesigură a unor opere, preţiozitatea afectată etc. Îidisplac profund şi acei intelectuali pentru careerudiţia e un scop în sine, sinonim cu informaţiaaluvionară, epatantă, dar prin excelenţă sterilă.Idealul său este intelectualul aflat trup şi suflet înslujba cetăţii şi a spiritului uman creator. Într-unportret făcut lui Florin Paraschiv îl putem vedea peMircea Dinutz însuşi, ca într-o oglindă textuală, delocunică, de altfel, în această carte pe cât de tulburătoare,pe atât de convingătoare: „...imaginea convingătoarea unui intelectual-patriot, sincer îngrijorat de tot ce arputea ameninţa fiinţa neamului căruia îi aparţine,onest şi direct, folosindu-şi erudiţia fabuloasă şicalităţile regizorale pentru a desfăşura în faţacititorilor un fascinant spectacol de idei, cu obiectiveformativ-educative, dar şi cu intenţia expresă de a neaşeza într-o stare de urgenţă în faţa pericolelor de totfelul (demonii din afară şi dinăuntru), de natură a neînceţoşa/asfixia spiritul” (p. 170).Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, un model dediscurs al cumpătării şi de echilibru clasic, este o cartescrisă cu har şi de care nicio Istorie sau Geografie aliteraturii române nu se mai poate priva. Este, cusiguranţă, cea mai bună carte a lui Mircea Dinutz,criticul ajuns la o maturitate a cărei seninătate şiprofunzime sunt de invidiat.28Secantele luiGeorge BodeaIoanŢICALOPe George Bodea l-am cunoscut relativ târziu. Nuse putea să nu recunoşti de îndată în el profesorul. Omulacesta, dacă a avut o pasiune în viaţă, aceea a fost„cetitul cărţilor”. Într-o vreme, din respect pentru artacuvântului şi simţind că are de spus ceva lumii, aîncercat să şi scrie. Textele sale (versuri, proză ori criticăliterară) sunt ale unui intelectual rafinat aflat mereu încăutarea unei expresii care să-l reprezinte şi să-i reţinăatenţia cititorului.Ultimele două cărţi adună un număr mare dearticole apărute în diverse reviste literare şi se intituleazăSecante…, prima prin ceruri concentrice (2008), ceade-a doua prin cercuri excentrice (2011), ambele vândgirul Bibliotecii „Mioriţa” din Câmpulungul streşinit decodrii Rarăului. În prima treime din ultima dăm peste unJurnal pe sărite (recent a apărut un altul, de data aceastacontinuu, atipic şi cu un titlu provocator, Amanta deproximitate semnat de scriitorul băcăuan Petre Isachi),de unde te întâmpină la tot pasul formulări ca acestea:am citit, astăzi voi citi, citesc şi cad pe gânduri,răsfoiescun volum, îmi aduc aminte de o carte citită,am prilejulsă citesc, citesc pe nerăsuflate,am tot citit din copilărieşi mă opresc. Profesorul a stat o viaţă printre cărţi, unadevărat paradis pentru el nu numai pentru Borges, şi s-arisipit vreme de peste patru decenii în şcolile oraşului,ridicat între timp la rang de municipiu. În câteva locuri econsemnată situaţia jenantă a dascălului, înainte şi dupăînscăunarea noului cârmaci plin de sine şi de politicăancorată în teze precum „măi animalule!” Aşadar,profesorul, întors acasă vlăguit de „învăţământideologic”, constată că ar trebui să fac focul,dar nu maiam lemne. Mai că-ţi vine să te stropşeşti ca unul ce-aveai„conştiinţă înaintată”: „Cum, tovule, ideile măreţe,mustind de… genialitate nu-ţi ţin de cald? Ei, lasă, nu temai plânge c-au să vină miloşii băieţi de la Secu şi ţi-oraduce ei… lemne (pe spinare!), după ilustrissimaformulă „fiecăruia după nevoi”… (…)Retras în bibliotecă, G. Bodea, cititor harnic, avizatşi intransigent (bănuiesc că într-un oraş mare, cu toate căar fi meritat cu prisosinţă, n-ar fi avut o rubricăpermanentă într-o revistă literară) se pronunţă în aceastăparte, fugar, despre tot felul de cărţi. Iată, de pildă,referindu-se la Pământul transfigurat din 1982 al luiIoan Alexandru ajunge la concluzia că volumul conţinepoezii sfătuielnice,emfatice şi prolixe, parafrazebiblice, neconvingând, în vreme ce Rezervaţie de zimbri

cronica literarăBUCOVINA LITERARĂdin acelaşi an semnat de Adrian Păunescu îi creeazăimaginea unui buldozer (ce) huruie cumplit, deşi poetuls-ar vrea un Mesia, pentru ca lucrarea lui Petru Rezuş,Ion Creangă – mit şi adevăr, să-i apară scrisă pe un tonmoşnegesc şi atoateştiutor, aducând prea puţine lucrurinoi. O părere asemănătoare îi induce un alt volum al luiA. Păunescu intitulat Poezii cenzurate despre careautorul se pronunţă răspicat: Ca şi în cazul lui MarinSorescu ( Poezii alese de cenzură)aceeaşi impresie decuraj contrafăcut. Jurnalistică în versuri, lozinci,truisme, bombasticism, sforăieli patriotarde, bocet cusarmalele-n gură. 580 de pagini de justificări în versurişi proză. Ceva simţire faţă de drama ţărănească.Totalmarfă: 2 kg.La începutul anului 2009, se pronunţă înlegătură cu receptarea lui Grigore Vieru dincoace dePrut, subliniind că printre cele mai cumpănite păreridespre creaţia lui Grigore Vieru le-a rostit în modsurprinzător Alex Ştefănescu în istoria lui literară.Cealaltă Istorie… a lui Nicolae Manolescu lansează oaltă surpriză prin ofensa la adresa poetului, caracterizatăde G. Bodea într-un mod cu totul original prin douăversuri ale unui joc din copilărie: Două vorbe ş-uncuvânt/ Jap de cap şi la pământ. Merită redat şifragmentul următor la care subscriem fără nici orezervă: … Vieru rămâne unul dintre ultimiiscriitori/poeţi care au crezut în identificarea artistuluicu destinul neamului său. S-o fi gândit Eminescuşi la elcând îi definea pe înaintaşi: „Voi credeaţi în scrisulvostru, noi nu credem în nimic”.Partea a doua a volumului cuprinde o sumă decronici la cărţile apărute, cele mai multe în ultimavreme, de la Flora românească în viziunea lui S. Fl.Marian, cu referire la Botanica poporană română,adusă la lumină prin strădania de toată lauda a doamneiAura Brădăţan,până la Matei Vişniec, navigând… prinoraşul luminilor, vizând romanul atipic Sindromul depanică în Oraşul Luminilor.Se remarcă în textele lui G. Bodea nu numai ojudecată echilibrată ci şi o concizie a exprimării de oremarcabilă eleganţă. Convingerea e că dacă ar fi vrut săurmărească o carieră într-un centru universitar, ar fifăcut faţă cu brio unei catedre universitare. A înghiţitrafturi întregi de cărţi şi a scris, ca un bucovinean ce serespectă, cumpănit, cu slovă bine gândită, mereu sineira et studio. Judecând proza altui bucovinean,Constantin Blănaru, criticul literar scrie despre primacartea a acestuia La lumina zilei că avem de-a face cu unamplu monolog rostit cu sufletul la gură, pentru caultimul op Vertij prin memorie ( ce titlu potrivit!,exclamă profesorul) să-i dea impresia unui eu încântatuneori, exasperat adesea, febril întotdeauna.Cred că însuşi G. Bodea ar putea scrie prozăconsistentă. Avem în vedere mai puţin volumul său depovestiri Legendele Rarăului, cât mai ales notaţiile saledin cartea discutată, unde cititorul este surprins derealizarea unor portrete viguroase, cum este cel al luiConstantin Badersca: un nonconformist, surprinzător înreacţii, multilateral în preocupări, contradictoriu şipitoresc, mereu în răspăr cu orice convenţie, de ointeligenţă scăpărătoare şi naiv în acelaşi timp, greu deprins într-o formulă şi, de aceea, până la urmă, unincomod. Şi totuşi autorul demersului critic reuşeşte săgăsească de fiecare dată formula, chiar dacă e maiextinsă, în care să închidă profilul autorului cercetat. Seîntâmplă atunci când vorbeşte despre CasianBalabasciuc şi ale sale povestiri huţule, unde ochiulscrutător al lectorului descoperă firi pasionale, oameniduri, taciturni, cu reacţii imediate şi neprevăzute,urmate de regrete târzii, uneori prea târzii.De o analiză pertinentă se bucură romanul lui RaduMareş Când ne vom întoarce,scriitor cu o capacitatedeosebită de a-şi individualiza personajele, în vreme ceDomnul K. eliberat, aparţinând lui Matei Vişniec, oreplică la Procesul lui Franz Kafka, vădeşte în mai maremăsură decât celelalte proze (…) vocaţia lui dedramaturg.Când vine vorba de Vintilă Horia,complexitatea operei îl face pe d-l Bodea să adaste maimult asupra personalităţii autorului celebrului romanDumnezeu s-a născut în exil, încununat cu premiulGoncourt, moment în care scriitorul a stârnit reacţiiadverse,punându-se în discuţie opţiunile politice aleacestuia, colaborarea lui la mişcarea legionară. Ars dedorul ţării, V. Horia n-a putut reveni în patrie nici după'89 decât doar prin opera lui. Credem că lui i sepotrivesc versurile unui alt exilat prezent în Secante… ,Gabriel Stănescu, stihurile fiind rezultatul gândului caredevine adesea strigăt şi plâns: N-aş fi crezut/ Că în mine,om de munte,/ Se aud plângând clopotele Putnei,/ Sevaietă codrii Bucovinei. (…) N-aş fi crezut/ Că eu, om dela şes,/ Să ştiu atât de bine/ „De la Nistru pân'la Tisa”.Ultimul vers stârneşte interesul pentru altă scrierecu tema Eminescu după Eminescu, acesta fiind şi titlulunui amplu studiu publicat de Adrian Dinu Rachieru în2009, din care e de citat, aşa cum o face şi G. Bodea,următorul fragment: Cei care se opintesc a cerceta cazulEminescu, ar trebui să abandoneze fie cultul primitiv, fienegativismul pueril insolent, căzând în ceea ce M.Cimpoi numea îndreptăţit „caragializarea receptării”.Încă o dată de acord cu criticul câmpulungean, după careeminescologia nu are „şanse” să intre în vreo criză.Lui George L. Nimigean, ca să rămânem tot îndomeniul poeziei, autorul îi recunoaşte valoareacreaţiilor inspirate din folclorul nostru, Adi Cusin îiapare ca un poet şi om cu surprize, plecat la vremeastudenţiei pe drumul deschis de Nicolae Labiş, fără adeveni epigon al acestuia, iar lui Tucu Moroşanu i seevidenţiază alternanţa tonului solemn cu cel hâtru,ironic şi parodic, gesticulaţia blândă, rezultând toateacestea din echilibrul interior al bucovineanului.Cartea conţine şi alte câteva texte, toate elaboratecu maximă responsabilitate faţă de cuvânt şi de operapusă în discuţie, cum se întâmplă de fiecare dată cândGeorge Bodea pune mâna pe condei. De aceea, îl somez(amical!) să nu mai stea pe gânduri (e ceva oblomovismaici?) şi să-şi întocmească dosar pentru primire în USR.29

BUCOVINA LITERARĂo antologie a poeziei româneştiÎn poezia lui A.E.Baconsky, fie imaginarullipsit de retorică, pur descriptiv, fie, sub aparenţaevocării biografice, notaţia epică seacă mutălirismul în materie. Lumea pare în sine purtătoareaunor mesaje secrete şi e dovada propriei agonii.Strigătul mut se proiectează, însă, în limbaj. Sau,mai exact, rămîne limbaj. Prin urmare,reautentificînd lumea, poezia aceasta reautentificălimbajul. Între notaţia bacoviană a neantului şiagonia trakle-ană a materiei, poezia lui Baconskyeste mărturia crepusculului în istorie şi a agonieifiinţei, dar şi dovada purificării fiinţei prin limbaj.( M. A.D.)dans al cetăţilor obosite, crepuscul roşu, abendland...agonia ticăloşitelor neamuri sufocate în aurşi purpură veche... mercenarul strein călăreşteseara pe colinelesolitarevisînd jaf şi incendii — destul vouă! cuvintelepeşti,moarte pe ape albe,meduzele infestează istoria... animale şi păsări depradă pesteaguri se schimbă în hiene şi corbi... iarăşi măvoi întoarce-npădurile mele, 1000 de ani pînă cînd va treceavalanşa absurdă...hoardele... vîntul a şi început să miroase a carnecrudă sub şeilecailor... vîntul stepelor, miros de scuturi de piele...O, catedralele, quattrocento, barocul, o, viitoarelesăpături arheologice în timp şi în umbrade pe acum învinsului Apostat.30A.E.BaconskyMircea A.DIACONUAbendlandLiteraturaVa veni somnul şi milioane de animale fără ochişi milioane de vietăţi roşii noaptea pe ploaie —toamna semănătorul olog va plînge pe cîmpuriprimăvara cu frunze de fier.Evadaţii se vor întoarce singuri în temniţă,pleoapele negre, lacătele de argint...supuşii din cimitire îşi vor muta muşuroaieleîntr-o largă mişcare de valuri.Şi cuvintele vor continua să se înmulţească mereu,întunecînd orizontul şi moartea,milioane de vietăţi roşii, milioane de aripi,milioane de ştreanguri...Fals delirVai, celui îndepărtat, celui ce niciodatăn-o să-şi mai vadă stejarii. Urmele luiimprimate cîndva pe pâmîntul jilav sau prin ierburi,îl dor cînd sub seară un vîntun vînt rece bate înfiorîndu-icicatricele vii... în amurg, mereu în amurg...şi lumina se schimbă şi privelişti aproapeuitate cîntînd se deşteaptă în suflet,şi luna îi spune: streine, du-te şi cautăscutul cernit, scutul negru cu armelelui Ioan fără ţară. Lungi sînt drumurile,lungi şi pustii... şuieră vîntulprin cranii nocturne... departe,mereu mai departe se face ziuăîntr-o ţară cu ierburi albastre.Tînărul melancolicTînărul melancolic a fost sugrumat într-o noapteşi i s-a substituit un individ ridat şi cărunt —cei care-i ţin companie sînt cîiniişi cavalerii absurdului.Ar fi putut rămînea inocentsau n-ar fi putut — astăzi nu se mai ştie,profesorii de muzică nu mai pot să-1 înveţedecît urletul şi tăcerea de lut.Fluieră gloanţe zădarnic în nopţi toropite,şi efebii de ipsos cad seceraţi de pe socluri...- Ce risipă stupidă...spune rînjind individul ridat şi cărunt —(cei ce demult vor să-1 ucidă,nu l-au văzut niciodată la chip).

antologiaBUCOVINA LITERARĂVIIMă întorc de la o manifestaţie la care n-amluat parte. Am fost spectator străin. Observatorneutru. Ca şi poliţiştii cu coifuri şi scuturi enorme.Căci uneori manifestanţii dau cu pietre. Prietenulpe care-l întîlnii e profesor la universitate. Îmipovesteşte o întîmplare banală cu studenţii.Profesorul e germanist şi pregătise un seminardespre Georg Büchner. Seminarul însă n-a avut loc.Îndată ce intrase în sală, studenţii îi cerură sărenunţe la Büchner căci ei ar prefera să discutedespre Vietnam. A trebuit să accepte. Dar înproblema Vietnamului studenţii erau mult maiignoranţi decît în privinţa operei lui GeorgBüchner. Cîteva fraze sumare şi discuţia lîncezi.Aufost deconcertaţi ei înşişi. Şi atunci izbucnirăproteste şi ţipete vehemente. Unii desfăşurarăsteagul. Alţii cerură grevă. Cîteva fete au început aplînge îngrozitor. Destul! Această ipocrizie devineinsuportabilă. Cereau să li se spună adevărul despresex. Sau să se întîmple odată ceva. Seara la cocktailcineva îmi vorbi cu entuziasm despre comuna dinvecinătatea casei sale. Douăzeci de băieţi întredouăzeci şi patruzeci de ani şi douăzeci de fetefoarte tinere închiriaseră o casă veche cu două etajeşi trăiau cu toţii acolo în deplină devălmăşie. Totulera în comun. Banii cîştigaţi întîmplător şi confuz.Ambiţiile instinctele inerţia. Cuvintele şi tăcerea.Marijuana şi întunericul. Spaimele stelele morţii.Domnul care-mi vorbea era un înalt funcţionar celocuia un splendid apartament întins pe vreo 250 demetri pătraţi. Şi cîteva doamne în vîrstă deplîngeaugeneraţia tînără. E atît de tristă lipsa oricărei tristeţiadînci. Lipsa oricărei dureri care devine ea însăşi ociudată durere. În colţ la Güntzelstrasse în fiecarenoapte un domn vorbeşte singur cu cîinele lui.Voluta MonotonăAm văzut un maniac făcînd injecţii trandafiriloram văzut o femeie de lemn am văzut un burghezdînd o lămîie girafei din grădina zoologicăam văzut un profesor pîndind un cîine de rasăapoi a urmat o pauză lungă şi un vîntîngrozitor dădu tuturor vocaleloro formă de U şi prin tuburi metalicetoate lucrurile se străduiau să se-ntoarcăla obîrşia lor — veni şi frigul de gheaţăexasperînd aşteptarea şi dînd un sunet secfiecărei silabe căzute — şi noaptealustruind porţile de metal şi de sticlăale marilor bănci — şi nebuniaşi incertitudinea şi lunaşi n-am mai văzut decît păsări moarte, multenenumărate păsări moarte în jurul automobilelorcare făceau dragoste pe Landhausstrasse.XVIIUn cunoscut din Renania mi-a spus căîndeletnicirea cea mai serioasă e vinul. Băusemcîteva pahare împreună şi el povestea. La sfîrşituladolescenţei am comis o enormă eroare. Crezusem înceea ce n-ar fi trebuit să cred. Şi a fost drept săplătesc. Cu toate că faptele mele propriu-zise n-ar fiîndreptăţit-o. Cinci ani de închisoare m-au eliberat depăcat. Dar fiind încă tînăr şi căutînd un ideal am trecutfrontiera. M-am căsătorit într-o altă ţară. Mi-amînsuşit o altă credinţă . Şi am slujit-o cu atîta fervoareîncît în cele din urmă nimerii într-o temniţă mult maicumplită decît cea dintîi. De data aceea mi-a trebuitmultă vreme pentru a înţelege ce păcat ispăşeam.Poate de aceea mi se dăduseră şapte ani. Ca să amtimp destul pentru meditaţie şi pocăinţă. Am meditatmult. Dar nu m-a cuprins pocăinţa. M-a cuprinsdezolarea şi sila. Cred că într-un anume sens şiaceastă dură penitenţă era meritată. Crezusem iarăşiîn ceea ce n-ar fi trebuit să cred.Anii trecură.Am ieşitla lumină. Pierdusem tinereţea, familia. Şi plecaiîncotro m-au ţinut paşii. Rătăcii prin Asia Mică. PrinLevant. Pînă cînd isbutii să mă întorc, stabilindu-măîn oraşul acesta unde sînt scutit de a mai crede înceva. Lucrez. Pot fi şi eu o maşină la fel de bună caaltele. Altceva nu-mi poate cere nimeni. Vinul. Atît.Şi ridicarăm amîndoi paharele în care excelentulbadisches Gewürztraminer sclipea auriu.31

BUCOVINA LITERARĂepica magna32O să-mi fie dorde tine, ochi de peşteRaduALDULESCUSpre sfârşitul lui octombrie vremea se răcisedintr-o dată. De pe o zi pe alta ploaia se amesteca culapoviţa, iar într-o noapte a fulguit şi a pus-o de douădegete, cât să învârtoşeze zloata pe străzi. Iarna dădeasă vină mai devreme, parcă tot în necazul lui Robert,care mergea pe a patra lună de când făcea pe pazniculunui grup de magazine de la parterul unui bloc lung cuzece etaje de pe şoseaua Mihai Bravu. Patrula de-alungul a o sută de metri de trotuar, de la opt seara laşapte dimineaţa. Trei patroni puneau mână de la mânăsă-l plătească – un job de toată bafta, picat ca din cerulnopţilor acelea diluate de ceaţă purpurie; o manăcerească peste care căzuse lapoviţa, însufleţindu-l sămărşăluiască prin zloată ca şi desculţ. Adidaşiizdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şiumezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreojumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, depatru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-sepe bucata aia de trotuar ca un animal captiv: o sutădouăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, unminut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şitot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. Înalt,slab, cocârjat, curbat ca un ac de undiţă, supt la faţă şicenuşiu, cu privire surpată într-un albastru cenuşiu şiplete cenuşii, câlţoase şi înfoiate, înghesuite sub glugahanoracului negru, s-ar fi cuvenit poate să-şiamintească ce bine-i picase cândva să-şi facă de lucrucu cazmaua, lopata şi târnăcopul printre cripte şimonumente funerare. Nu-i de râs şi nici de plâns:dintre muncile şi meseriile care-i dăduseră de-a lungulvieţii o pâine mai bună sau mai rea de mâncat, poate căcel mai trainic se lipise de sufletul lui aceea de gropar.După vârsta de treizeci de ani se apucase şi practicasecu intermitenţe, cu pauze mai mici sau mai mari, pânăce într-un târziu, la cincizeci şi ceva, ajunse să renunţedefinitiv. O meserie bănoasă altminteri, pe lângă căsănătoasă. Este un exerciţiu fortifiant pentru trup,suflet şi duh să începi să asuzi dimineaţa pe răcoarescurmând pământul cu târnăcopul şi cazmaua –gândeşte-te suflete al meu la ceasul cel amar al morţiişi la judecata cea înfricoşătoare, că îngerii întunecaţi tevor lua pe tine, suflete, şi te vor duce în focul cel deveci. Iar tu, mai înainte de moarte pocăieşte-testrigând: Miluieşte-mă pe mine păcătosul! După prânzcând sosesc cu mortul eşti gata şi-ţi mai ia o oră şijumătate să-l cobori în groapă, să-l acoperi cu pământşi uite-acuma se face seară, veşnica lui pomenireveşnicalui pomenire-veşnica lui pomenireeeee... Aşatreci prin zile ca şi prin anotimpuri: nu te nădăjduisuflete al meu în bogăţia cea trecătoare sau în adunareacea nedreaptă, că toate acestea nu ştii cui le vei lăsa.Asuzi iarna izbind cu târnăcopul în pământul îngheţatbocnă şi la fel treci prin primăvară şi toamnă şi princrepetul de arşiţă din miezul verii, suflete al meu, nunădăjdui la sănătatea trupească cea trecătoare, nici ladulceţile vieţii, nici la frumuseţea cea degrabtrecătoare, ca să vezi cum şi cei puternici şi cei tinerimor, ci strigă: Miluieşte-mă, Iisuse, pe minenevrednicul! şi curg de pe tine şapte rânduri de sudori,dar să nu te gândeşti că fără folos. [...]Mai încoace n-ai mai putut, i s-a luat şi totuşi n-aravea cum să uite că morţii îi dăduseră o pâine bună demâncat. A ajuns la saturaţie, poate unde n-o luase aşadin pripă.Altfel i-ar fi mers, poate ar fi dus-o şi azi, dacăs-ar fi apucat de gropărie la cincisprezece ani sau laoptisprezece, ci nu la treizeci... Oare de unde voi începea plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Păcateletinereţilor cele grele ca pământul scos din gropi: m-amtrufit, am ispitit şi am minţit, am furat şi am preacurvitşi am ucis, miluieşte-mă , Doamne, după mare mila Ta,şi cu timpul morţii deveniră tot mai grei pe când îiducea de la capelă la groapă cu targa sau cu căruciorul şiîncă şi mai greu ajunsese mirosul lor de carne stricată,oricât de bine ar fi fost îmbălsămaţi sau oricât de frig arfi fost. Duhoarea de hoit parcă ar fi tras după eapacheţelele cu pomană împărţite la groapă, copănelelede pui, bucăţile de peşte prăjit, pilaful, castraveciorii,napolitanele, eugeniile, pachetele de biscuiţi,plăcinţelele, prăjiturelele, coliva din păhărelele decelofibră, sticlele de vin şi de ţuică de turnat pemormânt şi de dat pe gât ca să spele gustul morţii, darmai curând năclăindu-l şi învârtoşându-l. Pe de altăparte, bine zis că ajunsese la saturaţie: la o adică,cimitirele fuseseră singurele locuri unde se ştiusemereu sătul şi cu bani de-ajuns în buzunar, împăcat cutoată lumea şi unde ar fi avut credit. În oricare din celenouă cimitire din Bucureşti prin care s-a perindat îndouăzeci şi ceva de ani, s-ar fi putut întoarce oricând,dar uite că nu. Oriunde în altă parte, numai acolo nu.Unde atunci? Ca şi cum ar mai fi avut de ales, la ceicincizeci şi opt de ani ai lui... Păi nu că s-ar fi şubrezitprea din cale-afară de la frigul şi umezeala din gropi,fiindcă pământul trage, trage al dracului, dar cui, căruistăpân i-ar mai da mâna să se încurce cu aşa o slugă?Patronii din ziua de azi, se ştie, nu mai sunt ca pe

BUCOVINA LITERARĂvremuri. Nimic nu mai e cum a fost şi nici el nu mai eacelaşi. Toţi se uită şi vor să stoarcă din tine cât maimult, cât ar mai avea ce...Vârsta pe care-o duci cu tineca şi un beteşug, ca o mână moale, moartă, care nu temai ajută nici să duci lingura la gură. Văzuse, simţise pepielea lui cum e când se uită stăpânul strâmb la tine,citindu-ţi pe faţă nu numai că ai cărat la groapă ca la omie de morţi, cât şi că eşti şi tu cu un picior în groapă,măcar că asta se poate citi pe toate feţele, moartea, darpe unele se citeşte mai uşor decât pe altele... Nu acelaşilucru s-ar fi putut spune despre soţioara lui, Andreea,care la cei treizeci şi patru de ani ai ei, de bună seamă cănu văzuse şi nu simţise. Ar fi corespuns ca vârstă şiprezenţă într-un butic sau bodegă sau local de lux, saubirou de agenţie imobiliară, şi totuşi prin destule locuripe unde încercase, nu reuşise să fie pe placul patronilordecât pe termeneextrem de scurte, celmult o lună. Ai credec-ar fi îndreptăţită săceară de la viaţă cevamai de soi decât unbutic ori birou deagenţie imobiliară, maicu seamă dacă s-ar fil u a t î n s e r i o s ,exploatându-şi calităţilede contorsionistă care-ipermit să se lingăsingură, precum o căţea sau pisică, dar uite că nu.Tocmai pentru că i-ar fi putut fi tată, tăticuţul ei Roberto ştia şi-o simţea mai bine decât taică-său care o fifăcut-o.Ar cam fi ştiut ce-i trebuie ca s-o ia din loc, însăde-o vreme nu mai avea răbdarea şi nici tactul necesarpentru a o trezi la realitate şi probabil că nici interesul. Edusă, mă rog, deşi pare în bună regulă, perfect normalăla prima vedere. Trebuie să zăboveşti cât de cât înpreajma ei ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face. Dupăce şi-a dat seama şi n-a mai avut nici un dubiu, parcă arfi fost totuşi prea târziu să se mai răzgândească. S-a totgândit şi răzgândit până a ajuns să-şi spună că o femeiecu mintea cât de cât adunată, care ştie ce vrea şi pe cepământ calcă barem zece ore din douăzeci şi patru, maigreu s-ar fi încurcat cu unul ca el. N-avea decât săcreadă asta,c-ar fi mai câştigat lăsând-o în plata ei,chiar şi chinuindu-se s-o hrănească. Nu numai lapatroni, dar şi la bărbaţi în generen-avea priză decât petermen scurt, preţ de câteva ejaculări, cu toate numereleei de contorsionism, pe care nu oricine se pricepea să lepreţuiască.Robert continua la o adică să profite de vocaţiasau beteşugul ăsta al ei, dat fiind că nici el nu preaavea habar pe ce pământ calcă, dacă ajunsese dupăepica magnacincizeci de ani fără nici o brumă de agoniseală, ca şipe drumuri. Trebuie că tocmai se pregătea să moarăîntr-o cameră de cămin de nefamilişti aflat cândva încustodia Întreprinderii de Maşini Unelte şi Agregate,pe care o împărţea cu un tovarăş de un leat cu el,dedicat trup şi suflet patimii beţiei. Omul avea şi unnume cumva predestinat: Neghiniţă, Ion Neghiniţă,potrivindu-se în defintiiv cu Robert Stan zis şi RobertSatan şi Robert Diavolul. Bineînţeles că se potriveauşi ei, nu doar numele, dacă soarta îi adunaseîmpreună, măcar că Robert avea aplecare sprepocăinţă. Avea şi unele reţineri şi remuşcări înprivinţa băuturii şi a altor vicii, din care se înfruptasecândva până i se aplecase. Le-o fi fost scris să moarăacolo, unul în braţele celuilalt, însă uite că Robert ascăpat la mustaţă, comutându-i-se pedeapsa înultimul moment.La câteva luni după ce se mutase în garsonieraAndreei, a trecut pe la Neghiniţă să-l vadă în ce ape semai scaldă, după ce rupsese legătura ca şi definitiv.Tăiase pasămite răul din rădăcină, crezuse asta, până ise făcu dor subit, muncit cum era de gânduri sumbre şiaproape izbăvitoare: să se întoarcă la vechea locaţie,să reia convieţuirea cu Neghiniţă, care-l avertizasealtminteri şi aproape că-l blestemase ca şi o nevastăpărăsită: te bucuri de pizdă tânără, Diavole, da' uită-teaicea la mine c-o să-ţi iasă pe nas. Ştia Diavolul,ştiuse, dar încă ar fi vrut să mai afle pe propria piele.Peste tot doar de aşa ceva avusese parte, îi ieşise penas chiar şi cu reţinerile, remuşcările şi dorul depocăinţă care nu făceau decât să pună gaz pe focultemelismelor, mascohismelor, dezastrelor şitragediilor de toată mâna – balamuc şi haos, spaime,mâini tremurânde, degete reci, albite, încleştate dehaine să se rupă: oriunde dădeai să te duci şi să teîntorci oamenii îşi băteau joc de viaţa lor în fel şi chip:atmosferă suprasaturată de plâns, eşecuri, lumeaînvârtoşându-se în balele diavolului. Ce ţi-ar mai firămas de făcut decât să te laşi dus şi dat odată cu viaţacare merge înainte?Ar fi putut s-o ia ca pe un semn atunci: a găsitvechea locaţie, camera în care se oploşise pe lângăNeghiniţă timp de cinci ani, ocupată de un cuplu detineri căsătoriţi. Unde mai pui că femeia eraînsărcinată, la fel caAndreuţa lui de care deja i se luase.Îi ieşise într-adevăr pe nas, dar parcă n-ar mai fi fost locde-ntors. Oricum, ce a fost e nimic pe lângă ce va fi.Bineînţeles că viaţa merge înainte. Tinerii însurăţei îipovestiră de Neghiniţă, răpus în sfârşit de una dincomele alcoolice care-i dădeau târcoale de o viaţă. S-aîntâmplat cu puţin înainte de a i se perfecta actele deevacuare. Concomitent tinerii îşi băgaseră pielea-nsaramură cu nişte împrumuturi la bănci, ca să cumpere33

BUCOVINA LITERARĂepica magnacamera de la un întreprinzător nepot de parlamentar,care achiziţionase blocul en gros şi-l reamenajase, îiadusese unele îmbunătăţiri pentru a-l vinde en detail,cu camera, mă rog, mai ales pentru cei care ştiu ce vorşi pe ce pământ calcă, viaţa merge înainte.Trecuseră vreo şapte ani de atunci, de ladespărţirea definitivă de Neghiniţă, şi uite că luiRobert i-ar fi fost greu să decidă dacă anii ăştia autrecut în folosul sau în paguba lui... Ba dă-ţi pestegură, Diavole, ai fi preferat ca Neghiniţă, la doi metrisub pământ? Mai bine desigur cu familie, nevastătânără şi copil mic, chiar şi acum, la bătrâneţe şitrăgând barca pe uscat cu Andreea care nu reuşeşte cunici un chip să cadă la învoială cu patronii, care doarsă profite de pe urma ta, tăticuţule, să el munceşti pânăcazi jos pe nimic şi se mai uită să te şi fută, iar el n-aredecât s-o creadă: toţi o hărţuiesc în draci, dar ea se ţinetare, credincioasă tăticuţului ei iubit, care să fi muncitpe brânci ca s-o merite, chiar şi jelindu-se, vorbacântecului, io te-am iubit cu disperare tu mi-ai făcutzilele-amare.A disperat, a iubit-o în draci şi uite că până laurmă n-a fost chiar zadarnic. A dat Dumnezeu însfârşit şi s-a înfipt şi ea într-o slujbă. Tot acum patruluni, ca să vezi potriveala dracului şi până şiprogramul i se potrivea cu al lui: de la opt dimineaţa laşapte seara, schimb invers cu Robet, ca să nu rămânăcopilul prea mult singur închis în casă, deşi ăsta ar fifost ultimul lucru care ar fi contat. Andreea vindeagogoşi, langoşi, merdenele, polonezi şi aşa maideparte, la o patiserie din zonă. Frământa totodatăaluat, băga şi scotea tăvi din cuptor. Se specializase,era de nerecunoscut, iute şi destoinică, o maşinărieeficientă, care mergea ca unsă zece ore pe zi. Cine ar ficrezut? Uite că s-a trezit într-un târziu, când n-ar maifi fost mult până să fie prea târziu, fără vreocontribuţie-îndemn din partea lui, silită pasămite,constrânsă, chiar i-o fi ajuns la os: datoriile adunatede-a lungul timpului, nişte zeci sau sute de milioane...Diavolul nu ştie şi nu-l interesează. Nu-i aparţine, n-aavut de-a face cu aşa ceva, el de când se ştie nu s-aîntins mai mult decât îi e plapuma, măcar că s-a întinshrănindu-i pe alţii din puţinul lui. Tot răul spre bineînsă, dacă de patru luni ea încă-i pe poziţie. Are doardouă colege, mai experte în manevrele cu cocăraia,care lucrează în domeniu de nişte ani şi care ar avea lao adică ineresul şi s-ar pricepe s-o bage la mijloc, s-omuncească până s-ar lăsa păgubaşă, sporindu-şi astfelcreditul la patron, determinându-l eventual s-o punăpe liber şi să le împartă salariul ei. Robert ştie, emâncat de mâncătorii de felul ăsta, în opt locuri dinzece cam aşa se lucrează în echipă, cu frecuşuri carelasă pe dinafară şi oameni cu nervii de zece ori mai34întremaţi decât Andreea. Şi ea fusese mâncată, fără săştie, fără să ia aminte, obsedată cum era de obsesiilepatronilor care n-or mai fi văzut femeie până la ea, oblondă roşcovană sexy, contorsionistă de geniu careimprovizează spectacole lingându-se singură la cur,precum căţelele şi pisicile, io te-am iubit, io te-amiubit cu disperare şi uite că de astă dată a ieşit pesufletul nosru. Treaba s-a legat la patiserie,poate undecele trei inse muncesc şi produc cât cinci-şase.Patronul şi-o scoate un profit care i-ar tăia cheful săeconomisească tăind din salarii. S-ar zice că leplăteşte binişor. Vorba vine că binişor. Cinci milioaneîn ziua de azi e chiar o jale. Tot cinci milioane ia şiRobert de la păznicia lui. O jale, da, să dai să fugi, să-ţiiei câmpii, tocmai acum când treaba pare să se lege,medita ameţit, înceţoşat, înfrigurat, pe fâşia de trotuar,o sută douăzeci şi şase de paşi în sus, o sută douăzeci şişase în jos, io te-am iubit, io te-am iubit, în ţarculuitării şi al aducerii aminte, toată noaptea, io te-amiubit cu disperare, până ce spre dimineaţă nu-şi maiamintea decât ploaia cu spic de zăpadă şi vântulizbindu-l peste faţă, fleşcăiala prin care umbla ca şidesculţ şi de bună seamă că va umbla mereu, şi dupăce o să înţepenească definitiv.** *În seara aceea, când s-a întors de la lucru, ce i-avenit Andreei să umble în cutia de scrisori. Numaibine c-a dat peste Înştiinţare. Data de pe plic arăta că oaştepta acolo de aproape două săptămâni. Fără să ştie,fără să-şi dea seama evitase, de frică sau trăgândnădejde la vreo minune, şi totuşi o parte din ea încărefuza să creadă şi dădea să fugă. Doar că şi-a aruncatochii pe adresa tribunalului şi restul cuvintelor auînceput să-i joace în minte şi s-o scormone în capulpieptului: administraţia... comitetul... locatariproprietari...fixare termen... până la data de...recuperare... scoate la licitaţie... acoperire datorieîntreţinere... suma de 335542...După două minute de slăbiciune extremă,tremurând şi gata să i se taie picioarele, simţi cum seîntăreşte imperceptibil, încet şi sigur, cât să se poatăurni din faţa cutiei de scrisori. Răsuflă uşuratăeliberată,a aflat în sfârşit, ştie ce o aşteaptă, încotrotrebuie s-o ia, degeaba s-ar mai da de ceasul morţiiluptându-se cu tăvile de plăcinţi – nu mai e nimic defăcut. Vorba vine că nu mai e, ceva trebuie să facătotuşi... Încălzi mâncarea de cartofi şi puse în douăfarfurii. Desfăcu un borcan cu castraveţi muraţi şipuse patru pe o farfurie în timp ce-l întreba pe Andreide taică-său. Când a plecat, da, acum o oră, la nouă şiea îi atrase atenţia iarăşi, pe un ton calm-sastisit căn-avea cum să se întâmple aşa ceva, deoarece acum e

BUCOVINA LITERARĂopt şi jumătate. Andrei are şase ani şi n-a învăţat încăceasul şi nici cum se socoteşte timpul, cum se adaugăsau se scad orele pentru a spune când s-a întâmplatceva. Inventează în schimb prompt şi dezinvolt dacă-lîntrebi, încercând să-şi fructifice şansa de a ghici. N-alipsit mult să-l dea la şcoală anul ăsta, dat fiind că-nprimăvară face şapte ani, dar cu o zi înainte determenul de înscriere Robert a decis că nu, iar ea a fostde acord. Înţelept ca de obicei tăticuţul ei: dacă abia laprimăvară face copilul şapte ani, chiar n-are rost şi debună seamă că până la toamna ailaltă ei se vor întremacât să nu le pice greu cheltuiala cu uniforma,rechizitele, ghiozdanul şi aşa mai departe.Amâncat şi ea şi o să se culce, deşi e devreme încă,dar nu-i mai arde de nimic şi nu mai e nimic de făcut. Încâteva luni vor trebui să plece din casa asta, gata, îşitrase plapuma peste cap încercând să nu mai audătelevizorul, replicile dintr-un film dedesene animate împănate cu văitături,oftaturi, efuziuni, regrete, adio adioadio, o să-mi fie dor de tine ochi depeşte, o să-mi fie dor... Scăpase însfârşit de grija datoriilor. Încerca săaibă acelaşi sentiment pe care-lavusese făcându-l fericit pe Andreuţrebranşând antena prin cablu când aluat primul salariu de la patiserie şiuite-l încremenit în faţa televizoruluiceasuri în şir, ca-n transă, posedat de obucurie extremă. Oare ce ar putea s-obucure şi pe ea până într-atât, timp detrei-patru ceasuri, ca şi un orgasmprelungit neverosimil, gata să te ucidădin secundă-n secundă şi totodatăspălându-ţi mintea şi sufletul de toategrijile, sâcâielile, spaimele,vinovăţiile? Plăcerile, fericirile,bucuriile, extazul, datoria aia enormă la întreţinere.Scadenţa. Nota de plată. Plătea pentru delăsare, uitare,dacă nu cumva pentru păcatul de a se fi încurcat cu unbărbat de vârsta tatălui ei pe care n-a apucat să-lcunoscă îndeajuns. Îşi luase lumea-n cap când ea eracam de vârsta lui Andreuţ. Peste încă doisprezece ani aplecat şi maică-sa, mai întâi să muncească în Italia şi peurmă s-a măritat acolo. De atunci a mai venit în ţară detrei ori, i-a trimis şi câte o sută de dolari în două rândurişi câteva scrisori în care-i promitea c-o s-o chemeacolo, la ea, când o să se mai întremeze cu banii, dupăcare n-a mai dat nici un semn. A dispărut de tot, să fievreo opt ani de când nu mai ştie nimic de ea. Şi-apierdut părinţii, iar acum parcă ar fi pe cale să-i piardădin nou aşteptând să fie evacuată din casa în care au statcu ea şi-n care au lăsat-o singură. Ce nu s-a legat cu alţiepica magnanetoţi, s-a legat de bine de rău cu tăticuţul ei RobertDiavolul, însăilând-o de azi pe mâine cu zarvă,balamuc şi crize, Andreea Andreea revino-ţi, chiar eştinebună? Ba nu-i deloc nebună! Nebun e el! Ea e blondăsexy, suplă, contorsionistă de geniu, capabilă săse-ncolăcească în jurul propriilor coapse şi-n jurultorsului bărbaţilor, precum un boua constrictor, în afarăcă nu-i nebună şi nici proastă cum o crede el. Lui i-aplăcut să tragă aici pentru că n-are nici un rost nicăieri.L-a luat pe Diavol de suflet, aşa-i trebuie. I-a plăcutcarnea lui bătrână, vînătă-gălbejită, stând să alunece lavale pe oase, trupul lung, slab, scheletic, de muribund,emanând un soi de tandreţe înnegurată. I-ar fi greu săcontabilizeze, să inventarieze, dar nu-şi aminteşte să sefi cuplat vreodată cu un bărbat atât de bătrân. Trebuiecă nu i s-a ivitocazia sau i s-a ivit şi nu i-a dat curs,scârbită probabil, oripilată, până ce şi ea a început săînainteze în vârstă, apropiindu-se detreizeci şi sărind şi veştejindu-i-senădejdea că ar da peste unul care s-omute de la umbră la soare sau de lasoare la umbră, ca s-o scoată la luminăla o adică. De fiecare dată ceva n-amers, a fost un soi de blestem, nu s-alegat, ca şi cu tăticuţul ei de altfel.Dacă nu cumva nici ea nu-i întru totulaptă. Dintr-o dată o vezi alta şi nicităticuţul ei nu mai e cel din urmă cu unminut. Dintr-o dată o vezi şi o auzivorbind altuia, altora, tuturorbărbaţilor pe care i-a milunindîncolăcindu-i şi strângându-i întrecoapsele ei, lăsându-se pătrunsă dedulceaţa disperării prin care ei i-auînşelat speranţele şi i-au călcat sufletulîn picioare. [...]Pleca, scuipa în urmă, dădea cusare-n urmă furios, satisfăcut, închinându-se: Bine căs-a rupt în sfârşit, bine c-a scăpat! Curvă idioată şiperversă, ca tine-am întors pe dos cu miile. Asta-milipsea la bătrâneţe să mă leg la cap. O să-mi fie dor detine, ochi de peşte, o să-mi fie dor. Ţi-a ieşit pe nas,Diavole, ştia el Neghiniţă ce ştiai şi tu, vă iubesc nu vămai iubesc, ce nenorocire belită s-ajung la bătrâneţe lamâna curvelor! Care curve ţi-ar fi mâncat capul dacănu curva de Andreea? Bine că s-a rupt, bine c-aiscăpat. De data asta a scăpat. Ba iarăşi nu scăpase.După o lună se întorcea să-şi ia nişte haine, trei tricourişi două perechi de pantaloni într-o pungă de plastic,dar mai mult să adulmece, să dea cu nasul, cum dădusecândva pe la Neghiniţă şi pe la vechea locaţie. Mereuexistă o veche locaţie, mai ales pentru unul ca el. Cucât presimţi că nu mai e mult până să te stabileşti într-o35

epica magnaBUCOVINA LITERARĂlocaţie definitivă, cu atât mai tare de mănâncă să temuţi de colo-colo. O locaţie definitivă, mă rog, caNeghiniţă, se ocupă primăria... Uite însă că tocmaiAndreea n-ar mai fi avut mult până să împărtăşeascăsoarta lui Neghiniţă, dacă-i dăduse mâna să i-oprorocească tăticuţului ei, care la o adică o dusese înspinare, îi dăduse să mănânce şi-i dăduse un rost înviaţă făcându-i un copil... [...] Tăticuţul ei o găseaînnegurată în ultimul hal, derutată, înfometată, cu guraîncleştată de spaimă şi pocăinţă şi Andrei trimis prinvecini şi pe străzi să ceară, deh, o să-mi fie dor de tine,ochi de peşte... Cine pe cine să ierte, cine pe cine abălăcărit? Cine pe cine a înşelat, a minţit, a lovit, arănit şi-a ucis? Deja nu mai contează. Andrei, a venittăticuţu' nostru! De data asta nu-l mai lăsăm să plece.Te iubim, tăticuţule. Uite Diavolul întors în sânulfamiliei, dedulcindu-se iarăşi:ciolanele lui slăbănoage şi bătrânetânjesc după odihnă şi căldură, iar eagăseşte o plăcere sporită bălăcinduseca într-un noroi călduţ în carnealui de mort, în surâsul lui de fum şi-nbuzele lui putrede. Plăcerea seînvârtoşa, creştea hrănindu-se din eaînsăşi, amânând scadenţa uneivinovăţii abia bănuite, ca şi unprogram de desene animateprelungit după care ţi se anuleazăabonamentul la antenă fiindcă nu l-ai plătit... Asta e, mai devreme saumai târziu tot s-ar fi întâmplat. Asosit scadenţa. Vor fi scoşi afară-nstradă. Se vor caza la boscheţi cutăticuţul lor Diavolul de gât.G â n d u l î i d ă d e a o c o lstrăduindu-se fără să reuşească sănu se întoarcă la plicul cuînştiinţarea, lapericolul iminent, întimp ce dârdâia ghemuită sub plapumă, de frig şifrică, cutreierată de un plâns stins, uscat, care-i căinaşi-i invoca totodată însingurarea. Era şi se doreasingură, ca după plecările tăticuţului ei, ca dupăplecarea maică-si care o şocase şi deopotrivă ouşurase: rămăsese singură aici, în garsoniera astaspaţioasă la o adică, n-avea decât să-şi găsească uncreştin care s-o mute de la umbră la soare, să-i facă unrost, o familie... Într-un târziu îşi făcuse, dar de-acumavea să rămână fără casă. O păţiseră destui alţii, ştia,văzuse şi auzise, poţi să mori afară-n frig, în stradă, înboscheţi, nu se uită nici dracu la tine până nunţepeneşti.Atunci abia se ocupă primăria, dacă nuvine nimeni să te revendice. Îţi găseşte un loc lacimitirul săracilor, la Străuleşti Doi, unde-i spusese36Robert că i se găsise lui Neghiniţă... Se dădu jos dinpat şi luă o pastilă de diazepam. Se ghemui iarăşi subplapumă. Poate că în sfârşit o să adoarmă. Avu un visscurt cu Andrei întinzându-şi gem pe o felie de pâinecu cuţitul şi lingând tăişul şi ea spunându-i săînceteze, că-şi taie limba şi chiar şi-o tăia. Îi curgeasânge din limbă, un fir de sânge care se îngroşatreptat, transformându-se într-un şuvoi inundândpatul şi camera, devenind o lumină purpurie în care sezbătea cu un gâfâit în ceafă, încercând să-l vadă pebărbatul din spatele ei. O ţinea de păr, de coama eiblondă, lungă până la crupe, prinsă într-un pumn şirăsucită pe un antebraţ vânjos de fierar, iar cealaltămână i se înfipsese în şold ca o gheară de fier, în timpce o poseda într-un ritm îndrăcit răsucindu-i în vagin osuliţă înroşită în foc. [...]Şi tăticuţul ei Diavolul carepretinde că munceşte ca să facă unban, pentru salvarea lor, să-şiplătească datoriile ca să nu-i scoatăîn stradă... Aiurea, vrăjeli de doibani, nu-l interesează. Doar curveledin capul lui după care umblă toatănoaptea, asta-l interesează, şi ea stăacasă să se frece singură ca osmintită, dacă i-a trebuit să semărite – răsturnă în palmă restul depastile de diazepam din borcănel şile aruncă în gură. Înghiţi de maimulte ori, cu noduri. În sfârşit,acum o să adoarmă. Să fi fostcincisprezece pastile sau maimulte, îşi spuse în drum spre baie.Bău o cană cu apă şi zăbovi pecloset frecându-se cu palmele pecoapse şi încercând să-şi aducăaminte o rugăciune de spus înaintede culcare. Urină ascultându-şibătăile inimii, tot mai slabe, mai rare, mai îndepărtate.Îşi privi în oglindă faţa lividă, ochii verzi, încercănaţi,nasul înroşit ca de frig, după care se lăsă să cadă iarăşipe vasul closetului. Iar se ridică şi se uită în oglindă,de unde de astă dată o privea o femeie necunoscută, cupărul cărunt, tuns scurt, de un deget. Avea o rochieroşie, decoltată şi faţa lătăreaţă şi suptă totodată, deculoarea vinului, arătându-o cam de cincizeci de ani.O cicatrice subţire şi lungă îi traversa obrazul de-acurmezişul, de sub ochi spre coţul gurii.Cicatricea e pe obrazul drept sau pe stângul? sepomeni întrebându-se. Femeia o priveşte din oglindăsau e chiar ea uitându-se în oglindă? I se înmuiarăpicioarele şi încleştă mâinile de chiuvetă, cine-ifemeia asta? Scutură detergent dintr-o pungă în cană,

epica magnaBUCOVINA LITERARĂdădu drumul la apă peste el şi amestecă cu arătătorul.Bău dând cana peste cap şi se înecă. Tuşi, bău şi restuldin cană. Parfumul detergentului îi făcuse bine, parcăar fi curăţat-o pe dinăuntru. E bun şi parfumat şi curăţăputreziciunea, îşi spuse şi iarăşi tuşi, forţându-se deastă dată, încerecând să vomite. Nu reuşi să vomite.Înghite tot, ochi de peşte, o să-mi fie dor de tine.Lăcrima abundent şi-i curgea nasul.Se spălă îndelung pe faţă cu apă rece. Când îşiridică ochii din chiuvetă o văzu iarăşi pe femeiaaceea. Ţipă, îl strigă pe Andrei, să cheme vecinii că aintrat cineva la ei în baie.** *Trăgea a rău, asta e, de nişte ani de zile, pe măsurăce i se scurge sângele din istalaţie tot înclină spre rău.Trage a rău, ca şi cum s-ar vrea încercat. De cum intrăpe uşă ştiu că va fi iarăşi încercat. Damful pustiiriiplutind în aer, dând să te ia de nas, să dea cu tine depământ să te facă zob şi Andreiprin vecini, la doamnaFota – tăticuţule, tăticuţule, nici n-o să-ţi vină să crezice s-a întâmplat... copilul nu trage a rău, ba tocmaidimpotrivă: întâmplările astea îl entuziasmează ca unjoc plin de surprize. La o adică e mai bine aşa decât săse sperie. Lumea-i plină de copii sărmani care învaţăfiecare pe cont propriu jocul ăsta plin de surprize la totpasul: mama a căzut în baie şi am scos-o de acolo cudoamna Fota.Adormise, tăticuţule, da mai 'nainte m-astrigatşi avea spume la gură... Doamna Fota îledifică: a chemat Salvarea, Andreea e din nou laUrgenţă, păi ca anul trecut, ca acum doi ani, trei saucinci... D-aia nu-l trăgea pe Diavol, ştia ce-l aşteaptă,o mare plictiseală şi o mare oboseală, pentru el nu maiare surprize jocul ăsta. De astă dată însă, pe lângăpumnul de pastile, pentru a fi mai sigură, băuse se parenişte dero sau tix. Totodată o amestecase şi pe femeiaasta în vârstă, doamna Fota, trimiţându-l pe Andreidupă ea la momentul potrivit, aşa încât Robert se simţiîntrucâtva vinovat. Sarcina lui, crucea lui până laurmă, picase în spatele altcuiva.– Mii de scuze, doamna Fota.Avăzut că întârzii şia căşunat pe dumneavoastră să chemaţi salvarea. Afost zi de leafă şi a trebuit să aştept după patroni.Altfelv-aş fi scutit de nenorocirea asta...Se-nşela totuşi. Andreea nu-şi punea pânăîntr-atât bază-n el ca partener în scenele ei de teatruprost. Doamna Fota îl lămuri: nu s-a întâmplatdimineaţă, când ar fi apărut el de la lucru ca s-osalveze, ci aseară, în jur de ora zece. Nu e vorbă că ea,doamna Fota, s-a cam speriat când a văzut-o în halulăla, ca şi posedată, îndrăcită, cu spume la gură şizguduindu-se ca băgată la curent... Robert oftă: a băutdero, special a făcut-o, ca să sperie vecinii şi copilul.Doamna Fota părea cumva nedumerită, aşa încât ţinusă fie mai explicit: cunoaştem marfa, doamna Fota, vărog să mă credeţi că mi-a ajuns până aici.A arătat la gât: e plin să dea pe-afară. Îi e prea deajuns. Mai mult de atât totodată, nu i-ar da mâna să seplângă. Doamna Fota e corpolentă, cu faţa plină,pungită şi pătată ca un fruct borşit, gata să se sedescompună. Vârsta ei de şaptezeci şi opt de ani arputea avea pentru Robert unele semnificaţii: atât ar fiavut maică-sa dacă ar fi trăit... E un moment potrivitsă-şi amintească de maică-sa, văzând-o pe doamnaFota în fotoliu, amestecând zahărul cu linguriţa înceşcuţa de cafea şi invitându-l insistent să ia loc, cinciminute barem, ca să-şi tragă sufletul, să se liniştească,îl vede doar cât e de ostenit după o noapte afară-n frig,domnu Stan, mă doare sufletul când vă văd, poate cănu meritaţi, dar ce să mai...N-avea stare, dar s-a aşezat într-un târziu pe scaunîn faţa femeii. Şi-a turnat cafea într-o ceşcuţă,spunându-şi şi străduindu-se să creadă că ce i seîntâmplă acum face parte dintr-un lung şir deîntâmplări înrudite, cu legături nevăzute între ele, darextrem de puternice, cărora nu li se poate sustrage.Degeaba zice doamna Fota. Tocmai că merită, cusiguranţă că merită cu vârfşi-ndesat şi degeaba s-arîmpotrivi. Mama lui procedase precum Andreea, doarcă fusese mult mai hotărâtă şi eficientă. Îi ieşise,pentru că vrusese într-adevăr să-i iasă. Se deziseseirevocabil, fără jumătăţi de măsură, pe când Robertavea un an. Se cam ferea să împărtăşească oricuiaceste detaliu. N-o fi fost de laudă şi nici de ruşine, darparcă s-ar fi simţit cumva răspunzător, dacă nu cumvavinovat de-a dreptul, în virtutea unui raţionamentaberant la o adică, dar ce-ar mai fi contat? Îndeobştechiar nu-l frământă, mai puţin în astfel de momente.Fusese copil din flori şi se pare ruşinea, profundadezamăgire pe care maică-sa catadicsise s-o speleluându-şi zilele. Se învinovăţea, dar totodată nu reuşeasă găsească vreo justificare pentru maică-sa. Ar ficăinat-o şi deopotrivă ar fi învinovăţit-o, ca să se poatăscutura de vină la rându-i, măcar că vina dădea să-lajungă din urmă cu tot cu pedeapsă: Andreea, crizeleei, şi nu-i pomenise de maică-sa, deşi predispoziţiile eispre gesturi din astea l-ar fi putut îndemna.[...] N-avea nici un fel de dispoziţie să conversezecu doamna Fota despre dracii care-şi fac de lucru înfemeie, să-i povestească la rându-i cum devine cudracii care-şi fac de fapt de lucru în tot ce mişcă pepământ, în aer şi în ape şi până şi-n cele nemişcătoare...Şi cea mai bună femeie, mă rog, din prea maredelicateţe bătrâna e dispusă să creadă asta depre37

BUCOVINA LITERARĂepica magnaAndreuţa lui. Bună la ce? Cum dracului a putut să uite:bună la pat, cu numerele ei de contorsionism pe care eln-ar mai fi în stare să le preţuiască. Cea dintâi şisingura ei pricepere şi până la urmă vocaţie. Chiar şinumai glasul ei răstit să-ţi spargă timpanele sau şoptitde abia să-l auzi, e apt să provoace erecţii instantanee,să te scoale pur şi simplu din morţi. De aici s-ar puteasă i se tragă lui disperarea aia de moarte. Io te-am iubitcu disperare, desigur, ce ar mai fi fost să se plângăbătrânei, să se dea lovit? S-o întrebe ce vină ar avea elca să se lase chinuit de draciiAndreei şi de bună seamăcă doamna Fota l-ar fi lămurit numaidecât. În pofidadracilor, bătrâna avea pentru Andreea o grămadă devorbe frumoase, de laudă şi i-ar fi luat apărarea până-npânzele albe, fiind dispusă oricând să-i reaminteascălui Robert că are nişte obligaţii, chiar şi lăsându-secălcat în picioare de nişte draci care nu-i aparţin, dar îndefinitiv ne aparţin tuturor, se hrănesc din carneanoastră, n-or să ne slăbească până n-o să ne scuipămsufletul afară din noi...El îi întărâta dracii la o adică, unduirea neostoită aşoldurilor, carnea tare a coapselor şi feselor, muşchiirăsucindu-se-contorsionându-se, zvâcnind-pulsând,susţinând îmbrăţişarea avidă a întregului trup,pântecul atletic şi sânii erecţi din avangarda vaginuluiluptător, palpitând şi absorbind umezit de gâfâieli şigemete, imprecaţii-blasfemii declamate în ritmulpleoapelor tremurânde, al ochilor daţi peste cap, cuprivirea dusă şi scursă peste firicelul de salivă dincolţul buzelor muşcate. Îşi oblojea sau îşi afuriseabătrâneţile cu dracii ăia, sufletul stârnind-tremurând,gata să se rupă de trup, insinuând că de astă dată,pentru prima dată, ea o făcuse nu de amorul artei, ciîndemându-l totodată şi pe el s-o facă. Io te-am iubitcu disperare, da, ce altceva le-ar mai fi rămas de făcutla capătul acelei disperări? Câte un pumn de pastile dedat pe gât cu o cană de dero. Păi înştiinţarea de latribunal, da, ar fi durat cel puţin un an până să fie pusăîn aplicare, ca să fie goniţi din cuibuşorul lor denebunii. Un boşorog băşinos, cocârjat de păcate şi ocurvă ordinară, de cea mai joasă speţă, puturoasă, carenu s-ar fi mişcat nici s-o pici cu ceară ca să câştige unban cinstit şi doar să atârne la bărbaţi, aşa că-şi merităsoarta la o adică. Se ştia, ştiau de la alţii că dureazămai bine de un an, iar unii din ei reuşiseră chiar să sesalveze în ceasul al doisprezecelea. Prin durataprocedurilor, destul de eficiente altminteri, ţi se oferăun răgaz. Ar fi putut face rost de bani muncindeconomisind-împrumutând,chiar dacă Robert searătase adesea extrem de reticent, susţinând că nu-iaparţine... Plin de tupeu şi pervers tăticuţu', vezi,locuia şi el de nişte ani aici, chiar şi cu întreruperile derigoare, când era gonit sau îşi lua lumea-n cap cu de la38sine putere. Păi când a luat-o pe Andreuţa lui, a luat-ocu tot cu datorie, ca şi cu un copil din altă căsătorie pecare se obligă să-l crească precum tatăl lui bun. Întretimp datoria asta a tot crescut, copilul devenise om întoată firea şi avea nevoile unui om în toată firea, deşistătea tot la mâna părinţilor. Ea parcă s-ar fi săturat săstea cu cuiul ăsta în inimă, aşa încât îşi făcea numărulcu pumnul de pastile, parcă ceva mai des în vremeadin urmă. Şi-l făcuse iarăşi şi poate că pentru câtevasăptămâni îşi domolise dracii. După o zi de spălăturila Spitalul de Urgenţă, Andreuţa se întoarse acasăplină de chef de viaţă, dornică iarăşi de tăticuţul eiDiavolul, s-o frece până iese fum şi scântei. Era tot cele-ar mai fi rămas de făcut. Mai bine la o adică decâtdero şi pastile.[...] A dat din mână sastisită, om vedea, o să vadăşi ea ce-o să facă. Văzuse ceva şi-n oglindă, măcar căel nu vrea să consimtă, s-o înţeleagă... În definitiv,fiecare vede exact ceea ce vrea să vadă, fiecare e liberpână la urmă... De la Urgenţă îi dăduseră un bilet detrimitere la un cabinet de psihiatrie. Nici de asta nu-iardea. Nu-i nebună, nu-i trebuiesc controale,investigaţii, nici să mai lucreze la patiserie pentrusalariul ăla de căcat. Sănătatea e mai de preţ. Dacă nuştii să ţi-o păstrezi, degeaba umbli prin doctori să ţi-ocauţi. Ea a văzut moartea cu ochii, da, habar n-aretăticuţu', dacă-i dă mâna s-o trimită înapoi la muncă şio mai şi ia la mişto: ce moarte, ziceai c-ai văzut ofemeie bătrână cu cicatrice aşa şi pe dincolo şi ea călasă-mă şi mai du-te dracului, tăticuţule.

BUCOVINA LITERARĂliber pe contrasensViaţaca literaturaAdrianALUI GHEORGHEBolovanulSe face mare tam-tam pe marginea unui sondaj deopinie care (ar) zice că vreo douăzeci la sută dintreromâni îl consideră pe fostul dictator Ceauşescu dreptcel mai mare conducător al naţiei…! Mă îndoiesc decalitatea repondenţilor la sondaj, de memoria lor, deobiectivitatea lor…! Dar mă îndoiesc şi de calitatea„analiştilor” care umflă mediatic rezultatul sondajului,care îşi clătesc gura pînă fac clăbuci cu o asemeneaştire. La o presă, cum e cea românească, care cultivă cuostentaţie catastrofele, e clar că numai un asemenearăspuns la anchetă ar fi satisfăcut-o, numai „un lider”care a dus România în prăpastie dă bine pe primapagină…! Părem a fi un neam de masochişti care sehrăneşte numai din cadavre, din catastrofe, provocămrăul cu nonşalanţă, cu inconştienţă. În loc să strîngemdin dinţi şi să înotăm pînă la mal, părem a fi în posturacelui care cade în apă şi urlă că nu are şi un bolovanlegat de gît. Nu suntem conştienţi că prin intermediulcuvintelor putem atrage răul, că o gîndire continuunegativă ne influenţează starea de spirit, acţiunile,gesturile. De asta părem perpetuu nefericiţi,nemulţumiţi, românul nostru de azi se vaită continuu:cînd nu are urlă de sărăcie, cînd are urlă că nu are undesă pună ceea ce a primit. Iar românii care regretă„epoca de aur”, dacă mai sunt, ar trebui să seorganizeze într-o colonie şi să trăiască în condiţiiidentice cu cele din anii `80 - `90. E opţiunea lor, edreptul lor, e visul lor. Oricum, se ştie, răul în istorie serepetă din cauza indivizilor cu un grad scăzut deresponsabilitate şi cu o memorie slabă.Pălării de paie pentru decapitaţiVremurile astea sînt prielnice artei cam cum eraperioada ciumei pentru jocurile de societate. Artiştii,din cauza sărăciei, se simt penibili în faţa uneltelor,binefacerea talentului e privită mai mult ca unhandicap. În acest voios context am asistat, zileletrecute, într-o galerie de artă, la tîrgul prin care unpictor remarcabil al vremurilor noastre a vîndut untablou, rod al cîtorva săptămîni bune de migală dar şi alcîtorva decenii de exerciţiu şi al unui consistent bagajde talent lăsat de bunul Dumnezeu pe umerii fragili aiartistului. Cumpărătorul era un om de afaceri care voiasă cumpere un tablou pentru „o atenţie” , ca să mediezeo afacere. Pictorul trecuse un preţ orientativ pelucrarea sa - un peisaj cu frăgezimi de floare strivită -ceva în jurul a vreo zece milioane, bani vechi. Atîtacrezuse el că face tabloul lui, ăştia erau banii de careavea nevoie. Cumpărătorul n-a luat în seamă sumatrecută pe tablou, aşa că întrebă scurt:- Cît? Pictorul se uită la cumpărător, se uită lalucrare, luă preţul pe care scrisese cu oarece speranţăzece milioane şi spuse cu voce scăzută: - Opt! - Opt, ce?- întrebă cumpărătorul. - Opt … milioane!, spusepictorul, de parcă i-ar fi fost ruşine de cifre. - Cît? Optmilioane de lei?! Fii, dom'le, serios!… Pictorul sestrînse în el ca rănit de ceva extrem de ascuţit: - Cît…daţi? - Păi… două milioane! - Nu se poate! - Vrei? -Cam atîta fac rama şi pînza! - Păi astea le şi plătesc, cărestul…! - Mai puneţi trei! zise pictorul. - Hai, mai punjuma de milion, ca să nu zici că nu încurajez artele!Pictorul încasă banii cu oarecare vinovăţie. Era al doileatablou pe care îl vindea într-un an. La acelaşi preţ.Bunăstarea, s-ar părea, nu dăduse nici de data asta pesteel. Poate altă dată, poate la anu', poate în postumitate.Vorba unui cantautor francez: „ Artă? Artă pentru orbi,pentru muţi, artă pentru bolnavii mentali, / Poezie, viaţăde hîrtie,/ Teatru: trucuri cu grimase,/ cu măşti, pălăriide paie pentru decapitaţi/ Tablouri? Daţi-le pe apă!…” .„Iadul românesc”Se zice că nu numai pămîntul e împărţit în ţări şipopoare, cică şi iadul este şi el împărţit după o structurăasemănătoare.Aşa că cei care aleg la un moment dat unloc unde nu este nici întristare nici suspin, pot săajungă în iaduri cu nume (mai) exotice: german,francez, american. Un biet suflet de pămîntean, care aluat şi el calea cerului, a fost pus, cică, să aleagă iadulîn care ar prefera să-şi petreacă veşnicia. La iadulnemţesc lucrurile stăteau prost. Sufletele erau puse pescaunul electric, culcate pe paturi de cuie, apoi bătutede cîte un drac „de friţ” care nu ştia de glumă.Experienţa Auschwitzului era evidentă. Brrr! În iadulrusesc nu era altfel, sufletele erau puse pe scaunulelectric care era alimentat direct de la centrala de laCernobîl, apoi băgate în cazanele mari de smoală, apoibătute de un rusnac beat. Experienţa Siberiei, tataie!La americani, la francezi, la chinezi lucrurile nu seprezentau mai bine. Surpriza mare a fost să descoperecă la iadul românesc coada era imensă. Derutatîntreabă un drăcuşor, care umbla creanga-balanga,cam cum eşti tratat în iadul românesc. „ Păi, te pun pescaunul electric, te aşează pe un pat de cuie, iar restulzilei te biciuieşte dracul român...!”. „Dar e cam acelaşilucru cu ce se întîmplă şi în altă parte”, spuse derutatsufletul. „ Ei, nu-i chiar aşa. La români scaunul electricnu merge de la inaugurare şi nu vine nimeni să-l repare.Cuiele din pat au fost furate iar dracul care se ocupă cubiciuitul e un fost senator care vine, semnează deprezenţă şi apoi dispare la bufet...!”.39

BUCOVINA LITERARĂliriceRăsărit cu mareasub braţul de jar recese retrage la culcare luceafărulargintul lichid al oglinzii absoarbe sângelesacrificiuluilumina prinde contur în sala infinităa peisajului marininsinuează pagina de gardăa acestui capitoldin povestea plăpândăce face ochi sub semnul nopţii uciseîn golful pontikonissiPlajăîn olimpic beak întoarcem pe toate feţeleaerul vulgar atât de propriusângelui lăsat să se diluezesub reţeta lui heliosnisipulcum se strecoară el ca o idée pângărităde două obsesiiprintre filele travaliului lui didier anzieuşi imaginea suficient de fertilăa primului impulsspre a împleti simfoniile mării la 12 fixastfel pe imnul de pescăruşichinezii flămânzi îşi târăsc ghiozdanelecu nimicuri poleitereglând prin cuvintele lor uscatesentimentul apei lâncedepentru femeia de nichel ce joacă abil orgoliitransparenteîn fisura valuriloro partitură mai jos ritmul natural al poetuluimăriiadună ustensile vechi în pungade peregrin cândîntre faleza de beton a portului şi visul toropit40PoemeIonSCOROBETEcâinii vagabonzi ţin sub pazăzona verdeasaltată la asfintitde ţiganii alexandriniActivat de curenţila câteva gânduri distanţă de miezul zileise zbuciumă styxul îndoielilorgata a mă însoţiculege îndărătnicia gunoiului activatde curenţisemnalul claxonului normandieimă rupe în douăcel ce rămâne nu e cel ce pleacăde parcă aş fi într-o cârjeînaintezsingur şi gol înlăuntrupe artera cu atâtea ocolişuri bifurcateArgintiucobor olimpul precum m-aş retrage însprecopilăria lumii obositedin cheile cerniicând soarele arzător topeşte linişteacum zeul fierului în avalsecundeleunui impuls neconvertibilîmi arată din privire văile de argintprintre umbrele adânculuiprecumpe coardele aceleiaşi lirefemeia din creştetul muntelui răscoleştearealulprin mecanismiar simultan paşilor meipaşi nevăzuţi armonizează ritmuriîn plasa unui duhce urcă şi coboară pantele ursuzeale norului albce-mi străjuie în câteva dimensiuninecunoscutulintrareadin bucătaria pătrarului de iulieArhitecturăîn spaţiul a douăfelii de albastru marinîşi joaca reflexele albeEgeeaprecum păsările mării nedespărţite de ţărmvăd casele albe în şirag cumfixează muntele pârjolitîn briza parfumului de alge

BUCOVINA LITERARĂîn golf se imbină spectacolul inevitabilal celor ce vin cu al celor ce pleacădepărtări se întrepătrundsub aceeaşi mascăşi te simt în scena care nu iartă ci propunerelativul sub spectrul coloanelorimaculatecât se conectează oglinzi la oglinda apeiiar dragostea ca salubritate a tăceriiinvadează din nimicoraşulîn arhitectura cu bolţi de soare aparentîşi reglează strigătul refrenuluiesenţialca deschidereîntre două ferestre ce caută vidulDerizoriuniciun filozof grec nu a luminat cu handicapulsău precum batrânul diogenebătrând străzile lumiiîn zadaro umbră a lămpaşuluitronează pe coadaunui câine ce intră şi iese din cartierispitindu-măsă-l încurajez dar lătrăuleste mut ca un îngerla câtimea şanselor de a găsi pe cinevaItakaîn absolut te întâlnesc la întoarcerenu-ţi face griji, ulise!suntem sânge din sângele celui revenitîn origine din principiuadăogând spiralei o altaprin variate încercărireplicatela care nu s-a gândit schleimacheriar homer nu a încetat să scriedespre acest personaj infestat de păcatulde nemoarte pentru bipedul creatsă scornească nu spre lauda saci pentru binele penelopeiîn coşul de fum al munteluivathicare se pierde ca orice umbră spre a se regăsiîn apele ionicedupă unghiul din care este privită povesteaatâtor feţece colorează superb fenomenulînspicatla meridianul 40 plus ceva întrescila şi caribda vieţiiCarteacu etajGeorgeSEREDIUClirice[mirosul cumplit al unei descompuneri]1. Am fost îngropat de viu! Şi nici acum nu ştiu cums-a putut întâmpla asta. A fost groaznic! Strigam cu toatăputerea, dar nu mă luau în seamă. Ca şi cum nu aş fi fostacolo. Am vrut pur şi simplu să mă odihnesc. Închisesemochii. Aproape aţipeam când au început să bată cuiele întrouşă de lemn. Se uitau la mine ca la un om mort. M-amsimţit exilat. Uitat. Meritam oare asta?2. Trupul acela era oricum mult prea vechi. Nu semai putea locui acolo. Era uscat. O mizerie de neînchipuitpusese stăpânire pe el. Nu mai răspundea comenzilor,obosea mult prea repede. Începusem să mă plictisesc deel. Aveam nevoie, cred, de o schimbare. Doar că totul s-aîntâmplat mult prea repede.3. Nu am apucat să iau mai nimic. Am înşfăcat ceam putut: o pătură, o pernă, parfumul, o pungă cu cărţi,câteva scrisori pe care mă gândeam că le voi reciti, poze,o lanternă, două tricouri şi nişte ciorapi. Puteau să măanunţe din timp. Aşa, îmi făceam un bagaj după placulmeu, fără grabă, fără să uit nimic. Îmi făcusem şi unpacheţel, cu apă şi sandviş, gândindu-mă că va fi ceva demers.Adurat însă mai puţin de o clipită.4. Îmi place mult să călătoresc. Să descopăr mereulocuri noi, să întâlnesc oameni care mai de care maidiferiţi, să discut cu ei. De data asta nu a fost aşa. Nu m-aîntâmpinat nimeni. Mai rău, peste tot pe unde ampoposit m-am simţit alungat. Cu siguranţă am făcut cevarău şi am fost pedepsit.5. Au trecut săptămâni întregi până să îmi găsesc şieu locul. Am vagabondat peste tot. La un moment datcrezusem că o să rămân un om al străzii. Mă puteamîmpăca şi cu asta. Nu mai aşteptam să găsesc nimicfrumos, nimic locuibil. Ţin minte că mă aşezasem penişte scaune într-o sală de aşteptare a unei autogări.Atunci am văzut-o.6. Era locul perfect în care un om putea trăi : o carte.Şi nu orice carte... ci una cu etaj, o carte de poezii, cucoperte cartonate şi foi grosuţe, aranjată elegant, cu grijă.Perfectă pentru un călător obosit ca mine. Nu am statprea mult pe gânduri. Înăuntru totul era devastat.Probabil înainte să ajung eu locuiseră aici nişte cerşetorisau boschetari. Însă mi-a plăcut mult. Hotărâsem să măocup serios de ea şi să o transform într-un cămin numai şinumai al meu. Mă simţeam deja acasă.7. Curăţenia a durat foarte mult timp. Am început cuprimele pagini, poemele din prima jumătate, ştergând şi41

BUCOVINA LITERARĂliricescuturând literă cu literă. Unele mucegăiseră rău de tot. Atrebuit să le arunc, nu am avut ce face. Părea o carte bunăşi mi-am promis că într-o zi o voi citi cap-coadă. Aveamdestul timp oricum. Mult mai mult decât mi-aş fi pututînchipui vreodată.8. Mi-am amenajat spaţiul personal după bunulplac. Patul trona deasupra titlului, acoperit cu nişte foipe care le găsisem întâmplător, locul de citit în dreptulprimului vers dintr-un poem care mi s-a părut mie mairăsărit, toaleta în spate, la cuprins. Începusem cumva onouă viaţă şi asta mă entuziasma peste măsură. Nudescoperisem nici măcar un sfert din carte, deşi mi sepărea deja suficient... aveam să trăiesc cea mai grozavăaventură a vieţii mele.9. Cel mai mult şi cel mai mult regret faptul că nuam reuşit să îmi iau rămas bun de la Alexandra. Oare ceva crede despre mine? Nici măcar un bilet sau un mesajpe telefon, o vorbă lăsată unei prietene de-a ei... cred căam părut nesimţit. Trebuie să mă creadă că nu am avut ceface. Chiar nu a depins de mine. În plus, în ultima vremevorbea foarte ciudat. Îmi spunea că o să îi fie dor demine, să nu mă tem şi să fiu puternic. Ea va fi mereulângă mine. Se vede că ştia ceva mai mult decât mine.Trebuia să ne mutăm împreună. Am vorbit atât de multdespre asta încât ştiu şi acum pe dinafară cum ar trebuisă arate camera noastră. Mi-aş fi dorit să fie şi ea aici.Câte minuni pierde.10. Am timp să mă gândesc la ce vreau eu. Laînceput a fost un lucru bun. Acum nu mai ştiu... mă camplictisesc. Începusem să număr câte zile au trecut decând m-am mutat. Am pierdut la un moment dat şirul.Cărţile pe care le-am adus de acasă au putrezit. Nu amapucat să le citesc pe toate. Probabil a trecut ceva vremede când am ajuns. Timpul nu mai are aici nicio relevanţă.11. Sunt fascinat de cartea în care locuiesc. Arenişte poeme grozave. Nu ştiu cum de nu le-am observatpână acum. Astăzi am plâns privind un poem dedragoste. M-am regăsit în el. L-am înţelesatât de bine. Efoarte ciudat... am impresia că toate poemele acestea dinjur vorbesc chiar despre mine.12. Pe undeva pe la mijlocul cărţii acesteia este omansardă. Nu am avut niciodată curajul să urc scara şi sădeschid uşa aceea de lemn. Probabil duce la etaj. Ştiu şieu ce o fi pe acolo... ceva mai mult decât simplele versuribănuiesc.Aînceput să-mi fie frică în propria mea casă.13. Astăzi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru.Stăteam la marginea unei pagini când am zărit pe cinevatocmai pe foaia unui alt capitol. Era foarte departe. Mi-afăcut cu mâna, apoi a dispărut. Era o siluetă tristă.Probabil autorul. Am alergat până acolo cât de repedeam putut, însă nu mai era nimeni. Câteva poeme dădeauimpresia unui labirint.14. Atât de singur. Nu îmi închipuiam vreodată căvoi suferi din cauza asta. Azi am avut primele gândurilegate de moarte. Fac mari eforturi să nu îmi pierdminţile. Îmi vin în minte cuvinte pe care nu ştiam că lecunosc, sunt probabil într-o altă limbă. Cineva încearcăsă mă găsească, să stea de vorbă cu mine.4215. Poemele de aici încep să prindă viaţă, sunt sigurde asta. Unul din ele s-a mişcat cu câţiva paşi spremarginea foii. Ca şi cum ar încerca să iasă. Dinăuntrullor se aude un vuiet. Poemele comunică unele cu altele.Încep să le înţeleg.16. Astăzi a fost tăcere. Nu s-a mai auzit niciunpoem, huruiala a încetat. De frică, am început să rostescversuri din carte. Mai întâi în gând, apoi cu voce tare,mai apoi ţipând. Nu mai ştiu să deosebesc gândurilenerostite de cele rostite. Toate sunt la fel. Toate sunt fărăsunet.17. Ceva a început să mă doară, dar nu ştiu ce. Nuam ce să pipăi, nu mă pot vedea nicicum.Am încercat sămă lovesc, dar nu am avut în ce. Mă întreb mereu cinesunt, unde am ajuns. Un copil slab, îmbrăcat cu niştehaine largi începe să îmi explice că eu nu am existatniciodată. L-aş putea alunga, dar îmi prinde bine puţinăcompanie. Tu de unde vii? Eu sunt de aici. Mereu amfost aici. Şi de ce nu te-am văzut? Pentru că nu ai vrut sămă vezi.18. Spune-mi câte ceva despre tine. Dar tu ştii camtotul despre mine. Cum aşa? Noi nu ne-am văzutniciodată. Ba da, dar tu ai ales să mă uiţi. Eu în schimb amales să te iert. Să mă ierţi? Pentru ce? Cu ce ţi-am greşit?Mie cu nimic. Ai greşit faţă de tine. Îmi pare rău, dar nuînţeleg nimic din ce-mi spui. Asta pentru că nu te-aigândit de mult timp la mine.19. Am citit totul de sute de ori. Ştiu fiecare vers pedinafară. Ştiu forma fiecărei litere, felul în care serotunjesc, colţurile ascuţite. ..........20. Ajută-mă să ies de aici! Mi-a ajuns. Vreau să măîntorc. Nu pot face asta. De ce? Nu ştii cum? Dar cineştie? Vreau să vorbesc cu autorul. El unde e? A muritacum ceva vreme. Doamne-fereşte! Cum să moară?Nimeni nu are cum să moară aici. Poate s-a ascuns. L-amvăzut eu odată, a fugit ca un laş. Cui a lăsat poemeleastea? Vreau să discut cu el în legătură cu finalul. Carteanu se poate termina aşa! Ce vorbeşti? Cartea s-a terminatde mult.21. Spune-le poemelor astea blestemate să mă lase înpace. Încearcă să intre în mintea mea, să măînnebunească. Nu te teme, nu au cum să îţi facă niciun rău.Trebuie doar să le înţelegi. Aşa vei vedea şi uşa pe care săieşi. Care uşă? Aici nu e nicio uşă. Aţi ascuns-o cumva demine? Lăsaţi-mă să ajung la perete! Unde sunt marginile?Ştiam eu că vreţi să scăpaţi de mine! Ştiam eu...22. Unde eşti? De ce nu mai vorbeşti cu mine?Mi-amadus aminte. Te ştiu de mic băiat. Erai copilulacela de pe trecerea de pietoni... mi-ai zâmbit! Te ţinminte... nu te-am uitat niciodată. Unde eşti? Aş fi avutatâtea să îţi mai spun...23. Unde sunt? De de nu mă mai aud? Nu se maivede nimic... unde sunt poemele? Frumoasele poeme...a dispărut tot. Sunt numai eu. Sau ce a mai rămas dinmine... mă aude cineva? Oricine... dacă mă vedeţi, dacămă auziţi, dacă aţi înţeles ceva din tot ceea ce seîntâmplă, vă rog... nu mă lăsaţi! Nu mă uitaţi aici...puneţi un deget pe foaie...eliberaţi-mă!

liriceBUCOVINA LITERARĂPatru poemepentru UlrikeFlorin DanPRODAN***nu am ajuns la capăt nu am ajuns aici nu am ajunsnici la tinenu mai am pe mînă praful caleştii în curînd vortermina de pusnoua piatră cubică pe google maps vor fi maimulţi brazimai multe drumuri din ce în ce mai multe drumuripe iarba aceasta orice pilot ar ateriza mîngîindu-tetotuşi doar în vechi tablouri ascunse parcă înpereţite mai pot zări: marginea rochiei tale albastreparcă ştergînd noroiul sau semnăturami-ai amanetat bucăţica aceea de aurpe care o vom uita pe fundul atlanticuluicînd nu vom mai avea cărui îngersă facem semn cu oglinzileva rămîne acel vis ca o sticlă cu un mesajsperanţa ultimul tău zîmbet va purta nume demunţi iarnastîncile buzelor tale vor fi la fel ca-n shingatzela cinci dimineaţa cînd nu ştii dacă rugăciunilesunt mai recisau tu înalţi prin abur spre sfîrşit***nimic nou aceeaşi gamelă cu gloanţe şi lut plutindîn supa ceţiiazi am fost mai puţini decît planetele careşlefuiesc viitorulîn vitrina lui eroii şi măştile ca nişte prăjituri şicopiiîţi scriu din pămîntşi tu vii şi vii mereu peste dealuri şi munţinu treci peste nici un rîu ţi-e frică de lacrimiîn altă viaţă umpleam cu eletartinele lungi ale serilorasta a fost demult tu aştepţi eu aştept tu alergi eualerg(azi pe lumea asta nicio pasăre nu a cîntat)***scrie-mi despre această bătrînă mirosind ca opiatrădevorată încet de corali şi de tigri care nu a ştiutniciodată ce e foameaea cu ţîţele pe care nepoţii i le-au învelit în hîrtiea hrănit verdele şi cerulşi morţiispune-mi tu care ai dansat pe ridurile ei a cui eramuzicacine erau lăutarii şi nuntaşii acolo spune-mice-o să facă băbuţa asta cu urmele tălpilor noastreo să ne arunce praful în faţa copitelorsau eu însumi o să tropăi peste lacrimile mele***nu am ajuns încă ştiu că timpul e scurtmai e şi frigul care îmbracă încet dragosteaîn lenjeria tăcută a prafului şi neîncrederiimai sunt şi macii pe care ni-i creştem tot maibolnavişi cînd ne credem cu adevărat singurimai e şi drumul acesta pe care-l tot înfingîn picioare de lup să nu prind calea haiteicu urlete umplu porţelanuri viişi pe ascuns hrănesc hăitaşiigurile putrede ale gloanţelor de argintca să nu te atingă(peşti cu gurile putrede printre gloanţe de argint)43

liriceBUCOVINA LITERARĂÎntr-un cuvânt încape întreaga lumeaTimpul îşi cerne fulgii uitării. Iris al cerului - arcdivin!În răvăşirea vântului ştrengar prin pădurimulticolore pluteştearoma de toamnă ruginie-rubinie cu parfum destruguri copţi- miroase a toamnă la tot pasul -Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde. Deunde-a venit,încotro se va duce? Nu ştie nimeni noua răscruce,Pluteşte în larg - cu aur amurgul îi vopseştevâslele.Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoiaripă înroşită de suflet, să discerni firele de lumină,să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec şisă-l păstrezi mereu... E doar inima mea cea care-iprimeştecerul şi îngemănarea culorilor?Într-un cuvânt încape întreaga lumea, într-uncuvânt încă nespus,într-o silabă trecătoare, nerostită! Ecoul numeluitău într-un verb -Eu Sunt - tot ce Tu eşti în mine, acea imagine aAbsolutului!Toate mor. Pe unde vei trece noaptea vei auzişoaptelestrăzilor pustii, a caselor părăsite, a ferestrelornedeschise.Pe unde vei trece noaptea vei auzi lacrimapietrelor, tânguireacopacilor tăiaţi şi-a râurilor secate... Pustiul lorîncepe dincolo de noi!Ne adăpăm setea la izvorul magic al vieţii şijocului ei,44Într-un cuvânt ...Irina LuciaMIHALCANe deschidem aripile spre rădăcinile noastre întaina fiecărui ceas!Înainte de a intra în tăcere culegem azurul,semănăm vise,pătrundem în abisuri, învingem timpul precum opasărepeste mările cerului ce-şi reia imaginea pierdută.Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit!În toate linişte! Tăcerea ce ne înconjoarăne trimite spre regăsire dând aripi gândului deLumină.Nimic nu trebuie scris numai o singură datăÎntre viaţă şi moarte,între grafia vieţii şi grafia morţii,doar culoarea "a fi"îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor.Între viaţă şi moarte,primul om, primul vis, prima lacrimă,prima lumină şi ultimele clipe ce-i palpităinconştiente!Deasupra noastră strigă întreg cerul - pare că totulva muri -te înfiori, mă înfior,Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurilenoastreurcă, urcă până ce se sparge în spumă, şiroind!Revărsat în taine de apese retrage acum spre misterul adâncului nostrumarin,atunci mi-ai spus - "Iubirea mea!"Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedeaconstelaţii;planetele se opresc în jurul soarelui - „Ajută-mă!”e ultimul ei cuvânt.Dacă amestecăm infinitul recucerimculoarea primordială pentru a o lua de la capăt.E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul.Clipa nu există,valul rostogolit s-a spart demult,frunza nu mai e aripă- nimic nu trebuie scris numai o singură dată -

liriceBUCOVINA LITERARĂpovestea de pe insulăDragostearochiei cu frunzeRuxandraANTON,,toate lumile sînt pe dosnu şi lumea idealăacolo sînt doar euca Robinson pe insula sa''mi-ai spus cînd visele îmi lustruiau dimineaţaîmi pieptănau părul cu scoicişi îmi fardau obrajii cu nisipul plajeiîn mîna dreaptă aveai o ceaşcă plină ochi cu unsoare mai miciar în mîna mea stîngă fumega ţigaraca un vis întrerupteu am întrebat încotro este mareaşi tu mi-ai spus că marea s-a retras în cuvinteeu am întrebat încotro este drumul pînă la cuvinteşitu mi-ai spus că oamenii au uitat să vorbeascăcă vîntul e mai uşor de rostitdecît umbra şi cerulam luat atunci un pumn de nisip şi l-am presărat peo foaie de hîrtie albănisipul se potrivea cu vocea meanisipul era vocea mea de rezervătu te uitai fix în ochii meieu mă uitam fix la ceaţa de apăacolo este marea ai spusmai întîi m-am împrietenit cu nisipul din obrajii tăiapoi cu peştii şi meduzele care-ţi sclipeau în ochitu ţi-ai golit ceaşca pe jumătate în ceaşca meadrumul îşi ascundea stareaîşi lăsa răceala să urce în mineşi n-am mai ştiut să continuitu îţi umpleai ochii cu cerul meueu culegeam repede repede nisipulşi în zîmbetul meu creştea un copaccrengile lui atîrnau pînă la pămînttoţi care treceau pe acolo îşi umpleau buzunarelecu fructele lui verziaceştia sînt mîncătorii de zîmbete spuneai tuei nu pot să-ţi vorbească decît cu gura plinăei se îneacă în zîmbetul tăuei îşi fac fotografii cu vorbele lori le lipesc pestevorbele taleaici găsesc tot ce ştiu ţi-am spustu nu m-ai crezut şi copacul meu a căzut la pămîntlana a văzut ceva în fotografiile pe care mi le-aifăcutcînd intram în gara insulei taleşi a venit cu multe bandaje pentru ziua aceealana a urcat în tren în locul meu.dragostea rochiei cu frunzeaveam o rochie albă cu frunze galbene şi ruginiipurtată de o mătuşă cîndvacînd un bărbat însurat iubeşte o altă femeieoamenii spun despre femeia iubită că i-a furatbărbatul celeilalteaşa şi rochia mea mă iubea doar pe mineodată cu bărbaţii care se holbau la sînii mei cruzinumai lana îmi striga că e de căpătatşi-mi ştergea toată priveliştea din ochidar apoi îmi desena altalana desena atît de frumos încît tataîi aducea drept modele beţivii din satînsă de multe ori s-a întîmplat ca beţia lorsă fie mai prejos decît beţia ei de a desenaatunci tata scotea o găleată cu vinînchidea uşa şi nu-l lăsa să plece pe vinovatpînă cînd lana nu desena un bărbat în patru labecînd desenul era gata din rochia mea cădea o ploaiede frunzeşi toţi credeau că s-a făcut toamnă şi plecau la cîmpîntr-o după amiază cu cerul murdarca o pungă de plastic tîrîtă prin praful drumuluicînd diriginta mea a venit acasă la tataşi i-a spus în toate limbile rugăminţilorsă mă dea la liceul de artătata a zis nu că de acolo mori defoameşi cerul părea un beţiv în patru labe în faţa uneigăleţi cu vin galben-sîngeriu.45

BUCOVINA LITERARĂeminescianaEminescu,în două exegeze *)(Lecturi textuale şi contextuale)Adrian DinuRACHIERU„Consumat” istoriceşte (după unele voci) şimumificat, pus „la produs” (cum s-a încercat /întâmplat în 2006) în sens publicitar-utilitar, supustirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie,antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescuse încăpăţânează să rămână o permanenţă. ProblemaEminescu animă şi agită spiritele. Ceea ce înseamnăcă poetul naţional, cel care a recuperat pentruliteratura română „romantismul înalt” nu are un rolmuzeal şi este, indiscutabil, mai mult decât un brandcu care ne fălim ori, dimpotrivă, pe care îl contestămaprig. Bibliografia eminesciană se îmbogăţeştevertiginos, campaniile de resemnificare (de pebaricade adverse) nu fac decât să menţină treazinteresul pentru operă şi om. Această revigorare, pemăsura schimbării orizontului de aşteptare, sedatorează atât ideaţiei (reverberaţiilor) operei cât şiofensivei documentariştilor care, cu zel reconstitutivdetectivistic,încearcă – contextualizând – sălumineze chestiuni controversate, încă nebuloase,corectând spectaculos-senzaţional statutul şiimaginea poetului. Să nu ne iluzionăm că astfel depreocupări de cerc restrâns motivează interesulpentru lectură, re-apropierea de text. Idolatriaeconomicului şi iradierea subculturală într-o epocăsubjugată de ideologia divertismentului ne aruncă,sub vraja relativismului, în haos axiologic şi relaxaremorală. Totuşi, interesul pentru un mare scriitor, unspirit emblematic, saturat de cultură nu se poate stingedupă „istovirea fizică” (G. I. Tohăneanu).Deşi prezenţa (tot fizică) nu mai poate incomodape nimeni, foiesc „ denigratorii moderni” , continuândo tradiţie, şi ea bogată, pe linia antieminescianismului.Să reamintim că B.P. Hasdeu,incriminând „veninul pesimist” al Noii Direcţiicondamna „deificarea postumă a nenorocitului poet”,transformat în fetiş; şi aşteptând „reacţiuneafirească”. Şi Al. A. Macedonski, încrezător în„sfârşitul unei legende”, deplângea gigantizarea,„sgomotul ce s-a făcut împr ejurul lui Eminescu” ,prezenţa alaiului de „fetişişti” care, în „cestiunea cuEminescu”, au transformat compătimirea înadmiraţiune, aceasta luând apoi „proporţiileadoraţiunei”. Iată că astfel de zgomotoase rivalităţi /animozităţi, îndelung exersate în turbulenta viaţăliterară, continuă, modificând în timp imaginea unuisimbol naţional; interesul, se înţelege, nu va ficantonat în spaţiul strict textual, oferindu-se îmbietorexegezei. „Fiindcă noutatea oamenilor mari – scriaIorga – nu se mântuie niciodată”.Oricâte contribuţii se vor ivi (unele ambiţionând chiara oferi „rezultate definitive”, cum observa caustic D.Vatamaniuc; vezi Eminescu, Ed. Porto-Franco,1993), instaurând, poate, altă „dictaturăhermeneutică”, căutările continuă pe hartaeminescologiei şi, din fericire, aventura se anunţă fărăsfârşit. Ca dovadă, şi două recente propunerieditoriale.*1. E un gest temerar să debutezi cu o carte despreEminescu. Şi încă despre gazetarul Eminescu, aşacum se încumetă, iată, Daniel Ciurel, fructificândeditorial o solidă teză de doctorat, îndelung şirăbduriu preparată. Autorul pleacă de la premisa căproza jurnalistică a marelui poet are un obiectivexplicit persuasiv şi, în consecinţă, analiza retoricăeste o modalitate fecundă de cercetare. Şi maiobservă, îndreptăţit, pe urmele altora, decalajul dereceptare, defavorizând gazetăria, ocolită (deseori),cu o selecţie tendenţioasă, supusă unor abordărisectoriale şi unor reducţionisme păguboase, înnumele etichetologiei; sau ispititoarelor anexăriideologice, făcând din Eminescu, apelat în toateîmprejurările, un „precursor de serviciu”, tratatidolatru, sanctificat ori contestat vehement. E vorba,desigur, de vocaţii paralele (cum nota ŞerbanCioculescu), beneficiind, în timp, de valorizăridistorsionate, chiar divergente, pe suportul unorexegeze limitate, parţiale, fără putinţa cuprinderiiîntregului. Or, Eminescu – ne reamintea MonicaSpiridon – trebuie citit în „zarea operei întregi”.Interesat de proza politică,proaspătuleminescolog intervine lămuritor. În cei şapte ani degazetărie intensivă, acel „european al timpului său”(cum zicea Iorga), intrat în presă cu „o concepţiedefinitiv formată” (după aprecierile lui D.Vatamaniuc), sensibil la frământările şi temele epocii,în contextul profesionalizării presei, a trudit cuabnegaţie, rafinându-şi nucleul ideatic. Publicisticasa reprezintă „o parte consistentă a operei”,subliniază Daniel Ciurel, nu are un statut subaltern.Prilej de a cerceta scriitura de presă a predecesorilor(majoritar scriitori) şi coordonatele presei româneştiîn epocă, identificând şi evidenţiind filiaţii şi afinităţi,rolul speciilor publicistice vs devălmăşia genurilor,strategiile expresive şi impactul lor. Interesantă este şi46

eminescianaBUCOVINA LITERARĂparalela schiţată între Eminescu şi Titu Maiorescu.Dacă mentorul Junimii manevra arma logicii şi semanifesta cu un academism rece, între graniţelegenului judiciar, Eminescu, mereu atent la „rădăcinileistorice ale evenimentelor” (după observaţia luiMircea Eliade), se implică pasional,dovedindelocinţă demotică.Adevărat, prin amplificare retorică( hybris), mânat de „lirismul temperamental”, cade înexcese pamfletare. Dar, notează exegetul, dincolo decondiţia de efemeridă a articoluluide ziar, înrobit, deregulă, conjuncturilor, poetul-ziarist stăpâneştesuveran arsenalul retoric. În capitolul dedicat„formaţiei retorice”, D. Ciurel ne reaminteşte cădetenta culturală eminesciană are ca suport, cudeosebire, eforturile individuale. Or, analiza retoricăintegrală propusă, pe cele trei axe (ethos, pathos,logos), oferă prilejul nimerit de a aduce în discuţieînsăşi soarta retoricii ca sistem dinamic (precizărimetodologice, concepte operaţionale, strategiipersuasive ), vizând – conform definiţiilor de manual– o comunicare eficientă, cu o armătură logică,aruncând în luptă şi strategiile discursului agonic (cf.Marc Angenot): satirice, polemice, pamfletare,resursele oralităţii şi desele trimiteri la „tezaurulparemiologic”. Eminescu, aşadar, combină ratio cuoratio şi rămâne, scrie apăsat D. Ciurel, un model deziarist complet, predând posterităţii, prinmilitantismul său, lecţia responsabilităţii. Gazetarulera implicat,dar netranzacţional şi vădea – constataseşi E. Lovinescu - „dârzenie ideologică”. Combustia,salahoria la Timpul (unde „şi-a spus părerile”) l-auobosit, înlăturând imaginea unui Eminescu serafic,inaderent.Echipat cu un util glosar de termeni retorici, cu obibliografie impresionantă (primară şi secundară),desfăşurând numeroase exemplificări şi oferind citateabundente, opusul d-lui Daniel Ciurel, negreşitprovocator, anunţă un comentator avizat, stăpânindmateria. Cum efortul d-sale se vrea „suplinirea uneilacune”, presupunem că acest titlu va încurajainvestigaţii viitoare, îndemnând la „noi cercetări”.Chiar Daniel Ciurel are obligaţia de a continua,metabolizând noile contribuţii. Fiindcă Eminescu,scria T. Vianu, rămâne „marele subiect al literaturiiromâne”.2. Ivit recent, sub sigla editurii Universul(Chişinău, tiraj: 1.000 exemplare!), volumul d-luiTheodor Codreanu se vrea, aflăm, o ediţie definitivă.Sub alte titluri, cu fireşti completări şi corecţii,ajungând, astfel, la a şaptea ediţie, opusul în discuţiecercetează (detectivistic, aş spune) „anii blestemaţi”,cum zice autorul, propunând un şir de revizuiri,developând tragismul unui destin exemplar şidenunţând acribios mistificările de care a avut parte,în timpul vieţii şi apoi în posteritate, acel „om dintr-obucată” (cum l-a văzut Caragiale). NeîncovoiatulEminescu reprezintă, neîndoios, geniul ca nebunie„superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau,cu vorbele luiA.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar,(el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune,metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără amanevra exlusivist doar referenţialul nebuniei. Or,„spargerea referenţialului unilateral” ( vol. cit. , p. 73)presupune a conjuga perspectivele (patologică şiideologică), luând în calcul conjunctura geopolitică şiimplicarea masonică. Înţelegem de ce, citit în ramaepocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”,trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei.Evident, publicistica l-a epuizat, procurându-iadversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţiaereditară părea a-l fi condamnat unui „drum prescris”(recunoştea poetul, înntr-o epistolă din 3 mai 1880),asumându-şi soarta „bolnavului exemplar”.Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă acum asuprareferenţialului secund şi scoate la lumină datesuplimentare, confruntă variante care se contrazic,încercând a face ordine într-un „haos de informaţii”( vol. cit. , p. 266).Observam cu un alt prilej că lectura textuală, înfirea lucrurilor, se cuvine întregită prin lecturacontextuală, încercând a descifra, în cazul luiEminescu, epoca sa, cea care i-a hrănit îmbelşugatopera ziaristică. O frază pe care o aşternea(imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, prefaţândinvestigaţiile lui Călin L. Cernăianu, anume căEminescu ar fi fost „deţinut politic”, a trezitnumeroase reacţii şi suspiciuni, activând însă frontulcelor interesaţi a cerceta „viaţa politică” a mareluigazetar, chemat irezistibil de sirenele jurnalismului.„Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescuanunţa, încă în 1994, acea „altă viziune”, impunând îneminescologie un nou curent, ilustrat de câtevaprestigiose nume, aşa-zişii „cercetătoriindisciplinaţi”. Printre ei, desigur, în primul rând,Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L.Cernăianu deschizând o anchetă juridică de ecou, I.Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus dedo cumente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia,îndreptându-ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cutoţii acreditând, în pofida unor puncte de vedere înconflict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-auiscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constataTheodor Codreanu; dar demersurile lor, de elandetectivistic, vădesc – convergent şi indubitabil –„schimbarea paradigmei în biografia eminesciană”.Dincolo de fricţiunile (inerente, am zice) din interiorul„curentului”, noii exegeţi, apăsând pe senzaţional darchemând la apel fapte controlabile (vezi, de pildă,47

eminescianaBUCOVINA LITERARĂFoarte activ în câmpul creaţiei lirice (11 volume),distinsul universitar ieşean, DHC George Popa, esteautorul unor foarte interesante lucrări de filosofiaculturii şi artei, ba chiar al unor sinteze de istoria culturiişi civilizaţiei ori al unor repere în spiritualitatearomânească.Traducător din Omar Khayyam (şapte ediţii, 1969-2009), Rabindranath Tagore (5 ediţii, 1987-2003), Hafiz(2 ediţii, 1997, 2005), Rainer Maria Rilke (2000), A.K.Coomaraswamy (2 ed. – 1997, 2004), G. Popa facedovada unei comprehensiuni empatice configurative cutotul remarcabile.Critic de formulă eseistică şi expertiză aprofundatăa textelor, dl. G. Popa a abordat, în lucrări de sinestătătoare, universul poetic eminescian din perspectivăfilosofică, dovedind observaţiişi relaţionări de largăcuprindere literar-culturală: Spiritul poetic eminescian(1982), Prezentul etern eminescian (1989), Spiritulhyperionic sau sublimul eminescian (20030, Libertateametafizică eminesciană (2005), Deschideri metafiziceîn lirica eminesciană (2007), Eminescu sau dincolo deabsolut (2010).Recenta lucrare, Luceafărul – treptele spirituluihyperionic, dedicat evaluării dintr-o nouă perspectivă acapodoperei eminesciene, strânge la un loc capitolecărţile precedente de dinainte de Revolunouă „treaptă” a spiritului hyperionic prin eseulEliberarea dincolo de dincolo, în care ne propune o„ continuare” atât teoretică cât mai ales poetică, suigeneris, nu lipsită de fişa argumentativă, cu unprobatoriu conspect din manuscrisele eminesciene.Pornind de la ideea-cadru că Luceafărul exprimăipostaza hyperionică a spiritului eminescian însetat deabsolut (prototip laitmotivic definitoriu al liricii),criticul reţine, chiar pe coperta cărţii sale, un versemblematic din postuma Odin şi poetul:„ Ca un luceafăr am trecut prin lume.”Situarea axiologică cea mai înaltă a astrului, atât defrecvent ca imagine artistică, apare în poemul filosoficSabina Fînaru şi Elena-Brânduşa Steiciuc,dinuniversitarele Comitetul de conducereţie, marcând o Luceafărul, mai ales sfârşitul „al Societăţii Scriitorilor BucovineniLuceafărul * Abonamentele , unde are loc se „ delimitarea pot face lui Hyperion la oficiile de poştale, la redacţie sau cu plata prineliberatoare, ca în unele din poemele lui Eminescu:onticitatea virament umană” la Trezoreria şi, prin urmare, Suceava, „definirea geniului cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,„ca cod aparfiscal ţinând unui 4244075 alt regn ontic…”Intenţionând a decela câteva „trepte” ale spaţiuluihyperionic, G. Popa comentează mai întâi„ transsubstanţierea hyperionică a lumii”, înţelgând prin50Lucefărul.Treptele spirituluihyperionic(Arhip Art, Sibiu, 2010)ZenovieCÂRLUGEAaceasta o „ sinteză de spaţii fizice şi – corespunzător –sufleteşti, rezumând sferele ontice posibile în concepţiauman㔄Aceste spaţii desfăşoară o impresionantă suită deplanuri tensionale, a căror mişcare coregrafiază,metaforizează variate trăiri spirituale, şi sunt chemate sădelimiteze antinomic două sfere existenţiale:absolutulşi contingentul.”Mediul care ar înfăptui convertirea spaţiului fizicextern în spaţiu sufletesc, exprimând ontologic umanulşi hyperionicul, îl constituie muzica, ceea ce criticulnumeşte „ natura muzicală a orizontului fizic”, dat fiindcă muzica, prin mobilitatea vibratilă ş i imaterialitatea ei,se află la interferenţa dintre fizic şi psihic”. Concomitentcu muzica, intervine lumina, factor permanent difuz şitransfigurator, care – observă criticul – nicăieri nu joacăun rol atât de precumpănitor, ontologic şi axiologic, caîn Luceafărul.Identificând, totodată, şio transvaluarehyperionică a temporalităţii, dl. G. Popa constată căEminescu „optează pentru temporalitatea de tipomenesc, senzorială, pe care, supunând-o sortilegiuluipoeziei, o preschimbă în energie de transmutare ontică aomului şi a lumii:„Transmutare, ec-stazie, care are loc în inefabilulpur, în beatitudinea unei stări fără nume.”Să exprime Luceafărul o „dramă a Timpului”, un„ impas” ontologic, în relaţia antinomică dintretemporalitatea senzorială, heracliteană, şi cea absolută,hyperionică? se întreabă criticul, concluzionând căfinalul poemului chiar acest accent îl pune (antinomiaireductibilă şi imuabilă dintre temporalitatea epicureicăşicea eternă, astrală).Mult mai interesant ni se înfăţişează ipoteza de«poem neterminat» a Luceafărului din capitolul al treilea:Eliberarea dincolo de dincolo. Deşi, Luceafărul ni separe un poem încheiat, rotund, „ marea surpriză” pe care olansează criticul se referă la un citat eminescian din ms.2257, f. 4291, unde găseşte că poetul urma să modificecu mult schimbat à laGiordano Bruno.” Prilej pentru hermeneut de a cita dingândirea poetico-filosofică a lui Giordano Bruno, maiexact din De gli eroici furori / Despre entuziasmeleeroice: „ Puterea intelectuală nu se află niciodată înrepaus, nu este nicicând satisfăcută cu un adevărinteligibil, ci aspiră mereu şi mereu spre adevărul denecuprins, nu este mulţumită niciodată cu ceva finit… Eadespică bolta cerească, se avântă în nemărginire şi, prineter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cutreaptă adevăruri tot mai înalte.” Căci „cei aleşi auinteligenţă cerească, posedă lumina divină.”Dar „ iluminarea divină” înseamnă eliberareametafizică, focul şieterul exprimă ipostaza supremăNobilul foc mă înalţă şi mă mântuie de naturainferioară… Mereu voi fi asemenea Phoenixului… Prinlumina intelectuală sufletul meu suie iluminând şiarzând prin dumnezeiască iradiere… Cu focul împreunămă mistui şi înapoi în eter mă întorc… Pentru a ajunge

BUCOVINA LITERARĂdincolo de stele şi de empireul ceresc de sub eter nu estenevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile,de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală carevede dumnezeirea în sine însuşi, suflet din suflet, viaţădin viaţă, esenţă din esenţă.”Ba mai mult, dl. G. Popa citează un vers din Bruno,care trimite direct la izvorul unei imagini-cheie din Odăîn metru antic: „ Sunt de ajuns valurile oceanului săstingă ardoarea acestor flăcări?”. A se compara cu:„Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării.”Prin urmare, suprema eliberare nu ar consta înrevenirea „la locul lui menit din cer” a Luceafărului, cireîntruparea în Neînceputul absolut, dincolo de oricemodel de fiinţare, uman sau astral, dincolo de orice sistemontologic, o antilume , o anterioritate absolută în raport cuexistenţ a şi nonexisten ţ a, o întoarcere în increat (cam ceeace fizica astronomică numeşte antilume cosmicăindefinită):„ Eminescu face parte dintre spiritele care au suit pânăla extremul nivel la care poate ajunge gândirea umană înconceperea libertăţ ii onto-axiologice absolute.”În acest fel, poemul Luceafărul ne apare nu numaiopera aperta, dar şiopera non finita, putând să-lapropiem, ca semnificaţie onto-gnoseo-axiologică, deSimfonia neterminată a lui Franz Schubert.Şi pentru a fi cât mai convingător, dl. George Popainserează în finalul capitolului poemul Lume şi geniu,un fel de „ continuare imaginară la dialogul ceresc, petexte din Eminescu şi Giordano Bruno”, dovedinddexteritate prozodică şi viziune poetică, o încercare camspeculativ-filosofică şignomică care păstreazăinimitabilul vers iambic de 7-8 silabe al Luceafărului.Într-un Addendum, criticul dă curs eseuluicomparatist Luceafărul şiFaust, capodopereemblematice pentru creaţia lui Goethe şi Eminescu,precum şi pentru literaturile germană şi română. Făcândobservaţii judicioase privind izvorul de inspiraţie alambelor opere, aspectul baroc de tragedie antică aloperei goetheene opus structurii solemne, maiestuoase aLuceafărului, aspiraţie hyperionică versus aspiraţiemundan-hedonistă cu sens mântuitor-creştin, iubireideatică versus experimentalism erotic faustian,simbolism ignic pasional versus arderea sacră anemuririi şi, nu în ultimul rând, problema religiei (eroullui Goethe este omul creştin, adamic, care îl nesocoteştepe Dumnezeu şi se dă pe mâna diavolului punându-şidrept miză sufletul, pe când la Eminescu avem de a facecu o dramă a spiritului care se produce la polul pureispiritualităţi, în joc fiind drama axiologiei lumii, aCreaţiei).Recenta lucrare de eminescologie a dlui GeorgePopa, Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic(apărută în colecţia „Hermeneutica” a EdituriiArhipArt– Sibiu) are meritul de a repune în discuţie una dincapodoperele literaturii române, printr-o coerenţă acomentariului critic care treptat i-a relevathermeneutului valori, sensuri, deschideri, toatevalidând ideea de opera genialis et perennisa creaţieieminesciene.eminescianaScrisori ale SvetlaneiPaleologu-Matta(Elveţia)Svetlana Paleologu-Matta, născută în Bucureşti, plecatădin România din 1950. S tudii de Belle Arte la Bucureşti,deromanistică şi filozofie la Zürich şi Paris. Teza de doctoratL'existence poétique de Bacovia. A predat cursuri deliteratură şi civilizaţie franceză la liceu, iar apoi 22 de ani afost docentă de literatura limba şi română la Universitateadin Zürich. În afară de numeroase eseuri de literatură şifilozofie, de mare subtilitate şi profunzime,apărute înperiodice, a publicat o carte de excepţie, Eminescu şi abisulontologic (Aarhus, Danemarca,1988), ajunsă recent la a treiaediţie, adăugită (2007), precum şi o altă carte despreEminescu. Jurnal hermeneutic (Cluj,1997), Anul acesta apublicat, la Munchen, Galaxiile lui Proust. Trăieşte laLugano, Elveţia.Viganello, 5. 5. 11Mult stimate şi dragăDomnule Profesor George Popa,Vă mulţumesc pentru cartea Dvs, Eminescu saudincolo de absolut. Dar titlul depăşeşte mult conţinutulvolumului, e un comparatism subtil, cum spune L.Maniu, „sans rivage”. Dvs., din fericire, nu faceţi teorii,care nu folosesc, ci practicaţi faptele poetice.Prezentuletern eminescian este o minune ! Îl şi începeţi cu Pindar„Căci muritorilor le sunt date zile nemuritoare (muritorinemuritori, la Heraclit). Şi-l ador pe Pindar! („Ce eomul, ce nu este el – umbra unui vis” ). Timpul poetic:sublim concept: „un traiect orbital”. Colosal!. Cât dejust! – acea „eternă întoarcere” mă face să mă gândesc laNietzsche – l'éternel Retour, iluminarea lui zguduitoarela Sils-Maria…Şi Sf. Augustin, ce splendid, cu cele trei prezenturiale muzicii! Ceva divin! Iar melodia nu o poţi prinde înformule. După o sinteză a timpurilor, trecem laMallarmé „Nimfele ce voia să le perpetueze”). ŞiZarathustra lui Nietzsche care vorbeşte cu sufletul lui. ŞiDante„che move il sole” … e mai mult decât oparticipare (la Scheler cosmicitate, Einfühlung) – eindicibil şi de nedepăşit cu nimic altceva.De aceea părerea mea de vreo 40 de ani e, cumspune Valéry, că versurile lui au sensul pe care cititorulvrea să le de a, just ! căci ele sunt infinite şi mereu în„depăşire” (ca şi noi înşine), şi mereu altfel, înschimbare, ca frunzele unui copac, zilnic diverse (darnoi nu o vedem).Da, „secţiunea de aur” a templului grec, timpul laPlaton (ce e combinaţie între Heraclit şi Parmenide).Toate aceste probleme sublime au fost şi ale mele, dedecenii, pe când eram docentă la Universitatea dinZürich, timp de 22 de ani etc. Nu puteam trăi altfel.51

eminescianaBUCOVINA LITERARĂAcum mă ocupă pasiunea pentru Proust (vă trimitGalaxia Proust, scrisă acum câţiva ani, şi în fine setipăreşte la München), iar acum pasiunea pentruNietzsche : „Noi aeronauţii spiritului” (în Aurore), încare, ca păsările temerare ce zboară în depărtări, maridepărtări, se opresc la un moment dat, recunoscătoare deun mizer refugiu, ca puntea unei nave sau o mică stâncă,din oboseală. Şi e „ minunat acest gest de a se opri” . Aşaşi cu mine. Vârsta e o mare calamitate, ai însă spiritul,creativitatea, dar şi ele „se opresc”.Aşa mă simt…Vă felicit din inimă pt. f.f.f. frumoasa şi infinit debogata şi subtila dvs. carte „prezentul poetic etern” (acestaeste - scuze - pentru mine adevăratul titlu). Mi-aţi dat aceaintensă şi „eternă” bucurie de care vorbeşte Nietzsche. Lael „eternul” nostru e Viu, pe pământ, şi nu depărtat. El nuspeculează ca atâţia filozofi idealişti, el caută realul. Şicâtă dreptate are! Realul lui e poetic, e ceva foarte diferit.În fine: ce labirint e totul, ne pierdem în el, înindeterminare. Şi Nietzsche e inabordabil , nu ştii cum să-lapuci! Dar am obosit colosal cu el. Nu ştiu de-mi revin. Şice contează ? Mi-a zis un filozof prieten, Nono deArgenti,că a văzut pe google pagini despre ce am scris… Un soi de„comentariu”, dar infect, grosolan, nu ştiu de cine estefăcut. Aceşti aşa zişi „comentatori” pe „reţeaua reţelelor”sunt nişte viermi ce se nutresc din ceva infinit superior lor– cum ar fi fructele. frunzele. Ce oroare!Vă îmbrăţişez frăţeşte, cu mare, mare preţuire,a Dvs, Svetlana Paleologu-MattaViganello, 15. 5. 2011Dragă Domnule Profesor George Popa,Vă mulţumesc mult pentru onoarea ce-mi faceţi înscrisoare a Dvs. (12,5) şi vă felicit din inimă pentrudistincţia „Premiul Naţional Mihai Eminescu” acordatăcărţii Dvs., Luceafărul, Treptele spiritului hyperionic . Estefrumoasă această v alorizare a scrisului Dvs. ! Mă bucurimens! (Şi eu primisem de mult o medalie „Eminescu”,dar e cu totul altceva şi nici nu ştiu unde am pus-o).Şi N. Steinhardt (monahul scriitor) se îndoia de rostulscrierilor sale. În această zonă elevată nu există publicitateca pentru produselor de consum. Pe mine m-aufericitdoar reacţiile unor prieteni, precum scriitorul Paul Anghel(mort de demult), şi el reprezenta pentru mine ca 10.000de cititori. Dar cartea Dvs. – Eminescu sau dincolo deabsolut - cu „Poezia a treia stare” ori „Prezentul eternpoetic” ca şi „sublimul” şi cu minunatele citate din Pindar,Mallarmé nu poate decât ferici un spirit cât de sensibil.Pentru mine personal a fost şi este o uimire şi o iluminarecare aduce noi spaţii sufleteşti. Şi ce bine că l-aţi traduspe Leopardi (pe care-l ador): „Mi-e drag de mult acestcolnic pustiu” – emoţionează! – ca şi „supraomeneştităceri” şi „timpul dus” ( e le morti stagioni).Eu din pură întâmplare am ajuns la Eminescu –eram pasionată de literatura franceză, de Borges…Cunoscându-l pe Şt. Teodorescu (filozoful român dinStuttgart) , el „m-a pus” să-l „scot pe Eminescu dinpozitivism”, din „graniţa regională” , era prin 75. Ceea52ce am şi făcut, punându-l în alt context.…Revenind la cartea Dvs., câte lucruri mă încântăîn ea! Un scris rar, subtil, bogat, f. cult !... Faceţi mareonoare Ţării! Ce mare bogăţie de citate – multe îmi suntnecunoscute : p. 466-467. Scrieţi: „ Cugetarea pură,înţelepciunea uscată, golită de seva vieţii nu ne dănimic, se înalţă puţin şi se întoarce tot oarbă”,„desfrunzeşte vara visurilor”, afirmă Eminescu înpoezia „O; înţelepciune, ai aripi de ceară”. Colosal!Întotdeauna am detestat „înţelepciunea” (iubindnebunia lui Hölderlin, Nietzsche…).Sau la p.193: vorbiţi de efectul întâlnirilor dintrecuvinte cu rezonanţe reciproce, „reflexele care se aprindca o dâră de foc pe pietre scumpe”, cum afirmăMallarmé. O, cât de fericită mă faceţi, în mod cvasiînnebunitor! Cât vă sunt de recunoscătoare! Îl iubescmult pe Mallarmé (pe „ nimfele ce vrea să leperpetueze”), cât şi pe Valéry: „ Ce toit tranquille oùmarchent les colombes” (l-am şi predat la Şc. deInterpreţi la Zürich, unde studenţii stăteau în picioare,proptiţi de zid, şi cetind…).Deci, Dragă Domnule Profesor, nu vă mai îndoiţi(deşi şi eu mă îndoiesc mereu de mine. Şt. Teodorescuîmi tot spunea : „Nu te mai îndoi”, dar eu mă îndoiesc.Aşa că vă înţeleg). Şi totuşi vă arăt că nu aveţi „aşa demulte motive”, ca să zic în mod prudent…*Citesc deci şi „zmângâlesc” cartea Dvs. (e felulmeu de a citi) pentru a nu mă pierde ca într-o mare), căcinici memoria nu mai funcţionează ca înainte…Ideea mea e cănu-mi ajunge timpul… Şi totuşi,totul e binecuvântat aşa cum e, dincolo de bine şi rău,cum spune Nietzsche. Deci paradoxal, unele greutăţisporesc fericirea (apreciind mai mult tot ce este viaţă).Totuşi, iluzia, cum zice Nietzsche, e necesară pentru atrăi. La ce ne-ar folosi de pildă, „ eterul pur”? De aceea îliubesc mult pe Nietzsche, cu „eternitatea” lui aici, pepământ. Deci dincolo de 3 realităţi de care noi vorbim –cum spuneţi Dvs., p.473 – veritabilă este cea poetică.„omul trăieşte poetic”, spune Hölderlin. O ştiu de mult.Nu teorii şi nici metafizice, ci „zboruri pindarice”, cumspune un mare prieten, filozoful Nino deArgenti. Deci ,urându-vă tot binele, şi cu salutări pindarice, rămân,dragă Domnule Profesor,a Dvs., S. Pl. M.P.S. Eminescu nu e cunoscut cum ar fi meritat,fiind intraductibil, (pierzând mult, de pildă, în franceză!(în Revue Roumaine au apărut nişte traduceri oribile.Un student m-a şi întrebat : „Cine a vrut să-şi bată joc deEminescu?”.Fiind poet, Eminescu este mai mult decâtun filozof. Chiar Schiller spune că „ filozofii sunt ocaricatură faţă de un poet ”!..)) Trebuie un poet care săştie bine româneşte… Ce vis ar fi !...

BUCOVINA LITERARĂcaragialianaSă vorbimdespre Caragiale!LiviuANTONESEICanonizarea lui CaragialeIar avem un an „Caragiale”, ceea ce trebuie săstîrnească măcar zîmbetul, dacă nu chiar rîsul înhohote al marelui comediograf! S-au adunat princaiete nişte observaţii privind opera lui Caragiale,locul acestuia în literatura noastră, modul în care neraportăm la el. Încerc, pentru moment, o micădezvoltare a lor, cu gîndul că vreodată le voi putea dauna mai amplă. Îmi este greu să vorbesc despre mariiscriitori la momente festive, pe de altă parte, recunosccă acest lucru este necesar, nu memoria este calitateanoastă cea mai bine reprezentată. Iată, de pildă, poatefi Caragiale canonizat, riscă el să treacă prin aburi şifum de tămîie? În cazul oricărui autor mare existăprimejdia, însă Caragiale e infinit mai protejat decîtalţii, datorită spiritului disolvant de clişee ce-isubîntinde opera. Poţi inventa formule le „poetnaţional”, „poet nepereche”, „Ceahlăul literaturiiromâne” etc. despre mulţi mari autori băştinaşi dar, încazul lui Caragiale, nu poţi trece de „Nenea Iancu”,dacă îl înţelegi cu adevărat, ori „de ultimul ocupantfanariot”, dacă nu pricepi nimic din el, dar vrei să tepui de-a curmezişul! Interesant este însă altceva.Trăind etern în lumea nu inventată, ci relevată deopera sa, ne însuşim o mulţime de formule create degeniul său inegalabil, pe care le transformăm în clişeedespre noi înşine. Poate nu atît clişee, cît formulememorabile care reuşesc, fiecare, în lapidaritatea lorde poeme haiku, să înlocuiască tomuri întregi defilosofia culturii, sociologie ori istoria mentalităţilor.Unele au concizia unui simplu nume – Mitică,Farfuridi, Trahanache, Caţavencu. Ultimul, iată!, adevenit veritabilă instituţie, academie băştinaşă şirevistă de succes. Între altele, asemenea formule,simplifică comunicarea între membrii comunităţiinoastre. Ne înţelegem instantaneu, din ochi aş zice,printr-o simplă aluzie împrumutată din piesele sale,din momentele şi schiţele ce s-a amuzat să ni le lasedrept nepreţuită moştenire. Datorită lui, ne înţeleg şiceilalţi de-auajuns pînă la urmă să pună„aspiratoarele” NATO şi UE pe noi, în vreme ce noine vedem d`ale noastre, cele caragialeşti.Elemente atipiceOpera lui Caragile cuprinde elemente atipice,oarecum nespecifice, precum Năpasta,O făclie dePaşte ori 1907. Din primăvară pînă`n toamnă. Dar efoarte firesc. Ca orice român, fie şi „fanariot” laorigini, şi Caragiale visa din cînd în cînd la Eminescu.Trăind în preajma poetului, nu e exclus nici să se ficontaminat involuntar uneori. În fond, era unmeloman cu impecabilă ureche muzicală. Iar cînd ai oasemenea ureche, auzi nu doar zgomotul paharelor debere şi al conversaţii lor de prin cîrciumi, ci şi şoaptelezeilor. Însă elemente caduce, depăşite, oricît aşcerceta, îmi vine greu să depistez în operaploieşteanului. De altfel, n-a argumentat convingătorAl. Călinescu geniul lui Caragiale de a reabilita, de aintroduce în canon, genurile minore, necanonice,precum schiţa, „momentul”, pastişa, parodiaarticolului de ziar? Între ele, vor fi fiind şi unelenerotunde, neatinse de aripa geniului, dar ceimportanţă are asta, dincolo de istoria literară, încontextul valoric majoritar? Şi bătrînul Homer maiaţipea, şi Shakespeare avea uneori rateuri.ContestaţiiA fost, veodată, Caragiale contestat plauzibil?Dacă trec peste reţinerile lui Lovinescu, greu de înţelesla un critic modernist – Caragiale e iniţiatorulmodernităţii literare! –, ajung la „studiul” luiDavidescu despre „ultimul ocupant fanariot”, care numă miră, dacă iau în calcul completa lipsă de umor,poate chiar prostia cronică a autorului. Înţepăturilelegionaroide au fost uitate de atunci. Mai de mirare sîntprostiile debitate de Marian Popa, care părea măcar săaibă umor, dacă tot e lipsit de caracter, dintr-un articolde acum vreo cinci-şase ani. Eu cred că a exprimarezerve, chiar contestaţii radicale, despre orice autor, eun gest critic firesc, nu o impietate. Cu condiţiaprezenţei inteligenţei, a celei critice în special. Depildă, Marian Popa mi se pare un dob... resentimentarîn execuţia pe care vrea s-o aplice lui Caragiale. Esteatît de orbit de patimă încît nu sesizează vreocontradicţie între reproşul adus lui Caragiale pentruanii petrecuţi la Berlin şi propria sa fugă în Germaniadin 1985, fugă din care nu s-a întors nici măcar după„schimbarea la faţă a României” din 1989! Iar atuncicînd pune „valorizarea în exces” a lui Caragiale peseama dorinţei regimului comunist de a submina„spiritul naţional”, chiar nu mai am ce spune, ne aflămîn plin delir. Era să zic „delir critic”, dar ce legătură aretîmpenia cu critica literară, cu critica în genere? Dl.Popa era aici cînd spectacolele din Caragiale eraudrastic cenzurate, dacă nu scoase pe de pe scenă! Scurtspus, putem contesta orice şi pe oricine, cu minimacondiţie să fie o contestaţie măcar la fel de inteligentăca „obiectul” căreia se aplică. În cazul lui Caragiale nue uş or! Trebuie nu doar cojones, ci şi un car de minte.53

BUCOVINA LITERARĂcaragialianaDincoace sau dincolo de mimesis, himericul, atîtde prezent la Caragiale şi atît de puţin discutat, esteproiecţie a unei lumi şi creare de viziune. Proza cea maiexactă mută, de fapt, realul în himeră, în absurd, înfantasme. Notaţia minuţioasă face din Caragiale unrafinat, alt fel de rafinat decît, peste un secol, un RaduPetrescu, deşi, indiscutabil, din aceeaşi familie. Poate şipentru că pe Caragiale – o ştim prea bine – nu descripţiaîl interesează. Sau nu descripţia în sine, cu rol tranzitiv,ci doar descripţia ca funcţie. Tablourile lui – şi ne putemreferi mai ales la cele narativizate – sînt demonstraţii devirtuozitate, adică tehnică. Că tehnica naşte lume, călumea pare, finalmente, că şi există, e o chestiune, oricîtde importantă în sine, secundară. Tocmai pentru căapare doar în penumbră, mascată, avem impresia căI.L.Caragiale ţine mai mult să acrediteze propria-iexistenţă, decît, atît de la vedere, existenţa lumii. Înpermanenţă, verbul despre lume e şi un verb despre sine.Pe sine se construieşte şi se reflectă Caragialeconstruind lume.Cum ar spune Ricardou, Caragiale îşi construieşteficţiunea nu după mecanismul reproducerii (fie eareprezentativă sau expresivă – în primul caz fiind vorbadespre precedentul numit LUME, în cel de-al doilea,despre cel numit EU), ci după mecanismul producerii.Altfel spus, chiar şi cînd lumea pare să se situeze în primplan, scriitorul atrage atenţia asupra mecanismului deconstruire a textului. Este şi motivul pentru care a-l situape Caragiale în zona realismului înseamnă a-i ignoratocmai miezul identităţii. Şi chiar dacă argumentul paresă vizeze mai ales epica lui Caragiale, şi în cazulteatrului mecanismul de construire constituie, ca să zicaşa, o preocupare la vedere. Este una dintre explicaţiilecare privesc complicitatea cu cititorul: sub ochii lui seconstruieşte nu o lume, ci un mecanism, un cod, princare lumea – o ţesătură sofisticată de relaţii – ia naştere.Aş mai reţine, privitor la acest fapt, cîteva nuanţe.Dacă I.L.Caragiale atrage atenţia – uneori poate cu preamultă insistenţă – asupra enunţării, el o face tocmaipentru că nu are încredere în realitatea care s-ar livraobiectiv, ca dat. Astfel, fără să o facă explicit, Caragialevorbeşte despre sine: în spatele lumii, se ascunde un sine:o lume după chipul său.Mai degrabă el – şi nu lumea –apare în urma scoaterii la vedere, la lumină, a texturii.Lumea, dimpotrivă, îşi pierde consistenţa. Un motiv înplus să denunţăm situarea lui Caragiale în zonarealismului. Pentru realişti, felul cum e spus ceva, actul în54I.L.Caragiale.Lumea ca enunţareşi realul himericMircea A.DIACONUsine al enunţării contează mai puţin sau chiar deloc. Or, laI.L.Caragiale, actul spunerii este esenţial. Cititorul eobligat să vadă t extul, nu lumea, nu realitatea. Centrul degreutate se mută, în cazul lui, dinspre realitatea –pulverizată, disipată – spre textul care devine autonom,semn al celui care, autarhic, scrie, gîndeşte, proiecteazălumea. În fapt, la Caragiale, pînă şi lumea e un textstructurat de un demiurg – fie el numit demon, autor saualtfel – cinic, hedonist, fascinat de mecanismul pe care îlpune în mişcare. Euforia (ingenuă şi inconştientă) a unoradintre personaje se explică prin înscrierea lor într-unspaţiul al iluziei: lumea nu mai este o certitudine La polulopus, tocmai pentru că reflectarea devine conştientă desine şi îşi exhibă prezenţa, există dovada ieşirii din acestspaţiu al iluziei. Tocmai de aceea Caragiale apare dreptsceptic şi, pînă la urmă, narcisist. Îşi admiră, în fond,propriul mecanism de construire din nimic a textului,propria inteligenţă sclipitoare, punînd în umbră lumeacare rămîne, ontologic vorbind, într-o permanentă starede ezitare. Scopul scrisului nu este lumea, ci sinele,dezvăluit sub forma aptitudinilor textuale.Poate că este aceasta forma lui Caragiale de a sesustrage sistemului, pe care, într-un fel sau altul, îlsabotează. Oricum, denunţă adesea autoritatea lui fadă,mecanică, bazată pe retorică şi pe senzaţionalulfaptului-divers, glisînt între ironie şi scepticism.Avantajul scepticului este că, necrezînd în nimic, elpoate să persifleze sau să denunţe orice. Cazul de maitîrziu al lui Cioran. Caragiale persiflează pozitivismul,cunoaşterea empirică, încrederea oamenilor în ei înşişi.Mă întreb dacă nu cumva putem asocia scrisul de tipreprezentativ, pe care el îl sabotează, cu ideologiaburgheză. Marile naraţiuni nu mai sînt posibile (sîntemprea inteligenţi pentru a mai crede în ele, ar spuneCaragiale) şi Adevărul e numai o iluzie. Ca într-un versde Ion Pop, „semnificantul mai mănîncă o gură desemnificat”. Prin urmare, dacă cunoaşterea nu mai esteposibilă – căci adevărul se sustrage simţurilor,înşelătoare –, atunci nu rămîne decît posibilitateaeuforiei, a unui carnaval al simţurilor. O euforieîntemeiată pe scepticism.Cît despre cititor, el e captat deopotrivă înmecanismul anecdotei şi în ochiul, ironic, al denunţăriimodului lui de funcţionare. E la mijloc, aş spune, oneîncredere în capacitatea autorului de a construi lume(şi în lumea propriu-zisă – ontologia ei e fragilă, expresiaunui echilibru instabil) şi, deopotrivă, depăşirea etapeiutilitariste; în locul lumii, care ar satisface nevoielementare, Caragiale aşează conştiinţa, ironică, aacestei ontologii precare. Prin urmare, în locul eşecului,plăcerea, în locul clamării neputinţei, hedonismul. Înlocul lumii, mecanismul producerii ei. Oricum, despre ocriză e vorba, care se transformă în euforie.Oricum, revendicată de la exactitate, minuţiaproiectează realul în absurd sau în himeric. Un caz, aceladin La Paşti. Pasionat de fotografie şi de capcanelelogicii, Caragiale pune aici în pagină tocmai neputinţalumii de a fi în regim de obiectivitate. Ca într-o aporie,

BUCOVINA LITERARĂnaraţiunea înregistrează secvenţe cu o fidelitateabsolută. „Să-l urmărim ceas cu ceas şi pas cu pas” petînărul funcţionar Lache, se precizează încă din start.Într-adevăr, cele „douăzeci şi patru de ore de absolutălibertate” se transformă în douăzeci şi patru de ore deurmărire fotografică. Or, tocmai precizia aceastadetectivistică consemnează (sau generează?) saltul înhimericul absurd. Picioarele devin fiinţe în sine, canasul lui Gogol („Am putea pentru ca să zicem că nu eceva mai sfînt pe lume! şi putem pentru ca să afirmăm căn-au fost vreodată două picioare mai fericite decîtacuma piciorul drept al lui Lache şi piciorul stîng alamicului său. / De fericire, ele nu mai ştiu ce să facă cudegetele lor – parcă ar cînta la clavir”) şi cei doi amiciajung să întruchipeze o singură fiinţă, un singur corp.Doar ironia care fundamentează inconsistenţa lumiiface posibil acest salt în fantasmatic şi himeric.Un alt caz, pus, prin titlu, sub semnul derizoriului,în Una-alta (text apărut în „Ghimpele”, XVII, nr. 33, 15august 1876). Deşi situate în plin ipotetic („pe căldurade care este năbuşită Capitala, vi s-a întîmplat, pe laşeapte sau la altă oră seara, să vă-ntîlniţi cu o cunoştinţă,la Fialcowsky, Frascatti, pe bulevard sau laGiovanni?”), prin certitudine naratorială faptele capătăstatutul deja petrecutului, a deja trăitului. Nu asupraacestei chestiuni dorim să atragem, însă, atenţia, ciasupra desfăşurării evenimenţiale care capătă substanţăhimerică. Aşadar, ce se poate întîmpla, din cauzacăldurii, de te-ntîlneşti (Caragiale se adresează directcuiva) cu o cunoştinţă „la Fialcowsky, Frascatti, pebulevard sau la Giovanni”? Cu încetinitorul, deşi, repet,totul e ipotetic, Caragiale înregistrează detalii: „Primamişcare cînd vă-ntîlniţi este să vă opriţi şi să vă treceţi odată sau de mai multe ori – dupe cum suferiţi mai multsau mai puţin de asudeală – cu basmaua, pe ochi, pe nas,pe obraz, pe gît etc; a doua mişcare: vă daţi mîna; văstrîngeţi cordial; voiţi apoi să v-o retrageţi, şi, ce vedeţi!Dreapta dumitale nu se mai poate dezlipi de dreaptaamicului; trageţi cu putere fiecare: peste putinţă!Mîinile d-voastră s-au încleştat. Atunci – şi aceasta estea treia mişcare – d-o ordine superioară pentru că sepetrece în onoratul d-voastră cap – atunci voiţi neapărata afla cauza acestui efect, cum adică şi pentru ce mîiniled-voastră nu se mai pot descleşta! Cel mai deştept dintred-voastră – desigur unul e mai deştept decît celălalt – sebate cu mîna stîngă pe frunte”. Chit că arată vizibiledeprinderi satirice, cauza e de ordinul fantasmagoriei:„sudoarea mîinii amestecată cu un strat de pulbere finăce zboară în atmosfera Capitalei, amestecată cu al doileastrat de fum gros de asfalt, pentru că adineaori am statpoate zece minute, de m-am uitat cum se lucrează lapalat asfaltul, au produs pe mîna mea această [ sic]mixtum compositum [ sic] lipicios, care afirmă de astădată strînsa şi indisolubila noastră amiciţie”. În plinălume a artificiului, salvarea este la îndemînă: „lipiţi demîini, vă apropiaţi de Fialcowsky, cereţi un pahar deapă, vă depărtaţi unul de altul cît vă lasă mîinile, şi rugaţipe garçon să-l toarne pe mîinile d-voastră încleştate.Două minute, şi efectul este obţinut. Sînteţi liberi a văcaragialianaduce fiecare unde vă place”. Această adăstare în detaliicare transformă derizoriul în eroic nu-i departe de finaţesătură – semn al amurgului de lume – din scrisul luiMateiu Caragiale. Tatăl nu-i chiar atît de străin de fiu,cum a putut părea o lungă bucată de vreme. Opuşiirevocabil, în nici un caz. Mă-ntreb de nu cumva laCaragiale tatăl amurgul, aparent de neîntîlnit, nu-i unul,ca la Eminescu, chiar de zeitate. Aşadar, ce se poateîntîmpla din cauza căldurii, de te-ntîlneşti cu ocunoştinţă „la Fialcowsky, Frascatti, pe bulevard sau laGiovanni”? Cam ceea ce se întîmplă în Căldură mare: odezbrăcare a limbajului de lume.Aşadar, înţeleg scrisul lui Caragiale nu ca pe odenunţare a realului, ci ca pe o continuă denudare a lui, oinvestigare în a cărei finalitate autorul nu crede. De aici,relativitatea perspectivei şi lipsa sa de fanatism.Fundamentalismul e substituit de scepticism, de reverietextuală şi himerică, eventual de o durere care naşteinteligente zîmbete complice. În labirintul materiei şi altextului, totul devine infern al închipuirii şi deopotrivăparadis al ei. Fragmentele de lume – ipostaze pasagere şitranzitorii ale ei – nu sfîrşesc prin asumarea angoasei(conştiinţa marginii nu înspăimîntă), ci prin depăşireaei. Cum deseori naratorul – acest erou fragil din text –nici nu percepe lumea în mod direct, ci prin intermediari(un articol de ziar, nişte anonime, cîteva telegrame etc.),putem conchide că ceea ce-l întemeiază nu este decîtruptura, diferenţa, înstrăinarea. Or, toate acestea laCaragiale protejează. A rămîne la suprafaţa lucruriloreste şi cheia „fotografierii” realului. Ba chiar cheiasalvării eroului. Aşa se explică, de altfel, şi haloul deiluzoriu şi de himeric care îmbracă epidermaconcretului. Orice decupaj de real are drept consecinţăeşecul exactităţii, al „oglindirii” flaubertiene şi criza„fotografiei”. Chiar şi atunci cînd pare să-şi fie suficientsieşi, decupajul nu-i decît un semn, aşa încît Caragialenu apare în ipostaza de creator de lume, ci de constructorde semne. Lumea e numai o consecinţă şi, dacă pare vie,adevărată, reală, asta se întîmplă – Caragiale o ştie preabine – tocmai pentru că se articulează dintr-o succesiunede semne. În acest spaţiu de ezitare trebuie căutatăreferinţa (adică adevărul) din lumea lui Caragiale; olume a cărei legitimitate e textuală. La dimensiune stricttehnică, textele lui Caragiale, fie că e vorba de scrieriepice sau dramatice, trebuie să dea senzaţia viului;lumea chiar se naşte din expresie; semnificatul chiar e oconsecinţă a semnificantului. Cum referentul concretare (şi este) o realitate de grad secund, el este supus unuiproces de hipertrofiere şi de diluare (uneori dupăprincipii muzicale) asemenea celui din poeziileoniricilor (care şi-l revendică drept precursor pe IonBarbu, nu şi pe Caragiale).Abuzul de materie din poezialui Emil Brumaru ori din aceea a lui Dimov este expresiaunei absenţe a materiei.Astfel încît, procesul transcrieriilumii nu-i decît imaginea (aparentă) a unui „şantiertextual”. În fapt, ceea ce rezultă este o lume coruptă desemne.Adică, după principiul viceversa, un miez al ei.55

BUCOVINA LITERARĂmicro-galerieElena din Ardeal (numele de artă al EleneiSimtion, probabil Sântion), poetă. S-a născut în1873, la Blaj, și a murit (răpusă de boală) la 9 febr.1925, la Tîrnăveni. Fiica lucrătorului tipograf VictorSimtion și a Anei, fiică de comerciant (originari,după Serafim Duicu, din Moldova). Tatăl vorbeacurent germana și maghiara și avea (cf. Duicu) ofrumoasă bibliotecă. Familia Simtion avea trei copii:Elena, viitoarea poetă, Aneta (Netti), care va devenifuncionară, și Petru, ajuns librar. Elena și-a făcutȘcoala primară la Blaj, urmînd apoi cursurile ȘcoliiSuperioare de fete din Sibiu (pe care o abandoneazădupă moartea tatălui și revine la Școala Preparandalădin Blaj, pe care o absolvă).Afost învăătoare (1910-1911) în Igriș, jud. Timiș-Torontal, și în Coacul deCîmpie (1912-1919) iar apoi profesoară de limbaromână la Gimnaziul „Andrei Bârseanul”(actualmente „Traian”) din Tîrnăveni (1 oct. 1919-9febr. 1925). Duicu zice că era „intransigentă înproblema naională” și că, jună învăătoare, ar fisfidat autorităile cîntînd la o petrecere „Deșteaptă-teRomâne”, fapt pentru care a fost supusă unui proces,la care a apărut în costum naional. Ca să nu fie datăafară, își schimbă locul de muncă. A debutat în„ Vieaa“ lui Alexandru Vlahuă, cu poezie, în 1895.A colaborat, cu poeme, la „Familia“, „ Tribunaliterară“ (din Sibiu), „Revista politică și literară“(din Blaj), „Revista Orăștiei“ , „Unirea“ (din Blaj),„Revista noastră“, „Dreptatea“ (din Timișoara),„ Tribuna poporului “ (Arad), „ Pagini literare“(Arad),„Foaia interesantă“ ș.a. Editorial a debutat în1902, cu Stropi de rouă, la editura ziarului arădean„ Tribuna Poporului“ . În 1923 își editează, la CarteaRomânească din Diciosânmărtin, un volumheteroclit – Din inima ării. Serafim Duicu i-areeditat opera, sub titlul Poezii și poeme în proză, în1995 (Editura Tipomur, Tîrgu Mureș). Fostulcenaclu „Tudor Arghezi” din Tîrnăveni îi poartă, din1990, numele. Prezentă cu poeme în Almanahulscriitorilor de la noi (Editura Librăriei NaionaleSebastian Bornemisa, Orăștie, 1911), Poeii și56Elenadin ArdealAl.CISTELECANprozatorii Ardealului pînă la Unire (1800-1918),Antologie și studiu de Gheorghe Cardaș (EdituraLibrăriei Universala Alcalay, București, 1936) șiAntologia Unirii. 1918-1983, Versuri (EdituraCartea Românească, București, 1983).*Greu de închipuit mai mare lipsă de pricepere laale versului, chiar și pentru vremurile ardelenești deatunci, decît cea dovedită de Elena dinArdeal, poetă,totuși, precoce, despre care Gh. Cardaş zice că „aînceput să publice poezii la vîrsta de 15 ani”. SerafimDuicu dă, însă, ca an al debutului, 1895. În orice caz,în 1902 strînsese un volum consistent, de aproape100 de pagini -Stropi de rouă-, pe care-l scoate la„ Tribuna Poporului“din Arad. Mai scoate în timpulvieii doar, în 1923, un volum înghesuit (şi cu multeerori), probabil pe speze proprii, la Editura CarteaRomânească din Diciosânmărtin: Din inima ţării.Poezii. Despre primul volum Ilarie Chendi apucasesă spună că sînt nişte „poezioare” „foarte potrivitepentru albumuri, ca dedicaţii prieteneşti”. (Uneleerau chiar astfel de dedicaţii, semn că încă poezia„publică” nu se rupsese de cea ocazional-intimă).Asta înainte ca E. Lovinescu să încheie definitiv, cu oironie crudă absolut, cariera şi posteritatea bieteipoete, profitînd, ce-i drept, de o eroare de sinceritatea poetei (sau de un exces?!) şi citînd, cum zice el, „ostrofă ce rezumă întreagă această producţie poetică”.Strofa, citată maliţios, e din poezia ( Regret) careîncheie primul volum şi sună, fatal, aşa: „O, cîtregret, că am avut/ Scăderea,/ Din cînd în cînd încîte-un vers/ Să-mi spun durerea” (în realitate,fireşte, poeta vrea să regrete altceva, şi anume că şi-adivulgat, prin confesiune prea sinceră, impudică,patimile şi ceva păcate, din care cauză acum oclevetesc toţi şi are o mulţime de duşmani; scriituras-a dovedit însă o trădătoare perversă absolut). Cuaceastă menţiune lovinesciană fatală, Elena dinArdeal dispare cu totul; atît de fără urmă încît nicimăcar cele mai ambiţioase dicţionare literare nu maiştiu nimic de ea (nici Dicţionarul scriitorilorromâni, nici Dicţionarul general al literaturiiromâne n-o pomenesc) , deși Serafim Duicu oreeditează în 1995. De biata Elena s-au mai ocupatdoar valorificatorii locali, la ocazii. Numele ei e dat,totuși, unui cenaclu din Tîrnăveni.În fapt îi trebuie mare putere de concentrareşi discriminare pentru a o deosebi pe Elena dinArdealde ardelencele mai faimoase (pe atunci, desigur). Lanevoie, ascunse printre cele ale Mariei Cunţan, săzicem, poemele ei nu s-ar deosebi prea mult (dacăasta poate conta ca notă favorabilă). E cam aceeaşi

BUCOVINA LITERARĂmaterie, cam aceeaşi atmosferă, cam aceleaşi teme,ba chiar şi cam aceeaşi artă (la Elena, e drept, mai cuscăderi, cum zice singură). În tonul ardelenesc alepocii, Elena nu-i decît o altă amărîtă turturea, dar nuîntotdeauna din motive de părăsire şi singurătate(deşi acestea sînt, şi la ea, cauzele cele mai eficiente).Cîteodată e din pricină de concurenţă prea intensă:„Pe tine toate te iubesc,/ Căci eşti frumos ca o icoană,/Şi fetele în urma ta/ Se iau la goană” ( Aş vrea să ştiu).Desigur, tot cîrdul ăsta de admiratoare care se iau la„gónă” după flăcău, o fac e, pe de o parte, din cauză demerite de gigolo, dar, pe de altă parte, din cauză maigravă, de predispoziţie naturală spre idealizare şiconsacrare. Cel puţin aşa ne rezultă, din chiar primapoezie, felul de simţire al Elenei:pură capacitate de închinarereligioasă, fervoare idolatrizantăcătre zeu; din această pricină se şicuvine distanţă între cei doi: el sus,în „ceriul cel albastru” şi„deapururea departe”, ea jos şidorind nimic altceva decît „vecinic/.../ să se închine”. Iubirea devine,aşadar, din capul locului strictăadoraţie: „Iubirea mea-i orugăciune,/ Ce blînd se-nalţă cătrătine/ Şi-mi cere idol sfînt şi mare:/Tu vecinic stai în depărtare,/ Devreai să fii iubit de mine” ( Iubireamea). Ton de devotă eminent, carenu calcă dincolo de regulaaspiraţiei şi a iubirii în tăcere, adăruirii clandestine şi purspirituale (însă şi cu ceva primejdios în apropiere,care ar putea compromite iubirea; devine de la sine căpentru Elena focul şi adoraţia sînt întreţinute numaide absenţă; iubirea există numai ca v irtualitate). Daraceste declaraţii de strictă devoţiune fără pretenţii derăspuns nu ţin, fireşte, mult. Iubirea pretinde replicăde empatie, mai cu seamă cînd ea se manifestă –permanent – ca foc lăuntric (iar poeta rezultă regulat„arsă” de acest foc). Tocmai de aici porneşte şi elegiade inimă însingurată şi rănită a Elenei, din inutilitateajertfei, din focul nebăgat în seamă: „Tu n-ai putut săînţelegi/ Iubirea mea, văpaie sfîntă/...// Şi toată viaţamea-i un foc,/ Ce arde tristă şi pustie,/ Şi versuri fărăde noroc,/ Ce-am scris, îţi sună toate ţie” ( Tu n-aiputut să înţelegi). Nu trece, desigur, mult pînă ceadoraţia incondiţionată din pornire se întoarce înreproşuri întemeiate şi devoţiunea se preschimbă înură rezolută, tot aşa de plină de foc pe cît a fost şiiubirea: „Aşa-dar anii mei de lacrimi/ N-au fostmicro-galerianimic; a mele visuri/ Stîrnesc în colţul gurii tale/Surîsuri.//...// Atuncia piei din a mea minte,/ Tu chipce-i aminteşti făptura,/ Iar locul dragostii cuprindă-l/Azi ura.” ( Piei! ) Nici această exorcizare prinrăsturnarea sentimentelor nu ţine însă de leac, pentrucă iubirea face miracole instantanee şi o ia pe Elenape nepregătite: „Sub farmecul privirii tale,/ O, nu-ţipot spune, ce-am simţit,/ Dar de-aş fi fost o viorea,/Aşfi-nflorit.” ( Lui... ) O mică partitură de beatitudininevinovate îşi face loc în erotica Elenei, mereu pefondul schemei de adoraţie care menţine distanţa:„Să simt, că ceriul s-a deschis/ Într-o clipită,/ Şirăsplăteşte c-un surîs/ Pe-o umilită” ( Rătăciţi... ).Extazele ar veni din mai nimica,adoratoarea nu cere mult, are oetică minimalistă a pretenţiilor(„Să-ţi văd eu chipul adorat/ Deînger blînd,/ Şi să-mi rămînăsăptămîni/ În al meu gînd.// Şiochii tăi albaştri mari/ Să fie-aimei,/ Căci mi se pare, că-s înceriu/ Privind în ei”), dar, dinnefericire, nu se întîmplă nicibaremi atîta, „căci treci în drumultău grăbit/ Neştiutor,/ Că eu înurma ta rămîn/ Arsă de dor” ( Aşvrea... ). Nefericirea devinefrecvent, ca aici, din comunicare,din receptare, dar poate veni şidin intrigi care strică mersulidilei, din vorbe care o otrăvesc şiduc la ruptură (un fel deinterferenţă maliţioasă, dar tot în comunicare): „Şisufletul tău frăţioare,/ A lunecat de lîngă mine,/Iubirea, ce ne fericise,/ S-a stins, o simt atît de bine” –şi totul din pri cina unor bîrfe ( S-au rupt). Nu-i multăepică a sentimentului în eroticele Elenei (dar e multpatos) iar schema adorantă iniţială e trădată înfavoarea unor scene mai domestice, dar, dinnefericire, toate ratate. Ajunge însă şi atîta pentru capoeta să cultive, destul de harnic, elegia „inimioareinerăsplătite”, a inimioarei dăruite, dar neprimite:„Nerăsplătită inimioară,/ În suferinţe fără nume,/ Te-itrece tu – cum se petrece/ Cu tot ce-i bun în astă lume”( Nerăsplătită). Şi e şi mai destul pentru ca poeta săvadă totul în negru şi să-şi identifice viaţa amărîtă cucerneala pustiirii interioare, făcînd o scriitură dedecepţii: „O, ce să pun dar pe hîrtie,/ Decît o neagrăîndoială,/ Ş-aceeaşi inimă pustie,/ S-o plîng în slovede cerneală!” ( Îndoială). Ca toţi bunii romantici, şiElena îşi mută viaţa în liră pe care, fireşte, de necaz,57

BUCOVINA LITERARĂmicro-galeriavrea s-o zdrobească. Asta, se-nţelege, din credinţa căsuferinţele vin din blestemul lirei, iar zdrobireaacesteia devine o exorcizare în celălalt plan, al vieţii.Fie că vrea, fie că nu, Elena face eminescianism orfic(desigur, cum poate): „Astăzi spînzuru-te-n cui,/ Lirăfără de noroc,/ Tu te-ai spart în glasu-ţi propriu/ Înavîntul tău de foc.//...// Astăzi, cînd te văd cadavru/Sinucis, (sic!) încep a rîde/ Ca nebunii, blăstămîndul,/El, că n-a vrut a-ţi fi gîde” ( Lirei mele).Cu metodă, conştient şi diligent, e urmat încîteva piese Coşbuc (era numaidecît de datorie), pemotive de iubire ţărănească; sună, printre suspinuri,şi coarda naţională, în iredenţă cerută de sus:„Ascultă-ne, o, şi pe noi,/ Şi dă-ne mila ta, PreaBune,/ Cînd în genunchi Românii-ţi cer/ Înaltu-ţiscut pentru naţiune” ( Rugăciune).Versuri maibărbătoase, prin temă, dar şi prin amploare (cînd numerg pe sprinteneala populară), umplu pînă larevărsare a l doilea volum (despre care Duicu credecă „este net superior” primului), făcut din treiparcele. Prima e patriotică absolut, omagiind româniitriumfători în primul război şi cîntînd euforiadezrobirii şi unirii: „Un cîntec nou s-avîntă din gliamăcinată,/ În el respir'o ţară ce fost-a apăsată./Sbucneşte ca izvorul din stînca cea de piatră,/ Dinbasmul, ce strămoşii îl depănau la vatră” ( Cîntecnou). Poetă a neamului, corespondentă de vitejii,Elena se dedă acum satisfacţiei de eroism, culcîndduşmanii palancă la pămînt: „La Mărăşeşti şi laOituz,/Aţi fost eroi de epopeie,/ De ploaie şi de sîngeuzi/ Şi neamţul trebue să pieie.// Bulgarului i-aţi puscoliva,/ În ţara lui pizmuitoare,/ Ce umilit de-acumveni-va,/ Să se închine l'alvost soare.//...// Iar astăzineamul lui Atila,/ Să strînge el pe sine-n fiară,/ Aceice nu ştiau ce-i mila,/ Îngenunchiaţi vă cer iertare”( Cîntaţi biruitori... ). Elanul acesta de războinică, deaedă de eroi, devine tot mai absolut şi mai înfocat:„Să tremure-n a voastre mîni,/ Duşmanii ceiucigători, -/ Să ştie să sunteţi Români,/ Şi neam demari biruitori” ( Soldaţilor). Fireşte, versul epopeic oîneacă ori de cîte ori îl încearcă: „Carpaţi, voi v-aţiaprins odată şi aţi ars în flăcări uriaşe/ Şi-a voastrecoaste se-mpînziră în flori de sînge pătimaşe./ Şigloanţele intrau în carne, cum cad pe cîmp mănoaseploi,/ Plîngea măicuţele obidite, ce-au legănat la sînieroi...!” etc. ( Carpaţi... ). E însă de admis că nu seputea trece fără riscuri de la lirismul de inimioarăpărăsită la cel de bătaie glorioasă.„Izvorul inimii”, a doua parcelă, reia firul deinimioară, inimioară gata să se avînte în idilă (maiales cu sprijinul elanului din natură), dar, din păcate,tot fără partener: „N-auzi cum ne cheam'afară,/ Din58copaci privighetoarea?/ S-asistăm la sărbătoarea,/Nopţilor cereşti de vară!//...// Dar nu-i nime îngrădină,/ Pe cărările uitate,/ Numai inima mea bate/Numai dorul meu suspină...!” ( N-auzi cum necheamă). Suferinţa nu mai e însă neîntreruptă, căcipoeta mai cîntă şi de natură, caz în care reveria devinede la sine: „Surîde pajiştea-nflorită,/ De clopoţei şi debujori,/ Pămîntu-i rai de fericire/ Cutrămurat de dulcifiori”. Numai că, ce folos?!, căci în plină reverie anaturii, inima tot cu ale ei: „Svîcneşte inima mai tare/Şi-şi cere partea de dureri...!” ( Vara) . Căci inimaElenei e programată. Finalul e făcut din cîteva „poeziiîn proză”; tehnic vorbind, aşa e. Estetic vorbind, e mainicicum.Opera:Stropi de rouă, Editura Tribuna Poporului,Arad,1902; Din inima ării, Po ezii, Diciosânmărtin, 1923;Poezii și poeme în proză, Ediie îngrijită, studiuintroductiv și notă asupra ediiei de Serafim Duicu,Editura Tipomur, Tîrgu Mureș, 1995.Referine critice:* * * , î n „ T î r n a v a “ , 1 5 f e b r. 1 9 2 5(Diciosânmărtin); *** în „ Telegraful Român “,nr.13/1925; Gh. Cardaș, Poeii și prozatorii Ardealuluipînă la Unire (1800-1918), Antologie șistudiu,Editura Universala Alcalay &co, București,f.a. /1936/; Lucian Predescu, EnciclopediaCugetarea, București /1940/; E. Lovinescu, Scrieri.IV. Istoria literaturii române contemporane, Ediiede Eugen Simion, Editura Minerva, București,1973;Ilarie Chendi, Scrieri, II, Ediie, note șicomentarii de Dumitru Bălăe, Editura Minerva,București, 1989; Mihail Straje, Dicionar depseudonime, alonime, anagrame, asteronime,criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români,Editura Minerva, București, 1973; ElenaDunăreanu, Literatura în „ Telegraful român”(1853-1973), Biblioteca Astra, Sibiu, 1973; NicolaeComșa, Tudor Seiceanu, Dascălii Blajului, 1754-1948, Cuvînt înainte de Ion Brad, Editura Demiurg,București, 1994; Mioara Mincu, Elena Mironescu,Dicionar Mondofemina, Editura Alcor Edimpex,București, 1994; Nicolae Băciu, în „ Cuvîntul liber“,4 nov. 1995; Răzvan Ducan, în „ Cuvîntul liber“, 13febr. 1999; Ana Cosma, Scriitori români mureșeni.Dicionar biobibliografic, Biblioteca JudeeanăMureș, 2000; Al. Cistelecan, în „ Familia “, nr.4/2009.

BUCOVINA LITERARĂmuzeul de imaginiVisările sufletuluinostru comunConstantinDRAMO poezie declamativă, cu accent pe sinceritatediscursivă, pe simţul cuvântului şi pe ştiinţa rafinatăa imaginii cultivă Mihai Chitic, cel puţin după cum oarată în volumul Sufletul nostru comun , Editura Pim,2011. Fără să aibă crisparea întoarcerii stilistice sprealte orizonturi, fără să fie timorat de apartenenţedeclarative sau recognoscibile la canoane autoritare,tânărul poet se lasă, explicit, cuprins de o beatitudinea clamării ce ţine de starea dintâi a poeziei, aceea dedincolo de mode, sisteme, teorii, de o vrajă a rostiriiquasi-adolescentine, cea prin care poeţii din multetimpuri au căutat să se apropie mai lesne de un „sufletcomun”.Desigur, de multe ori poemele sale par a aduceaminte de lucruri deja spuse, precum şi de registrestilistice posibil vetuste; e, în fapt, o joacă inteligentăa unui poet ce ştie ce face, fiind un cunoscător almecanismelor poeziei şi al modalităţilor deexprimare a simţirii poetice de oricând. Îl ajută multşi apelul la o prozodie aproape de clasicitate, precumşi condiţia nostalgică de „visător”, lansată chiar dinprimul poem, unul dintre puţinele scrise în canonulunei modernităţi discursive.Volumul lui Mihai Chitic este gândit în treicicluri, încercând o concentrare determinată desensuri şi imagini focalizate cu coerenţă poetică.Primul ciclu. Aruncare de zaruri, adună un şir declamări, alcătuiri cu tonalităţi de rugă, de litanie, depsalm adaptat unui propriu mecanism sistem poetic,prin care Mihai Chitic configurează un universpoetic ce nu frapează prin stridenţe sau exagerăriimagistic-auditive, după cum adesea poţi întâlni înplachete de versuri ale ultimilor ani. Ajutat şi decadenţa multor poeme, autorul construieşte înperimetrul interogaţiei şi al îndoielii, fără să seapropie de un scepticism deliberat şi nici deprofunzimile tragismului insurmontabil. Sunt poemeîn linia unei cuminţenii frumoase, adesea exemplareîn felul lor, în care iubirea, durerea răscolită, trădareaimplicită, falsitatea vieţii şi a societăţii sunt cântăritecu ajutorul unei unităţi de măsură ce are vechimealumii cuvântătoare, logosul poetic, sub care se adunăşi sentinţe şi amintiri şi resemnări şi filosoficeritmări, conturând imaginea unui eu dincolo de timp,fără ca versurile să dea semnele contra-faceriiinutile: „Eu am fost ca-ntr-un eres/ Un stăpân pe-unjilţ de fum,/ Clipele de sub tăcere-s/ Doar poveşti peun alt drum.”Al doilea ciclu, Sfârşitul timpului, adună textepoetice ce pendulează între o nuanţată asumare aerosului şi conştientizarea tragicului parcurs într-osingură direcţie a cursei infinite a timpului. Suntpoeme ce amintesc de vagi tonuri baladesclevantine,altele sugerează o îndrăzneală şi opotenţare masculin orgolioasă a erosului, imaginaţiacroind când descrieri răsfăţate când idealuri cetrimit spre imaginea miresei, când spre rezonăricuminţi ale unei iubiri statornice; neîncrederea şiispita diavolească trimit spre o insaţietate cuprinsăîntr-un text de sorginte folclorică ( Şapte vieţi nu arajunge).Ultimele texte din volum sunt reunite subtitulatura Ghete, eroi, oameni de zăpadă. Cogito-ulpoetic pare a găsi un alt drum, acela al re-întoarceriispre vârsta copilăriei, fie ea şi re-inventată la niveluluniversului domestic apropiat de liniile unui alt felde linişte şi de interiorizare a unui discurs poetic cese caracterizase până atunci prin fervoare binetemperată şi prin oaze de nelinişte şi de tăgadă: „Maipot să cred şi în poveşti/ Din cartea veche, prăfuită,/Trei vieţi n-ajung să retrăieşti/ Copilăria fericită.”Mihai Chitic, autor nemţean din preajmaBucovinei mari, prin poeziile cuprinse în acestvolum, probează ingeniozitatea unui „visător”cuminte, ştiutor al tainelor poetice, situat în modevident dincolo de posibile alinieri de grup,construind cu răbdare liniile unui propriu teritoriupoetic.59

BUCOVINA LITERARĂsagitarius„Săgetătorul“.10 aniDumitriţa BiancaROŞIORUCenaclul literar „Săgetătorul” din Suceavareprezintă iniiativa prof. Gheorghe Cîrstian de laColegiul Naional “Petru Rareș” și s-a constituit înanul 2002, ca filială judeţeană a Cenaclului naţional“Săgetătorul”, cu sediul la Bucureşti, coordonat deprof. dr. Tudor Opriş. Programul activităţilor seadresează liceenilor creatori din judeţul Suceava,care au publicat în periodice, s-au distins prinparticiparea la concursuri de creaţie literară sau audebutat în volum. Cenaclul se reunește sâmbăta, înaula Colegiului Naional “Petru Rareș”, în şedinţebilunare, coordonate de prof. Gheorghe Cîrstian șimoderate de profesori colaboratori, precum AndreeaȘandru sau Vlad Sibechi. Organizarea cenaclului avenit ca recunoaştere firească a unei stări de fapt:rezultatele de excepţie pe care le obţin, an de an,liceenii suceveni participanţi la concursuri de creaţieliterară dintre cele mai prestigioase (concursuriliterare școlare: „Tinere Condeie”, „LicArt”, „V.Alecsandri”, „Nichita Stănescu”, „Ars Nova”, „IonCreangă”, „Calistrat Hogaș”, „Mihail Iordache”,„Mihail Sebastian”, „Eugen Lovinescu”,„Perpessicius” etc.; concursuri literare extrașcolare:„Nicolae Labiș”, „Magda Isanos-Eusebiu Camilar”,„Lucian Blaga”, „Tudor Arghezi”, „CostacheConachi”, „Lira de argint - Sihleanu”, „AgathaGrigorescu Bacovia”, „Iulia Haşdeu”, „VasileVoiculescu”, „George Suru”, „Virgil Carianopol”,„Magda Isanos-Eusebiu Camilar” „VeronicaMicle”, „Avangarda XXII”, „George Coşbuc”, „ArsNova”, „Leoaică tânără iubirea”, „PorniLuceafărul”, „Moştenirea Văcăreştilor”, „Gib I.Mihăescu”, ,,Pavel Dan”, „Nora Iuga”, „Provers”,„Tr. Demetrescu - Tradem”, „Gellu Naum”,„Grigore Vieru”, „George ărnea”, „Ion Pillat”,„Pavel Dan”, „Ioanid Romanescu”, „OctavianGoga”, „Nicolae Drăgan”, „Mihail Sadoveanu”,„Vasile Lucaciu”, „Carmen Patriae”, „Romeo șiJulieta la Mizil”, „Virgil Ierunca”, „Eugen Nicoară”etc.). Interesul constant al liceenilor pentru creaţialiterară şi succesul de care s-au bucurat lucrările lorpe plan naţional (peste 250 de premii şi menţiuni,obţinute la concursuri naţionale de gen) indică faptulcă se poate vorbi despre o “şcoală suceveană” detineri creatori, ale căror voci se disting fără echivocîn contextul literaturii tinere de astăzi: Aida Hancer,Andreea Cristina Novac, Georgiana Diaconia,Cosmina Moroșan, Alexandra Lăţescu, GeorgeSerediuc,Iorestina Florea, Raluca Chirilă, AdinaNistor, Lucian Onu, Dinu Văcăraşu, Ioan-PetruCoromă, Vasile Flutur, Andreea Velea, LarisaMihalache, Georgiana Toderaş, Mihaela AndreeaŞuleap, Anamaria Blanariu, Alexandra Mărginean,Alexandra Dumencu, Flavia Ţăranu-Hofnăr,Andreea Despina Popovici, Alexandra Oniceanu,Gabriela Orezeanu, Viorica Schipor, Raluca Preluca,Ana-Maria Creţu, Alexandra Petraru, AlexandraApostu, Roxana Baltariu,Andreea Teliban, Mihai-V.Cîrjă. Lor li se adaugă noii cenacliști talentai: DenizOtay, Ana-Maria Lupașcu, Sabinne-Marie ăranu,Clara Cășuneanu, Elisabeta Maruseac, AndreeaGoreac, Dumitria Roșioru, Andreea Vezeteu, DianaPintilei, Mara Alexoaie, Mădălina Grosu, AstridAcatrinei, Anastasia Gavrilovici, AlexandraMureşan, Grigore Gafencu, Eduard Buhac etc.Cenacliștii noștri au publicat un număr important devolume individuale: Iorestina Stelianovna Florea -Doldora de buzunare goale (teatru), Ioan PetruCoromă - Peisaj cu îngeri în zbor (poezie), Adina-Loredana Nistor - CRI, orașul în care cresc fluturi(proză), Andreea Novac - Cântece din lumea a doua(poezie), Aida Hancer - Eva nimănui și Amadiada(poezie), Cosmina Moroșan - AgeSexLocation pls(poezie), Dinu Văcărașu - 7 zile cu Maria (poezie),Lucian Onu - Melancolie de arhivă (poezie),Alexandra Mărgineanu - Reportaj afectiv din liniaîntâi (poezie), Alexandra Dumencu - In CARPEDIEM's memory (poezie), George Serediuc –Soarele mecanic (poezie) etc. Creaiile cenacliștilorau apărut în volume colective: Turnătorii, Zidul dehârtie etc. ; antologii: Săgetătorul, LicArt,Caietemălinene, Caiete udeştene,Caietele Concursului(Mihail Iordache, Mihail Sebastian, Lyceum) etc.;publicaii de cultură scrise și on-line: „Românialiterară“, „Convorbiri literare“, „Dacia literară“ ,„Luceafărul“, „Bucovina literară“ , „ Ramuri “,„ViaţaRomânească“ , „ Poesis “, „ Crai nou “, „ 13 Plus “,„Argeş“, „ Cafene aua literară“ , „Oglinda literară“ ,„ Ateneu “, „ Atitudini “, „ Poezia “,„Mişcarealiterară“ , „Clipa siderală“ , roliteratura.ro,reteaualiterara.ro, clubliterar.ro, www.nordlitera.ro,www.egophobia.ro, www.poezie.ro, www.licart.ro,www.cuvantul.ro etc. Pentru doar 10 ani, e destul depromiător. La muli ani!60

sagitariusBUCOVINA LITERARĂElevă în clasa a X-a a Colegiului Naţional „PetruRareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar„Săgetătorul”.Laureată la mai multe concursuriliterare („ Tinere Condeie”, „ LicArt”, „ EusebiuCamilar – Magda Isanos” etc.) . Creaţia sa a apărut înrevista „Dacia literară” şi în revista de atitudineculturală ALECART. Scrie o bună poezie de dragoste.Fără inhibiţii, cu o prospeţime nebănuită a imaginii.Poeta cântă imnuri la Paris, sărutul e „un câineflămând” . Tatăl iese plutind, dintr-un univers domestic.Dumnezeu face lumea să cânte, are „ degete de pianist”.Autoarea a prins cu siguranţă ritmul poeziei.(Gheorghe Cârstian)sărutul e un câine flămândse construiesc peste minecăi ferate.Diana MaraALEXOAEAmarfarele trec din cinci în cinciminutevrei să-ţi ţii echilibrul/ îmi sfărâmisânii cu tălpile tale sfinteîmi atingi fiecare rană cubuzele. înfloresc cei mai mari copacidin lumeîmpleticiţi cu nuferii de peumărul meucresc până în cer.până la tine / până la următorul trencând apar noi răni.mă săruţi ca uncâine flămând.deziluzii rămân bine înfipteîn ţărână şiatunci mă îmbrăţişezi. facem schimb de parfumurişi mie nu-mi place parfumul tău.întind mâinile până în ceraduc ploaia-/ mă gândesc să plec în altă ţară şimă rezum la un voyage în tine.la iarnă fac o poză pe dealîn costum de fecioară/ tălpile melelasă urme de obsesii. la primăvară le cautşi le arunc într-o caleaşcă trasă de şerpi.trag degete lungi după mineşi le împletesc la fiecare răsărit.şi eu cred la felnu te privesc azi ca pe cazul meu special. n-ai destulefloripentru mine n-ai găselniţe sclipitoare n-ai timpsă vezi ce rămâne în urmădupă răsăritul venit şi el cu mofturi. şi eu cred căsoarele are mofturi solare cu pete.aduc omagii fluturilor. ei roiesc spre cerca dintr-o cutie a pandorei/ aruncă peste noi un fel detransparenţă grosolanăpungi întregi cu transparenţă.n-am priviriscurte de duzină de doi bani. nu cobor din patpentru o privire. ies să privesc preţ de ani bunimai privesc o dată şi încă o datăprin geamul fără sticlă.mi-e bine. ziua trece şi cu binele meu. atunci ştiucă inimanu e un scut în care se aruncă săgeţi de furie.nu tu hotărăşti când să-mi scot armele/ când săpornescla război. nisipul mai poate aşteptatălpile noastre.de aceea facem clepsidre maricât parisuldumnezeu are degete de pianistcompostez unghii în troleula prima staţieînfig un compas în pământsă mă eliberezmii de paşi astupă urma aculuicât parisul.acoperim cu elespaţiul dintre ochii anemici. modelăm casemuşuroaie răsăritul venit şi elcu mofturi.luni strigam de fericire şi mâine iar e luni.61

sagitariusBUCOVINA LITERARĂElevă în clasa a XI-a a Colegiului Naţional „PetruRareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar„Săgetătorul”. Laureată la mai multe concursuriliterare (“ Tinere Condeie”, „ LicArt”, „ ARS NOVA”etc.) . Creaţia sa a apărut în revista de atitudineculturală ALECART. Scrie o poezie de notaţie citadină,cu imagini intense. Dragostea, timpul şi moartea suntteme recurente, care îi provoacă poetei „problemetăcute”. Creaţia însăşi îi solicită o „dublăpersonalitate”: când fluturând steguleţe juvenile, cândarborând pavilionul maturităţii. Mai poate lua lecţii,dar cu vremea va da (e sigur) lecţii altora.(Gheorghe Cîrstian)probleme tăcuteîn oraş nu doarme nimeni, soarele e putredşicâinii muşcă din otravă ca din anafură.acest bărbatmimează dragostea, aruncă în baie rânjetulcaraghiosîl îneacăpână la brâupână la buzepână la pleoapeîl face să zboare pe fundul gropii.jur împrejurmiroase a câine turbat a mâini care ţin dreptechingile bolii a ploaie care smulge carnea de peoase.vine un stol de păsări ude şie ca şi cum rozi gratiile închisorii şi-apoacest bărbatmori.bea iertarea la fiecare prânz. din palme iesfluturi de hârtie, în jurul mesei joacă pokercu versuri murdare cu urletul lui allenginsberg. ştiu că allen62Ionela MădălinaGROSUaduce fericirea fiecărei zile, darbărbatul se ataşează ca o cicatricede cerşetorul din colţ. sunt inocentă suntorizontală, pisici negrezboară în fiecare marţi în patul tău/ undemorţii nu se îngroapănumai vinul salvează vieţi.e marţea în care tragi plapuma peste cap.dragostea devineun cablu tare, agăţat de gâtul meuca o problemă tare de mate.nopţi în faţănu spunecât de frumoasă suntpe întuneric nu aparnici prieteni nici trenuri/ majoratul eo cameră cu multe fotografiioraşul aduce dragostea pâinea cea de toate zilelecu răsuflarea tăiatămama neagră aduce şi ea ploaiaziua de10 februarie etoată odublăpersonalitatetrupul vorbeşte ca surdo-muţii cercelul stângare viziuni legatede vrăjitori de bărbaţi cu tălpi fierbinţi care calcăîn golnu e timp de linişte un mal îneacă altuliolanda stinge foc după foctrupul eide copil ia ceaţa în picioaremoartea e confundată cu un băieţelbătaia din uşă eo inimă la care urlă câiniide milă de dor de picioare tăiate/ chiar acumtramvaiul 7 trece prin noapte ca un clopotprin foc

sagitariusBUCOVINA LITERARĂDenizOTAYcu dragoste până la oasele pe carele vor îndesa săracii în crăpăturile din acoperişuridin geamurica pe nişte cărămizi căpătatenu doresc strălucireaunui nou trupdoar cu dragoste să-mi fie roasă carneaşi ochii rămânând să privească multla mâinile fisurate amintind deElevă în clasa a XII-a a Colegiului Naţional „PetruRareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar„Săgetătorul”. Laureată la prestigioase concursuriliterare (“ Tinere Condeie”, „ Nora Iuga”, „ EusebiuCamilar-Magda Isanos”, „Nicolae Labiş” , „ LucianBlaga”, „ Tudor Arghezi”, „ Gellu Naum”, „ LicArt”etc.) . Creaţia sa a apărut în importante reviste literare(„ Ramuri”, „Viaţa Românească”)şi în revista deatitudine culturală ALECART. Scrisul e biografist, fărăa fi patetic. Rezonează la spaimele acestui timp, simţitca „un lagăr pentru nefamilişti”. Cititorul intră înspaţiul poetic sedus, ca “ în cea mai frumoasăirealitate”. La final, rămân gesturile justificate alecelor dragi. Şi poezia, poezia.(Gheorghe Cîrstian)pe nimeni să nu părăseşti cu inima întreagăsă întorc faţa spre tineşi lipind genele strânssă-ţi zâmbescca şi cândnu ar mai trebui să pleciteama se lăsa ca o ceaţă pesteinima aceasta mult crescutăinima mea devenise un mecanism inteligentprecum o micuţă baterie pentru cele mai utilizateaparate ale tehnologieidoar în colţul stâng rămăsese carneamai vie, mai coaptăca până atuncisă ducă singură cangrena crescândodata cu acest trup de copil mare şi blândce se crede mortce se vrea a fi mortpentru aceasta adun eu cangrena sub minenu doresc strălucireaunui nou trupnu doresc decât să aflucum mi-a fost făcută inimadin ce feluri de carne de jivină nepotolitădoar caracterul acesta minuţios al mecaniciisă o ferească de ceaţa ce se lasă tot mai multşi trupul să se roadă singurcele zece degete care mi-au fost dateţinându-se strâns de un gabriel pe zişi sub nodurile făcute în somnşi sub teamăîn toracele lui să creascăo inimă mai mică oprindu-se doar uneorica şi cândacest gabriel ar aştepta docilcea mai frumoasă despărţireteminus 2astăzi am să fiu de partea oamenilorde dincolo de betoanele din puşcăriiei au uitat să vorbeascăşi mă gândesc la ei ca laun stol de păsări moarte în graţia căderiieu îmi netezesc fusta de voalca balerinele de la televizorşi tu mă mângâi din spateşi camera transpiră câte puţinşi uite se aburesc geamurile noastre(în curând ai să pleci)şi în cameră o sa fie frigca între betoanele puşcăriaşilorde aici n-am să mai plecca şi cândar trebui să trec prin geamuri sparte fiindcăeu nu părăsesc pe nimenicăldura unui pântec de mamăacum când toate se apropieîncet ameninţătorca nişte hiroşimesă o simt ca pe o boală şitoată febra asta să se strângă de truplăsând numai mâinile blândesă suporte orice atingereşi toată gura să ardă de febrăşi eu neputând spune că disearăte privesc părăsind oraşulsă-mi netezesc fusta mai departeca la baletul de la televizor atunci cândceva greu ca o labă de urso să se mişte în toraceo febră ca un pântec de mamă îngrădindu-măacum când hiroşimele se apropie63

sagitariusBUCOVINA LITERARĂ64AndreeaTELIBANAbsolventă a Colegiului Naţional “Petru Rareş” dinSuceava. În prezent, studentă la Facultatea deLiteratură Universală şi Comparată, UniversitateaBucureşti. Membră a Cenaclului literar “ Săgetătorul”.Recunoscută ca lider al generaţiei sale. Laureată lanumeroase concursuri literare (“Tinere Condeie”,“LicArt”, “Eusebiu Camilar – Magda Isanos”,“Nicolae Labiş”, “Reţeaua literară”, “Nora Iuga”etc.) . Creaţia sa a apărut în reviste literare, volumecolective şi antologii. O poezie robustă, în ciudafragilităţii înşelătoare a autoarei. Sunt aici experienţevii, senzaţii tari. Versurile poartă “măştile tuturorfemeilor frumoase”: dorite şi solitare. Pentru cititor,poezia are “o mie de piei”, exuvie după exuvie. Cândtoate cad, ne cuprinde o “lini şte curată” .(Gheorghe Cîrstian)dinaintea plecării1.nu mai e timp de stat după dragosteobișnuiește-teea nu va veni ca un popor păgân să-i cotropeascăpieleaea nu va veni nici măcar ca un popor păgân șirăvășit să culeagă roadele ridurilor taleea nu va veni nicidecumfă mai bine ce te-a învăat noaptea cea mare în carete-ai înfăurat în șerpii insomnieiplângiașa cum plângeai când fiinele fără mâini îi căutauascunzișurileși credeai că sarea lacrimilor le vor ademeni să tedevoreze șisă rămână pe parchetul de lemn doar inimasă bată acolo încă un anotimp și o dată cu îngheulsă se spargă înepată în așchia cea mai bătrânăurmătorii locatari să nu știe câi șerpi și câtădragoste în casa lordar păcatul îi va ine departe de toate pentru cănumai o persoană poate ispiti șerpiicineva singur și sincerdar acum nu mai e timp de stat după dragostepână cea mai veche melodie a pământuluihaosulîmi va iui în ureche și nu voi ști să dansez șinu voi ști să mă mișctrebuie să învă păcatul2.păcatul există pentru oricine respiră ca un omvoi vizita mai întâi muribunziisă vadă și să nu poatăsă ducă dincolo ultima amintirecea a pielii meleși se vor revolta drepii și oricine edincolo și a trăit în dragostevor arunca asupra mea blesteme și scâncete demilă iareu voi cotinua nepăsătoaretrupul meu la fiecare col de stradăîn schimbul batjocorelor șicăldura mă va umple pe dinăuntru cândcea mai puin iubită fiină voi fiși voi intra în casele sărăcăcioase ale bărbailorsinguri ai cărorcopii constuiesc corturi din pături în camera mareașa cumobișnuiam și eu să facfetiă cu vederea slabăpuneam două lanterne în cort șitârâiam acolo păpuși de cârpă bee și plastelină tareși toate-mi gângureau un cântec despre viaăo mie de popoare barbare să fi făcut dragosteîn camera alăturatăn-aș fi auzitîn general voi căutaîndureraii bolnavii depresivii sinucigașii supăraiiînlăcrimaii îmbătrâniiiologii orbii surzii muii șibărbaii cu buze mari care ar puteasă-mi ude tot trupul dintr-o sărutareși voi termina cu revoluionarii cemă vor stoarce de puteri pe stegul ării în caretoi au parte de dragoste

BUCOVINA LITERARĂElisabetaMARUSEACElevă în clasa a XII-a a Colegiului Naţional “PetruRareş” din Suceava. Membră a Cenaclului literar“ Săgetătorul”. Laureată la importante concursuri deproză (“Tinere Condeie”, “Gib Mihăescu”,“ Moştenirea Văcăreştilor”, “ Calistrat Hogaş”, “VirgilIerunca”, “Nora Iuga” etc.) . Creaţia sa a apărutînrevista de atitudine culturală ALECART. Scrie prozăscurtă de calitate. Textele au ritm, temele sunt, cudeosebire, dragostea şi moartea. Autoarea recurge lainserţii fantastice provocatoare, care inundă timpulreal. Lumea imaginată devine “bezmetică”.Personajele au ciudăţenii care intrigă. Finalurile suntadesea neaşteptate, dar îndreptăţite artistic.(Gheorghe Cîrstian)Manfred cel BezmeticMă retrăgeam la adăpostul unui copac bătrân.Ascultam paşii care trosneau peste crengile uscate.De acolo, urmăream cum jocul se înfiripă iar.Râsetele copiilor răsunau puternic; vocile lor sepierdeau în pădure, repetate, ca şi cum aş fimemorat o lecţie. Larma din jur stârnea în minefiori bezmetici, pe care-i simţeam străbătându-mă,odată cu sângele înfierbântat de mişcare. Jocul eraacelaşi, doar eu îl simţeam altfel. În mijlocul ceteice răspândea peste tot dezmăţul jocului, îl zăreampe Manfred. El singur, dintre toţi, îmi atrăseseatenţia. În clase, la ore, în pauze, chiar şi înmomentele umplute cu singurătate, mă urmăreaprezenţa lui; gesturile mă puneau mereu pegânduri, odată cu alternanţa aceea înnebunitoare astărilor lui de spirit: acum prea matur, meditativ şisolemn, peste câteva clipe, copilăros, jovial şienergic. Avea ceva ce nu găsisem în niciunul dintreelevii mei, până atunci: ochi mari, cu sclipiri aurii,expresivi, ochi ce-mi spuneau poveşti de care măîngrozeam. Sau, cel puţin, aşa simţeam eu. Ochiiaceia îi simţeam pironindu-mă cu tresăririle dinprivirea lor, deşi mă aflam destul de departe, aşaîncât să nu-mi dau prea bine seama dacă pe mine măfixau ori Manfred era prea atent la colegii lui. Darsagitariusnu!, nu puteam să mă înşel!Aveam aceeaşi senzaţieşi în clasă, când mă opream încurcată şi măprefăceam cufundată în lectura unui pasaj dinmanual, sau când doar lăsam să se aştearnă tăcerea.Când credeam că-mi revin, ridicam ochii. Copiiimă priveau liniştiţi, încredinţaţi că aceea fusese opauză necesară pentru continuarea lecţiei într-unmod demn de atenţie. Numai Manfred, el ridicasprâncenele negre, bine conturate, în semn deîntrebare, şi eu aveam impresia că un surâspersiflant îi răsare pentru o clipă în colţurile gurii.Apoi totul revenea la normal; el nu-mi adresaniciodată, nici măcar în pauze, vreo vorbă cuprivire la aceste escapade din siguranţa mea deprofesoară. Jocul începuse şi copiii seîmprăştiaseră, cu repeziciune, în ascunzişurilepădurii. Îi urmăream pe toţi, vigilentă, de teamă sănu se piardă. Îi instruisem cum să fie pregătiţipentru astfel de situaţii. Grija mea îi făcuse să măiubească şi mai mult. Le plăcea şi felul în care-miţineam orele (neobişnuit, excentric, poate); îmiurmăreau, iscoditori, modulaţiile vocii şi tresăreaucând îi priveam lung, fix, zâmbitoare, ca şi cumnimic n-ar fi fost ieşit din comun. Fetele mă studiaude cum păşeam în clasă; băieţilor, intuiam, li seascuţeau simţurile, pe măsură ce paşii mă purtauprintre ei. Îi cucerisem comportându-mă cu ei cândca o mamă îngrijorată, când ca o prietenă ce leîmparte plăcerile şi neplăcerile. Eram, aşa mi sedusese vestea, exigentă; când venea vorba demateria pe care o predam, nu întâmpinam din partealor nici măcar minima rezistenţă a şcolarului.Dimpotrivă, mă admirau pentru asta! La teze, ca laorice altă lucrare scrisă, îi supravegheam atentă.Îmi dădeam seama, dintr-o privire, când unul dintreei încerca să invoce ajutorul colegului de bancă şi,cu încă o privire, îl determinam să se linişteascăpentru tot restul orei. Aveam obiceiul să mă plimbprintre bănci, să-mi arunc privirea asupra a ceea cescriau. La ultima teză, m-am oprit în dreptul bănciilui Manfred. Îşi ţinea coatele peste lucrare, aşa căm-am aplecat spre el, ca să pot citi. Dintr-o dată, m-a izbit parfumul lui, un miros puternic şi proaspătde liliac. M-am ridicat brusc şi i-am părăsit fără uncuvânt. M-am întors peste câteva minute, răcorităde apa ce curgea necontenit la toaleta fetelor. Le-aminvocat o scuză, că mi-a fost rău; Manfred m-aîntâmpinat cu acelaşi surâs care mă înspăimânta. Adoua zi iar, mai apoi, în fiecare zi, îl priveam cufrică. Mă temeam că-mi citeşte peste tot, în ochi, pe65

BUCOVINA LITERARĂsagitariusbuze, în mâini chiar, sentimentul acela nou. Mi-lînchipuiam gol, plimbându-se în faţa mea cudispreţul unui bărbat dorit. În fiecare noapte măoboseam până la extenuare, sperând că o să adormrepede şi o să dorm greu, fără vise; niciodată nu seîntâmpla aşa. Mă torturau săruturile pe care i lesimţeam pe gât, respiraţia caldă oprită pe coapsadreaptă. Aveam mâinile lui înfierate pe spate, pesâni, greutatea lui mă apăsa şi întindeam mâinile săicuprind forma imaginară. Când, în sfârşit,adormeam, aceleaşi imagini îmi constituiau visele.Tresăream de fiecare dată când îmi vorbea în clasă,căci vocea aceea îmi şoptise, la ureche, vorbeîmpovărate de dorinţă.Aş fi vrut să plec, să las totulîn urmă, dar nu puteam. Şi nici nu-mi doream, nu înascunzişurile sufletului, acum atât de încurcat. Deşigroaza mă împietrea, observam cum aceastăpasiune găsea răspunsuri în mine. Serile deveniserămai plăcute, căci nu mai eram singură.Aveam lângămine un trup cald, ce-mi dezvăluia plăceri pânăatunci ascunse. În clasă mă surprindeam căutându-icu ochii trăsăturile pe care noaptea puteam să i lesimt atât de bine. M-am convins să rămân,spunându-mi că o schimbare bruscă ar fi dat degândit. Îl căutam, acum, printre copiii acaparaţi dejoc. Se lăsa demult seara şi aş fi vrut să-i surprindpornirile mai vii ca niciodată, înainte să neîndreptăm spre Sibiu. Totuşi nu-l recunoşteam înniciuna dintre umbrele împrăştiate prin pădure.Amorţisem în acea reverie, mi-era greu să mă mişc.Mi-era greu şi să strig. Jocul se desfăşura înainteamea ca un film străin de mine, pe care-l difuzeazăun program tv oarecare. Noaptea se lăsa grea pestepădure, ca şi peste pleoapele mele. Un vânt călduţîncepuse să adie şi să-mi încălcească şuviţe răzleţede păr.Aproape sfârşită, îmi fixam privirile către unpunct din faţă, de unde presimţeam că Manfred îşiva face apariţia.Am tresărit; mi se părea că aproapede mine cineva mă strigase. M-am întors spre loculde unde venea vocea. Manfred îmi vorbise, aproapede ureche, lăsat în genunchi. Îi puteam simţistrălucirea ochilor străbătându-mă, atacându-mă.În acelaşi moment, m-a cuprins căldura pe care osimţeam emanată în fiece seară de trupul lui cald. I-am întins mâna, iar el m-a tras blând spre el... Pestevreo oră, m-am trezit, buimacă încă de somnul ivitsub copacul cel bătrân. Manfred Kirschner fusesegăsit acum un an, gol-goluţ, la marginea pădurii,sub frunze. Pur şi simplu îi plesnise inima.66editorial(continuare din pag. 1)Însuși înfocatul nostru admirator scrie mai jos și,în sfîrșit, pe bun temei: „Acesta pare să fi (sic!) punctulde plecare pentru viitoarea Bucovină literară…” Șiacum, care-i problema? N-am susinut că a apărut vreorevistă tipărită în 1941, s-a scris doar că a fost fondată!Și nu se poate nega că actul de naștere al viitoareireviste Bucovina literară s-a semnat în 1941, în ședinaSocietăii Scriitorilor Bucovineni. Că unii dintrescriitorii respectivi făceau parte și din Societateapentru cultură e altă chestiune. Sigur, se poate obiectacă în ședina respectivă nu s-a pomenit de Bucovinaliterară. De acord. Însă s-au pus bazele unei revistecare avea să devină Bucovina literară. Și acest fapteste de necontestat. In nucleus revista se născuse.Oricum, la data aniversării, revista Bucovinaliterară,cu meniunea că a fost „fondată” în 1941,apărea de un an de zile și unul n-a obiectat nimic pînăatunci. Pe de altă parte, hotărîrea privind organizareaunor manifestări dedicate aniversării a 70 de ani de laînfiinarea revistei Bucovina literară,în toamnaanului 2011, fusese luată înainte de a fi eu alespreședinte al Societăii Scriitorilor Bucovineni șimembru în Comitetul de conducere al S.S.B. Nici nuse putea pune problema să pun piedici manifestărilor.Dimpotrivă, în sinea mea am sperat să lepermanentizez și, în fiecare toamnă, să se desfășoarela Suceava Zilele revistei Bucovina literară.Așa căm-am implicat cu motoarele la turaie maximă. Șioaspeii au apreciat aciunea ca reușită. Dar sărevenim. Într-adevăr, potrivit unei înelegerianterioare, în timpul ședinei de deschidere a fostcontactat telefonic pe dl. Dimitrie Vatamaniuc, uniculcolaborator în viaă al revistei din ambele serii. Întimpul convorbirii, dl. Vatamaniuc a făcut precizareacă Bucovina literară apare, separat în 4 pagini, capublicaie independentă de ziarul Bucovina, înnumărul 31, din 26 octombrie 1942. Sau cam așaceva, n-am înregistrat convorbirea. Bun. Făcînd pemoment abstracie de cele expuse mai sus, acum senasc două întrebări presante: 1. Dl. Vatamaniuc a știutcă în septembrie 2011 urmau să aibă loc manifestăridedicate aniversării a 70 de ani de la fondarea revisteiBucovina lit erară.Personal îl invitasem cu vreo douăluni înainte, cînd ne-am întîlnit în sediul FilialeiArhivelor Statului Suceava. Păi de ce n-a spus pînăatunci, băi, frai bucovineni, așa și pe dincolo, încetaicu aniversările astea „apriorice”?!!! 2. În momentulconvorbirii telefonice, în sală se aflau vreo 50 deinvitai din ară și străinătate, ce puteam face? Să-ianun că lăsăm totul baltă și ne vom întîlni peste un ansau doi cînd ne-ar fi permis fanul nostru, aflat (nu seputea altfel!) în primele rînduri?!Din cauza spaiului, sînt nevoit să las deschisăproblema pînă în viitorul număr de revistă.

BUCOVINA LITERARĂepistolarO scrisoare cătreMihail SadoveanuIordanDATCURelaţiile lui G.T. Kirileanu cu Mihail Sadoveanu, după1944, n-au fost din cele mai bune. Când, în februarie1949, i-a scris, pe adresa prezidiului Marii AdăpăriNaţionale, protestând că autorităţile din Piatra Neamţau schimbat numele străzii Ştefan cel Mare cu acela allui Maxim Gorki, că, de asemenea, au fost schimbatenumele străzilor Alexandru cel Bun şi Petru Rareş cualte nume ruseşti, Puşkin şi Lenin, n-a primit niciunrăspuns din partea celui ce avea mari demnităţi în Stat.Altă dată, când i-a cerut sprijin lui Mihail Sadoveanu şilui C.I. Parhon pentru Dimitrie Gusti, umilit decomunişti, demersul acestora pe lângă TeohariGeorgescu, ministru de Interne între anii 1945 şi 1952,aceştia – scria G.T. Kirileanu în jurnalul său, la 1 mai1956 – „n-au putut face prea mult“.Şi totuşi, Kirileanu, cu dezvoltatul său simţ alvalorilor şi cu marile sale calităţi umane a fost întristatcând a aflat, în 1958, că marele scriitor era bolnav,internat într-un sanatoriu din Elveţia. Ar fi voit să-iscrie acolo dar nu-i ştia adresa. Şi-a amintit atunci devechiul său prieten Adolphe Chevallier, un celebrufotograf, născut în Barnar, comuna Broşteni, în 1880,însă la origine francez elveţian, care fusese coleg degimnaziu, la Fălticeni, cu Mihail Sadoveanu. L-a rugatpe acesta să-i afle adresa şi să-i scrie. Nici acesta nu-iştia adresa şi s-a adresat legaţiei române din Berna, curugămintea să facă să-i parvină scrisoarea.Adolphe Chevallier a fost constrâns să se repatriezeîn Elveţia în anul 1940, unde s-a stins din viaţă în 1962,la Lausanne.Iată copia scrisorii, aflată în fondul de manuscriseal lui G.T. Kirileanu, de la Biblioteca AcademieiRomâne.*Copie pentru Domnul Gh.T. KirileanuBaden 6 iunie 1958. Cantonul AargauAdresa Bruggerstrasse No. 117Mult stimate Domnule Mihai Sadoveanu,Consăteanul meu, domnul Gh.T. Kirileanu,membru corespondent al Academiei Române, careanul trecut a donat casa cu biblioteca ce-i aparţineaoraşului Piatra Neamţ, îmi scria că sunteţi bolnav întrunspital aci în Elveţia şi să caut a va vizita.Vă cunosc de pe când eram elevi ai Gimnaziului dinFolticeni şi legătura dintre noi a fost filatelia. Eu fiindmai tânăr, nu v-am fost coleg de clasă, dar duminicilene jucam de-a haiducii la Buciumeni-Oprişani şi aveaţia fi Iancu Jianu; v-am servit în ceată ca iscoadă, nupentru că aş fi fost voinic şi vânjos cum eraţi, ci pentrucă fugeam cel mai repede. Mulţi ani în urmă, trecusemde vârsta de 40 de ani, locuiam la Piatra Neamţ, avândde executat lucrări fotografice pentru diferite instituţiide Stat ca Ministerul Lucrărilor Publice, Propagandă,Turism, Comisiunea Monumentelor Istorice etc.Aveam a fi adeseori la Bucureşti, ducându-mă odată laBaia Centrală; eraţi acolo, după ce vă îmbăiaseţi,înfăşurat în cearceaf, v-am recunoscut imediat şi ca sădeschid vorba am început a vă spune că sau eu v-amrămas, încă din copilărie, dator cu 75 bani, sau D-voastră mie.M-am minunat, căci fără să staţi mult a gândi mi-aţispus numele şi că eram din Broşteni.Mă ficsasem la Piatra Neamţ, căci de acolo, când măapuca dorul de locul copilăriei mele, mă duceam în susulfrumoasei Bistriţa, mama noastră, cum îmi scria D-lKirileanu, că am fi fraţi... şi aşa şi este, mă duceam lascumpul meu Barnar, localitate complet izolată, foarteaproape de renumitele Toance, cu faimoasa Piatra luiToader, când plutaşii ajung la anumit punct, în apropiereaei, partea de dinainte a plutei se înfundă ca într-o cascadă,încât apele le ajunge aproape de genunchi, dar maiînainte îşi fac cruce, spun Doamne ajută şi ridică cârmaîn sus, deoarece dânşii mai mult nu pot face.Micul sălbatec ce eram la vârsta de 7 ani, când amfost dus la şcoala din Broşteni, era într-o duminică, zi cusoare, primul sat în calea mea a fost Holda... case multe,lume frumos îmbrăcată de sărbătoare, în faţa cârciumei,hora, joc la cântec de scripcă şi cobză, fete şi flăcăidându-se în scrânciob, altă minune ce mi-a fost dat săvăz în satul de baştină al Domnului Kirileanu, care acum,ca şi toată suflarea românească, vă duce grija.Neştiindu-vă adresa, trimit aceste rânduri LegaţieiRomâne din Berna, cu rugămintea să dispună necesarele.Sper să-mi fie dat să vă revăz acum când sunt pecalea celor 77 ani, bine restabilit ca sănătate.Am fost şi eu bolnav, internat în spitalul Nestlé, laLausanne, şi am învăţat a-mi da seamă ce fel suntînzestraţi pentru îngrijirea bolnavilor.Ajutaţi pe cei ce se ocupă a vă vindeca punând dinparte-vă, ca contribuţie, credinţa fermă că vă veţivindeca, în care scop moralul are mare şi totală înrâurire.Ziceţi-vă: am să-mi recapăt sănătatea! Şi aşa va fi!Amin!Adolphe A. Chevallier.N.B.Această scrisoare este exactă prin interpunere dehârtie calc şi aceea destinată Domnului Sadoveanu, a fostscrisă cu cerneală de culoarea aceasta, deoarece tocul cucare am întrebuinţat cerneala îmi convine mai bine.67

BUCOVINA LITERARĂcarnete critice68Din nou despre dictatideologic şi samizdatMagdaURSACHE„Din tot ce nu m-a omorît eu mă culeg”Aura ChristiReiau tema literaturii subterane, samizdat, aşadartipărită şi difuzată de autori fără ştirea autorităţilor.Mi-ar trebui spaţiul unei cărţi să pot faceinventarierea riscurilor fizice şi psihice. Nicăieri înaltă parte a Europei de Est, la cehi, la polonezi, launguri, nu s-a urmărit ca în România, după aşa-zisainstalare a democraţiei tip Gro(a)za, planul de a figolită ţara de vîrfurile ei culturale. Războiulkomintern vs. literatura naţională s-a lăsat cuasasinate; PCR a confiscat literatura, ideologic, dar şieconomic, prin desfiinţarea editurilor şi tipografiilorparticulare.Teama de represaliile Securităţii intrase înobişnuinţă. Or, teama e sinucigaşă pentru un scriitor.Şi ce represalii, Dumnezeule! Cîţi n-au fostculpabilizaţi şi pedepsiţi? Dar şi cîţi nu-şi scriaucărţile mental, fragment cu fragment, din frică. Ofrică de moarte.Biblioteci siluite, corespondenţă siluită, jurnalesiluite de Securitate, iată bilanţul. Să trimiţi oscrisoare în Vest, să te întîlneşti, pentru o lectură degrup, cu cîţiva prieteni, să treci o carte ori unmanuscris celuilalt, toate s-au lăsat cu privare delibertate. Cînd o recăpătai cu greu, urmau ofense,umilinţe la locul de muncă, discreditare, controale lasînge, somaţii.Vocaţia martirajului e rară, deşi, la noi, au vieţuitdestui needucabili comunist sau ne-reeducabili. Darsă rişti puşcărie după puşcărie nu-i simplu. Devii dince în ce mai precaut, mai prudent, mai ales cînd ştiibine că securiştii ies la fishing de oameni chiar încercul tău mic de prieteni, cînd ai semn că amicii maidexteri din punct de vedere social au semnatcontractul cu diavolul, ca să treacă puntea sprepublicare. Cui nu i-a fost frică de delatori? Pe cine săfi contat pentru difuzarea textelor? Pe prieteni carenu-ţi erau prieteni?Nu visa nimeni să iasă din comunism altfel decîtemigrînd. Iar să mori fără să publici niciuna dintrecărţile pregătite pentru tipar nu-i un gîndreconfortant. Aşa că îţi impuneai singur restricţii, teautocenzurai şi aşteptai, singuratic şi răbdător, să ţi sepublice manuscrisul. Aşteptai şi tăceai. Unde şi cumsă multiplici clandestin? Cu ce? Cu maşina de scrisdeclarată la Miliţie?Petre Pandrea în memorii (cf. Soarelemelancoliei) susţine că între '58-'59 „s-a făcutvînătoare de manuscrise”. Lui i s-au confiscat 5000 depagini. Om de stînga, avocat pledant în proceselecomuniştilor, a executat, în pofida acestui fapt,detenţie lungă: a stat închis la Malmaison, Piteşti,Văcăreşti, Craiova, Aiud, Ocnele Mari, Uranus, între'48 şi '52, 1670 de zile, fără judecată, fără condamnare;arestat din nou în '58, a mai făcut 1630 de zile depuşcărie, pînă la graţierea din '64. N-a fost ajutat de„lichelele fanatizate” (cum le spunea neacomoda(n)tulmandarin valah) din USR, în frunte cu „Imoralea”,nickname pentru Ralea. Dimpotrivă. Primit în Uniuneimediat după 23 august '44, e scos după arestarea din'48, reprimit în noiembrie '52, eliminat iarăşi dupăcealaltă arestare,din '58... Şi cît s-a zbătut să-şi vadăcartea despre Brâncuşi tipărită! Le-a cerut ajutor,naivul, lui Eugen Ionescu, dar şi lui Petru Dumitriu,scăpat cu fuga din lagăr.Ambele scrisori au ajuns dreptla Securitate, nicidecum la destinatari.Şi dacă cei de stînga erau acuzaţi de derapajideologic şi sanţionaţi, cît de vulnerabili erau cei cubiografie „pătată”. Ţuţea era urmărit sistematic şitenace, percheziţionat la răstimpuri.În Faţă către faţă. Întîlniri şi portrete,Humanitas, 2011,Andrei Pleşu notează: „Noica a fosturmărit în continuu, pînă la moarte. Urmărit nuoricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca unpersonaj important şi primejdios” (p. 32).Era un risc enorm să predai o carte la editură şi săfie considerată greşită ideologic. Dar să-ţi propui s-otipăreşti camuflat. Puteai conta pe prieteni loiali,„neînrolaţi” în front? Dezbinarea dintre scriitori acontribuit esenţial la inexistenţa literaturii samizdat.Chiar redactorul de carte te putea turna la Secu.Preda acolo dactilograma, cum a făcut Z. Ornea cu ocarte a lui Noica. Şi mai vorbim de calitate umană la„Zigu”, ba chiar de ruşinea de a nu fi fost primit cuonoruri în Academie. Ba este o absenţă meritată dupăaceastă derivă morală. Ştiu dintr-o conferinţă aIsab elei Vasiliu-Scraba (din ianuarie 2011, în cadrulconferinţelor Criterion – serie nouă, BibliotecaMetropolitană Bucureşti, sala M. Eliade) căAlexandru Elian îi bloca manuscrisele lui Noica,făcînd – confidenţial ! – multe referate negative.Exasperat de acest tip de turnătorie amicală, Noica,om cu „pension” 6 ani, cu DO – zece, i-a spus: „Tot n-ai operă, publică-ţi referatele la cărţile mele”.Romulus Vulcănescu, eminent etnolog şisociolog al culturii, a fost arestat şi torturat,condamnat într-un proces înscenat, pentru simplul

carnete criticeBUCOVINA LITERARĂmotiv că aparţinea familiei Vulcănescu. Evita săvorbească despre acest episod; nici despre MirceaVulcănescu, ucis în închisoare,nu vorbea.Recunoaşterea a venit postum: membru alAcademiei. Dar cînd a împlinit 70 de ani, interviulluat de Petru Ursache n-a putut să apară în „Cronica”:s-a opus ideologocratul Ion Ţăranu, din motive dedosar, pesemne.Părintele Calciu şi Marcel Petrişor au fostaruncaţi în închisoarea Jilava dintr-o maşină detransportat pîine. Scria pe ea PÂINE. De citit şi derecitit Cumplite încercări, Doamne! ( Anii de ucenicieai temniţelor comuniste), edituraChristiana,Bucureşti, 2011. Şi de ce a trebuit să treacă prindetenţie Alice Voinescu? Să fie desconsiderată,blamată, umilită? Cultura sa temeinică, deschidereafilosofică recunoscută peste graniţă deranja peinculţii care diriguiau cultura? De altfel, cenzorii careau activat contra culturii naţionale epurînd-o au ajunsministeriabili. Chiar în Ministerul Culturii.Ghilotina N. Moraru, ghilotina Răutu, ghilotinaSorin Toma executau non-stop, amuţeau rapid.Singura scăpare în anii proletcultului era că maicădeau din prezidii, că vreo plenară îi mai zăticnea dinşefii. Plenara din '57 l-a debarcat pe Chişinevski,căruia i-a luat locul „Cameleonea” Răutu, căruia i-aluat locul Popescu-Dumnezeu... Altă plenară, din '58,l-a dat jos de la „Scînteia” pe Sorin Toma. Unii, caŞtefan Vo icu, nimereau, cum zice zicala, din brînză însmîntînă. D e la „Lupta de clasă” , Voicu a reapărutredactor şef la „Era socialistă”. N. Moraru (judecînddupă luările de cuvînt, ura cultura la fel ca Dr. JosephGoebbels), redactor şef la armele de luptă „Flacăra” şi„Viaţa Românească”, a trecut, după '54, la „NarodnaiaRumînia”, lunar pentru străinătate. De ce în limbarusă, ştim. El, Moraru, punea permanent problema„lipsei de ascuţime a luptei de clasă”. Si dă-i şi luptăideologic, de-o speria şi pe Nina Cassian. Cînd s-aîntors roata dinspre URSS, a declarat: „Nu neploconim în faţa nimănui”.În iunie '52, povesteşte un student al luiAlexandru Graur, a fost scos chiar din examen, pemotiv că analizase altfel tezele lingvistice ale„marelui lingvist” Stalin (victime colaterale: Al.Rosetti, I. Coteanu, Jacques Byck şi, la Iaşi, Gh.Ivănescu şi slavistul Al. Zacordoneţ, basarabean).Noroc că, în '53 „geniul tuturor timpurilor, înţelept alomenirii muncitoare, marele, slăvitul I.Vissarionovici Stalin” muri. Nu chiar imediat (Cursulscurt de Istorie a PC(b) al URSS recomanda încontinuare eliminări de sceptici, oportunişti,capitulanţi, trădători), dar modelul sovietic intra înoarece umbră. În 1953 s-au făcut „propuneri pentruretragerea lucrărilor pătrunse de cultulpersonalităţii”. Şi tot atunci s-au retras „materialecare conţin injurii la adresa conducătorilorIugoslaviei”. Aşa că articolul lui Sami Damian,Mocirla literară a tito-fasciştilor, apărut în„Contemporanul”, 9 nov. '51, a ieşit din actualitate.Cărţile era reabilitate (sau nu) ca şi oamenii.Existau cărţi nefrecventabile, existau autorinefrecventabili. Mulţi au rămas pedepsiţi pînă lasfîrşit. „Atenţie, fascişti!”. Culmea e că sînt şi acumdetectivi preocupaţi să găsească „fascistul” dinEminescu, din Eliade, din Cioran, din Bernea...Să dai cobreslaşului la cap, la oase era sportpreferat şi de Miron Radu Paraschivescu şi deJebeleanu, iar contribuţia aparatului ideologic lapatologia socială a fost copleşitoare. Şi mai periculosa fost după ce Plenara din '58 a pus „problemalucrărilor fără valoare ştiinţifică sau artistică”. Astanu mai avea caracter strict politic. Apăruse formula„fără talent”, perpetuată în cazul Goma pînă înprezent. Titus Popovici a folosit-o cu sete, din vîrfulierarhiei de partid, contra lui N. Breban.Ce făceau scriitorii? Erau atenţi să nu se trezeascăetichetaţi reacţionari, sabotori, nelămuriţi oripesimişti de cei inspiraţi de „clocotul vieţiicontemporane”. Al.I. Ştefănescu, director ESPLA,viza continuu „nivelul ideologic scăzut al autorului”.În acest context, să fi căutat cu lumînarea necazul,tipărind clandestin? Da, corect clandestin? Mai erauatenţi cum îi contracarau băştinaşii pe moscoviţiiLeonte Răutu, Leon Tismăneanu, Valter Roman,Miron Constantinescu. Pîndeau căderi de portrete şide avioane. O întrunire la Moscova a partidelorfrăţeşti le-a purtat ghinion semnatarilor unui„Manifest al Păcii”: în gravul accident aviatic,a fostcît pe ce să-şi piardă viaţa „Malvolio” Răutu.În '57, Emil Bodnăraş a convocat şefii de redacţiidin edituri şi le-a ordonat: „De azi înainte nu maideschidem umbrela la Bucureşti cînd plouă laMoscova”. Început de „dezgheţ”, perceput casperanţă, ca ieşire din canonul jdanovist? Poate.Sperau să nu fie criticaţi că nu-l adînciseră pe Jdanov,aşadar nu erau îndeajuns clarificaţi. S-au înşelat:regimul comunist a continuat să demoleze valori, să leîmpingă peste graniţă, desţărîndu-le. Mereupropagandiştii de două parale au fost preferaţiprofesioniştilor, marginalizaţi cu sistemă.Gheorghiu-Dej, fost electrician la atelierele CFRGriviţa, era de părere că nu muncitorii, ci intelectualiiau produs „dezordinea”. Care intelectuali? IoşcaChişinevshi, fără liceu încheiat, finanţistul LászlóLuka, fost lăcătuş, Gh. Apostol, fost turnător,ministrulArmatei, Leontin Sălăjan, fost lăcătuş... Iatăde ce se căutau pentru cultură şefi lipsiţi de cultură: săpoată fi conduşi lesne. Povesteşte N. Gheran înOameni şi javre că „Bănuţă venea din neant”. Ilegalistcu puşcărie, muncitor la Uzinele Griviţa,fusese numitşef la „Lupta CFR” şi apoi şef la Editura pentruLiteratură, peste altă ilegalistă cu puşcărie, Ilka69

BUCOVINA LITERARĂcarnete criticeMelinescu. Conflictul dintre partenera de bridge aMartei Drăghici şi colegul de atelier al lui Sălăjan afăcut ca EPL să se despartă de nou înfiinţata Editurăpentru Literatură Universală, aşa că bătăliageneralilor Al. Drăghici şi Leontin Sălăjan pentruprotejaţii lor s-a încheiat cu pace. Ilka venea de laParis cucărţi bune, noutăţi. Întrebată de Al. Balaci(aflat în subordinea ei) : „De ce nu onoraţi şi poporulmuncitor cu asemenea delicatese?”, proto-elitista i-arăspuns: „Profesore, nu a sosit momentul, poporul sădeguste mai întîi litera alfabetului şi apoi să i se oferedesertul”. Desert rezervat aparatului.Să mai amintesc că, în ciuda dosarului fărăscamă, Ion Bănuţă a fost debarcat de la EPL, după 12ani de activitate, din pricina antologiei de poezie a luiN. Manolescu şi trimis la „Albina”? Soarta celor carenu erau precauţi ideologic!Toţi trebuiau să se supunăscopului „unei îmbunătăţiri şi ridicări a niveluluideservirii culturale a oamenilor muncii”, cum peroraMizil, de la tribuna PCR, în '65.În '68, Blaga era încă „nerecomandabil” laUniversitate. Poeziile lui circulau printre studenţi încopii dactilografiate. În paranteză fie spus, cititori deliteratură samizdat au fost: Arghezi era tras şi el laindigo, după ce l-au interzis ca „putrefact”. IleanaMălăncioiu povesteşte, în Exerciţii de supravieţuire(Polirom, 2010), că din cauza titlului lucrării delicenţă Locul filosofiei culturii în sistemul lui LucianBlaga, a fost notată cu 9. Decanul Tudor Bugnariu s-aales cu vot de blam pentru că propusese titlul. Auacuzat-o că nu prezenta garanţie dacă după 5 ani defilosofie marxistă a ales aşa ceva. La fel am păţit şi euîn '67, alegînd subiectul N. Iorga, istoric literar.Dicţionarul de literatură română contemporanăde Marian Popa abia a primit viza în '71: a aşteptat unan, pentru că inclusese 34 de scriitori născuţi înBasarabia. Basarabeanul Goma n-a trecut la tipar:nici cu Ostinato (două versiuni predate la EPL în '69şi-n '71) nici cu Uşa,la Cartea Românească. Obiecţii?„Erotism abuziv”, „ironii la adresa vigilenţei declasă”. Nu periai textul de pasaje „injuste”, nuobţineaiviza. Trebuia să fii pe deplin de acord cucenzorii. Revenit din Franţa, Goma cultiva scriitoritineri ca Virgil Tănase, Virgil Mazilescu, FlorinGabrea, Cezar Ivănescu, „nemulţumiţi” de „DirecţiaPresei” şi „de oficialităţi în general” (după o sursăSecu, v. Paul Goma, Culoarea curcubeului '77, Cod„Bărbosul”, pag. 355). Ocupau, împreună cu GabrielDimisianu, redactor şef la „ România literară”, douămese unite la Casa Scriitorilor. Cred că şi-n Academiade sub pămînt de la Ocnele Mari (nume dat deprozatorul Ion Iovescu) se putea vorbi mai liber, fărăsă ţi se capteze spusele, ca în restaurantul lui Shapira.De Cezar I vănescu cenzorii s-au disociat,acuzînd „ stările tulburi” şi „viziunea sumbră”.Incomozii fără credibilitate la organe se antrenau70în disimulare. Erau atenţi la contextul cînd vitreg,cînd ceva mai lax, ca să-l fructifice, de unde unpermanent calcul al oportunităţii: „Nu-i oportun!”,spuneau cenzorii, schimonosindu-le cărţile,schimbîndu-le titlurile, disecîndu-le, făcînd ecorşeuripe texte. Mihai Ursachi, după anii de Fort 13, a fostţinut în fel şi chip sub observaţie. Prin iubita, fiică decolonel Secu, prin amicii care-i beau vinul şi-lşoptileau la Securiţica... Alianţe şi strategii în lipsaunor susţinători loiali?Monstruoasa coaliţie Securitate-Cenzură a luatmăsuri din ce în ce mai restrictive cascriitorul să nudevieze de la „făgaşul socialist” şi să serveascăparanoiei lui Ceauşescu. Şi mai era cenzura deintimidare (se atribuiau sensuri altele decît voiseautorul), ca să se ajungă la grafofobie: să te temi că ţise pune-n cîrcă şi ce nu gîndiseşi. Şi ce mulţi eraucenzorii semi-oficiali după desfiinţarea cenzuriiDGPT! Exact cum spunea sloganul adus la cunoştinţalui „nea Nicu” de Şt. Aug. Doinaş, în şedinţa din 13martie '81: „Cenzura a murit, trăiască cenzorii”. Lacare Ceauşescu a replicat meditabund: „Îmi pahrehrău că am desfiinţat-o”.„Aştept să obosească nedreptatea”, spunea TudorVianu în anii cincizeci. N-a obosit pînă la sfîrşituldictaturii prin gloanţe; nu altfel, prin revoluţie decatifea. Armata de propagandişti-cenzori sau decenzori-propagandişti, cum vreţi să-i numiţi, aacţionat cu zel.Ţine numai de „laşitatea la români” faptul că n-aexistat o importantă literatură-samizdat? Mulţi s-auopus cu demnitate, exemplar, răului. Şi oricît s-arcîrcoti, avem o importantă literatură de sertar, derezistenţă şi de supravieţuire prin scris.Regret cărţilenescrise sau cele scrise doar în minteaautorului lor.Dar gîndiţi-vă cîte cărţi n-ar fi putut să apară dacă nuse sfîrşea regimul ceauşesc. Ideea lui Virgil Diaconude a aduce în discuţie literatura-samizdat e salutară.Să de-construim amnezia!

BUCOVINA LITERARĂvitrina editorialăScriitori bucovinenişi invitaţii lorSabinaF ÎNARUMansarda literară Antologia Cenaclului deLiteratură și Artă Tînără „Zidul de hârtie”, În loc depostfaă Florin Dan Prodan (Suceava, 2011), alcătuităla iniiativa regretatului poet Doru Vieru, cuprindetexte citite ad hoc de 12 dintre cei mai talentai tineriscriitori suceveni. Ceidoi prozatori (VictorOvidiu Rusu și GeorgeSauciuc) și cei zecepoei se bucură deja der e c u n o a ș t e r e atalentului lor, prinpremiile obinute lanivel naional. Înmansarda literară de laMusic Pub (loc deî n t î l n i r e a lcenacliștilor), nu cîntănimeni.D i n c a m e r anăpădită de fum gros,se înală cuvintele, careconfigurează realitatealocală în cheia lucidităii cinice prin vocea RoxaneiBaltaru, ori a absurdului oniric din imageria cu ecouriexpresioniste a cîmpulungencei Ioana Huuleac. Unsentiment dramatic de claustrare în cotidian, dedeșertăciune și turmentare alimentează dorina uneievaziuni imposibile, de aceea fantasmagorice, înpoezia compulsivă a lui Dan Cristian Iordache. Căcieul fatal cultural se manifestă în instinctualitatea sadevoratoare asupra realităii, pe care o distruge cu opoftă de nestăpînit în textele lui Florin Dan Prodan.Singurătatea lui este multiplicată carnavalesc,sublimată ironic, prin apel la registrul baroc alcruzimii și maladivului în lirica Denizei Ortay. Înacelași registru, amplificat de tema nebuniei, trăireahalucinată a timpului provoacă nevoia de regresie înspaiul visului diurn, exprimată cu foră de GeorgeSerediuc. La Vlad Sibechi, radicalizarea acesteiperspective atinge limitele extreme, ludicul denunăartificialitatea și teatralitatea fiinei-marionetă, darperspectiva parodică salvează eul tocmai prin lipsade sens, eliberîndu-l de angoasa provocată detriumful conveniei necesare și întorcîndu-l spre sine.Într-un act de narcisism, lirica Andreei Telibandenudează corporalitatea senzuală și ingenuă, visînd( încă)la recuperarea trăirii autentice și a iubirii. Înmansarda suceveană s-au instalat alături de suceveniși locatari venii din spaii mai îndepărtate, precumbucureșteanul Claudiu Dobre, ale cărui textefixeazăobsesiv tema pendulării între iubire șimoarte prin diverse experimente prozodice, oribasarabeanca Oxana Greadcenco, al cărei vers creștepe ramura încă verde a ingenuităii adolescentine.Unitar și coerent, volumul antologic este un reperpentru aproximarea potenialului de talent literar dinspaiul cultural al Bucovinei, aflat pe caleaconsacrării naionale.Cuvîntul ziditor Sfânta Mănăstire Vorone,Vatrăde istorie românească și de spiritualitate ortodoxă(Editura Mușatinii, Suceava, 2010) de Monahia ElenaSIMIONOVICI, prefaată de Stavofora Irina Pântescuși de Elvira Sorohan, este o mărturisire de credinăpentru „grădina Raiului” nostru, Patria și Ortodoxia.Bucuria rostirii și conștiina scrisului instaureazădialogul monahiei cu lumile de dincolo de orizontulconcret; ele sînt înrădăcinate în legendele biblice și aleBucovinei despre figurile sfinilor ce își găsesc sălaș îniconografia Voroneului, care-și deschide taineleînălătoare prin interpretarea lor simbolică și îndelungmeșteșugită de lectura temeinică a cărilor sfinte și as p e c i a l i ș t i l o r î nteologia frumuseii.Autoarea ilustreazăcartea cu reproduceria l e c e l o r m a iimportante figuri șidescoperă frumuseeaca adevăr nesupusrisipei, zidind princuvînt și imagine(re)trăirea unui timpabsolut.Monahia Elena arevelat cu „dragostefrăească” aceastăoperă de artă creștinăcu putere tămăduitoarespirituală mai întîi vizitatorilor mănăstirii, a căreighid a fost și este. Însă „gîndul scrierii acestor paginia răsărit, dureros, cînd într-o zi de vară, în timpulSfintei Liturghii, a intrat în Sfînta (…) Biserică ungrup de vizitatori (…) singuratici și stingheri, cufeele încremenite și cu privirile în gol”; pentru a-iîmpărtăși cu adevăr și fiină, așadar.71

BUCOVINA LITERARĂcolhozeriiNouă legendări lacronotopul vechiirevoluţii agrare (II)LucaPIŢUprestate la gospodăria agricolă colectivă din Siliştea-Glumeşti, urmînd a- i răsturna, vai, din tărăboanţă pelotul ajutator dar intergambic al şefei de echipă NinaCaţianu, hetairă ea însăşi a Bucii Socializde, avîndu-şitatuat, deasupra fofezei daurite, chipul nepieritor demustecios al Titanului Iosif Visarionovici Stalenin.Legenda V. C.A.P.-isda Peronica Vorumbacu,heroină a muncii socialiste din agricultură, pe al căreilan mănos or fostără recoltaţi cei mai făloşi păpuşoifaloforici din toată Europa de Răsărit, vreo zece miide tone la hectar, după cum scria entuziasticosactivistul Cadu Rosaşu în reportaju-i vibr(omas)antdin Scînteia, spre marea invidie a necolectivistuluiCiobănel Teodoreanu, chiabur pizmătareţ şiepigrammatic de felul său, iute în insăilatul de stihuridusmănoase la adresa stahanoviştilor din preajmă,precum următoarele: Văleleu, fă Peronică,/ / Iţicredeam tarlaua mica,/ / Dar expunerea ta clară/ / Dingazeta cea agrara// Aserteaza elocvent// Că-n tarlauadumitale,/ / Cînd li-i cucuruzul tare,// Incape-undetaşament/ / De elevi sau de soldaţi//Cu sau fărăunguent/ / Şi pleacă cu sculament// La BrăilasauGalaţi//Ca să-şi facă tratament:Legenda VII: Culai şi Leana Ciauşăscului,preşedinţii ex aequo ai gospodăriei agricole colectivedin Scornibucureceşti, ciocnesc pahar dulce, de ziuarecoltei, cu, zugrăvit de Dan Hatmanu, portretul luiŞtefan cel Mare şi încă Nesfînt, pe care, din cauzasupărătoarei omonimii prenumeşti, îl iau dreptpolitrucul Ştefan Gheorghiu, succesorul materialistdialectical Tovarăşului Andrei Jdanov la cîrmaocrotirii simboloico-ideologice a pepiniereisuperioare de activişti pecerii din largul DâmboviţeiMijlocii, voiorizaţi duşmănos pe geam, în tot acesttimp, de căjvănarul Luca Lucuşor Meletie, băietanullui Vasile alui Căsian, also known as Luka LukiciMeletiev, un culac pus în slujba pizmaşilor orînduiriisocialiste plurilateral developate, ascuţitormachaiavelic al luptei de clasă din raionLegenda VI: Rob dezrobit si, apoi, ridicat la rangulinvidiabil de proprietar, impreună cu consătenii săi, almijloacelor de producţie colhoziene, Ilie Barbu, dinDesfăşurarea lui Parin Mreda, se duce la brigadieraPeronica Vorumbacu să-şi ia partea cuvenită destrujeni faloforici pentru inumerabilele zile de muncă72

BUCOVINA LITERARĂLegenda VIII : În gospodăria mare/Au intrat şi MoşMardare/Cu Frusina, baba lui,/ şi i-au spus culacului( în realitate, unui tovarăş de la raion, Pitus Topovici,care trece fălos, în Volgă neagră, pe lîngă tarlauacolhoziană, ducînd în portbagajul maşinal pachetecu exemplare din broşurile de propagandă «Setea» şi«Străinul», destinate elevilor elementari şi liceali):Geaba umbli să ne-nşeli/ /Cu minciuni şiamăgeli!/ / Măi chiabure păcătos,//Dă-te din pobedăjos,// C-o să-ţi dăm un şut în tur/ /De-ai s-ajunci ca RajKapoor//Sau ca viermele din hrean//Înecat într-unocean,//Fie el chiar indian, //Mama ta de romulan!biblioteca Bucovina literarăVictor TEIŞANU, Călătorie încerc, Edit. Dacia XXI, Cluj-Napoca,2011Victor TEIŞANU, Mizez petăcere, Edit. Limes, Cluj-Napoca2011Coduţ CONSTANTINESCU,În labirint sunt umbre şi lumini,Edit. Vremea, 2011Legenda IX: În fundal, departe de tot, se zăreşte, pefaţada principală a sediului cooperativei agricole deproducţie «Zori noi» din Dăbulenii Noi, un afiş uriaşcu Casa Scânteii, replică damboviţeană a Kremlinuluiunde veghea, neobosit, Tovarăşul Stalenin, iar în primplan, în atitudine de reculegere, ceapistaAna GiosuluiAfansol, fruntaşă pe ramură altădată, îşi facea u t o c r i t i c a î n f a ţ a b r i g a d i e r u l u i Ţ u c uAndriopauzeanu (care, stahanovist destoinic, etotodată secretar peceriu, în tandem totuşi cusurtucarul Vihard Ralter, al Biroului Organizaţiei deBază de la gostatul «Alexandru Ioan Cuza»), pentrunerealizările la culesul de fasole şi, implicit,neîmplinirea cincinalului în patru ani şi jumătate, aşacum se angajase, focoasă,la şedinţa lărgită din anulprecedent.Augustin COZMUŢĂ, Paginide critică literară, Edit. Eurotip,Baia Mare, 2010Ioan BARB, Sabatu interior,Edit. Limes, Cluj Napoca, 2011Dan PRODAN, pe scurt, Edit.T,Iaşi, 2005Claudiu DOBRE, Enigmaticalimbă a geto-dacilor, Edit.TerraDesign, Gura Humorului, 201073

BUCOVINA LITERARĂeseuÎn afara celor patru versiuni poetice româneştiintegrale ale Divinei Comedii (realizate de GeorgeCoşbuc, Ion Ţundrea, Giuseppe Cifarelli şi EtaBoeriu) şi a transpunerii didactice în proză (de cătreAlexandru Marcu), au existat o serie de alte încercăriparţiale. Ele s-au oprit pe parcurs, în diverse stadii, fiedatorită descurajării traducătorilor în faţa obligaţiilorcopleşitoare ce le reveneau, fie din cauza decesului lor.Una din tentativele cu pricina pare a fi încă îndesfăşurare. Nu intenţionez să mă aplec asupradiverselor experimente din secolul al XIX-lea şiînceputul secolului XX, care pot avea o importanţămai degrabă culturală, căci marchează sincronismulpreocupărilor literare de-aici cu celelalte spaţiieuropene. Dar patru tentative nefinalizate, detraducere în limba română a Divinei Comedii, de-alungul acestor ultime decenii, poate că ar merita o clipăde reflecţie analitică.George Buznea a publicat două volume, cutraducerea poetică a Infernului (în 1975) şi aPurgatoriului (în 1978). Versiunea sa pare a fi fostagreată de Edgar Papu, ba chiar şi de NicolaeManolescu. La drept vorbind, sînt de natură săuimească exigenţele pe care şi le trasează tălmăcitorulîn debutul primului volum. El calculează numărulcuvintelor dintr-o terţină şi pare a se strădui săcorespundă cu tot dinadinsul acestui calapod. Darunităţile de evaluare poetică dantescă, recunoscute însecolele de cercetare specializată, se află – progresiv –la nivelul măsurii endecasilabice, a terţinei şi a terţeirime. Se discută despre figuri stilistice ori sensuricolaterale în versurile danteşti, nicidecum despre…numărul cuvintelor din terţină.Cu această bizară exigenţă de echivalare în minte,G. Buznea ne asigură că “poezia nu poate fi tradusăaidoma unui discurs politic, a unei convorbiri banale,unui text ştiinţific, interviu etc. Ea poate şi trebuie săfie neapărat interpretată, tocmai spre a rămîne fidelăactului de creaţie”. Interpretarea, adaptarea,transfigurarea operei după gusturile traducătorului sîntconsiderate o… “dantizare” (?), “adică, într-un fel,cum şi-ar tălmăci însuşi autorul opera în altă limbă, înimposibilitatea de a redacta aidoma cuvîntul şi maiales metafora originală, recurgînd la metafora nouă înlimba respectivă”. Prea multe volute şi piruete, pentru74Şantier dantesc(I)LASZLOAlexandrua se proclama de fapt preeminenţa traducerii infidele(iar virgula dintre subiect şi predicat îi aparţine chiarautorului citat): “Traducerea mea, [sic!] nu este prinurmare o juxtă poetică, nici o prelucrare. E, cumspuneam, o interpretare, fiindcă acesta mi se paretermenul cel mai potrivit pentru toate traducerile dinpoezie şi îndeosebi din marea poezie a lumii” (Dante,Infernul, Buc., Ed. Univers, 1975, p. 10).Poate fi utilă prelungirea exerciţiului nostrucomparativ, prin examinarea terţinelor din Cîntul V alInfernului, care ne prezintă celebrul episod de iubire.Iată echivalarea lui George Buznea:100 “« Amorul ce în inimi mari răsare,Pe cel de-alături îl lipi de mine,Jungheată astfel, că şi azi mă doare.103 Amorul de amor şi de ruşineCa de-un destin n-a vrut să-mi cruţe dragulCe precum vezi şi mort la piept mă ţine.106 Amorul morţii să-i călcăm meleagulPe-amîndoi ne-alese, dar CainiiŞi ucigaşul îi va trece pragul.»109 Cum ascultam cu capu-n jos ca piniiBătuţi de vînt: «Ce meditezi?» îmi ziseCel mai nemuritor din toţi latinii.”Se constată respectarea măsurii endecasilabice şia terţei rime. Anafora e transpusă prin repetiţiacuvîntului “Amorul”. În schimb flexiunea din versul103 e redată numai prin doi termeni (“Amorul deamor”), ceea ce afectează constituirea caligrameifuneste. Iubirea – în irezistibila sa reciprocitate – care“l-a cuprinspe acesta” tot astfel cum “m-a cuprinspentru acesta” (în exprimarea lui Dante), începe săşchioapete (în versiunea lui Buznea). Căci, sincervorbind, traducerea românească ne lasă impresia cădoar Paolo iubeşte (v. 101 şi 104), însă amîndoi sîntpedepsiţi (v. 107). Iar asta nu corespunde realităţii.Sînt de asemeni în măsură să deranjezegrandilocvenţa şi patetismul artificial pe careversificatorul român i le impune poetului italian.Măreţia lui Dante constă în chiar capacitatea sa de-acrea efecte răsunătoare, prin cuvinte lapidare. De pildănaratorul din Cîntul V, îndată ce-a auzit acele sufletemîhnite, şi-a înclinat obrazul şi atîta l-a ţinut aplecatpînă cînd poetul (Virgiliu) i-a spus: “La ce tegîndeşti?”: “Quand'io intesi quell'anime offense, /china' il viso, e tanto il tenni basso, / fin che 'l poeta midisse: «Che pense?» ”. Durerea sobră şi laconică,exprimată în italiană prin obrazul aplecat, se schimbăînsă pe româneşte într-o comparaţie bombastică şigălăgioasă: “ascultam cu capu-n jos ca pinii bătuţi devînt”. Numirea scurtă a lui Virgiliu (“il poeta”),destinată să-i indice lectorului că ştafeta acţiunii a fostmomentan preluată de un alt personaj, în transpunerealui Buznea se transformă într-un panegiric sforăitor, cesfîşie echilibrul de sobrietate şi tragism din original:“cel mai nemuritor din toţi latinii”.Prezenţa exagerată a traducătorului, care ciunteştecu de la sine putere anumite semnificaţii danteşti, în

BUCOVINA LITERARĂschimb inventează ori supralicitează artificial conotaţiinedorite ale textului, reprezintă cusurul de căpătîi altraducerii semnate de George Buznea.*Marian Papahagi şi-a făcut studiile universitare laRoma, în specialitatea filologiei romanice, după 1968.Acolo s-a familiarizat în profunzime cu limbaliteraturaitaliană şi cu poezia dantescă. La întoarcereaîn ţară a devenit asistent universitar şi s-a dedicatstudierii Evului Mediu, căruia i-a consacrat o teză dedoctorat şi o carte ( Intelectualitate şi poezie). Timp depeste două decenii l-a predat pe Dante Alighieri laFacultatea de Filologie din Cluj, dovedind bunacunoaştere a realităţilor culturale italiene aleînceputurilor. Structura sa interioară a fost aceea a unuiavizat cărturar poliglot, a unui spirit raţional, binedocumentat şi foarte dinamic.După decesul neaşteptat din 1999 i-au fost strînsela un loc traducerile fragmentare din Divina Comedie,un total de zece cînturi ale Infernului (I-VIII, X şiXXXIV). Pasajul iubirii pătimaşe dintre Paolo şiFrancesca e transpus în felul următor:100 “«Amor, ce-n suflet iute se aprinde,pe-acesta-l prinse de-a mea-nfăţişarece luată-mi fu; felu-i şi-aici se-ntinde.103 Amor, celui iubit nedînd iertare,mă-ndrăgosti de frumuseţea-i foarte,încît nici azi, cum vezi, nu am scăpare.106 Amor ne-a dus pe noi la-aceeaşi moarte,Caina-l aşteaptă pe-ăl ce viaţa stinse.»Aceste vorbe-n noi ei le deşartă.”Se observă îndeplinirea fidelă a exigenţelorpoetice de la suprafaţă, cum sînt terţa rimă şi măsuraendecasilabică. Anafora de la începutul terţinei esteredată prin termenul “Amor”, ceea ce situeazăversiunea lui M. Papahagi în vecinătatea originaluluidantesc. Trebuie notată echivalarea izbutită a versului106, cu vocabula “moarte” plasată la final de stih,pentru a i se pune în evidenţă impactul de semnificaţie,dar şi pentru a se constitui simetria (la nivel desonoritate a versului) cu “Amor”. Flexiunea cu treitermeni din v. 103 e transpusă, din păcate, prin doardouă elemente (Amor… iubit), iar aceasta compromiteimaginea caligramei din italiană. Supărătoare ecalitatea rimei de la v. 104-106-108: foarte-moartedeşartă,în care ultimul termen e puternic discordantfaţă de contextul în care a fost plasat. Nepotrivirea sanu e doar sonoră, ci şi semantică. Trama durerostragicăa poveştii de dragoste e sfîşiată de grosolăniaverbului românesc, fiind cu totul inoportunăechivalarea unei confesiuni sensibile cu un şir de vorbepe care Francesca le… deşartă în Dante.Precizia transpunerii lui M. Papahagi e umbrităpe-alocuri de stridenţele ori stîngăciile poetice. Merităcitite notele explicative erudite cu care profesorul îşiînsoţeşte traducerea.eseuA.C. Cuza:Revelaţia unei exegezeeminesciene inedite(III)TheodorCODREANUMarea reacţie împotriva raţionalismuluimaterialist din secolul al XVIII-lea a fost romantismul.Aşa l-a perceput Eminescu şi sub acest unghi îlradiografiază şi A.C. Cuza. În cartea sa din 2007,Jonathan Black distinge şi el două direcţii alecunoaşterii: cea raţionalistă, „ştiinţifică”,predominantă în viziunea despre lume în ultimele douăsecole, fundată pe principiul materia-înaintea-minţii,şi cea „idealistă”: mintea-înaintea-materiei. Aceastadin urmă răstoarnă imaginea istoriei factologice,ducând la un cod invers pe care, crede autorul, l-aconservat ezoterismul. A.C. Cuza nu are nevoie deacest concept, ca şi Eminescu, după cum nicicreştinismul nu are, deşi se sprijină pe principiulmintea-înaintea-materiei. Ontologia arheului, cum amdemonstrat în cartea din 1992, transcende tradiţionaladistincţie filosofică între materialism şi idealism,poetul nostru vorbind de enigmatica substanţăimaterială din univers.Opţiunea lui Eminescu pentru romantism („Eurămân ce-am fost: romantic”) nu este pentru o anumeşcoală romantică, ci pentru romantism ca formăatotcuprinzătoare de fiinţare şi de cunoaştere.Atitudinea nu implică respingerea raţiunii, ci doar aformei degradate a acesteia în raţionalism.Raţionalismul, subliniază şi A.C. Cuza, n-are a face curaţiunea „ca organ superior al ideilor, ci se reduce laorganul modest al inteligenţei comune şi nu e alta,1aşadar, decât intelectualism vulgar” . Încât, în religie eldevine deism steril care premerge ateismului, caradicalism distrugător al instituţiei Bisericii; înliteratură, se manifestă ca pseudo-clasicism şinaturalism, pe când, la nivel economic şi social, apareca liberalism mecanic ce involuează către utopiamarxistă. În consecinţă, e anti-istoric. Interesant căautorul istoriei secrete, Jonathan Black, deduce de aicică adevărata istorie este cea ezoterică, nu ceaconvenţională a raţionalismului.Romantismul este văzut de A.C. Cuza ca ieşire dinraţionalismul secolului al XVIII-lea şi întoarcere, înspirală, la romantismul veacului de mijloc. Aşadar,precizează criticul, nu „reacţiune”, nu „paseism”,75

BUCOVINA LITERARĂeseuetichete puse lui Eminescu, ci adevăratul progresspiritual în contra pseudo-progresului raţionalist.Bogăţia de exemple aduse arată o erudiţieimpresionantă. Însuşi Jean-Jacques Rousseau este scosdin sărăcia raţionalismului iluminist, cu argumente dinEmile: „ Am părăsit, aşadar, raţiunea şi am consultatnatura,adică sentimentul lăuntric, care diriguieşte2credinţa mea independent de raţiune” . Or, sentimentullăuntric, după cum a remarcat şi Jonathan Black, estemarea contribuţie a creştinismului în istoria umanităţii.Dumnezeu nu mai este o entitate exterioară, ci este înnoi înşine. Dumnezeu e în inima omului, spuneEminescu, în eul nostru profund. El se manifestă caafectivitate, ca iubire, va confirma şi un filosof3transmodern ca Ştefan Lupaşcu .Renaşterea romantică, demonstrează A.C. Cuza,se fundează pe creştinism, în planul sentimentului, şi pemarii filosofi, în planulraţiuniisuperioare, piatră unghiulară fiind Kant( 1 7 2 4 - 1 8 0 4 ) , c a r e , p r i n c e l edouăsprezece categorii ale gândirii aarătat că raţiunea nu se aplică decâtfenomenelor, nu şi transcendentului.Raţiunea este ispitită să treacă de fenomenşi să rişte a cădea în utopie, pe când idei calibertatea voinţei, nemurirea sufletului,D u m n e z e u r ă m â n p e n t r u e atranscendente, fără aplicare imanentă, caaparţinând credinţei, dar de primăimportanţă practică şi estetică. ApariţiaCriticii raţiunii pure (1781) i se prezintă, ca şi luiEminescu, data „cea mai însemnată din întreaga4evoluţie a gândirii umane” . Kant a opusdogmatismului metafizic, empirismului şiscepticismului – criticismul, care admite depăşireagraniţelor empirice de către raţiunea pură, distrugând,totodată raţionalismul îngust, „dovedind că, dincolo dehotarele empiriei, mai este ceva – mai înalt – pururinepătruns de gândire, către care vom fi totuşi pururiatraşi, de care suntem stăpâniţi, în lumea morală”, de5împărăţia infinitului .De la formula indianătat twam asi (binecunoscutălui Eminescu), la Platon, Plotin, Proclus, Jan Baptistvan Helmont, Paracelsus, Jacob Böhme,Schopenhauer, Fichte şi romantici, A.C. Cuza distingesingura ştiinţă transraţionalistă, cea sentimentală.Romantismul modern, cel de la finele secolului alXVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea,apare când raţionalismul materialist s-a istovit.Romanticii nu s-au întors la societatea medievală, ci lasentimentalism şi idealism. Mişcarea romantică nu aînceput cu o personalitate de excepţie, ci cu tânărulWilhelm Heinrich Wackenroder (1773-1798). În 1796,pleacă la Dresda împreună cu Tieck, unde amândoi76pregătesc lucrarea Mărturisiri sentimentale ale unuifrate călugăr iubitor de artă, publicată la Berlin, în1797. Vin apoi cei mari, ca Novalis, fraţii Schlegel,Schelling, Brentano, Hoffmann, Hölderlin ş.a.Novalis, arhetipul romantic modern cel mai pur, a fostun mistic profund, adâncit în Kant şi Fichte, înneoplatonici, în Spinoza, în Böhme, despre care s-a6spus că a fost „profetul romantismului” . Deşiprovenea dintr-o familie de protestanţi pietişti, Novalisa combătut protestantismul care a adâncit rupturacreştinismului primului veac, aşa cum, altminteri,catolicismul a dus la Marea Schismă. Novalis credea înreunificarea creştinismului, sub umbrelă catolică, fărăgraniţe, pentru a da cu adevărat lumii pacea eternă.Fraţii Schlegel au fost teoreticienii romantismuluişi părinţii criticii moderne. Prin ei, romantismul ajunge7la deplină cunoaştere de sine . Ei au atras atenţia căpoezia şi filosofia fără religie devine osimplă joacă. Friedrich Schlegel este şiteoreticianul cel mai subtil al ironieiromantice. El identifica în filosofie patriaironiei însăşi, începând cu ironia socraticăşi culminând cu romanticii. Există ironie şiîn retorică, dar cea mai înaltă poezie esteironia filosofică. În fragmentul 108, Fr.Schlegel spune despre ironia socratică:„Într-însa totul trebuie să fie glumă şi totulserios, totul sincer şi pe faţă şi totulprefăcut şi ascuns. Ea rezultă din unireasimţului vieţii cu spiritul ştiinţific, dinîntâlnirea unei filosofii naturale desăvârşite cu ofilosofie ştiinţifică desăvârşită. Ea cuprinde şi trezeşteun sentiment despre conflictul de nedezlegat dintreabsolut şi relativ, despre imposibilitatea şi necesitateaunei comunicări complete. Ea este cea mai liberă dintrelicenţe, căci printr-însa ne ridicăm mai presus de noiînşine; şi totuşi cea mai legală, pentru că este neapărat8necesară” . Ironia, susţine Fr. Schlegel, în spiritul uneilogici dinamice a contradictoriului (v. Ştefan Lupaşcu),este „ culmea obiectivităţii în culmea subiectivismului”.Mai ales ca ironie de sine, prin care Eminescu distingeaîntre ironia omului de spirit (totdeauna orientată cătrealtul) şi ironia geniului, orientată către sine. Tot Fr.Schlegel a făcut disocierea între sentimentalitateas p i r i t u a l ă , e s e n ţ i a l ă r o m a n t i s m u l u i , ş isentimentalitatea empirică, vulgară. De asemenea, avăzut în poezia creştină romantică dubla faţă anaţionalului şi universalului ( Fragmentul 243), tinzândsă unească „toate genurile poetice”. Întruparea cea maidesăvârşită a ironiei romantice s-a realizat cu E.T.A.Hoffmann. A.C. Cuza produce câteva dintre cele maipătrunzătoare analize de opere hoffmanniene.Desigur, autorul nu se opreşte doar la romanticiigermani, ci face relevante incursiuni în celelalte culturieuropene. Totodată, investigaţia se lărgeşte la alte

BUCOVINA LITERARĂdomenii: economie politică, drept, filosofie, politică,pictură, muzică etc. În Adam Müller (1779-1829),descoperă un mare economist. Acesta se opunearaţionalismului iluminist care confunda statul cu omaşină, alternativa fiind statul organic, teoretizat şi deEminescu. Müller reproşa revoluţionarilor francezi căau înăbuşit ideea de drept creştină în care proprietateaindividuală se îngemăna cu cea obştească, într-unsistem de îndatoriri reciproce. În secolul al XVIII-lea,reînvierea ideii de drept roman a dezorganizat statele.Ca şi Eminescu, Adam Müller lăuda Anglia care aconservat echilibrul dintre ideea de drept romană şi ceamedievală, sporindu-şi bogăţia şi devenind centrulcivilizaţiei. Raţionalismul materialist, observă avant lalettre Müller, creează premiza formelor fără fond.Economistul afirmă că orice stat are două feluri decapital: fizic/financiar şi altul spiritual. Ignorarea celuidin urmă, întrupat în Biserică, duce la năruirea naţiunii.Adam Müller a pus şi problema „globalizării”, pornindtocmai de la capitalul spiritual, ca răspuns polemic laraţionalismul utopic: „este o curată nebunie de a voi săridici comerţul şi raporturile economice, cum s-a făcutcu ştiinţele, mai presus de formele naţionale alepopoarelor europene, închipuindu-ne o republicămercantilă universală, care să fie afectată tot atât depuţin de legile şi războaiele diferitelor naţii ca şi9presupusa republică ştiinţifică” . Adevăratul progres alcivilizaţiei şi culturii nu se poate realiza printr-un statglobal, fiindcă pentru aceasta este nevoie de „statedeosebite”, întrucât „Viaţa politică nu ar putea să ajungăla conştiinţa omului, adică orice interes local s-arabsorbi într-un singur stat universal, dacă statulnaţional, cu legătura lui imediată, nu ar servi camijlocitor între ideea eternă a dreptului şi fiecare individîndeosebi…” Müller anticipa o adevărată catastrofă înideea utopică raţionalistă a unui stat universal fărăreligie, fără patrie, fără naţiune, singurele care faclegătura între individ şi umanitate. El nu respingea ideeade armonie universală, dar preciza ordinea: întâi statulca formă naţională, apoi „ o comunitate legală a unoradevărate state”, realizată prin legi şi tratate. Temeliaunei ordini universale nu poate fi decât spirituală, or,creştinismul este cel care o garantează, întrucât „Toatecelelalte religii sunt legate de anumite regiuni şimoravuri, pe când religia creştină are tocmai nevoie denaţionalităţi pe cât mai diferite, pentru a se desfăşura în10toată gloria ei…” .Filosofiile postmoderniste ale diferenţei şi ceatransmodernă a identităţii şi diferenţei s-ar recunoaşteîn proiectul spiritual al unei Europe unite, extinse lanivel global. Imaginea creionată de Adam Müllerseamănă izbitor cu aceea a Părintelui Dumitru11Stăniloae elaborată în timpul Celui de al DoileaRăzboi Mondial, când s-a pus acut problemaeseureconcilierii istorice a Europei. Iar imaginea aceasta nudiferă de a lui Eminescu. Adam Müller învinuiaraţionalismul modern de distrugerea unităţii spiritualea Europei: „Religia creştină ea singură va putea, aşadar,să întemeieze federaţia universală între popoare, care etreapta cea mai înaltă de dezvoltare a umanităţii”.Individualismul raţionalist, profetiza Müller va ficatastrofa decăderii umanităţii. Acesta e sensulîntoarcerii romantismului la Veacul de Mijloc,întoarcere la fondul spiritual, nu la cel material.Antimoderni, în acelaşi mod, au fost şi alţi savanţiromantici precum Karl Friedrich Eichorn (1781-1854)şi Friedrich Carl von Savigny (1779-1861).În esenţă, maladia modernistă a raţionalismuluisfârşeşte în violenţă, întrucât abstracţia duce laradicalism, la iacobinism şi teroare. Robespierre, atrageatenţia A.C. Cuza, voia accelerarea binelui în faţa răuluiprezent. În discursul său ţinut în faţa Convenţiunii, la 26iulie (8 thermidor), 1794, preciza: „Să nu ne înşelăm; aîntemeia o mare Republică pe bazele raţiunii şi aleegalităţii… nu este o întreprindere pe care ar putea-oîndeplini uşurinţa; ea este capodopera virtuţii şi a raţiuniiumane”. La 5 februarie 1794, avea soluţia, expusă în altdiscurs: „poporul se conduce prin raţiune, şi duşmaniipoporului prin teroare”, prin care înţelegea „justiţiepromptă, severă, inflexibilă”, ca emanaţie a „virtuţii”.Guvernul era definit ca „despotism liber – toţi contra12tiraniei” .Dar demonstraţia cea mai ingenioasă a luiA.C. Cuzaeste că raţio nalismul, punând materia înaintea minţii, nupoate fi romantic nici chiar atunci când se străduieşte a seerija în romantism. Cazul lui Heinrich Heine, consideratunanim ca ultimul mare reprezentant al romantismuluigerman. Despre aceasta, în numărul viitor.1. A.C. Cuza, op. cit. , I, p. 114.2. Citat de A.C. Cuza, op. cit. , p. 122.3. Ştefan Lupaşcu, L'homme et ses trois étiques, Éditions duRocher, Monaco, 1986, trad. rom., de Vasile Sporici, laEditura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999.4. A.C. Cuza, op. cit., p. 131.5. Ibidem.6. Şi pentru Basarab Nicolescu Jakob Böhme este unprecursor al gândirii transdisciplinare, închinându-i, în acestsens, o întreagă carte, în 1989: Ştiinţa, sensul şi evoluţia –Eseu despre Jakob Boehme, prefaţă de Antoine Faivre, trad.din franceză, de Aurelia Batali, Editura Vitruviu, Bucureşti,1993, ediţia a II-a, 2000.7. A.C. Cuza, op. cit. , p. 174.8. Apud ibidem, pp. 177-178.9. Apud ibidem, pp. 221-222.10. Apud ibidem, p. 223.11. Dumitru Stăniloae, „Statele Unite ale Europei“ , în Naţiuneşi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004, pp. 98-101.12. Apud A.C. Cuza, pp. 279-282.77

BUCOVINA LITERARĂparabole78Din sensopusLeoBUTNARUCoroniţa de meritDeja de multă vreme, ei ajunseseră acolo –Dincolo, astfel că se acomodaseră, ba chiar seaclimatizaseră, s-ar putea spune, dat fiind că Dincolonu există iarnă, ci doar vară şi ceva, sintetizat,esenţializat ca şi cum, toamnă-primăvară. Adică,Dincolo se perindă doar două anotimpuri şi nu patru,ca Dincoace.Deja cunoşteau vecii şi vecinii, inclusiv pe cei delângă plopii fără soţ. La rândul lor, vecinii parcă i-ar ficunoscut ceva mai puţin, ceea ce nu înseamnă că, însinea lor, nu i-ar şi fi recunoscut. Pur şi simplu şi înorice caz, Dincolo lumea nu e foarte curioasă faţă desine însăşi, faţă de conţinutul ei individual şi global.Pentru că e o lume mai specială.Iar în duminica aceea... – nu, nu e bine spus,deoarece Dincolo nici nu există vreo altă zi, decâtduminica, duminica, duminica... – aşa, de şapte ori însăptămână, de 30 sau de 31 de ori în lună (în absenţaiernii, Dincolo nu există nici controversata lună cu 28sau 29 de zile, adică – februarie) şi de 365 de ori în an –tot duminica, duminica, duminica...Deci, în această Zi ei, cei cununaţi în bisericăpământeană, dar deja supravieţuitori Dincolo, urcauîntr-o cabină de funicular spre piscurile unui munteoarecare, Parnas sau Olimp, să zicem, dar sfânt ca toţimunţii de Dincolo.El privea neutru – pe chip nu i se putea citi vreoemoţie anume – prin geamul cabinei ce-i ducea sprepiscuri, în schimb înfăţişarea consoartei saledemonstra, vădit, oarece indispoziţie care, de altfel,peste scurt timp se învederă şi în cuvintele ei:– De parcă s-ar fi vorbit înde ele, vecinele vin lamine, să mai stăm la o linguriţă de ambrozie sau de mirt,şi unde încep a mi se lăuda de Doamne,fereşte! Ba că almeu mi-a dăruit „Jocul cu mărgelele de sticlă”, ba căceleilalte soţul i-a oferit de ofrandă „Divina comedie”, oa treia zice de „Anna Karenina”, şi tot aşa, una maigratulată decât alta, în timp ce tu – ce mi-ai dăruit tumie? Barem o singură cărţulie să-mi fi dedicat, şi tot numă simţeam atât de penibil printre lăudăroasele noastrevecine... De parcă eu aş fi cea din urmă, cea maiinsignifiantă dintre toate. Hai, spune şi tu, sunt eu ceamai cea, care nu merită şi ea un – hai să nu zice, „Războişi pace”, dar ceva de-al nostru, naţional ajuns universal?Hai, spune, sunt eu chiar cea mai?...Lacrimile i-au dat în ochi, cabina plutea alene şiîndelung. În alte cabine – din faţă, din spate, – sevedeau siluetele perechilor îndrăgostite, s-ar puteaspune chiar fericite, ei, bărbaţii, ţinându-şi consoartelede după umăr, şoptindu-le ceva la ureche…De la tărăgănatul, parcă amânatul, ralanti, urcuş alcabinei, ea aţipi, ca în juneţe, cu căpşoru-i bucălat peumărul lui, cu mâna ei mică ţinându-i mâna de bărbatsadea. El privea în continuare prin geamurile cabineifunicularului, iar cu palma celeilalte mâini îi mângâiauşor zulufii ce-i ieşiseră de sub delicata coroniţă de laur.Iar coroana lui era una aproape masivă, s-ar putea spune;drept, nu ca cea a lui Dante, dar una ce trezea respectul.De fapt, avea o soaţă cam cârcotaşă, nărav care nu şil-a uitat, frumoasa de ea, nici acolo – Dincolo –, pentrucă ce alt cadou mai de preţ să-i fi oferit el, decât, implicit,prin decizia muzelor, acea coroniţă de laur? DeoareceDincolo regulamentul stipulează că, drept distincţie, lise acordă coroniţe de merit şi soaţelor poeţilor celebri, înprezumţia că ele i-ar fi inspirat. Iar coroniţa ei tocmaiconfirma că el este unul dintre celebri...Cei din epoca internetuluiDe obicei, oamenii între ei, chiar prieteni lacataramă fiind, ba chiar mai mult – de fraţi buniştiindu-se, nu-şi mărturisesc unul altuia nici amilionimea parte din adevărul – hai să zicem – proprieivieţi... Motivul e simplu: dânşii ştiu, fie şi în bazapropriului exemplu existenţial sau de existenţă ca şiratată, dar şi din ce se mai aude că, de fapt, şi prietenullor, fratele sau sora, sunt, de asemenea, ca şi el, greu,uneori – necruţător încercaţi de destin. Puţin spus,totuşi, doar atât: încercaţi de destin, adevărul fiindmult mai dur – încercaţi de cruzimea destinului, denemila proniei...Dacă ar fi să o dea în struna sincerităţii maxime,precum o visase Jean-Jaques Russo, lumea ar însemnaun plânset universal, catastrofal, potopitor... De aia,păstrând discreţia, fiecare ins îşi suportă eşecurile –mult mai multe, decât poate să pară, să apară „lasuprafaţă”. Nu are încotro, decât să suporte nemila,cruzimea destinului... De unde, odată cu apariţiainternetului, s-a iscat şi o idee de consolare mondialăpentru noi, inşii, oamenii, toţi cei supuşi brutalităţii,niciodată explicabile, a ceea ce se numeşte destin.Astfel că, mai întâi, cineva ticluieşte o parabolă,plastică, în felul ei, chiar cu anumite calităţi literare şi,pe alocuri, filosofice. După care include întreagaagendă de adrese pe care a stocat-o memoria mail-uluisău, în consecinţă, pe zeci sau, poate, sute de adresepleacă parabola consolatoare, din care să se priceapăcă, chiar în pofida cruzimii destinului care nemototoleşte, uneori – de-a dreptul terfelindu-ne, noi,fiecare în parte, ne putem păstra – atenţie! – valoarea,

paraboleBUCOVINA LITERARĂimportanţa, prestanţa şi toate celelalte elemente,caracteristici, cu care să atenuăm boţitul, mototolitul,rostogolitul la care suntem supuşi. Precum reieseanume din respectiva parabolă care, acum câtevaminute, am extras-o din propria căsuţă poştală-mail,transferând-o în continuarea... aici-ului, adicăprezentului text.Aşadar, iată ce puteţi primi prin cyberreţeauasatului universal, care nu e altceva / altcineva decâtînsuşi globul nostru terestru, lumea-minunea în – sedovedeşte – mult mai puţina ei cuprindere decât secredea, fie şi în cel mai recent – cândva; odinioară, săzicem, de acum jumătate de secol, ca să nu mergem, caracul, prea îndărătul istoriei (în textul reprodus păstrezarhitectura, grafica variantei anonimului expeditor sau– expeditorilor; nu am contribuit decât cu plasareasedilelor noastre româneşti la literele minunatuluialfabet latin):„ Paul, cu o faţă abătută şi gânditoare, se întâlneştecu prietena sa Laura, să bea o cafea într-un bar.Deprimat, se descarcă, spunându-i problemele lui: cumunca, cu banii... relaţia cu iubita lui, vocaţia sa!...Totul părea că îi merge rău în viaţă…La auzul celor spuse de Paul, Laura băgă mana înpoşetă, scoase o bancnotă de 500 de euro şi-i spuse:– Vrei bancnota asta?Paul, un pic confuz la început, i-a răspuns:– Bineînţeles! Sunt 500 de euro… Cine nu i-arvrea?…Atunci Laura luă bancnota în pumn şi o mototoli,făcând-o ghem. Apoi desfăcu pumnul, aruncândbancnota pe jos şi călcând-o în picioare, după care oridică, prăfuită şi murdară.– O mai vrei?– Uite, Laura, tot nu înţeleg ce ţii tu să spui, dareste o bancnotă de 500 de euro şi, atât timp cât nu orupi, are aceeaşi valoare…– Paul, trebuie să ştii că, chiar dacă uneori nu iesecum vrei, chiar dacă viaţa te mototoleşte sau te calcă înpicioare, continui sa fii la fel de valoros cum ai fostmereu… Ceea ce trebuie să te întrebi este cât valoreziîn realitate şi nu cât eşti de lovit la un moment dat.Paul o privea pe Laura fără să spună nimic, timp încare impactul mesajului lucra în mintea sa.Arătându-i bancnota mototolită, tânăra l-aîntrebat iar pe Paul:– Şi acum o mai vrei?– Laura, nu ştiu ce pretinzi cu asta, dar sunt tot500… Bineînţeles că-i vreau, dacă mi-i dai…Laura a pus bancnota mototolită pe masă şi cu unzâmbet complice a adăugat:– Poftim, păstreaz-o, pentru ca să-ţi aminteşti deasta când te simţi rău. Dar îmi datorezi o bancnota nouade 500, pentru a o putea folosi cu următorul prietencare va avea nevoie, conchise domnişoara,îndreptându-se deja spre ieşire.Paul privi din nou bancnota, zâmbind şi chemândospătarul să plătească nota.Parcă de puţine ori ne îndoim, fiecare din noi, depropria valoare, de ceea ce merităm cu adevărat, ca săputem reuşi în cele pe care ni le propunem?Fireşte, nu ajunge doar a-ţi propune. Trebuie sătreci la acţiune şi există multe căi să o faci. Pentruînceput, să zicem, încearcă să răspunzi la următoarelepuncte de chestionar:1. Numeşte cele mai bogate 5 persoane din lume;2. Numeşte ultimele 5 câştigătoare aleconcursului Miss Univers;3. Numeşte 5 câştigători ai premiului Nobel;4. Numeşte ultimii 5 câştigători de Oscar pentrucel mai bun actor sau actriţă.Cum îţi iese ? Rău? Mai că nu-ţi iese, zici?Nu-ţi face probleme, prietene! Niciunul din noinu-şi aminteşte. Aplauzele vin şi se duc! Trofeele seprăfuiesc ! Frumuseţea e trecătoare...Iar acum răspunde la acest chestionar:1. Numeşte 5 persoane care te-au ajutat în educaţiata;2. Numeşte 5 persoane care te-au ajutat înmomente dificile;3. Numeşte 5 persoane care te-au făcut să simţiceva special;4. Numeşte 5 persoane cu care-ţi place sa-ţipetreci timpul liber.Cum e? Mai bine? Da, chiar dacă nu la toatepunctele găseşti tocmai 5 persoane… E bine şi 4, 3, 2,chiar una…Persoanele care te marchează în viaţă nu sunt celecu mai multe bunuri, cu mai mulţi bani sau cu cele maimari premii. Ci sunt cele care au grijă de tine, îţi vor şiîţi fac binele, te ajută, când e nevoie.Prin urmare, reflectează un moment. Viaţa estefoarte scurtă…Iar tu ... pe ce lista eşti ? ...Nu te afli printre cei bogaţi şi faimoşi, dar eştiprintre cei de care mi-am amintit pentru a le trimiteacest mesaj....şi această floare, simbol al prieteniei... ”Nu ştiu dacă cineva dintre eventualii cititori aiunor astfel de mesaje se şi simt mai puţin boţiţi dedestin, se cred de aceeaşi valoare (de 500...), se...Adevărul e că, peste timpuri, când nu va mai fi vorbade bancnota de 500 de euro, ci numai de bancnote de500, 1000 de yuani, cineva, deja trăitor în epoca postinternetului,ar putea constata:– Domnul meu, să vezi de ce fleacuri eraupreocupaţi ăia din epoca internetului!... Să ai ladispoziţie o atare comoară entropică, şi să răspândeştiprin intermediul ei prostii, care mai de care......Cu toate că părerile s-ar putea împărţi,neştiindu-se ce ar prevala, pro sau contra...79

BUCOVINA LITERARĂrecenzii80N. Busuioc –„Basarabia de suflet“GeorgeBĂDĂRĂUPublicistul N. Busuioc alcătuieşte o antologie cuarticolele sale despre Basarabia, aproximativ 180 depagini, în care întâlnim recenzii, cronici literare,reflecţii, amintiri, interviuri, urmărind de fiecare datăsă aducă un elogiu cărţii şi lecturii, în spaţiul spiritualbasarabean.În cele două secţiuni I. Carte, lecturi, opinii, II.Dialoguri esenţiale, desluşim sensibilitatea, cultura,dar şi dragostea autorului faţă de scriitorii români depeste Prut, unde a înfiinţat o Bibliotecă de carteromânească (Chişinău). Admirând viaţa spirituală dinMoldova, N. Busuioc a invitat scriitorii basarabeni laSalonul de carte românească (Iaşi), cu cărţile,revistele, albumele, almanahurile, calendarele lor şimai ales cu sufletul lor curat. Valoarea acestora, ţinândseama şi de contextul socio-politic, a fost evidenţiatăprin prezentări, lansări de carte, colocvii, interviuri,vizite la redacţia unor reviste, premii literare pentruconţinut, grafică, originalitate, comentarii înpublicaţii de specialitate, la radio şi televiziune.Într-un Cuvânt înainte, Ioan Holban apreciazăcalitatea articolelor selectate, necesitatea cunoaşteriispiritualităţii din spaţiul basarabean, în fraze cu oanume adâncime, în care ideile se înlănţuiedisciplinate, expresive.În volumul Basarabia de suflet, N. Busuiocvisează pe marginea textelor, face din când în cândînsemnări, se cufundă în reverii şi caută analogii întreliteratura basarabeană şi anumite elemente de teorialecturii. Fire interogativă, autorul îşi pune uneoriîntrebări retorice, iar alteori lansează interogaţii peteme existenţiale sau culturale. Cât de reală este viaţape care o descoperim în textele literare? se întreabăpublicistul şi se grăbeşte să constate că scriitorultrăieşte în iluzie (utopie, imaginar, dacă se retrage însingurătate). Solitudinea i-a fost sugerată de o carte depoezii a Eugeniei Bulat, care se împarte între vis şisensibilitate rănită, cuprinsă de meditaţie melancolică,uşor delirantă (Între vis şi sensibilitate rănită).Observând că scrierile lui Aureliu Busuioc sesituează la intersecţia dintre real, fantezie şi umor,publicistul subliniază calităţile scriitoruluibasarabean: imaginaţie, ironie, invenţie lingvistică,umor în tonuri grave, simboluri, fabulos, ludic, patetic,solemn, violent-sarcastic în poezie, proză, satiră,pamflet, parabolă, epigramă, dar şi meditativ,melancolic, ironic, maliţios, cu o retorică interogativăîn creaţia lirică. În romanele sale, observăm voluptateaistorisirii, dramaticul, divertismentul, capacitateaprozatorului de a genera importante structuri epice,prin valorificarea materialului de viaţă, în tehnicaambiguităţii (Ştiinţa orchestrării scrisului).Un alt articol trimite direct şi indirect la Borges,pentru care cartea este mit şi labirint, prilej demeditaţii profunde. Întâlnirea cu academicianul MihaiCimpoi alungă tristeţea din sufletul publicistului, careîşi imaginează labirintul sinonim cu complicaţiasofisticată dusă la absurd. În concluzie, labirinturilesunt acte iniţiatice, pe care trebuie să le parcurgem cutoţii (Cartea ca mit, cartea ca labirint).Analizând tipurile de istorie literară, Mircea V.Ciobanu mai întâi le enumeră: istorie-literară critică,didactică, deschisă, adevărată, tragică, grotescă, deazi pe mâine, şi propune o istorie literară paradoxală,acum când peisajul cultural este dominat deconsecinţe neoavangardiste, o logică a elucubraţieimetafizice, jocul intertextual, obsesia scurgeriitimpului în existenţial, într-o zonă a neliniştii vizibilesau previzibile. E un scriitor care sugerează, pune pegânduri, provoacă, face ordine în „pulsiunilecotidianului“ (De la jocul intertextual la liricaobsesivă).Cercetător al istoriei literare, Ion Ciocanurăsfoieşte cartea între scriitor şi cititor, meticulos şi îşiexprimă opiniile în volume de critică, istorie, teorieliterară, studii monografice, studii sociolingvistice(Nevoia de vase comunicante) . Un alt cercetătorliterar, Iurie Coleşnic, retras, timid, admirator alvalorilor certe, scrie şi „lirică intelectuală“, ermetică,unde versul îşi păstrează puritatea, emoţia,complicarea metaforelor (Basarabia este încănecunoscută) . Şi Dumitru Crihan atrage atenţia cuvolumul Invitaţie în iad, în care se referă la spaţiulconcentraţionar sovietic, fiind prizonier al „monstruluiroşu“, care i-a provocat suferinţă, gânduri, reflecţii,trăiri (Periplu prin cercurile iadului).Citind articolele, eseurile, poeziile şi traducerilelui N. Dabija, redactor-şef la Literatură şi artă,N.Busuioc remarcă teama de înstrăinare, în special, înlirică (De la limpezimea clasicităţii la patosul aprig).Un roman documentar, bazat pe documente de naturăpoloneză, rusă, basarabeană, a scris Efim Levit,referindu-se la Gheorghe Asachi, spirit renascentist,filosof, inginer, arhitect, pictor, poet, profesor,diplomat, tipograf, publicist, dramaturg, prozator,poliglot ( Gheorghe Asachi, Romanul vieţii sale).Un articol reliefează personalitatea lui IulianFilip, poet, publicist, dramaturg, folclorist, grafician,cu voce caldă, fantezie, simţ al umorului, echilibru.Creator al unui labirint în care ne rătăcim în lumea

BUCOVINA LITERARĂmagică şi fermecătoare a cărţilor (Sufletul poetuluideschis ca o bibliotecă).Pe Ion Hadârcă, publicistul îl situează întreromanticul încercat de tristeţe şi gânditorul vizionaral unei schimbări socio-culturale, apreciindu-imeditaţiile, diversitatea formelor culturale dinEchipa de îngeri,poemele despre iubire şi divinitate,moarte şi suferinţă, în care fiinţele şi lucrurile din jurau o viaţă simbolică. Multe din acestea au ca punct deplecare celebrele mituri şi legende ale lumii (Poeziaîntre simbolism şi existenţă).În creaţia lui N. Leahu publicistul distingesubtilitate şi rafinament, atât în textele ludice cât şi încele dramatice (Pendularea între poem şi eseu) , iar înopera lui Dumitru Matcovschi întâlneşte nuanţedeosebite de lirism, metafore expresive în poezii,formule interesante în pamflete, rapsodii, balade,confesiuni, proză, dramaturgie, publicistică,traduceri; pentru el, scrisul a fost o formă desupravieţuire prin spirit (Scriitor şi om al cetăţii).Lirica feminină este bine reprezentată de IrinaNechit, suflet visător; Covaric, o poetă care se joacăcu poezia senzaţiei imediate (Înfiorarea suavmetaforicăa fiinţei) şi de Claudia Partole, înzestratăcu sensibilitate, puritate şi diafan, obsedată de temareligioasă, unde durerea se transformă în fascinaţie,ştiind să-şi strunească angoasele (De la poezie laproza de analiză psihologică).Universul copilăriei rămâne în continuare ununivers al fericirii la Tamara Vieru-Pereteatcu, cusentimente delicate a ceea ce este natural, proaspăt,inocent; o copilărie care nu poate fi despărţită deintimitatea şi frenezia lumii animale, de cea a florilorşi copacilor (În universul fericirii).La Vasile Romaniuc, autorul a remarcat diversitatesemantică, versuri memorabile sub umbrelacugetărilor exprimate lapidar, metaforic; un talentviguros cu experienţă interioară care păstrează în sufletnostalgia copilăriei (Iluminarea fiinţei prin poezie).Obsesii, revoltă, îndrăzneală, reflecţii, iubiri,iluzii în poezia luiArcadie Suceveanu, având menireasă te provoace într-o lume de poveşti şi legende, încare distingem o mitologie fabuloasă a locului. E unlirism meditativ cu ton oracular, vers cantabil,sarcastic,acuzator, în stil direct sau aluziv (Poezia caesenţă a înţelesurilor generale) .Remarcabile sunt miniaturalul lui Ianoş Ţurcanu,ludicul, hazul, umorul, copilăria magică (Izgonireadin Eden), existenţa luminoasă din creaţia lui GrigoreVieru, vitrina cu cărţile lui fiind marea metaforă aparadisului borgesian, un fel de metaforă a solarităţiişi sublimului (O existenţă simbolică).Pe Diana Vrabie o apreciază pentru efortul dedocumentarist, care porneşte de la cunoaştere şiinsistă pe actul de autenticitate. În opinia lui N.Busuioc, drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii serecenziicaracterizează prin conflict şi lupta de idei,sentimente, atitudini (Cunoaştere şi autenticitate).Numele Claudiei Balaban este legat de un dicţionarScriitorii Moldovei, în timp ce Gheorghe Prini este uneditor de clasă, uluind prin ştiinţa de a face cărţi, încondiţii grafice deosebite.Partea a doua a cărţii lui N. Busuioc, publicistrafinat, cuprinde interviuri cu o serie de personalităţidin Basarabia, şi se intitulează Dialoguri esenţiale.Cei intervievaţi sunt scriitori, pictori, muzicieni,istorici, jurnalişti, lingvişti, documentarişti. Acestedialoguri esenţiale au ca titlu un fragment dinconversaţie, expresiv şi bineînţeles, esenţial, osintagmă sau o întreagă propoziţie. Arta de a puneîntrebări se bazează şi pe o documentare riguroasă darşi pe o anume abilitate în a provoca la dialog, cuocazia unor evenimente. Pe Claudia Balaban ainvitat-o la dialog cu ocazia inaugurării primeibiblioteci de carte românească, în centrulChişinăului; existau pe atunci doar 30 de titluri decărţi cu grafie latină. Maria Bieşu, reprezentantă defrunte a artei muzicale interpretative, cu numeroaseturnee peste hotare, premii importante, mărturiseştecu demnitate: „Poetul Alecsandri spune că românul enăscut poet, dar eu aş spune că românul e născut şicântăreţ“. Din interviul cu Aureliu Busuioc amselectat o întrebare incomodă: „În ce raport vă aflaţicu ruşii?“ Voltaire întrebat în ce raport se află cuDumnezeu a răspuns: „ne salutăm, dar nu ne vorbim“.Cu Leo Butnaru, autorul conversează la nivelînalt despre dialoguri şi eseuri, despre definirea şiredefinirea omului în relaţie cu Divinitatea, istoria,alţi oameni. Nu întâmplător, interviul cuacademicianul Mihai Cimpoi are titlul Eminescu –poet al fiinţei şi se axează pe descoperirea de noidimensiuni ale fiinţei eminesciene; o conversaţieacademică despre creaţia eminesciană şi desprelucrarea O istorie deschisă a literaturii române dinBasarabia.De la Iurie Colesnic aflăm căbasarabeanul a fost, este şi va fi un om religios; naturalui este axată pe credinţa în Dumnezeu, DumitruCrihan anticipă un eveniment istoric: „Unirea se vaîndeplini, ea va fi făcută de cei tineri“, GheorgheGhimpu face observaţii de natură lingvistică:„Factorul dominant care determină naţiunea estelimba vorbită“; Alexe Rău este entuziasmat dereforma bibliotecară: „Există şi un Dumnezeu albibliologiei...“; Serafim Saka glosează pe marginealiteraturii din Moldova: „Literatura basarabeană îşiare amprenta înstrăinării seculare“, iar Iuliana GoreaCostin crede că reforma învăţământului din Moldovaar avea şi har dumnezeiesc: „Şansa noastră esteredescoperirea scânteii divine din noi“.Pun în bibliotecă acest volum, mângâindu-icoperta, convins că N. Busuioc a întins încă o datămâna fraţilor noştri de peste Prut.81

ecenziiBUCOVINA LITERARĂUltimul volum al poetei Diana Corcan, intitulatsugestiv Poemul singur și apărut la editura Brumar,degajă o tensiune existenială profundă cu evidenteaccente de halucinaie suprarealistă. Tehnica folosităde poetă pentru a reda acest impas existenilist născutdintr-o observaie atentă a cotidianului lipsit deperspective și de trăiri autentice, este cea a fluxuluiconștiinei (marcat și prin absena punctuaiei) , astfelîncât observăm de nenumărate ori că am pătruns, penesimite, într-un oniric la fel de dureros ca șicotidianul din care eul liric încearcă, neputincios, săevadeze: „mă trezesc – iar a scârâit ușa/obrajii îmiard și capul îmi ipă/și am o batistă înfiptă în gură/ca ogaroafă strivită.”Tema poeziei Dianei Corcan – singurătatea – nueste una nouă, ea fiind deja o constantă a liriciiultimelor decenii, dar felul în care autoarea alege săexprime acest sentiment, acionând la nivel senzitivasupra cititorului, ale cărui simuri sunt agresate devidul spaial ori de strigătele înăbușite și zgomotesurde: „dar mi-e frică să nu încep să respir/să nustârnes vreun tsunami”. Chiar și la nivel tactil, poeziatrădează aceeași indiferenă a individului faă delumea din jur, dragostea însăși își pierde semnificaia,ducând la un puternic sentiment al înstrăinării faă defiina iubită: „am trăit lipii atâta timp/și/nu știm nicimăcar cum arătăm”. Nici chiar sentimentul iubirii numai poate umple acest gol existenial ivit ca urmare adiluării la maxim a trăirilor. Ploaia, care invadeazăacest spaiu steril al existenei, nu acionează prindegradarea materiei ca la Bacovia, ci prin diluareafiinei care se dematerializează, își pierde esena,ajungând să se ignore pe sine și pe ceilali: „cândplouă cei din oraș se închid undeva/ca să râdă/șinimeni n-o să audă un pește cum ipă”. Peștele este, dealtfel, un topos al volumului de faă, ales să exprime oserie de trăiri înăbușite născute din singurătate și oprea mare tăcere. Dintre toate elementele, cel acvaticdomină universul liric al autoarei, univers traversat deape întunecate sau peste care se abat șuvoaiele deploaie. La Diana Corcan, apa redă cel mai binesentimentul pustiului și al izolării, ea uniformizeazăși îneacă până la disoluie.82Absurdul caestetică asingurătăiiAncaMĂGUREANSentimentului singurătăii îi sunt asociate o seriede trăiri negative, precum teama, înstrăinarea,anxietatea, mergând până la alienarea fiinei într-osocietate în care individul își pierde identitatea,ajungând să se autoperceapă ca un fragment alacesteia: „sunt un picior din omida care se deplaseazăpe loc”. Stranietatea liricii autoarei este rezultatulacestor notaii ce oscilează permanent între notaialucidă și oniricul cu o puternică tentă coșmardescăivit mai degrabă dintr-un limbaj care se rupe deobișnuit pentru a șoca cititorul. De fapt, șoculcititorului se naște și dintr-o revelaie menită să îldebusoleze și să îi atragă atenia asupra unui adevărdureros: cotidianul este un acvariu în care noi, peștimui și asociali, suntem incapabili să ne strigămsuferina, rămânând la fel de surzi la durerile noastresau ale altora. Dar anxietatea atinge cote maximeatunci când, eu liric și cititor deopotrivă, ajung laconcluzia dureroasă că fiina se află într-un impas fărăieșire din care nici poezia însăși nu o poate salva: „măîntreb ce să fac cu mine acum – nu mai e / orașul nicilumea un loc liniștit”.Universul Dianei Corcan este unul fragil,improvizat parcă din resturile unui cataclism (sau maidegrabă ale unui potop) și care riscă să se prăbușeascăla un singur gest greșit: „e prea multă mișcare încamera asta / se vor sparge pereii precum coaja de ou”.În acest univers în care cu greu se disting contururivagi ori șoapte abia rostite, Diana Corcan pare săacorde o importană deosebită metamorfozei, la rândulei o formă de expresie a fragilităii, a inconsisteneiunei lumi care nu știe și nici nu poate să rămânăcredincioasă formelor sale primordiale: „mi-amdezlipit masca din carne / și am lipit-o de fotografie /am crezut că sângerează – așa ar fi fost mai sigur / darea s-a preschimbat în făină de oase”. Figurile zoomorfeprecum peștii și meduzele, se insinuează și ele în acestunivers ostil în care absurdul devine expresia lirică asingurătăii. Ne aflăm așadar, în faa unei estetici asolitudinii destabilizatoare în care fiina, lipsită derepere, se află într-un gol existenial. De fapt, aceastăestetică a singurătăii pe care poeta o afirmă chiar dintitlu ajunge să coincidă, prin integrarea banaluluicotidian în discursul poetic, cu o estetică a absurduluidin a cărui capcană fiina pare să nu mai aibă scăpare.În contextul actual în care poezia este supusăunor experiene mai mult sau mai puin fericite,Poemul singur al Dianei Corcan este un act poetic deo înaltă inută în care limbajul își redobândeșteputerea creatoare tocmai prin doza de straniu, durerosși absurd ce se degajă din acest univers liric aflat subsemnul tăcerii și al solitudinii. Poezia nu mai poateexorciza singurătatea fiinei, dar îi poate da, înschimb, o formă estetică.

BUCOVINA LITERARĂ„Transcripturidin conştient”DanPERŞANu e deloc uşor pentru cineva a cărui carieră estejurnalismul, să facă artă. Să-şi mobilizezesensibilitatea, să-şi adune „obsesiile”, să surmontezedificultăţile punerii lor în expresie. Eliza Macadamreuşeşte să o facă. Scrie poezie. Din vocaţie, sau chiarmai mult de atât. E ceva legat de fiinţa ta să nu poţi trăifără poezie. Spune poeta: „Dacă nu scriu / planetaface implozie / îngheţ / nu mai plâng / nu mai râd /pleoapele mi se prind la loc / ca înainte de naştere".Lipsa poeziei înseamnă întoarcerea la starea increată,nu doar a poetei ci a întregului univers. Este, aceasta,o mărturisire ce te face să cauţi să înţelegi pe tine,cititorul, care este relaţia poetei cu poezia. Căci scriepoezii ce vin dintr-o emoţie autentică, vizibilă de laprima lectură. Mi-o imaginez pe Eliza Macadam înfelul următor: urmându-şi cariera de ziarist, cuostenelile ei zilnice (doar le cunosc atât de bine), fărăsă uite însă, de îndată ce are o clipă liberă, de poezie.Cunosc asemenea artişti, care îşi împart viaţa întremuncă şi artă. Debutează în 1988 în revista „Ateneu”şi abia în 1994, după circa şase ani, apare şi editorial.Fără grabă. Timp în care, câştigă prestigioase premii:„Porni Luceafărul" 1991 - Botoşani; „Lucian Blaga"1992 - Sebeş; „Rimbaud" 1990 Bucureşti -AmbasadaFranţei; "Mitteleuropa" 1993 Strasbourg. Un debut cusiguranţă îndelung pregătit, de aici şi vocea dejasigură.Nu poate trăi fără poezie, dar presiunea cotidianăexistă. Iese la suprafaţă: „nu mai am zile/ îndeajunspentru iubit/ înţelepciunea mă creşte/ încet dar sigur/trufaşă pe buze ia locul mirărilor mele/la picioare setot cască pământul/ nu mai am zile îndeajuns pentruzbor”... Este, aceasta, una dintre temele majore alecărţii. Şi apare sub varii aspecte. Dar în poezia ElizeiMacadam ea se înfăţişează altfel decât la Cioran, înciuda unor versuri ce par, la prima vedere, nihiliste,ca: „pământul gâgâie a moarte”. Ci e dorinţă şioboseală a dorinţei; iubire şi oboseală a iubirii. Este ociocnire dintre intelect (raţiune diurnă) şi sensibilitate(raţiune a fiinţei). O intelectualizare excesivă a lumiiîn detrimentul sensibilităţii: „literaturile-s filozofii/recenziiteologiile-s ştiinţe descalificate”. Iată de unde vineariditatea fiinţei. Descoperă, poeta, lumea intrată îneu şi o diagnostichează ca pe-o boală. Conflictuldintre eu şi lume. Sau conflict între sacralitatea lumiişi nihil, ce aduce neputinţa de-a semnifica: „eusemnului nu pot să îi mai pun semnificaţii”. ApudOctavian Soviany, devin clare mitemele („paginirupte”) în care e dezmembrată existenţa, semn alapocalipticului.Volumul acesta, numit tranşant „Transcripturidin conştient” (Ed. Eikon, 2011) , este unul desprecoşmarul diurn. Şi, ca într-o frescă, găsim cioburileclorate ce îl compun.Corabia ce nu va ajunge la mal,„preoţi închiriaţi cu ora”, „cuvinte seci”... zăpezileuitate... Şi volumul capătă coerenţa unei arhitecturiromaneşti, dar realizată cu mijloacele poeticului. Ostructură ce dă seama de titlul cărţii. „Conştientul”.Conştientul e lumea intrată în om şi care îl posedă.Aşa încât transcripturile sunt notaţii despre existenţanoastră diurnă (a noastră, deoarece orice poet autenticnu este doar martorul vieţii sale, ci al existenţeituturor oamenilor). Sunt, transcripturile, sângele cegâlgâie din rănile fiinţei. Sunt, transcripturile,mărturia existenţei noastre diurne. Sunt apocalipsafără trâmbiţe îngereşti şi foc de pucioasă.Asta nu înseamnă că Eliza Macadam a fostprogramatică în a construi povestea unui nou Babel. Edrept, transcripturile ar fi să vină din conştient, daracest conştient e replica negativă a sensibilităţii.Pentru că „raţionalitatea” lumii răneşte sensibilitatea,doar de aceea iau naştere transcripturile. Ele vin, caizvor, tot din sensibil. Vin ca un conflict. Între izvor şisecătuirea provocată de norme, mercantilism,precizie pozitivistă. „Cuvinte seci secate secerate”.Iar Eliza Macadam nu-şi reprimă sensibilitateapoetică în favoarea „conştientului”. Şi tocmaisensibilitatea este cea care dă valoare poemelor. Eainstituie „obsesia poetică”... şi obsesia poetică esteaici tocmai conflictul cu norma secătuitoare, ce paresă nu-ţi lase decât să te exprimi din „conştient”. Aicise află germenii poeziei autentice a Elizei Macadam.Conştientul ne oferă lumea demitizată şi chiardemonizată ce ne posedă, în vreme ce „obsesiapoetică” ne oferă revolta, frumuseţea, sensibilitatea,speranţa, bucuria.Îmi place, de pildă, următorul poem. Deşi scurt,este de o mare complexitate:„iarna se ţine de oraşdezlănţuie tropiipeste tabela de sosiri plecăriexorcizată carnea meaîn rugăciunela capela din aeroport.”,83

ecenziiBUCOVINA LITERARĂPoem al refugiului în rugăciunea făcută în spaţiulconsacrat al capelei. Rugăciunea opreşte râsulsardonic al motoarelor avioanelor, stârpeşte decibeliidezlănţuiţi de civilizaţie asupra omului. Poţi urmăriastfel de frumuseţi în poezia Elizei Macadam. Iatăalta: „turnuri genoveze ieşite din marea ieşită dinminţi/ o escortă de herghelii davinciene”. Dar nuasocierea cu plastica impresionează aici, plasticăvenită din obsesia lui Leonardo DaVinci pentru caii înmişcare... deja existentă în noi ca dat cultural... ciprima strofă, ce-mi provoacă dorinţa de-a citi, devreme ce arta este privire, nu gândire, altfel detranscripturi scrise de Eliza Macadam: unele ce vindin frumuseţea lumii concrete... când ochiulîntâlneşte vâsla unei gondole la Veneţia... sau o arcadăa Colosseum-ului luminată de cântecul unui sturz...Transcripturi ale privirii. Atunci cu siguranţă„copacul despuiat” care se simte, într-o ipostază a sa,poeta, îşi va regăsi sevele, iar poezia ar putea uni douălumi, două ţări, ar învinge „conştientul”, care nu estedecât un avatar al nostru, o altă latură ce nu trebuienegată, atunci când medităm şi înţelegem rostul artei,când ne câştigăm capacitatea, prin exerciţiu, prinautoeducaţie, de a ne destinde fulgerător la simplaprivire a unui frumuseţi ce poate fi transcrisă. Aşaceva încearcă să ne spună Eliza Macadam, ştiind căpoezia contează doar ca victorie.Unele denegări ce apar în poezia ElizeiMacadam, ar putea să-i pară, unui cititor grăbit, celpuţin pesimiste, dacă nu atingând nihilismul. Nu estedeloc aşa şi nici nu e greu de observat că origineaidelor e cea care contează. Nihilismul se naşte din„luciditate”, cum numeşte Cioran forma acută ascepticismului, sau, ca să fac un joc, faza finală ascepticismului. Nu-i descoperi poetei Eliza Macadamscepticism. Ea este mai degrabă o luptătoare, caAhile, învinge întotdeauna, chiar dacă se opreşte câteoclipă pentru a face bilanţul sau a-şi trage sufletul. Deasemenea, nici pesimistă nu este poezia ei.Pesimismul este al contemplativilor sublunari, pecând eu-vocea poetei.poetic ce-l descoperim în „Transcripturi dinconştient” este unul tonic, al unui om puternic cerăzbate prin toate vicisitudinile vieţii. Cum spuneam,poezia Elizei Macadam îşi are originea în sensibilitateşi aici va rămâne mereu. Aceasta esteSensibilitatea poate intra în conflict cu realul, cupostmodernitatea grăbită... dar nu încetează niciodatăsă iubească lumea şi să-i celebreze frumuseţile. Dar,ceea ce trebuie neapărat remarcat despre volumul„Transcripturi din conştient”: posedă vibraţiaautentică a poeziei şi frumuseţiice te emoţionează.Aici câştigă Eliza Macadam bătălia cu timpuldevorator şi existenţa devoratoare, în ultimă instanţăcu neantul – iar această victorie e miza oricărui poet.84Ești cool și dacăvorbești corectSanda-MariaARDELEANUSub egida Academiei Române, a Institutului deLingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, a MinisteruluiEducaiei, Cercetării, Tineretului și Sportului și aConsiliului Naional al Audiovizualului, un grup delingviști - cercetători și universitari – a monitorizat 9posturi de radio și 13 posturi de televiziune în decursula patru etape în perioada 2007-2008, cu scopuldeclarat de a constata gradul de normativitate înfolosirea limbii române în sistemul media, consideratca cel mai activ în influenarea dinamicii evoluieilimbii. Această iniiativă așteptată de specialiști șiextrem de binevenită pentru noi toi, utilizatorii limbiiromâne, a avut ca primă consecină beneficăconstituirea unui corpus de analiză, format dinenunuri produse de prezentatorii și moderatorii deemisiuni precum și de cei care concep crawl-ul de știri,corpus ce se poate considera unul reprezentativ la nivelnaional pentru a diagnostica un anumit stadiu, însincronie, al „stării limbii române” (ca parteimportantă, aș îndrăzni să afim, a stării naiunii).Un al doilea aspect ce vizează rezultatele munciide cercetare a acestei echipe, formată din: BlancaCroitor, Andreea Dinică, Adina Dragomirescu,Carmen Mîrzea Vasile, Isabela Nedelcu, AlexandruNicolae, Irina Nicula, Marina Rădulescu Sala șiRodica Zafiu, îl reprezintă publicarea unor lucrăriprintre care ultima, intitulată incitant Ești cool și dacăvorbești corect, a apărut în 2010, deloc întâmplător laUnivers Enciclopedic Gold, București. Enunulexclamativ „Nu tot ce auzi la radio și ce vezi latelevizor este corect!”, pozi ionat pe prima pagină, subtitlu, este, poate, chiar un avertisment adresat„ consumatorilor de limbă română mediatică, echipa deautori trasformându-se, iertată să ne fie comparaia,într-o instituie cu rol de “protecie a consumatorului”,iar lucrarea, într-un ghid de bune practici lingvisticepentru acesta.Segmentele principale ale lucrării urmăresc paliereși forme ale limbii: pronunare, grafie, punctuaie,morfologie, sintaxă, lexic și semantică, stilistică,urmate de un pasionant capitol cu exerciii pentru toatălumea, de o bibliografie orientativă și o Addenda ceconine patru sinteze cu rezultatele celor patru etape alemonitorizării media. Grila de prezentare a informaieiîn carte este „așa nu - așa da”, o grilă pe care, la

BUCOVINA LITERARĂînceputul secolului trecut, Henri Frei o folosea înfaimoasa Gramatică a greșelilor . Cartea oferită nouăspre testare include atât devierile de la normă, cât șiforma normativă, însoită de explicarea ei.Prin provocările adresate direct cititorului de cătreautori, această mică gramatică a erorilor din limbaromână mediatică se constituie într-un instrumentinteresant de autoevaluare a competenelor deexprimare în limba română. Lectura se face practic înprezena „profesorului nevăzut” , dar a cărui autoritate„corectoare”este puternic resimităde cititorul devenitbrusc elevul perpetuu. Lucrarea de faă este utilă nudoar vorbitorilor de limbă română – limbă maternă, cișicelor care vorbesc sau doresc să-și perfecionezelimba română ca limbă străină. Academia Românătrebuie să poarte, în continuare, girul transformărilorinevitabile în cadrul dinamicii limbii române. Deaceea, așteptăm și urmărim cu mare interes, specialiștisau simpli vorbitori, punctul de vedere al acesteiinstituii cu rol de far pentru toi românii.biblioteca Bucovina literarăPaul ARETZU, ştergereacompletă a feţei, Edit.TipoMoldova, Iaşi, 2011Horia DULVAC, Feluri deposibil, Edit. Dacia XXI, ClujNapoca, 2008Nicolae CONADRE, Vînttutun şi alcool, Edit. Brumar,Timişoara, 2008Festivalul Literar „MIHAI EMINESCU”de la SuceavaCea de-a XXI-a ediie a Festivalului Literar„MIHAI EMINESCU” s-a desfășurat în zilele de 11 si12 ianuarie, la Suceava, Călinești Cuparencu si Putna.Invitaţii acestei ediţii au fost : Theodor CODREANU –Huşi, Liviu ANTONESEI – Iaşi, Nicolae COANDE –Craiova, Paul ARETZU – Craiova, Horia DULVAC –Craiova, precum si Vasile TĂRÂŢEANU, Ilie T.ZEGREA, Mircea LUTIC, Simion GOCIU, IlieLUCEAC si Vasile PALADEAN din Cernăuţi.Premiul de excelen ţă „Mihai Eminescu” pentru celmai bun volum de exegeză eminesciană publicat în 2011, afost acordat de Societatea Scriitorilor Bucovineni cusprijinul financiar al Centrului Cultural Bucovina,domnului Theodor Codreanu din Husi, pentru volumulEminescu în captivitatea "nebuniei" , aparut in 2011 laeditura Universul din Chişinău. Premiul Opera Omnia„Mihai Eminescu”, instituit de prof. Dan Lohanel, directoral Liceului particular nr. 1 din Suceava, a fost acordatscriitorului bucovinean Vasile TARATEANU din Cernauti.Au fost lansate volumele Eminescu în captivitatea"nebuniei" , editura Universul , Chişinău, 2011, de TheodorCodreanu; Feluri de posibil, editura Dacia XXI, Cluj Jiu,2010, de Nicolae Coande; Ştergerea completă a feţei,editura Tipo Moldova Iaşi, 2011, de PaulAretzu.Un moment artistic susinut de Cvartetul vocalAmadeus, format din soprana Herna Sandulean,Valentina Tablan Popescu, Radu Roata si Lucian IonuTablan, un microrecital susinut de elevii ȘcoliiGenerale din Putna, coordonai de scriitorul MirceaAanei, membru al SSB, o vizita la mormântul celei carea fost academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga - MaicaBenedicta, precum și depuneri de coroane omagiale labustul poetului, au fost câteva din manifestăriledesfășurate cu prilejul acestui eveniment.( C. V . S.)Inimă REA, Câteva idei desprefericire, Edit. T, Iaşi, 2011Mircea LUTIC, Arminden cuheruvimi, Edit. „Misto“,Cernăuţi, 2011Anton JUREBIE, Împotrivanegrului total, Edit. AutografMJM, 2011Caietele de la Putna -Fertilitatea mitului , Putna,25-28 august 2010, Edit. NicodimCaligraful, Mănăstirea Putna,201185

BUCOVINA LITERARĂreflux86Constantin Nisipeanu,jobenul şi batistapentru dragosteAlexandru OvidiuVINTILĂLăsat să doarmă în biblioteci, cum spunea, la unmoment dat, despre Gellu Naum, Mircea Ghiţulescu,referindu-se la dramaturgia acestuia, ConstantinNisipeanu (n. 1907, Craiova – m. 1999 , Bucureşti) esteîn continuare prea puţin cunoscut în spaţiul autohton alliterelor. Născut la Craiova, poetul suprarealistdebutează în anul 1928 în liliputana revistă „Bilete depapagal” , fiind susţinut de Felix Aderca. În acelaşi an,în urbea natală, fondează revista avangardistă„Radical”. În paginile efemerei publicaţii, vor semnanume precum Eugen Ionescu, Ionathan X. Uranus,Geo Bogza sau Camil Petrescu. Peste ani, aflat lavârsta senectuţii, Constantin Nisipeanu mărturiseşte cădin articolul de fond publicat în numărul inaugural alperiodicului craiovean îşi mai aminteşte doar o frază:„O revistă fără program este ca o vacă fără macazcăreia cineva i-a tăiat şnurul cu foarfeca şi a rămasbearcă”.Pe lângă revista menţionată, Nisipeanu a maieditat şi condus „Ostaşii luminii” (un singur număr, în1933) .Cartea cu grimase este volumul cu care va debutaîn 1933, la Editura Radical, de al cărei directorat seîngrijea. În 1938 devine absolvent al Academiei deÎnalte Studii Co merciale şi Industriale din Bucureşti.Fire aventurieră, va duce o viaţă pe măsură, în timpschimbând mai multe slujbe dintre care enumerămdoar pe cele de casier, contabil sau director. Apropiat allui Saşa Pană, Nisipeanu va colabora vreme de maimulţi ani la revista „Unu”. Da torită aceluiaşi prieten,poetul craiovean îl va cunoaşte pe Nicolae Iorga.Despre acel moment, Constantin Nisipeanu spune:„Eram presat de prejudecăţile vremii să-mi ameliorezstudiile, eu neavând dreptul, conform cerinţelor legiide atunci, să absolv bacalaureatul. Amicul Saşa Panămă ia şi mă duce în audienţăla Iorga, atunci primministru.Fusese anunţat mai întâi Saşa - dar Iorga,când îl vede, îl întreab ă:Bine, dar eu ştiam cătenumeşti Alexandru Binder! . Saşa i-a răspuns mucalit:Nicio problem ă, domnule prim-ministru; eu sunt şiBinder, şi Saşa Pan ă! . Montat, Iorga continu ă:Şi de cescoţi revista aia trăsnit ă, «Unu?».Pentru că dacăn-ofac acum, la tinereţe, mai târziu s-ar putea săgândescşi eu ca alţii, i-a răspuns Saşa cu o înţepătur ă. În fine,m-a prezentat pe mine, i-a explicat căeu, pentru cănuaveam studiile cuvenite, nu aveam dreptul sădaubacalaureatul, şi i-a cerut sprijin. Adic ă, să-mi aprobesusţinerea examenului. Nu pot - i-a răspuns Iorga -, cănu mă înţeleg cu Argetoianu, care-mi face şicane. Darspre sfârşitul discuţiei s-a răzgândit şi a aprobat sădaunişte diferenţe pentru care urma să frecventez un curspregătitor”.Perioada de la „Unu” se dovedeşte a fi unadeosebit de prolifică pentru Constantin Nisipeanu. LaEditura Unu vor vedea lumina tiparului plachetele deversuri intitulate Metamorfoze (1934), Spre ţaraînchisă în diamant (1937) şi Femeia de aer (1943).Această etapă a creaţiei sale este fără discuţie deorientare avangardistă. Încă de la volumul de debutCartea cu grimase, Ion Pop, în Dicţionarulscriitorilor români (Bucureşti, Editura Albatros,2001), observa „versuri cu aer nonconformism,reţinând ecouri ale avangardei din imediataa p r o p i e r e , o s c i l â n d î n t r e i r o n i z a r e asentimentalismului romantic şi o anume brutalitatesenzuală ce aminteşte de poemele din anii `30 ale luiGeo Bogza”. Alte versuri, tot din acest volum, trimitla Arghezi. Nu întâmplător criticul literar PompiliuConstantinescu aştepta „propria fizionomielăuntrică” a poetului. Deşi în zestrat cu evident talent,Constantin Nisipeanu încă nu este suficient deoriginal. Eclectismul poeziei autorului originar dincapitala Olteniei se menţine şi pe parcursul volumuluiMetamorfoze. Cu toate acestea, ecoul cel maipregnant al versurilor din acest op vine din sferaimagismului care se practica la revista „Unu”. Deremarcat că poemul Protozoar a fost compus întimpul unui acces de malarie, cum precizează însuşiautorul, la îndemnul unui anumit medic. Versurileacestui poem sunt absurde, amintind într-o anumitămăsură de literatura practicată de Urmuz: „Am însânge un patruped/ Cu trei plopi în barbă/ Ziua paşteca un ied/ Soarele şi melcii în iarbă”. După părerea luiOvidiu Morar: „Poate că textul cel mai interesant dinacest volum este cel publicat chiar în debutul lui,intitulat Umbra unei clipe, care, prin fantasticulimaginilor sale quasi-onirice, neliniştitoare şi prinrefuzul încifrării metaforice à la Ilarie Voronca,anticipează deja scriitura suprarealiştilor din al doileaval (a lui Gellu Naum în primul rând) […]”. Aşadar,acelaşi exeget afirmă că în poemul Umbra unei clipeputem vorbi despre suprarealismul genuin: „Dinpământ ies mâini verzi/ Care străpung aerul în coaste/Sunt scheletele unor monştri de fier/ Ascunşi în humăca-ntr-o cetate/ Acum pământul e limpede ca o sticlă/Privesc prin el lumea din lăuntru/ Cum se frământăprintre filoane metalice/ Cu sufletul fumegând înbuze ca o ţigară/ Mâinile se încolăcesc pe gâtulfurtunii/ Şi îl strivesc ca pe un bulgăr de sare/ Încazanul mărilor uriaşe/ Unde peştii şi-au creatmetropole”.

BUCOVINA LITERARĂUrmătoarele volume, Spre ţara închisă îndiamant şi Femeia de aer,sunt considerate de cătrecritica literară ca fiind cele mai reprezentative ale luiConstantin Nisipeanu. Ion Pop situează aceste douăplachete de versuri „în centrul imaginaruluisuprarealist”. „Asociaţiile insolite, generate detehnica dicteului automat, întăresc atmosfera straniuoniricădeja conturată în cărţile anterioare, dându-i unplus de tensiune” (Ion Pop).Până şi George Călinescu, despre care se ştie căprivea cu reticenţă avangarda, la apariţia cărţii Spreţara închisă în diamant, se arată încrezător în evoluţiapoeziei autorului suprarealist: „ Nisipeanu a făcut oevoluţie din cele mai interesante şi se revelă acum cacel mai tulburător dintre unişti prin purismul său şiprin efectele de adâncime pe care ştie să le scoată dinel. Fondul poeziei sale, ca al celor mai autenticisuprarealişti, este absurdul, un absurd însă plin desemnificaţii ascunse şi tulburătoare”.În fine, de o primire şi mai entuziastă din parteacriticii literare s-a bucurat volumul Femeia de aer,carte considerată a fi cea mai ilustrativă pentru arta sapoetică. Nu mult de la apariţia tomului pe piaţaliterară, Ion Caraion declara răspicat, fără ocolişuri, căvolumul este „cea mai bună carte a anului”. În timp ceVirgil Ierunca precizează că prin această carte autorul„reabilitează poezia actuală”, PompiliuConstantinescu nu ezită să susţină faptul că opul estetipărit „atât de somptuos, într-o vreme când plăcereaestetică a înfăţişării cărţii este din ce în ce mai rară”. ÎnFemeia de aer, carte alcătuită doar dintr-un singurpoem şi două desene ale autorului în maniera celor alelui Victor Brauner publicate în „unu”, regăsim, dupăcum declara Ion Pop, „mitul suprarealist, de origineromantică, al femeii mediatoare, feerice (vezi A.Breton, P. Eluard)”. Eroina volumului este Ranna, oprezenţă feminină cu trupul de aer, despre careConstantin Nisipeanu zice: „O, Ranna, niciodată nute-am presimţit/ Atât de frumoasă/ Şi niciodată n-ambănuit că te vei naşte/ Din visul meu ca dintr-o scoică”.Femeii cu trupul de aer poetul îi închină un adevăratimn, un superb poem erotic. În versurile lui Nisipeanutotul este posibil, apar tot felul de asocieri care mai decare mai insolite, lumea se metamorfozează : „Dintr-ovitrină manechinele au plecat la plimbare/ Lăsândimprimată pe geam umbra lor care a devenit un pian/La care trecătorii se opresc să cânte game”. „Sângeleeste vinul îndrăgostiţilor/ Iar dragostea este ozonulcare primeneşte/ Aerul sângelui”, spune Nisipeanu înacelaşi poem. Înainte de „marea tăcere”, poetul îşipregăteşte „jobenul şi batista pentru dragoste”. Atunci„Ranna se îndreaptă în vârful picioarelor/ Către inimaei/ Păsări sălbatice izbucnesc din inimă./ Inima esteridicată în amândouă mâinile/ Până la înălţimeaochilor./ Ce frumoasă eşti Ranna!/ Trupul tău curge pelângă mine ca o apă,/ Vocea ta e o ventuză/ Care seaprinde în fiecare floare”.refluxÎn privinţa acestei cărţi-poem, Miron RaduParaschivescu concluzionează că: „Oricum ar fiFemeia de aer rămâne, cred, până azi opera decăpetenie şi de maturitate a lui ConstantinNisipeanu”.Cum în perioada postbelică în Româniasuprarealismul nu a mai putut fi practicat, ConstantinNisipeanu schimbă partitura, limbajul utilizat fiindmai puţin temerar.Astfel, opera postbelică a autorului„unist” (din care enumerăm Moş Ioniţă Făt-Frumos,1956, Cartea cu oglinzi, 1962, Să ne iubim visele,1967, Stăpâna viselor, 1968, Păstorul de umbre,1971, O lăută de frunze, 1977, Păsări de fum, 1982,Arbori cu aripi de harfe, 1986, Fata pescăruşului,1988) este marcată într-o mai mică măsură de acelsuprarealism situat între primul şi al doilea val almişcării. Dar şi aşa, poetul craiovean nu renunţă întotalitate la idealul suprarealist din tinereţe, ci rămânefidel universului imaginar care l-a consacrat şi dincare nu lipsesc visul, erosul, absurdul.Pentru a întregi panopticul operei literare a luiConstantin Nisipeanu nu putem omite faptul căautorul craiovean a scris, pe lângă versuri, şi teatru.Este vorba despre poemul dramatic în patru acteintitulat Stăpâna viselor, apărut, împreună cu o seriede poeme din volumele trecute, în anul 1968, laEditura pentru literatură, Bucureşti. Cartea abeneficiat de o prefaţă a lui Miron RaduParaschivescu, fiind ilustrată cu un portret realizat deJulles Perahim. Despre literatura din perioada în carea scris Stăpâna viselor, Miron Radu Paraschivescususţine că poate fi caracterizată prin faptul că „tehnicasuprarealistă a fost turnată în forma fixă a iambului,dar viziunea poetului rămâne una de vis şipermanentă invenţie, continuând, într-un fel, filonulliric din Femeia de aer”.Din ultima etapă a creaţiei lui Nisipeanu cel maivaloros volum a fost considera t a fi Păsări de fum(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982). Acestadin urmă, din punct de vedere axiologic, fiind urmatîndeaproape de Arbori cu aripe de harfe (Bucureşti,Editura Cartea Românească, 1986) şi Fata pescăruşului(Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988).Ca atare, în Dicţionarul General al LiteraturiiRomâne (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,2005), apărut sub egida Academiei Române, EmilMoangă, semnatarul fişei despre viaţa şi opera luiConstantin Nisipeanu, conchide că aceste culegeri deversuri din anii `80 „readuc în atenţie un poetsubstanţial”.Prin opera sa, privită în ansamblu, ConstantinNisipeanu se remarcă drept un autor în mod certinconturnabil pentru oricine se adânceşte sau vreadoar să zăbovească în labirintul literaturii deavangardă de la noi.87

BUCOVINA LITERARĂarta plasticăPentru a putea vorbi despre opera lui Ion CarpFluerici chiar şi într-un minuscul spaţiu precumacesta pe care îl oferă contexul de faţă, se impune înprealabil o scurtă privire sinoptică asupra câtorvarepere ale şcolii de pictură românească.Reîntors de la Paris, Grigorescu nu a venit cunişte simple implanturi stilistice franţuzeşti, el a venitcu propriul stil, distinct de tot ceea ce se făcuse înpictură. O articulare atât de clară a formelor plasticepicturale, istoria artei nu mai cunoscuse pînă atunci. Apune eboşa pe pânză cu siguranţa şi măestria ceconferă calitatea de lucru deja finit, reprezintă oculme a virtuozităţii artistice pe care orice pictor,posesor al unei conştiinţe profesional – artistice, şi-ardori-o fără „reticenţă”.Dacă Grigorescu ar fi fost atras de complexitateainefabilă a cromaticii plastice de care au fost fascinaţicontemporanii săi, impresioniştii,cu siguranţă geniulplasticităţii formale ar fi avut de suferit. Neexcluzândfaptul că o astfel de suferinţă ar fi fost benefică uneiprofunzimi a expresivităţii picturale,Grigorescurămâne geniul eliberator al tuşei. Datorită luiGrigorescu, ductul pensulaţiei, dintr-un umilsubordonat al reprezentării figurative devinegenerator de formă plastică subordonîndu-şi formafigurativă, până la nivelulde pretext în interesul uneiexpresivităţi plastice superioare din punct de vedereal picturalităţii. Desigur, contextul şcolii de laBarbizon i-a fost propice pentru a-şi descătuşa geniul„ gestualităţii” plastice pe care el îl avea în sânge.Grigorescu se întoarce din Franţa cu un stilpropriu, distinct de ce se făcuse până atunci la Paris,iar acest stil va fi piatra de temelie a picturii moderneromâneşti. Şi chiar dacă culoarea nu a fost elementulforte al picturalităţii grigoresciene, aceasta este adusăîn pictura românească prin sensibilitateametaperceptivă a marelui „zugrav” Luchian, care nuo aduce de la München, ci din zone fiinţiale caretranscend explicaţiile didactico-teoretice.Prin aceste câteva scurte observaţii enunţate maisus, nu vrem să subliniem decât faptul că şcoala88Ioan Carp FluiericiMirceaDĂNEASĂpicturii moderne româneşti şi-a cristalizat elementelede limbaj plastic într-un creuzet propriu, chiar dacămarii săi întemeietori beneficiaseră de temperaturilealtor creuzete, precum Parisul sau München-ul. Chiardacă ulterior marii reprezentanţi ai şcolii româneşti depictură au beneficiat de resursele şcolii franceze,pictura modernă românească se va dezvolta încreuzetul propriilor valori, ale căror taine nu au fostdescusute în profunzime.În momentul în care, datorită politicii comunisteau fost întrerupte legăturile cu Occidentul, şcoala deartă românească avea deja motoarele proprii decreativitate artistică, care nu au putut fi oprite deobstrucţiile staliniste ale realismului socialist impuseînvăţământului superior de arte. Mai mult decât atât,studenţii acestei perioade au devenit corifeii arteiromâneşti, „încă” modernă şi contemporană.Iar această artă românească, „încă” modernă şicontemporană necesită investigaţii mult maiprofunde decât aureuşit să realizeze până în prezentteoreticienii de specialitate. Lipsa unei cercetăriasupra operei pictorului Ion Carp Fluierici este doarun element al acestui lung şir de lipsuri din domeniulde specialitate al artei româneşti, iar aceasta dintr-unmotiv simplu, acela că orice istorie a artei moderne şicontemporane româneşti ar rămâne incompletă fărăopera pictorului Ion Carp Fluierici.Ion Carp Fluierici reprezintă în picturaromânească continuarea şi dezvoltarea bunei tradiţii alimbajului plastic preluat de la şcoala franceză prinAlexandru Ciucurencu şi dezvoltat de întreagapleiadă a discipolilor săi: Traian Brădean, AurelNedel, Marius Cilievici, Rodica şi Iacob Lazăr, VasileGrigore, etc.Fluierici a fost studentul preferat al lui TraianBrădean însuşindu-şi de la acesta rigorile desenului şiprincipiile compoziţiei, care vor constitui apoi o bazăsolidă a discursuluisău plastic. Contactulc u a t m o s f e r apeisajului bucovineand u p ă a b s o l v i r e afacultăţii a fost unfactor de contrastpentru perceptivitateaafectivă a proaspătuluiabsolvent al şcoliibucureştene de artă, acărui operă s-a născutîn acest spaţiu nordical ţării.D i n c o l o d erelativitatea persoanei

BUCOVINA LITERARĂfizice, funcţiona în cazul lui Fluierici, o personalitateartistică cu exigenţe greu de satisfăcut. Şi dacă acesteexigenţe l-au înrobit într-o măsură mult mai maredecât pe majoritatea colegilor săi de breaslă dinpictura românească, este datorită faptului că I.C.Fluierici era deţinătorul unor norme şi taine artisticepe care aceştia le uitaseră sau nu le descoperiseră încă.Îi placea definiţia dată picturii de Leonardo daVinci „Pittura e una cosa mentale”, dar Fluierici maiştia şi faptul că ecuaţia raţională a imaginii picturaletrebuie învelită, ascunsă în aparenţele spontaneităţii.Structura raţională a compoziţiei şi aparentaspontaneitate a tuşei reprezintă unul din marileservicii pe care pictura lui Ion Carp Fluierici le aduceca ofrandă patrimoniului valoric al picturiicontemporane. Pentru că aparţinând unui trecut atâtde recent, personalitatea lui ne este încăcontemporană, şi asta cu atât mai mult celor ce l-aucunoscut îndeaproape.Profesionalismul picturii sale era dublat desensibilitatea care i-a servit pentru a conferiexpresivitate lirică unei viziuni realist-moderne.Manifesta un regret pentru faptul că în arta plasticăcriteriile nu sunt la fel de evidente ca în muzică - adicăun lăutar n-ar putea ajunge niciodată să cânte într-osală de concert, în timp ce în pictură simezeleexpoziţiilor abundă de lăutari.În compoziţia Violoncelist, reprodusă pe copertaI V, preţiozitatea solemnă a culorii derivă dintr-oarmonizare a complementarelor, peste a cărorsonoritate un sobru filtru grizant, cu subtile efecte desurdină,generează o atmosferă cromatică cu valenţesonore, demnă de cea mai elevată armonie a muziciiclasice. Relaţia dintre pictură şi muzica de concerteste una din ideile esenţiale pe care le sugereazăîntreaga operă a lui I.C. Fluierici, este o percepţie carepentru ochiul avizat devine din ce în ce maipregnantă, într-un context de subculturalitate în care,pe zi ce trece, oferta de artă vizuală se adaptează întrunmod din ce în ce mai servil mentalităţii de bazar.Acordurile muzicii de concert îşi găsesc cuuşurinţă echivalentul în gestul tuşelor din pictura luiFluierici. Indiferent dacă lucrările sale reprezintăfigura umană, peisaj sau natură statică, este vorba înprimul rând de organizări compoziţionale realizateprin nervul unor tuşe plastice sub a cărorspontaneitate se ascunde un efort nebănuit. Prinaceste tuşe, într-un mod paradoxal, Fluierici seapropie şi se depărtează de măiestria tuşei lui N.Grigorescu.Adică în măsura în care se apropie ca gestde execuţie, se depărtează ca scop. Dacă laGrigorescu scopul tuşei lăsate de penel este de aconfigura imaginea „figurativă”, la Fluierici, dincoloarta plasticăd e c o n f i g u r a r e ai m a g i n i i , t u ş ap a r t i c i p ă l as t r u c t u r a r e a ş iconfigurarea plasticăa compoziţiei.Dincolo de tuşeleaparent grigoresciene,Fluierici foloseşteuneori linia de contur,c a r e d e v i n e ocaligrafie plastică,u n e o r i s a v a n te x p r e s i v i z a n t ă aformei sau alteoriaccent structural al compoziţiei. Dacă ecuaţia formalăla Fluierici se sprijină pe o subtilă ambiguitate întrefigurativ şi geometric, balanţa înclină în favoareaexpesivităţii figurative.Această expresivitatefigurativă specifică mai multor colegi de breaslăinfluenţaţi direct sau indirect de arta lui Ciucurencu,în cazul lui Fluierici are o conotaţie specială prin felulcum vizează relaţia real – abstract şi defineşteimaginea figurativă în raport cu geometria structuralăa compoziţiei. Din acest punct de vedere, Fluiericireuşeşte să evite schemele seci în care au lunecatmulţi din urmaşii lui Ciucurencu.Ecuaţia figurativ – geometric este susţinută de ocromatică cu totul specifică care apelează în primulrând la o puternică senzorialitate şi materialitatetemperate cromatic de sobrietatea nordului unde atrăit.Astfel, dacă unele din peisajele sale tânjesc dupăbucuria solară a sudului printr-o complexă procedurăcromatică de estompare a contrastelorcomplementare; în altele nu vibrează decât nostalgiasobră a nordului, orchestrată prin puternice contrastede închis-deschis în care culoarea îşi dezvăluie cuzgârcenie reflexul unor nuanţe subtile, ascunse înmasa de brunuri închise, contrastate de sonorelestrăluciri ale unor pete de sidef, imposibil de definitcromatic.Extinzându-se pe mai multe registre expresive,dar funcţionând sub un control stilistic unitar, picturalui Ion Carp Fluierici este un cântec complex almateriei care urcă spre înalturi şi coboară înprofunzimi, un cântec al materiei care într-un modparadoxal etalează şi ignoră efemeritatea existenţei.Opera lui Ion Carp Fluierici rămâne o „carte”care merită deschisă şi studiată cel puţin dinnecesitatea păstrării criteriilor şi referinţelor devaloare pe care artiştii autentici le-au lăsat în urmăîntr-o pa rcă prea-grăbită trecere.89

BUCOVINA LITERARĂcronica traduceriiÎn original cartea lui Aldoux Huxley, la care nevom referi, a apărut în 1939 sub titlul „After Many aSummer Dies the Swan” ( După multe veri moarelebăda). În limba română a apărut sub un titluprescurtat, Cântec de lebădă (Polirom, 2010, 347 p.,traducere din engleză de Ciprian Şiulea). Versul luiTennyson preluat de Huxley ca titlu nu trebuie să neinducă în eroare: autorul anglo-californian nu l-a alespentru solemnitatea lui, ci drept contrapunct ironic laaceastă parabolă grotescă, macabră şi fantastică( unadin cele mai bune nouăzeci şi nouă de cărţi în limbaengleză conform părerii luiAnthony Burgess).Prozator, eseist şi dramaturg prolific,lui Huxley (1894-1963) i-au apărut de-alungul vieţii 44 de cărţi,dintre care amintim„Punct şi contrapunct”, „Orb prin Gaza”,„Minunata lume nouă” ( sursă de inspiraţiepentru mai multe producţii cinematograficereuşite) ce va continua cu „Reîntoarcerea înminunata lume nouă”. Ca şi în aceste ultimedouă cărţi apărute împreună în 2003 tot laEditura Polirom, Huxley se dovedeşte a fi unmaestru în a imagina dezumanizareadelirantă, morbidă, a unor aspiraţiiomeneşti, în cazul de faţă visul de a dobândin e m u r i r e a , d e a c o r e c t a a c e a„ impardonabilă”eroare a evoluţiei (timpulînsuşi este o eroare şi un rău, susţine unul dintrepersonaje) ce dăruieşte graşilor şi necuvântătorilorcrapi, de pildă, veacuri de viaţă, în timp ce oamenilor,în pofida superiorităţii, inclusiv cerebrale, le este datsă ajungă tot mai rar la vârsta senectuţii.Scrisă pe nerăsuflate în 1939, naraţiuneapivotează în jurul unor personaje emblematice pentrucultura Americii anilor treizeci: cruzime,materialism, o maximă, dramatică polarizare socială,şi începe odată cu sosirea la Los Angeles a lui JeremyPordage, un produs standard al profesorilor de laTrinity College din Cambridge, o inocentă zeflemea alui Huxley, oxfordian el însuşi, licenţiat în biologie şiliteratură, precum şi nepot al filosofului evoluţionistThomas Henry Huxley. Om de carte aflat la mijloculvieţii, chel şi cu o voce piţigăiată, locuind încă cu o90Cruzime şi nemurireîn Sodoma CalifornieiGeoVASILEmamă autoritară „foarte bună prietenă cu OscarWilde” şi căreia, lipsind din Anglia, îi scrie câte oepistolă hazoasă pe zi, umanistul Jeremy Pordage,angajat de protagonistul romanului, un excentricbogătaş american, se deplasează în California pentrua catalogafondul de documente şi manuscriseHauberk.Este vorba de câteva lăzi de vechi scrieri pestecare s-ar fi aşternut praful uitării, dacă n-ar fi fostachiziţionate, după multe tentative nereuşite, desupermiliardarul Jo Stoyte. Decrepitele moştenitoareale celui de-al Cincelea Conte de Hauberk din veaculal optsprezecelea, ajunse în sapă de lemn, finalmenteau cedat, despărţindu-se de acele relicve, jurnale,corespondenţă, cărţi între care şi un celebru roman almarchizului de Sade, „Cele 120 de zile ale Sodomei”,dar mai ales glose, experienţe şi abordări alesecretelor longevităţii sau ale nemuririi, una dinobsesiile agitatei vieţi a lui Stoyte.Printre nenumăratele afaceri ce sporescincredibila avere a lui Stoyte ( două mii de benzinăriidoar în California !), de un deosebit succes se bucurăBeverly Pantheon, „cimitirul celebrităţilor”: aici oreproducere în mărime naturală a Turnului din Pisa,rebotezat Turnul Învierii, se înalţă peste ofantasmagorică puzderie – într-o necontenităexpansiune - de mici temple, fântâni tip TajMahal sonorizate de muzica unor perpetueorgi electrice. Imense grupuri de sculpturi înmarmură sunt tot atâtea aluzii nu atât latriumful spiritului, cât la cea a trupului, a unuitrup prosper, veşnic tânăr, atletic, nemuritor,şi, evident, sexy. Aşadar,se stă la coadăpentru a avea privilegiul asigurării celei dinurmă locuinţe la Beverly Pantheon. Al căreifast nu înseamnă mai nimic în comparaţie cuimensul castel cu pod mobil (un coşmarmedieval din filme) în care a ales sălocuiască, din pur amuzament, printretablouri de El Greco, Vermeer, Fra Angelico, Rubens,Watteau, bătrânul Jo Stoyte. Un binefăcător, în felulsău. Nu numai în ceea ce o priveşte pe tânăra saamantă, Miss Virginia Maunciple, zisă şi Puiul, pecare o răsfaţă excesiv, satisfăcându-i toate capriciile,singura ei menire fiind cea de a-l face să uite trecereainexorabilă a timpului. O altă probă a filotimieicastelanului sunt copiii, bolnavi terminali, internaţi înspitalul său model (omul care poate cumpăra orice,are nevoie să se simtă bun).Dar omul care poate cumpăra totul vrea înaintede toate nemurirea, nu cea propovăduită decreştinism, ci cea înţeleasă în chip material. În acestscop, în l aboratoarele castelului, Obispo, perfidul şicinicul medic personal al satrapului Jo (care se lasă

BUCOVINA LITERARĂinjectat cu hormoni sexuali sintetici), face, chipurile,e xperienţe pe maimuţe, crapi şi şoareci, pentru a găsiformula longevităţii. Între timp nu pregetă să o seducăprintr-un fel de hipnoză pe labila Virginia, în ciudadevoţiunii ei faţă de Sf. Fecioară Maria. Virginia esteiubită, dar fără speranţă (psihoză a idealizării?) , detânărul, ingenuul Pete, ex-voluntar în BrigăzileInternaţionale antifranchiste, în prezent asistent al luiObispo. Este singurul care ştie să-l asculte peiluminatul înţelept Propter, fost coleg de şcoală al luiStoyte, ce locuieşte într-un bungalow în apropiere decastel, în felul lui un filosof spiritualist (realizareaomului în timpul fără de timp divin), autor al unortorenţiale predici în domeniul politic, teologic, social,din păcate supradimensionate faţă de planul naraţieipropriu-zise.Din ce în ce mai nedumerit, bietul Pordage setrezeşte implicat, în timp ce citeşte şi catalogheazăDocumentele Hauberck, în violente intrigi. Alcincilea Conte ajunsese la concluzia că secretul Vieţiiveşnice nu se află în Vechile Hrisoave sau în Aurullichid, şi nici în Paradis, ci în Mâl, unde aşteaptă doarun Pescar iscusit. Cuvintele celui de-aîşi vor dezvălui în cele din urmăCincileaConte de Hauberksardonica lor realitate. Nemurirea smulsă legilortimpului ţine de un recurs la biologia animalelor (priningurgitarea de viscere crude şi măcinate de crapproaspăt), nicidecum la cea umană.Cartea este expresia pesimistei, perversei fugi aomului de propria-i, normala caducitate. Huxley aales titlul acestui roman – o meditaţie asupraanormalei frenezii în jurul tinereţii veşnice şi anemuririi -, omagiindu-l pe lordul Alfred Tennyson(1809-1892), opunând morala romanului lirismulpoetului britanic din „Tithonus” (personajdinmitologia greacă, căruia Zeus îi dăruise eternitatea,nu şi tinereţea) : „The woods decay and fall/Thevapours weep their burthen to the ground,/Mancomes and tills the field and lies beneath,/And aftermany a summer dies the swan”, cu alte cuvinte„ Pădurile se ofilesc şi mor/ iar râurile-şi depunplângând povara/omul vine, la câmp trudeşte şi subpământ/se-aşterne./ Şi după multe veri lebăda însăşimoare” .Credinţă, ştiinţă, artă, literatură, politică, istorie(numeroasele citate nu împietează asupra naraţiunii)sunt inteligent şi ironic filtrate de autor în aproapetoate accepţiile: de la sadica putere politicădictatorială la opoziţia revoluţionară sinceră,darfiravă; de la extrema, comoda teologie la certitudinileiluzorii ale ştiinţei; de la ideala, consolatoarea valoarea artei, a arhitecturii, a literaturii, la carnala şipasagera satisfacţie fizică.calendar bucovineanIanuarie2. I. 1910, Cuciurul Mare, Cernăui ( d. 17. IV.1945, București) – Mircea Streinul2. I. 1947, Oprișeni – Dumitru Covalciuc3. I. 1953, Dornești – Vasile I. Schipor12. I. 1930, Burdujeni- Vasile Pânzariu17. I. 1949, Dersca, jud. Botoșani- Vasile Zetu18. I. 1938, Ropcea, jud. Storojine - Emanoil Rei22. I. 1969, Suceava- L.D. Clement24. I. 1911, Horodnic de Sus ( d. 2005) – E. Ar.Zaharia (Zaharia Macovei)28. I. 1974, Vadul Moldovei – Adrian LiviuApetroaiei29. I. 1956, Rădăui – Matei Vișniec31. I. 1949, Vama- Doina CernicaFebruarie1.II. 1838, Fălticeni (d. 16. IV. 1916, Iași)– Nicu Gane4.II. 1941, Todirești – Aspazia Reguș6. II. 1947, Neagra Șarului – Gheorghe Paa12. II. 1939, Sculeni, jud. Iași – Alexandru Toma12. II. 1940, Ipotești ( d. 20. IX. 2002, București)– Corneliu Reguș14. II. 1940, Cornu Luncii – Constantin Blănaru15. II. 1949, Suceava – Maria Constantinescu20. II. 1949, Rădăui – Lucia Olaru Nenati24.II. 1956, Flămânzi, jud. Boto șani – Constantin Arcu28. II. 1948, Cireș, jud. Storojine - Arcadie Opai(Întocmit C.A. , cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei,vol. I-II, Editura Princeps Edit Iaşi, 2004Premiile S.S.B.În cadrul ședinei din 12 decembrie 2011 pentrudesemnarea premiilor Societăii ScriitorilorBucovineni pe anul 2010, juriul format din DoinaCernica (președinte), Elena-Brândușa Steiciuc, RodicaMureșan, Liviu Popescu și Liviu-Dorin clement,membri, a hotărât desemnarea următoarelor premii:- seciunea Poezie:Marcel Mureșeanu - Oracol, Edit. Casa deȘtiină, Cluj-Napoca;- seciunea Proză:Elena-Maria Cușnir – Dialog cu umbra mea,Edit. Opera Magna, Iași;- seciunea Critică literară:Isabel Vintilă – Gelu Naum. O călătorie sprearhetipul interiorităii, Edit. Timpul, Iași;Juriul a acordat un premiu special volumuluiBucovina literară, 1990-2010. Bibliografie, apărutsub egida Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”,Suceava, semnat de Gheorghe-Gabriel Cărăbuș, AlisNiculică șiAdriana Gafia.(C.A.)91

BUCOVINA LITERARĂtraduceriNăscut în 1938 la Pont-à-Mousson, străvechioraş din provincia Lorena (unde a funcţionat unadintre primele universităţi europene, din 1572) ,Michel Louyot este un autor a cărui biografie a avutun puternic impact asupra operei, în special a celei înproză. După studii clasice şi o diplomă de limba rusăla INALCO (Institut National des Langues etCivilisations Orientales , Paris), a avut o bogatăcarieră didactică şi diplomatică: a lucrat multi ani caprofesor de cultură şi civilizaţie franceză sau ca ataşat/ consilier cultural în diverse universităţi şi InstituteFranceze de pe mapamond (Budapesta, Moscova,Berlin, Sofia, Praga, Kyushu, Gdansk).Poate că nu este lipsit de interes faptul că aceastăcarieră a început în România, ca lector laUniversitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (1967-1970), ceeace i-a permis tânăului occidental de atunci o primăfamiliarizare cu atmosfera de dincolo de Cortina deFier, dar şi cu istoria şi cultura noastră, pe care avea săle descrie cu fineţe în chiar prima lui carte,Roumanie,petite planète (1973, Ed. du Seuil), volum interzis înRomânia totalitară.Stabilit actualmente la Strasbourg, fostul diplomateste autor al unor volume în care ficţiunea seîmpleteşte cu istoria, sub forma unei scriituri ceîmprumută adesea tonalităţi de jurnal. El a publicat în1988 romanul Lorraine, nominalizat la premiulGoncourt, iar în 1992, romanul La Main aux algues,nominalizat la acelaşi important premiu. Au urmat: LaLettre de Corée (1999); À pas de velours: mes missionsculturelles dans l'autre Europe (2000); Nuit de Meuse(2002) ; La Japonaise de Prague (2003) ; Le Violon deneige (2008) ; Mémoires d'un chapeau (2010).L'Ange de Bucovine, apărut în 2011 la Mon petitéditeur (Paris) îşi are originea în experienţa personalăa lui Michel Louyot, începând cu rădăcinile lorene, cuanii unei copilării traumatizate de război şi de absenţatatălui, apoi trecând prin experienţa anilor maturităţii,în Estul totalitar. Explorându-şi identitatea dinperspectiva unei continue oglindiri în alteritate,autorul pune în paralel cele două provincii europene,Lorena (cea mult disputată între Franţa şi Germania)şi Bucovina, ţinutul care l-a fascinat încă dinainte dea-l cunoaşte, provincie împărţită şi ea între mai multe92L'Ange de Bucovine /Îngerul din Bucovina( Mon Petit Editeur, Paris, 2011)MichelLOUYOTfrontiere. Nu e de mirare dacă această tematică a uneiEurope multiple şi totuşi unitară a adus romanului,chiar din 2011, un important premiu literar german,Grenzen Fliessen.Din acest roman nostalgicîn care alterneazădiverse modalităţi narative, în care lirismul prozeipoetice este completat de un realism impregnat, şi el,de subiectivitate, am ales şi tradus un fragment dincapitolul „La petite gare” (p. 45-54), în care autorulrememorează un episod semnificativ şi emblematicdin relaţia lui cu o provincie şi o cultură: Bucovina,„ce nom magique”.Gara cea micăNu ne putem stăpâni memoria. Dintr-o dată,când nici măcar nu ne aşteptăm, trecutul îndepărtatţâşneşte asemena unei flăcări. Bătăi din aripi,străluciri de jar, apariţie flamboaiantă, totul măîntoarce pe dos. Cum aş putea să nu reacţionez?Apariţia mă mişcă, mă intrigă, mă zguduie. Fascinaţiemorbidă pentru ceea ce a fost cândva o clipă defericire? Nu, nu vrea să mă tragă înapoi, ci să măîmpingă înainte. Gest involuntar al mâinii, cu caremototolesc plicul albastru. Timpurile se lovesc, trecunul în altul, are loc o trecere calmă într-un alt plan.Uşor de spus, dar viitorul apropiat la care sunt poftitnu e altceva decât celălalt versant al întoarceriiineluctabile spre ceea ce a fost. Real greu de evitat,brazdă inexorabilă a timpului. Oare nu-i nebuniecurată să încerc să regăsesc după patruzeci de aniurma unei persoane cu mult mai în vârstă decât mine,pe care-am întâlnit-o din întâmplare pe un peron degară şi cu care am discutat mai bine de zece ceasuri însala de aşteptare mizerabilă, aşteptând să treacăviscolul şi să fie curăţate căile ferate, pentru catrenurile noastre s-o poată lua din loc? Să scriu unanunţ la ziar, ca şi cum aş arunca o striclă-n mare? Sădau un text de căutare a unei persoane dispărute? Darnu eram rude, nu ne unea nimic altceva decât aceastăconversaţie unică. Mai ales că nu-i ştiam nici măcarnumele. Foarte repede am depăşit stadiulprezentărilor. Totuşi, am riscat, scriind unui profesor,unui doctor şi chiar unui preot, fără să obţin niciunrăspuns. Fără îndoială, niciunul nu m-a luat în serios.Şi nu-i blamez pentru asta. Oare eu cum m-aşcomporta dacă cineva mi-ar cere să-l ajut să dea deurma unei persoane cu care a conversat în urmă cunişte zeci de ani? În plus, trebuia să-mi dauseama căoamenii de acolo aveau alte treburi. Dacă acumfrontierele sunt deschise, toată lumea trebuie sămuncească din răsputeri ca să supravieţuiască. Nuprea aveau timp să dea atenţie visării unui bătrânoccidental. Într-adevăr, oamenii aveau toate motivelesă mă considere un visător. Cam asta credeau toţi ceidin birourile pe unde am fost. De frică să nu fiu greşit

traduceriBUCOVINA LITERARĂînţeles, am păstrat numai pentru mine amintirea asta.Dar oare termenul exact este „amintire”? Amintireanu e decât o imagine, o reflecţie a ceea ce am trăit, oreprezentare mai mult sau mai puţin fidelă a ceea ceam trăit cândva. Mi se întâmplă, ca oricui, să fiuasaltat de o reminiscenţă sau alta. O bucată de pânzăpe care o netezesc, mirosul de salcâm, gustul aspru alunei gutui, şi dintr-o dată lanterna magică se pune înmişcare. Dar aici e cu totul altceva. Nu ma pregătescsă vorbesc despre timpul de dinainte, nu voi prezentacenuşa preţioasă al cărei executor testamentar aşputea fi. Termenul „reapariţie” ar fi mai corect decât„apariţie”. Renaşterea fulgerătoare a unei prezenţecare n-a încetat să existe în mine, chiar dacă în modinconştient.Aceste zece sau douăsprezece ore în salade aşteptare, într-un orăşel din Estul european nu s-autransformat în trecut, nu s-au dus, nu s-au fosilizat,timpul n-a reuşit să le înghită, nici să le facă săîncremenească în gherele lui. Cuvintele semănate înziua aceea n-au încetat să germineze. În ciuda uneiabsenţe atât de lungi, conversaţia a continuat, lasuprafaţă sau în subteran, femeia a continuat să-mivorbească, eu continui să-i răspund, ca şi cum acestschimb început într-o seară de decembrie la sfârşitulanilor ' 60 pe peronul unei mici gări din Europa de estar continua, acelaşi şi mereu altul, suprapus pesteviaţa obişnuită, cu părţile ei bune şi rele, cu clipele defericire, zilele de plictis, cu speranţe şi regrete.În anii aceia, se întrezărea o „pauză” despre carene întrebam dacă avea să dureze. Bătrânii îşi aminteaude perioadelede teroare care au urmat unora de„dezgheţ”. Era clar, cerul se lumina, Vestul priveaEstul în alt mod. Acolo, departe, sunt oameni caresuferă, iubesc, mor, mame care plâng, copii care râd,berze care-şi iau zborul, ghiocei înfloriţi, lagăre carese golesc de prizonieri. Ca şi cum totul ar fi fost foartesimplu, am cerut să plec „de partea cealaltă”. Am fostpus în gardă, era bine să acţionez cu prudenţă, dar şi săfolosesc toate ocaziile, să strâng toate mâinile care mise întind, erau tăceri foarte grăitoare, misiunea erauriaşă, descurajarea însoţea entuziasmul. Aerul păreairespirabil, atât de îngrădită era societatea, atât demare era izolarea, atât de apăsătoare erasupravegherea. Totuşi, în cea de-a doua iarnă,pe unfrig din ce în ce mai puternic, nişte temperaturi cumnu mai fuseseră de patruzeci de ani, n-am vrut sămerg în Franţa ca să-mi petrec sărbătorile. Îmi plăceasă-o înfrunt pe Baba Iarnă, şi-atunci de ce să n-o cautchiar în capitala ei, Oraşul roşu cu mii de clopotniţe debiserică aurite? Am hotărât să petrec singur Anul Nouchiar acolo, în nord. Dar Baba Iarnă nu se lăsa cu una,cu două. Oare nu acolo îşi lăsase un picior strămoşulmeu îndepărtat, undeva pe lângă Berezina? Pe un tonmonocord şi aproape lugubru, difuzorul a anunţat cătrenul meu şi multe altele ce trebuiau să străbatăimensitate albă a ţării erau imobilizate în gară pe odurată nedeterminată. O parte din călători au fostautorizaţi, pe baza biletelor şi a paşapoartelor, săumble veseli prin oraş, căutând verişori sau verişoare,tovarăşi de regiment sau simple cunoştinţe pe care nule mai văzuseră de mult şi care aveau să le ofere oospitalitate firească, împărţind cu ei din puţinul lor.Ceilalţi erau condamnaţi să rămână într-o sală deaşteptare plină de fum, înainte de a fi repartizaţi, laîntâmplare, în două-trei cămine vetuste, de lângăgară. Mi s-a părut că, măcar de data asta, vigilenţaconstantă pe care nu prea o suportam, se relaxase. Era,oare, datorită sărbătorilor ce se apropiau ? Pe cândieşeam din gară am văzut un miliţian roşu la faţă care,înjurând şi alunecând pe trotuar, căra un brad deCrăciun. Femeia l-a zărit în acelaşi timp. Am surâsîmpreună de scenă. În clipa aceea, prin harul unuisurâs împărtăşit, nu mai era nici Est, nici Vest. Peatunci eram departe de a-mi închipui că aveam să nesurâdem ani întregi, în noaptea absenţei, zeci de anifără să ne putem revedea. Mi s-a întâmplat, mi seîntâmplă să pun la îndoială existenţa acestui prezentcare s-a perpetuat. Oare totul nu-i decât o iluzie pecare am creat-o eu, un refugiu comod unde măadăpostesc în faţa decepţiilor vieţii reale? O iluziecare, din când în când, ar da viaţă vreunei întâmplăritrecute? Bunăoară, culoarea albastră a plicului arputea să aibă puterea asta. Şi atunci, dacă aşa ar stalucrurile, chiar dacă prin vraja hârtiei azurii tot ce s-apetrecut în seara aceea, dupa o hibernare lungă, s-artrezi la viaţă cu prospeţime, ca o primavară în plinătoamnă, ca o apă răbdătoare ce ţâşneşte la luminădupă ce a stat sub zăgazul gheţii, dacă s-ar întâmplaaşa, viaţa obişnuită care n-a reuşit să desfacăsugrumarea timpului, ar avea, oare, mai puţin preţ?Femeia a stat mult timp în tăcere şi, dintr-o dată,ca şi cum ar fi înţeles că o asemenea ocazie de a vorbicu un străin venit din „cealaltă parte” nu se va repeta,un străin care-i merita încrederea, pentru că dintr-oprivire m-a cântărit, dintr-o dată cuvintele seîmbulzeau, biata de ea nu ştia de unde să înceapă, ovăd, o aud cum respiră, îşi trage răsuflarea, sereculege, cântăreşte cuvintele, îşi pune ordine îngînduri, nu, nu trebuie să se piardă în fleacuri, da, vreasă mi se confeseze, să se elibereze de tot ceea ce nupoate spune, fiindu-i interzis, în ţara asta careîmpiedică milioane de fiinţe să vorbească şi chiar săgândească. Nimic nu mai exista în jurul nostru iar eunu-i vedeam ridurile, nici părul alb, ştiam, după cumştia şi ea, că aşa ceva nu-i rezultatul hazardului.Tocmai ca s-o ascult am trecut de Cortina de Fier, şi,prin cuvintele ei, aveam să cunosc puţin câte puţin,de-a lungul acelor ceasuri, suferinţa profundă a uneilumi umilite. Nu mai văzuse o portocală de când eracopil, n-a putut face studii superioare pentru că era de93

BUCOVINA LITERARĂtraduceriorigine aristocratică, tatăl ei a dispărut într-un lagăr deconcentrare nazist, mama i-a murit de durere, ununchi s-a stins undeva în Siberia, după ce o maşinăneagră l-a ridicat într-o noapte de iarnă. Iar conaculfamiliei a fost jefuit, apoi împărţit în apartamentecomunitare. Ca să nu mai audă urletele beţivilor,strigătele femeilor bătute, s-a refugiat în şură, nu maiasculta radioul, nu citea ziare, abia a reuşit să salvezecâteva cărţi din biblioteca familiei, Le Lys dans lavallée, Gedichte de Heine, Die Jungfrau von Orléans,Anna Karenina, Vioara lui Rotschild de Cehov, unasau două balade româneşti şi nuvelele lui Ivan Bunin,despre care aflase că a devenit membru al emigraţieialbe, în Franţa. Rostind numele ţării mele cu respect,cu un respect rar, ochii ei albaştri, deschişi la culoareşi trişti, s-au luminat. Vorbea o germană aleasă, plinăde expresii pitoreşti, şi când n-o înţelegeam, recurgeacu aproape aceeaşi uşurinţă la o limbă franceză uşordemodată, dar atât de expresivă încât nu o puteamoşteni decât din lecturile balzaciene. Toatecamerele din căminele şi din hotelul de lângă garăfiind ocupate, un funcţionar al căilor ferate sovietice aîncercat să ne trimită într-un fel de salonaş atât deprăfuit încât ea, după ce a îndepărtat draperiile grele, adeschis fereastra, lăsând fulgii de zăpadă purtaţi devânt să-i bată chipul. Apoi, după ce ne-am asigurat cănimeni nu ne mai poartă de grijă, ne-am plimbat maibine de-un ceas pe străduţe, înainte de a reveni în salade aşteptare pustie. [...]În ochii albaştri ai europencei ardeau toate acesterapturi, arestări, deportări spre vest sau est şi aşa maideparte. După atâtea suferinţe, chipul şi chiar mâinilei se făcuseră translucide şi până şi cel mai mic gest erade o blândeţe unică. O văd cum taie în patru feliibucata de cozonac pregătită pentru călătorie. Două ledă unui amărât,întins pe o bancă stricată, în fundulsălii. O văd cum curăţă un măr galben şi mi-l întinde.Beam amândoi cu înghiţituri mici un ceai fierbinte iarea nu vorbea, ci şuşotea. Frica de a fi văzută, de a fiauzită, devenise o a doua natură. Obţinuse, în sfârşit,viza pentru a merge la o mătuşă nonagenară,muribundă, aflată de cealaltă parte a frontierei, înBucovina românească. Chiar atunci mi-a venit înminte o idee ciudată. Albastrul pur al ochilor ei nu eraopera naturii, ci a unui zugrav, era chiar albastrul deVoroneţ, o culoare care se deschidea sau închidea înfuncţie de intensitatea luminii, de tonalitateasentimentelor, era cu adevărat albastrul din frescaFecioarei şi a Arhanghelului. Aş fi vrut să pot plecadintr-o dată din gară şi să merg cu ea până lamănăstire, printre colinele Bucovinei, într-o sanietrasă de doi cai cu mari canafi roşii la urechi.Oricât ar fi fost de prudentă, totul o deosebea demilioanele de fiinţe înfricoşate care, cu capul în jos,privind într-o parte, mergeau parcă ştergând pereţii,94cu o biată pungă de plastic în mână sau o servietăruptă sub braţ. Ea avea ţinută, privirea nu i se lăsa înjos. Însăşi existenţa unei persoane de o asemeneanobleţe a sufletului constituia o ameninţare pentruimperiul întemeiat pe minciună, a cărui impostură odezvăluia cu o nepăsare de copil. Au hotărât să netermine, spunea, ne-au constrâns să ne renegăm, neauforţat să ne compromitem, ne-au urmărit până şi-nintimitatea noastră, scopul lor era să anihileze oriceviaţă interioară, ne-au interzis să gândim cum vremnoi. Oare cum a făcut ca să păstreze în privire aceascânteie, unde a găsit puterea de a evita asfixierea, dea scăpa propagandei omiprezente? Continua să scrieşi să picteze fără să-şi facă griji că nu poate publicasau expune. Pentru ea, conta doar persistenţa în a-şiurma fără zgomot drumul ales. Prin ce miracol ascăpat de epurări, de delaţiuni, de deportări? Nuîndrăzneam s-o întreb. Fără îndoială, a cunoscut acelinfern, dacă nu prin experienţa proprie, cel puţin printrăirile celor apropiaţi. Fără nici o lăudăroşenie, aînvins frica. Aveam să întâlnesc mai târziu alte fiinţede excepţie indiferente la ameninţările unui statpoliţienesc, dar nici una nu a făcut asupra mea oasemenea impresie. Avea o eleganţă înnăscută,vorbea cu o infinită blândeţe.Aş fi vrut s-o întreb cinesau ce anume o susţine ca să reziste astfel presiunii lacare era supusă. Dar preferam s-o las să vorbeascădupă cum voia, s-o ascult şi să o prives c. În sala deaşteptare a micii gări, bătrânica fragilă, cu capul uşorplecat, era una dintre fiinţele capabile să treacă prinziduri, fără a atrage atenţia. Reuşise numai prin forţaei morală să se menţină într-o altă dimensiune, săcreeze în jurul ei o aură, un cerc protejat în care ea şicei dragi puteau să se mişte fără nici un risc. Pentru ea,demnitatea fiinţei umane nu era o vorbă goală. Încăîmi mai pun întrebări în ceea ce o priveşte. Oare cum eposibil ca într-un stat totalitar să-ţi păstrezi intactălibertatea de a gândi fără a atrage fulgere saususpiciune? Teroarea intelectuală a regimului nu oatingea. Nu era o disidentă în adevăratul înţeles alcuvântului, ci mai degrabă o inocentă, un fel de„idiot” în sensul dostoievskian. Singura persoană acărei privire strălucea cu o candoare asemănătoareeste originară din Lorena, şi anume Jeannette Thiam,deportată la 16 ani la Ravensbrück, pentru că a refuzatsă salute un ofiţer german,după moda hitleristă, cumâna ridicată. Chiar dacă n-am venit în Est decât ca sămă întâlnesc cu acest înger din Bucovina, a meritatefortul. Întâlnirea din mica gară a fost şi rămâne unmoment de fericire puternică şi nemaiîntâlnită.Atunci am dobândit certitudinea intimă că imensaînchisoare, ridicată sau nu în numele poporului, aveasă sfârşească într-o bună zi prin a se nărui. […]Prezentare şi traducere: Elena-Brânduşa STEICIUCMon Petit Editeur, Paris, 2011

traduceriBUCOVINA LITERARĂHazlia povestea Negustoruluidin VeneţiaWilliamSHAKESPEAREActul IIScena 1Întră Prinul Marocului, un bărbat arămiu la piele,îmbrăcat tot în alb, și trei sau patru servitori ai săi,pe potriva lui, Poria, Nerissa și suita lor.MAROCANUL: Nu osîndi înfăișarea mea,Dar arămiu din arzătorul soare,Ce mi-e vecin și rudă de aproape.Să chemi acum un om frumos din Nord,1UndeApollo rar topește gheaaSă ne tăiem pentru a ta iubireȘi să vedem al cui sînge-i mai roșu.Cu arătarea mea am îngrozitViteji destui, dar pe iubire-i jurCă e plăcută celor mai frumoaseFecioare de la noi și aș schimba-oDoar ca să-i fur un gînd, a mea regină.PORIA:Nu numai ochii de fecioară puriMă-ndeamnă ce s-aleg, mai e ceva:Destinul mă împiedică să facAlegerea așa cum mi-aș dori.Dar, dacă tatăl meu cel îneleptN-ar fi decis cum mi se hărăzeșteViitorul so, în felul arătat,Ai fi în ochii mei la fel de chipeșCa orice pretendent care soseșteSă-mi ceară mîna.MAROCANUL: Chiar și pentru astaÎi mulumesc. Te rog să mă conduci,Ca să-mi încerc norocul, la casete.Pe iataganul ăsta ce-a tăiat2Sultanul Safi și pe-al Persiei Prin -3Acela ce lui Soliman îi smulseVictoria pe trei cîmpii de luptă –Îi jur că m-aș holba fără să șovăiÎn ochii cei mai cruzi, că aș întreceCurajul celor mai viteji, c-aș smulgeChiar ursulei sugari de la ursoaică,Aș lua în rîs și răgetul de leuSă te cîștig. Dar, din păcate, dacă4Hercule și cu Lichas ar jucaLa zaruri, s-ar putea ca aruncareaMai bună să o aibă cel nevolnic.Alcide-a fost învins de sluga lui,5Și eu la fel, dacă Fortuna oarbă,Mă-mpinge să greșesc, pot să ratezCe unul fără merit nimerește.Și voi muri apoi de rău.PORIA: Încearcă.Sau poi să nu alegi. Sau ai să juri'Nainte să alegi că, dacă pierzi,N-ai să mai ceri în veci vreunei doamneSă-i fie soaă. Bagă deci de seamă!MAROCANUL: Am îneles. Hai să-mi încercnorocul.PORIA: Întîi să juri ce-am zis și, după cină,Destinul tău s-o hotărî.MAROCANUL: Soarta va spuneDe-s zeu ori cel mai blestemat din lume.Ies.(…)Scena 7Intră Poria și Nerissa, împreună cu PrinulMarocului, acesta urmat de cei doi servitori ai săi.PORIA: Strîngei perdelele ca să priveascăNobilul prin casetele acelea.(Marocanului) Acum alege.MAROCANUL: Prima-i de aur și pe dînsa scrie:„Dacă m-alegi, iei dar rîvnit de muli”.Adoua, de argint, promite astfel:„Cine m-alege ia cît merit are”.Atreia, plumb funebru, dă povaă:„Cine m-alege riscă tot ce are”.Cum o să știu de am ales ce-i bine?PORIA: Prinule, una dintre ele arePortretul meu. Dac-o alegi, m-ai luat.MAROCANUL: Un zeu să-mi spună cum s-aleg!Să vădDin nou ce este scris pe fiecare.Ce scrie pe caseta ce-i din plumb?„Cine m-alege riscă tot ce are”.Să riști? Pentru un plumb? Să riști peplumb?Cînd omul riscă, vrea să și cîștige,Speră că o să tragă vreun folos.Celor cu minte nu le place zgura.Iar eu pe plumb nu sînt dispus să risc.95

traduceriBUCOVINA LITERARĂ6Ce scrie pe argintul virginal ?„Cine m-alege ia cît merit are”.Cît merit are? Ia stai, marocane,Să judeci drept, văzînd cît valorezi.După această chibzuială eu aș ziceCă am virtui destule. Dar se poateCa ăst destul să nu-mi ajungă astăziSpre-a cuceri pe doamna ce-o doresc.Și totuși, de m-aș teme că n-o meritAr însemna să mă dispreuiesc.Meritul meu: obîrșia și averea.Asemeni educaia și purtarea.Dar cel mai mare merit: c-o iubesc.Ce-ar fi să nu merg mai departe și s-aleg?Dar să mai văd ce s-a gravat pe aur:„Dacă m-alegi, iei dar rîvnit de muli”De doamnă-i vorba. O dorește-o lume!Din patru coluri de pămînt sosescPentru a-i săruta icoana vie.7Pustiu Hyrcanian și mari întinderiSălbatice-nArabia-s căi bătuteDe prini ce vin pe Poria s-o vadă.Tărîmul mării are falnic rege,8Gata să scuipe cerul , dar nu poateÎmpiedeca străini de toată teapaSă treacă peste el ca peste gîrlăPe Poria s-o vadă. Chipul eiCeresc este într-una din casete.Să fie-n cea de plumb? Ce erezieAr fi s-o cred. Căci plumbul grosolanNu-i demn nici giulgiul Poriei să-l9cuprindă .Să fie oare-nchisă în argint?10Faă de aur, preul e-o zecime .Păcătuiesc gîndind așa. O piatrăAtît de scumpă se montează-n aur.ÎnAnglia se află o monedăPe care e înfăișat un înger.Aici se află îngerul închisÎn aur pur ca într-un pat de nuntă.Dai cheia. Pe aceasta o aleg.PORIA: Ia cheia prinule și dacă îmi găseștiChipul, voi fi a ta. (Prinul marocan descuiecaseta)MAROCANUL:La dracu! Ce-i?E-o hîrcă moartă și-n orbita eiSe află un mesaj. Îl voi citi:(Citește)Nu-i aur tot ce-a lucit(Cum poate ai-mai auzit).96(Iese)Muli chiar viaa și-au tocmitSă vadă al meu sclipit.În sicriul auritTot viermii s-au cuibărit.Dacă nu te-ai fi pripitAlt răspuns ai fi primit.Hai, peitul s-a sfîrșit.Ai fost cald și te-ai răcit.Adevărat că m-am răcit, chin în zadar.Să plece soarele, venit-a gerul iar.Adio, Poria. Sufletu-mi distrusNu va rămîne nicio clipă-n plus.PORIA: Ce-i ce-s ca el se dau bătui frumos.La fel s-aleagă toi. Perdeaua jos.(Ies toi)1 Apollo (Phoebus) era în mitologia greco-romană zeulluminii.2 Ismael Safi a fost un rege persan, întemeietor dedinastie în jurul anului 1500.3 Din context rezultă că Prinul Persiei (nenumit) aobinut trei victorii asupra sultanului Soliman(Magnificul).4 Hercule, erou mitologic, personificare a forei șicurajului, a fost trădat de servitorul său Lichas, care i-adat din partea soiei lui, Deianira, o haină înmuiată însîngele centarului Nessus care ar fi trebuit să-l facă fideldar de fapt, otrăvită fiind, l-a ucis. Hercule era numit șiAlcide.5 Zeia norocului, reprezentată ca oarbă, pentru a sugeraimparialitatea norocului.6 Posibilă aluzie la strălucirea argintie a Lunii, asimilatăzeiei Diana, zeiă a castităii.7 Hyrcania era o zonă din Persia, în sud-estul MăriiCaspice cunoscută pentru ariditatea ei dar și pentru tigriiaflai acolo, fapt menionat de Virgiliu.8 Aluzie la zeul Poseidon (Neptun), stăpînul mărilor.9 Aluzie la faptul că, în epocă, se înfășurau cadavrele înfoi de plumb.10 Exegeii au stabilit că la sfîrșitul secolului al XVI-leaacesta era chiar raportul real al preului argint-aur.11Aluzie la o monedă de aur din epocă, de zece shilingi,denumită „îngerul” pentru că avea pe una dintre feeimagineaArhanghelului Mihail ucigînd balaurul.Din William Shakespeare, Opere, vol V, ediie îngrijităde George Volceanov în pregătire la Editura Paralela 45.Traducereşi note de Horia GÂRBEA

sumar:editorialConstantin ARCU - Răspuns la acuzele privind „aculturaia din Bucovina de astăzi” (I) ....................................1invitatul revisteiLucian VASILIU - „ Cred în Dumnezeu, cred înAdevăr, Bine, Frumos“... ............................................................... 2- Poeme ...................................................................................................................................... 8jurnal comentatLiviu Ioan STOICIU - Scriitorul din ară nu mai e o conștiină publică ........................................................... 10aforismeGheorghe GRIGURCU - Aventura e dornică de sine ........................................................................................... 11un bucovinean la ParisMatei VIŞNIEC - Exilul ca aventură culturală (note şi frânturi) .......................................................................... 12cronică literarăIoan HOLBAN - „Stalin, cu sapa-nainte/ Vesel renaşte printre morminte“ .........................................................14Petru URSACHE - Semnele vremii ................................................................................................................... 16Constantin Cubleşan - Un melc pe sânii tăi şi Scrisori de dragoste (Matei Vişniec) ...........................19Remus Valeriu GIORGIONI - Dragostea de sidef a Gabrielei (de) Savitsky! .......................................... 22Anca MĂGUREAN - Sub zodia destrămării: Evanghelia după Melec - ...............................................................24Ion ROŞIORU - Criticul la maturitate ................................................................................................................ 26Ioan ŢICALO - Secantele lui George Bodea ...................................................................................................... 28o antologie a poeziei româneştiMircea A. DIACONU - A. E. Baconsky ............................................................................................................. 30epica magnaRaduALDULESCU - O să-mi fie dor de tine, ochi de peşte .................................................................................. 32liber pe contrasensAdrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ................................................................................................39liriceIon SCOROBETE - Poeme .................................................................................................................................40George SEREDIUC - Cartea cu etaj ..........................................................................................................41Florin Dan PRODAN - Patru poeme pentru Ulrike ............................................................................................... 43Irina Lucia MIHALCA - Într-un cuvânt ............................................................................................................ 44Ruxandra ANTON - Dragostea rochiei cu frunze .............................................................................................. 45eminescianaAdrian Dinu RACHIERU - Eminescu, în două exegeze.................................................................................... 46Zenovie CÂRLUGEA - Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic ....................................................................50Scrisori ale Svetlanei Paleologu-Matta ...............................................................................................................51caragialianaLiviu ANTONESEI - Să vorbim despre Caragiale! ........................................................................................... 53Mircea A. DIACONU - I.L. Caragiale. Lumea ca enunţare şi realul himeric .................................................... 54micro-galerieAl. CISTELECAN - Elena din Ardeal ............................................................................................................... 56muzeul de imaginiConstantin DRAM - Visările sulfetului nostru comun ....................................................................................59sagitariusDumitriţa Bianca ROŞIORU - „Săgetătorul“. 10 ani ........................................................................................ 60Diana Mara ALEXOAEA - sărutul e un câine flămând ......................................................................................61Ionela Mădălina GROSU - probleme tăcute ...................................................................................................... 62Deniz OTAY - pe nimeni să nu părăseşti cu inima întreagă .................................................................................63Andreea TELIBAN - Dinaintea plecării ............................................................................................................. 64Elisabeta MARUSEAC - Manfred cel bezmetic ................................................................................................ 65epistolarIordan DATCU - O scrisoare către Mihail Sadoveanu ...................................................................................... 67carnete criticeMagda URSACHE - Din nou despre dictat ideologic şi samizdat ..................................................................... 68vitrina editorialăSabina FÎNARU - Scriitori bucovineni şi invitaţii lor ........................................................................................ 71colhozeriiLuca PIŢU - Nouă legendări la cronotopul vechii revoluţii agrare (II) ................................................................ 72Biblioteca Bucovina literară ................................................................................................................. 73eseuLASZLOAlexandru - Şantier dantesc .................................................................................................................74Theodor CODREANU - A.C.Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (III) .................................... 75paraboleLeo BUTNARU - Din sens opus ........................................................................................................................... 78recenziiGeorge BĂDĂRĂU- N.Busuioc - „Basarabia de suflet“ ................................................................................. 80Anca MĂGUREAN - Absurdul ca estetică a singurătăţii ................................................................................... 82Dan PERŞA - „Transcripturi din conştient“ ........................................................................................................ 83Sanda-Maria ARDELEANU - Eşti cool şi dacă vorbeşti coresct ...................................................................... 84Festivalul Literar „MIHAI EMINESCU“ de la Suceava (C.V.S.) ..................................................................... 85Biblioteca Bucovina Literară .............................................................................................................................. 85refluxAlexandru-Ovidiu VINTILĂ - Constantin Nisipeanu, jobenul şi batista pentru dragoste ................................ 86arta plasticăMircea DĂNEASĂ - Ion Carp Fluierici .............................................................................................................. 88cronica traducerilorGeo VASILE - Cruzime şi nemurire în Sodoma Californiei ............................................................................... 90Calendar bucovinean ......................................................................................................................................... 91Premiile SSB ........................................................................................................................................................ 91traduceriElena Brânduşa STEICIUC - Michel Louyot-Îngerul din Bucovina ............................................................... 92Horia Gârbea - William Shakespeare - Hazlia poveste a negustorului din Veneţia ........................................... 95Parteneri media:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENILa multi ani! ,SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prinvirament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX,cod fiscal 42440755 9 4 9 9 9 2 6 1 0 1 0 9 1 0http://bucovina-literara.scriitor.org ISSN 123-7167 Preţul: 10 lei