cu domnul hristos ia masa - Adevarul Crestin

1/1992
ANUL 23 IANUARIE
SERIE NOUĂ FEBRUARIE
ADEVARUL
CREŞTIN
FOAIE DE ZIDIRE SUFLETEASCA
„Eu suit calea, adevărul şi viaţa"
(Ioan 14.6)
CUPRINS
1. LA ÎNCEPUT DE AN
— ADEVĂRATA BUCURIE
2. SECUREA SCOASĂ DîN APĂ
3. DIN PILDELE DOMNULUI ISUS
— PILDA NEGHINEI
4. AUTORITATEA LUI DUMNEZEU (X)
— MANIFESTĂRI ALE RĂZVRĂTIRII
OMULUI
5. PAGINA FAMILIEI
— CU DOMNUL HRISTOS LA MASĂ
6. SCRISOARE DESCHISA
7. ISTORIOARE ŞI PILDE
— CIINELE MISIONARULUI
— O MICA EXPERIENŢA, O LECŢIE MARE
* CUGETĂRI
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA :
BISERICA EVANGHELICA ROMÂNA
BUCUREŞTI 5, STR. CAROL DAVILA, NR. 48,
COD 76207, TELEFON : 15.79.68 — 31.10.04

NAŞTEREA DOMNULUI
ADEVĂRATA BUCURIE
Ca şi în alţi ani, la miezul unei nopţi,
orologiul a marcat, pe scara nevăzută a
timpului, ziua de început a unui nou an,
1992. Şi, la acea oră din noapte, sirenele
au sunat prelung, petardele au bubuit
asurzitor, artificiile multicolore au
luminat bolta întunecată a nopţii,
ferestrele s-au deschis şi, într-o explozie
de entuziasm şi de revărsare a bucuriei,
glasurile a mii de oameni s-au unit
înălţînd împreună, tradiţionalul imn
„Mulţi ani trăiască". Urări, îmbrăţişări,
închinarea paharelor, bucurie. Oamenii,
aproape la modul general, şi-au
exprimat o dorinţă firească a inimii lor,
cu aceste cuvinte : „Măcar în noaptea de
anul nou să mă bucur" sau „Măcar în
noaptea de revelion să mă simt bine, să
fiu fericit".
încercînd să pătrundem în atmosfera
acestui moment, reţinem cîteva secvenţe
din mulţimea şi diversitatea acestora.
Un tînăr şi o tînără, copleşiţi de
bucuria evenimentului, şi-au dat acordul
pentru a se căsători şi dansează fericiţi.
Doi bărbaţi ridică paharele, bucuroşi
că au realizat o asociere în vederea unei
acţiuni comerciale din care să cîştige
bine, şi îşi urează „noroc".
într-o maternitate, o mamă cu
ochii strălucind de bucurie, îşi adoră
întîiul ei născut.
într-un spital, un doctor chirurg îşi
scoate în grabă mănuşile, bucuros că i-a
reuşit operaţia.
Un soldat, în postul de sentinelă şi cu
simţămîntul datoriei în inimă, veghează.
(Fiîipeni 4.4)
Pentru un deţinut, a mai trecut un an
din cel mai trist şi apăsător capitol al
vieţii lui.
Dar ce scurtă a fost bucuria pentru
unii dintre cei care au ridicat paharul,
urîndu-şi „La muiţi ani ; ' ! O gheară
dureroasă s-a înfipt în piept şi inima a
încetat să mai bată. Strigăte, plînset în
noapte şi „salvarea" poposeşte în faţa
casei. S-a dus fericirea. începutul anului
a însemnat pentru familia respectivă
începutul durerilor.
Ce este bucuria ?
Definirea ei au încercat s-o facă
oamenii ca fiind un sentiment de
satisfacţie vie, de mulţumire şi fericire.
Cit ţine bucuria ?
Este greu de dat un răspuns pentru că
ea reprezintă o realitate care depinde de
împrejurări. A-ceasta este bucuria
firească, sau pămîntească, a omului. Ea
este o pasăre care îşi ia repede zborul
din pomul vieţii noastre. Ea nu este un
lucru statornic în viaţa noastră.
Pentru dumneavoastră, iubiţi cititori,
care mergeţi trişti sau apăsaţi pe drumul
vieţii, încercînd să culegeţi nişte bucurii
trecătoare, redacţia revistei noastro are
un îndemn special pentru acest început
de an. El se găseşte în Epistola (sau
scrisoarea) adresată filipenilor la
capitolul 4, versetul 4, exprimat cu
aceste cuvinte : „Bucuraţi-vă totdeauna
în Domnul". Din acest verset, reţinem
trei lucruri esenţiale :
1. Un îndemn: „BUCURAŢI-VĂ".
Dar acest îndemn este adresat de
Dumnezeu prin omul
2 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

Lui credincios de odinioară, apostolul
Pavel, nu numai filipenior, ci deopotrivă
şi românilor.
Poate că inimile dumneavoastră
rănite şi copleşite de păcat s-ar putea
să ridice întrebarea :
„De ce să ne bucurăm" ? Să vă bucuraţi
că şi pentru dumneavoastră există un
Mîntuitor, un Salvator, Domnul Isus
Hristos. Sînteţi nefericiţi ? Sînteţi
desnă-
dăjduiţi ? Vă înspăimîntă viitorul ?
Opriţi-vă şi ridicaţi-vă privirile spre
Golgota, acolo unde Domnul Isus a
purtat păcatele şi nelegiuirile noastre,
dîndu-Şi viaţa pentru noi şi plătind un
preţ pentru răscumpărarea noastră, pe
care noi nu l-am fi putut da niciodată.
Acest preţ este sîngele Lui nevinovat.
Deschideţi-vă inimile şi primiţi-L ca
pe Mîntuitorul dumneavoastră personal
şi astfel veţi putea să experimentaţi in
mod real bucuria mîntuirii, pe care n-aţi
gustat-o pînă în prezent !
2. Un al 2-lea lucru pe care-1 reţinem
din acest verset, se referă la o stare ;au o
realitate : ^TOTDEAUNA". Aceasta ne
vorbeşte despre o continuitate sau
permanenţă a bucuriei în viata noastră.
Cum adică ? Să te bucuri şi în lipsuri si
în necazuri şi în suferinţe ? Pare un lucru
imposibil. într-adevăr, este ceva
imposibil pentru omul firesc, pentru
omul care nu-L are pe Domnul Isus ca
Mîntuitor personal dar nu şi pentru un
om mîntuit şi născut din nou. Un astfel
de om se bucură chiar şi atunci cînd
trece prin lipsuri, necazuri sau suferinţe.
De ce ? Pentru că Domnul Isus este
prezent în viaţa lui . Aşa a promis El :
„îată că Eu sînt cu voi în toate zilele' 1 .
Faptul că Domnul Isus este prezent şi
în necazurile, suferinţele sau încercările
noastre, este un motiv să ne bucurăm
totdeauna.
3. Al treilea gînd din acest verset, ne
vorbeşte despre un cadru de
desfăşurare sau de manifestare a
bucuriei noastre : „ÎN DOMNUL". Să
reţinem : nu in cîrciumi, ci „în
Domnul" ; nu in case de petreceri, ci
„în Domnul" ; nu în goană după bani,
ci „în Domnul" ; nu în paharul de
băutură, ci „în Domnul" ; nu în
umblarea după lucrurile pământeşti, ci
„în Domnul".
Dar cum poţi să fii în Domnul, cum să
te bucuri în Domnul ? Iată un alt lucru
imposibil pentru mintea noastră, dar nu
şi pentru înţelepciunea lui Dumnezeu. în
Cuvîntul lui Dumnezeu Ia 1 Corinteni,
capitolul 1, versetul 30, aflăm răspunsul
: ,ţVoi, prin El, sînteţi în Hristos Isus".
Dumnezeu cel Atotputernic, ne-a aşezat
în Domnul Hristos. Aceasta este lucrarea
Lui şi nu a noastră. Un credincios
mîntuit prin jertfa Domnului Isus şi
născut din nou prin lucrarea Duhului
Sfînt, devine un mădular viu aşezat de
însăşi mina lui Dumnezeu, în trupul
spiritual al Domnului Isus, care este
Biserica Lui vie, aici, pe pămînt, pînă la
venirea Lui. Să nu uităm : pentru a ne
bucura „în Domnul", trebuie să „rămînem
în El". Cum să rămînen ? Prin
credinţa care ştie să asculte de El. Dacă
nu mergem pe calea ascultării de El, nu
putem să trăim, ca o realitate continuă,
acest cuvînt „Bucuraţi-vă totdeauna".
Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune într-un
loc că, Domnul Isus, pentru bucuria
care-I era pusă îna-ir.te, a suferit crucea
şi a dispreţuit ruşinea. Cînd Se afla în
Ghet-simani, în lupta grea, în faţa morţii
şi, în ceasul acela suprem al nopţii, cînd
Domnul Isus a acceptat voia lui
Dumnezeu, pe soarta omenirii pierdute
s-a pus pecetea mîntuirii, pecetea salvării.
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 3

Pentru ce a făcut Domnul Isus lucrul
acesta ? Cuvîntul ne spune că pentru
bucuria care-I era pusă înainte (Evrei
12.2). Cine era sau cine reprezenta
această bucurie ? Eram noi, aceşti păcătoşi
pierduţi, care am fost mîn-tuiţi prin
jertfa Lui salvatoare şi pe care El ne-a
văzut dincolo de suferinţele cumplite pe
care avea să le îndure, dincolo de umbra
îngrozitoare a crucii care se profila
înaintea Lui. Ne-a văzut ca pe nişte
pietre scumpe, aşezate într-un mărgăritar
inestimabil şi care este Biserica sau
Mireasa Lui. Pilda Domnului Hristos ne
îndeamnă şi pe noi la acea atitudine, ca
atunci cînd vin înceicări. necazuri sau
greutăţi în viaţa noastră, să fim gata să
privim cu ochii credinţei dincolo de
acestea, la marea şi adevărata „BUCU-
RIE" a noastră, care este DOMNUL
ISUS HRISTOS. ,
Iubiţi cititori ai revistei ..Adevărul
Creştin", dacă unii dintre
dumneavoastră aţi obosit pe ca-
le, dacă aţi căzut poate, dacă aţi rămas
singuri, izolaţi, nevizitaţi, dacă sînteţi pe
un pat de sucerinţă sau de neputinţă, cu
ochii înlăcrimaţi, vă rugăm să nu vă
lăsaţi copleşiţi şi doborîţi de a-ceste
lucruri trecătoare, privind mal mult la
ele, de cît la Acela care este motivul
bucuriei .noastre, care este adevărata
BUCURIE a noastră : — DOMNUL
ISUS HRISTOS.
Nu uitaţi, mai este foarte puţin şi la
capătul drumului dumneavoastră, pe
care au fost presărate necazuri,
suferinţe, lipsuri sau greutăţi, veţi trăi
marea bucurie a întîinrii cu El.
Redacţia vă adresează cele mai calde
îmbrăţişări, o călătorie binecuvîntată ele
prezenţa Domnului Hristos şi în acest an
pe drumul vieţii dumneavoastră, împreuna
cu cel mai înviorător salut al
Scripturii : „M AR AN ATA".
Redacţia
«Cu toate că apostolul Pavel, gîndindu-se la mulţi care — numindu-se creştini — se purtau ca
vrăjmaşi ai crucii, el SE BUCURA TOTDEAUNA ÎN DOMNUL (Filipeni 3.18 şi 4.4) în EL
se săseşte o fericire pe care nimeni nu poate s-o strice. Nu indiferenţa în faţa durerii este cea
care ar putea să ne împiedice să plîngem, ci există în Domnul un IZVOR DE BUCURIE care
merge lărgindu-se în întristare, din cauza caracterului său neschimbat. El este, de fapt, în El
însuşi, SINGURUL ÎZVOR INFINIT de curat. NUMAI CÎND BEM BÎN ACEST ÎZVOR.
PUTEM SA-I IUBIM PE ALŢII. Dacă dragostea noastră pentru ei nu-şi are izvorul în
Dumnezeu, pierdem ceva din El însuşi. Cînd sîntem curăţiţi de toate celelalte bucurii, cea care
vine de la. El rămîne în ţoală prospeţimea ei.»
■•-Acolo unde este voia Domnului, este fericire. Domnul Hristos este bucuria mea, însă în
ascultare de voia Lui pot să găsesc bucuria dragostei Sale. Pe acest drum descopăr în El izvorul
bucuriei adînci şi de nespus. El însuşi este comoara mea.»
J. N. DARBY
4 ADEVĂRUL CREŞTIN 1 1992

SECUREA SCOASA DIN APĂ
Ani de-a rîndul, Ghehazi, slujitorul
proorocului Elisei, însoţise pe străpînul
său. Vindecarea lui Naaman Sirianul a
fost pentru el prilejul să-şi dea pe faţă
lăcomia de bani, care-i stăpînea inima.
Atîta vreme lingă omul lui Dumnezeu şi
totuşi cu inima intr-altă parte : la bani, la
avere ! Da, lucrul acesta este cu putinţă.
N-a fost, oare, acelaşi lucru şi cu Iuda ?
Ani de-a rîndul a însoţit pe Domnul
Isus, I-a auzit cuvintele, I-a văzut faptele
şi totuşi a rămas în suflet cu lăcomia de
bani.
Cîţi şi astăzi iau multă vreme parte la
vestirea Cuvîntului şi totuşi rămîn în
păcatele lor !
Peste Ghehazi vine, însă, lepra. Lepra
îl despărţea de stâ-pinul lui, după ce
fusese mereu despărţit de Dumnezeu, cu
toate că în faţa altora va fi trecut poate
drept om credincios. Poate că şi el însuşi
se va fi socotit drept om credincios
pentru că stă în legătură cu un
credincios, proorocul Elisei. N-a mers,
însă, mult aşa : ce era înlăuntru a ieşit la
iveală într-un chip aşa de urît.
Ca şi acest om, mulţi se socotesc
credincioşi pentru că se găsesc în
adunarea celor credincioşi, dar inima lor
nu este de partea Domnului Isus. De
aceea nu pot rămîne multă vreme aşa.
Starea lor va ieşi la iveală ; şi, dacă
adunarea este în adevăr călăuzită de
Duhul lui Dumnezeu, va vedea răul şi-1
va înlătura din mijlocul ei. Dacă, însă, ea
nu face acest lucru, se găseşte în cea mai
mare primejdie : să se molipsească şi să
se moleşească toţi. Atîtea adunări tînjesc
din pricină că n-au fost în stare să osîndească
răul în mijlocul lor şi
(2 împăraţi 6.1-7)
să-1 înlăture. „Puţin aluat face să se
dospească toată plămădeala".
( G a l a t e n i 5.9). „Luaţi seama
bine ca nimeni să nu se abată de la
harul lui Dumnezeu, pentru ca nu
cumva să dea lăstari vreo rădăcină de
amărăciune, să vă aducă tulburare, şi
mulţi să fie întinaţi de ea". ( E v r e i
12.15).
Cînd, însă, adunarea este în adevăr vie
pentru Dumnezeu şi veghează, iar răul
dat la iveală şi înlăturat, atunci se face
curăţire şi lucrul acesta este urmat totdeauna
de binecuvîntare. In textul de
care ne ocupăm, se spune că locul a
ajuns prea strimt pentru fiii proorocilor
şi au fost nevoiţi să se gîndească la o
locuinţă mai mare ; iar în cea dintîi
adunare creştină din Ierusalim, după ce
Anania şi Safira au fost descoperiţi şi
prin judecata lui Dumnezeu înlăturaţi,
„numărul celor ce credeau în Domnul
bărbaţi şi femei, se mărea tot mai
mult." (Faptele Apostolilor
5.14). Oricine face parte din adunare este
sau un ajutor sau o piedică. Că se
amestecă în adunări şi oameni a căror
inimă nu este curată înaintea lui
Dumnezeu, nu este de mirare. Intre cei
doisprezece s-a găsit un Iuda. Dar
aceasta nu este o încurajare la nepăsare,
ci, dimpotrivă un îndemn foarte serios ca
fiecare să se cerceteze pe sine ca nu
cumva să se înşele cu pretenţia că este
ceea ce nu este şi să mai atîrne şi ca o
ghiulea de picioarele adunării, împiedicînd-o
în mersul ei.
*
în vremea proorocului Ilie, din
pricina prigonirii, credincioşii erau
ascunşi. Intr-o anumită cli-
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 5

pă, Ilie a crezut că este singurul
credincios. Dumnezeu i-a răspuns, însă,
că şi-a păstrat şapte mii de bărbaţi care
nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui
Baal. In vremea proorocului Elisei era
altă stare. Credincioşii se adunau în
linişte şi în văzul tuturor. Totuşi, în
această lucrare ce propăşea, Ilie îşi avea
negreşit partea lui. Elisei secera acum şi
din ce semănase Ilie. Căci aşa este în
împărăţia lui Dumnezeu : osteneala
nimănui nu se pierde în zadar. „Iată, Eu
vă spun : Ridicaţi-vă ochii şi priviţi
holdele, care sînt albe acum, gata pentru
seceriş. Cine seceră, primeşte o plată, şi
strînge roadă pentru viaţa veşnică; pentru
ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se
bucure în acelaşi timp. Căci în această
privinţă, este adevărată zicerea : „Unul
seamănă, iar altul seceră." Eu v-am
trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi
ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat
în osteneala lor." ( I o a n 4 . 3 5 - 3 8 ) .
Ceea ce secerau sau ce aveau să secere
ucenicii — suflete pentru Dumnezeu —
era o lucrare la care luaseră parte şi alţii :
proorocii de demult. Ochii lor n-au văzut
roadele dorite, totuşi munca lor n-a fost
în zadar. Ucenicii secerau ce semănaseră
ei. Iată un gînd care aduce multă
mîngîiere şi nădejde pentru cine seamănă
şi smereşte pe cine seceră.
Pornind la lucru, fiii proorocilor ţin
cu tot dinadinsul ca şi proorocul Elisei
să fie cu ei, ceea ce proorocul şi face.
Minunea, care a urmat, a arătat că
dorinţa lor a fost dreaptă. Aceasta ne-ar
aduce aminte de dorinţa aprinsă a tuturor
adevăraţilor credincioşi ca, şi toţi paşii
vieţii lor, în toate lucrările lor, Domnul
să fie cu ei ca sâ-i ajute. Altfel sînt în
primejdia de a cădea în laţuri şi curse din
care cu greu vor ieşi.
Din nefericire se întîmplă, ca şi cei
credincioşi să facă lucruri fără Domnul
Isus şi din cauza aceasta au o mare
pagubă, iar mărturia se strică.
* Cutărui credincios i se pare că ar fi
bine să-şi aibă şi el casa lui. Află că un
loc este de vînzare. Banii pe care-i are,
abia de ajung pentru cumpărarea locului.
Dar ce zice el ? Mă voi împrumuta şi voi
plăti. Aşa şi face. Dar treburile nu merg
tocmai cum a gîndit, şi nu se poate ţine
de cu-vînt. Făgăduieşte din nou că va
plăti, deşi ştie bine că nu va avea de
unde. Şi aşa, odată cu neţinerea de
cuvînt, vine şi minciuna, ba încă şi altele
împreună cu ele. începe să i se pară că nu
este iubire frăţească, pentru că nimeni nu
se gîndeşte să-i plătească datoriile.
Gîndurile i se duc cu pizmă la unul şi la
altul care are cu ce şi nu-1 scapă. începe
apoi să se vaite către unul şi către altul şi
să găsească cusur la toţi. Clevetirile lui
întinează şi pe alţii, care încep să facă
zgomot. Ce facem cu fratele cutare ?
Este dator. Este apăsat, încurcat. A făcut
acel frate un lucru cu Domnul Isus ?
* Cutare fată credincioasă este cerută
în căsătorie de un tînăr necredincios.
Tînărul pare om cumsecade şi are o bună
situaţie. A făgăduit că o va lăsa să-şi urmeze
credinţa ei, ba că va merge şi el la
adunare. Nu trece mult şi tînărul îşi dă
arama pe faţă. Ce a făgăduit altă dată nu-
1 mai leagă acum şi căsătoria ajunge un
chin. A făcut acea tînără un pas cu
Domnul Isus, cînd s-a căsătorit ?
* Cutare credincios aude că a spus
cineva despre el lucruri rele şi
neadevărate. Nu s-a aşteptat din partea
aceluia la aşa ceva. Enervat, supărat,
mîniat, pune mîna pe condeiul său şi
scrie muind tocul — cum se zice — în
călimara diavolului. A scris el o
scrisoare cu Domnul Isus ? O, de
6 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

s-ar fi rugat, altfel ar fi scris sau n-ar fi
scris de loc, sau ar fi aşteptat alte
împrejurări, cînd cu răbdare şi blîndeţe
ar fi putut să facă ce este bine. Chiar o
scrisoare cînd o citeşti, altfel este cînd
eşti cu Domnul Isus.
Şi aşa în toate lucrurile mari şi
mici. Credincioşii să ţină mult
Cineva ar putea să se întrebe : Cum
se poate ca proorocul Eli-sei să facă un
lucru aşa de josnic : să taie lemne ? El,
care a avut a face cu împăraţi (2 împăraţi
3), cu Naaman Sirianul, să taie
lemne ?
Da. De ce să ne mărim ? Căci nu este
vorba de lucrul pe care-1 faci, ci de
duhul în care-1 faci. Mai bine să speli
rufe la albie în duhul Domnului Isus,
decît să conduci o împărăţie într-un
duh care nu este al Domnului Isus. De
altfel toţi adevăraţii credincioşi sînt
împodobiţi cu smerenie.
Marele apostol Pavel s-a dus
în timpul lucrului, toporul unuia a
ieşit din coadă şi a căzut în apă. Fără
îndoială că era la mijloc o neglijenţă din
partea acelui om, căci, dacă a văzut că
toporul se mişcă din coadă, trebuia să-1
întărească.
Ce era, însă, toporul în mîna lui,
aceea trebuie să fie orice credincios în
mîna Domnului : o unealtă sfinţită şi
folositoare Stă-pînului său. Pentru ca să
fie aşa, se cade ca legătura între el şi
Stăpînul lui să fie tot mai strînsă. Şi va
fi, dacă va folosi cum se cuvine
mijloacele care-i stau la îndemînă :
citirea zilnică a Cu-vîntului, rugăciunea
necurmată, legătura frăţească...
Căzînd în apă toporul, omul nostru a
pierdut două lucruri : un lucru
împrumutat şi putinţa
să aibă deplina siguranţă că Domnul Isus
îi întovărăşeşte. Unde şi în ce nu-i
întovărăşeşte Ei, ei să nu păşească, să nu
se amestece. Dacă nu fac aşa, vor suferi
pagube mari pe care nu le-ar fi avut dacă
rămîneau ascultători de Domnul Isus.
să strîngă şi să aducă un braţ de găteje
de pus pe foc (Faptele Apostolilor
28.3).
Domnul Isus însuşi găteşte mîncare
pentru ucenicii Lui (loan 21.9).
Cînd ne gîndim însă la clădirea Casei
lui Dumnezeu, la lucrarea de răspîndire
a Evangheliei, fiecare trebuie să
muncească, aducînd material ; dacă
materialul este bun, rămîne, şi el primeşte
răsplată ; dacă materialul este rău,
arde, şi el îşi pierde răsplata. Aşa citim
la 1 Corinteni 3.10, 12-15.'
de a mai lucra ; dar nu şi-a pierdut şi
curajul.
Dacă toporul ar fi fost al lui, pierderea
lui nu l-ar fi întristat atît. Dar era de
împrumutat. Socotim că, în privinţa
aceasta, acest om ruşinează pe mulţi
care nu prea se sinchisesc de datoriile
lor. Mai întîi, este un rău ca să ai
datorii (Romani 13.8), dar, ca să stai
nepăsător în ce priveşte plata lor, este un
rău şi mai mare, un păcat.
Ce vom face, însă, cu datoria ŢC
care o avem înaintea lui Dumnezeu, şi
care este alcătuită din toate păcatele
noastre ? Este plătită, vei zice. Da, este
plătită. Slavă Celui ce a făcut lucrul
acesta pentru noi ! Totuşi pilda cu polii
de la Luca 19 este pentru credincioşi.
Tot aşa şi cea cu is-
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 7

pravnicul nedreptăţii de la Luca 16 este
pentru credincioşi. Şi tot aşa este şi ce
spune la 1 Corinteni 6.19, 20 : „Voi nu
sînteţi ai voştri căci alţi fost cumpăraţi
cu un preţ". De judecata de osîndi-re,
credincioşii au scăpat (Romani 8.1); dar
nu de orice judecată (Romani 14.10). Ei
vor da seama de orice bun sufletesc sau
trupesc pe care l-au avut de la Domnul şi
care trebuia pus în slujba Lui, căci
pentru aceasta li s-a dat.
Omul acela a pierdut toporul, dar nu
şi curajul. El nu se sfieste să meargă la
omul lui Dumnezeu şi să-i spună ce s-a
întîmplat. Elisei putea să-1 mustre
pentru neglijenţa lui. Totuşi nu 1-a mustrat
pentru că în sufletul acelui om era
destulă părere de rău şi, mărturisind, el
s-a smerit.
Iată un lucru frumos pe care Domnul
nu-1 trece niciodată cu vederea. El dă
har celor smeriţi, iar inima înfrîntă şi
zdrobită n-o dispreţuieşte.
„Omul lui Dumnezeu a zis :
„Unde a căzut ?" Şi i-a arătat locul.
Atunci Elisei a tăiat o bucată de lemn
,a aruncat-o în locul acela, şi ferul de
la secure a plutit pe apă. Apoi a zis:
„Ridi-că-1 !" Şi a întins mîna şi 1-a
luat".
Minunea s-a săvîrşit. Ca în faţa tuturor
minunilor, aşa şi în faţa acestei minuni,
omul necredincios se opreşte şi se
întreabă nedumerit : Cum vine asta ? Eu
nu pot să cred aşa ceva. Fierul este mai
greu ca apa, cum poate să plutească pe
deasupra apei ? Aşa este ! Nu uita, însă,
că aici avem de-a face cu Dumnezeu. El
face tot ce vrea. Noi sîn-tem supuşi la
aşa numita lege a gravităţii, dar El nu.
Ori că pe apă pluteşte fierul, ori că pe
apă merge Petru, tot minune este şi tot
Dumnezeu o face şi pe una şi pe alta. La
El nimic nu este cu neputinţă. De altfel
necredincioşii n-ar trebui să facă atîta
caz
de priceperea lor, că adică ei nu pot să
creadă decît ce pot să priceapă, pentru că
în jurul nostru sînt o mulţime de
lucruri pe care nu le putem pricepe
în totul şi totuşi nimeni nu le poate
tăgădui. Cîţi p r i c e p ce este
magnetul? Şi, totuşi, nimeni nu-1
poate tăgădui. Cîţi pricep ce este
electricitatea? Şi totuşi atîţia se
folosesc de ea. Ce ştie omul este
nimic faţă de mulţimea lucrurile pe care
nu le ştie ; şi ce pricepe el este la fel.
De aceea, necredincioşii s-o lase mai
domol cu mintea lor, găoacea de ou în
care poate să încapă aşa de puţină
înţelegere, cu astfel de lucruri. Un
singur Nume : Dumnezeu le-a
lămurit totul. Ei au fericirea să creadă ce
spune Dumnezeu şi ce face El. în felul
acesta, adevărata înţelepciune este de
partea lor. Cine, însă, nu crede
cuvintele şi lucrările lui Dumnezeu, II
face mincinos (lloan 5.10). Cît de
îngrozitor este acest lucru, cine ar putea
să spună ?
— Bine, fie ! va zice cineva. Să-i
pese, însă, lui Dumnezeu de un lucru
aşa de neînsemnat : un topor, ca să facă
o minune ? Aşa ceva nu se potriveşte cu
mărimea lui Dumnezeu.
Cine vorbeşte în felul acesta nu ştie
că la Dumnezeu nu sînt lucruri mari
sau mici, ci toate sînt mari sau mici
cum vrei să le iei.
El a pus tot atîta înţelepciune în
facerea aripei musculiţei, care se
joacă în raza de soare, cît a pus în
facerea unei întregi lumi.
El a pus tot atîta grijă în felul cum
spunea să-şi facă Evreii casa (acoperişul
să aibă un pălimar de jur împrejur), cît a
pus în împărţirea Canaanului la cele
douăsprezece seminţii.
Domnul Isus a pus tot atîta
bunătate în faptul că primea la El
copiii, cît şi în acela că a luat cu El
pe trei dintre ucenici pe
8 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

muntele pe care S-a schimbat Ia faţă.
Aşa că nu numai că nu ne miră, dar
chiar ne bucură faptul că Dumnezeu
Se ocupă de cele mai mici nevoi ale
noastre, aşa că nimic din ce ne
priveşte pe noi nu-L lasă nepăsător.
Din Noul Testament învăţăm, însă,
că, în lucrurile acestea, spuse în Vechiul
Testament, este bine să căutăm şi un
înţeles duhovnicesc sau măcar o asemănare,
căci, cînd de ceva firesc am putut
să legăm un înţeles duhovnicesc,' atunci
priceperea noastră este înlesnită şi
lucrurile se ţin mai bine minte.
în fierul căzut în apă, am putea să
vedem chipul unui om căzut în păcat,
pînă acolo încît să se afunde cu totul în
noroi. Iar în lemnul aruncat deasupra
apei, unde a căzut fierul de la topor, am
putea să vedem pe Cel ce a fost răstignit
pe lemn, pe Domnul Isus, care atrage la
El pe păcătoşi. Şi în faptul că omului
aceluia i s-a zis să ridice sau să apuce
fierul, am putea să vedem îndemnul ce i
se dă omului de a apuca prin credinţă
mîntuirea.
în adevăr, cîţi oameni nu sînt afundaţi
în păcat mai abitir ca fierul acela în apă
! Unii sînt beţivi, alţii desfrînaţi, alţii
hoţi, alţii ucigaşi, alţii cartofori, alţii
spiritişti, alţii altfel încît zi şi noapte ei
de altceva nu mai ştiu. Şi, totuşi, şi
lor li se vesteşte
Domnul Isus şi jertfa Lui. Cine ia
aminte şi îşi dă seama de starea în
care se găseşte, se pocă-ieşte şi se lasă
atras de Domnul Isus; acela este scos
din apele ceie mari, din păcat şi adus
deasupra, la lumină, la viaţă. Păcatul
şi lumea nu-1 mai stăpînesc, căci, fiind
legat prin credinţă de Domnul Isus,
merge pe deasupra ei, despărţit de ea,
într-o viaţă nouă. Cu un astfel de om
s-a făcut minunea întoarcerii lui la
Dumnezeu, a naşterii din nou. Prin
credinţă, el a primit, ca făcută pentru
el, jertfa de pe cruce a Domnului Isus
şi este mîntuit. El nu se mai îndoieşte
acum de minuni, pentru că el însuşi
este o minune, a trăit o minune;
Dumnezeu S-a arătat aşa de bun, de
iubitor şi de puternic faţă de el, încît
nu se mai îndoieşte, acum, de
minunile, lucrările şi cuvintele Lui.
Un astfel de om merge cu Domnul Isus
într-o viaţă nouă. „Cele vechi s-au dus,
iată că toate lucrurile s-au făcut noi".
Cît de mult dorim ca acest lucru să se
petreacă într-adevăr cu orice cititor al
acestei reviste !
Ştim bine că Dumnezeu este gata să
facă acest lucru, pentru că E3 vrea ca
orice om să fie mînîuit şi să ajungă la
cunoştinţa adevărului.
întrebarea este : Vrea şi omul ce vrea
Dumnezeu ?
Teodor POPESCU
«Dacă sufletul meu a pierdut legătura cu Dumnezeu, inima mea firească va zice :
„Trebuie să coretez cauza căderii, înainte de a putea veni la Hristos". însă El este plin
de har şi, dacă noi ştim acest lucru, datoria noastră este de a veni din nou la El, imediat, aşa
cum sîntem şi, în sfîrşit, să ne smerim adînc înaintea Lui. Numai în El şi prin El găsim ceea ce
restabileşte inimile noastre.»
J. N. DARBY
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 9

DIN PILDELE DOMNULUI ISUS
PILDA NEGHINEI
în Orient, a semăna neghină între grîu
este un lucru rău. Cînd un om vrea să se
răzbune pe un altul, se duce noaptea la
ogorul de curînd semănat al aceluia şi
seamănă neghină între grîu.
Pilda nu este greu de înţeles, dar
poate fi greşit înţeleasă. Ce bine că ne-a
explicat-o Domnul Isus însuşi ! Dacă
ne-ar fi lăsat pe noi s-o explicăm,
probabil că am fi greşit. Domnul Isus o
lămureşte şi spune că griul sînt fiii
împărăţiei, iar neghina fiii celui rău.
Cu aceasta vrea să arate lucrarea
vrăjmaşului sufletelor noastre. El ori
îmipiedică semănarea griului curat, ori
strică lanul semănat, ori pe amîndouă.
Chiar pe vremea apostolilor, taina
fărădelegii lucra în lume, prin abateri de
la Cuvîntul lui Dumnezeu, deci cu
învăţături stricate şi stre-curînd în
adunare oameni nenăscuţi din nou. Iată
un mare pericol. Păgînii n-au făcut atîta
rău, cu prigoanele lor, cit rău a făcut,
strecurarea în adunare a oamenilor
nenăscuţi din nou. Din aceasta se cade
să luăm învăţătură şi să umblăm cu
multă grijă.
Vrăjmaşul a semănat neghină cînd
slugile dormeau. Starea de somn nu este
o stare bună ; este o stare rea, o stare de
toropeală, o stare de amorţire. Cînd
biserica din Efes (Apocalipsa 2) a
pierdut dragostea dintîi, s-a deschis uşa
la toate relele, pînă a ajuns în starea din
Laodicea. Relele s-au tot înmulţit pînă
s-a ajuns la starea creştinătăţii de astăzi.
Robii nu trebuiau să doarmă, ci să vegheze
şi să fie treji şi asupra învăţăturii
pe care o dau altora, şi asupra vieţii lor
şi a celor ce merg împreună cu ei. Este
nevoie de o veghere necurmată, de ru-
Matei 13.24-30
găciune neîncetată, de învăţătură curată
din scumpul Cuvînt al lui Dumnezeu.
Oamenii din pildă s-au trezit, dar cam
tîrziu, cînd răsărise neghina. Ar fi fost
bine să nu fi dormit, ci să fi vegheat ;
dar pentru că n-au făcut lucrul acesta, sau
strecurat în Biserică învăţături
stricate şi oameni ci viaţă neînnoită,
care au împlinit doar unele forme şi au
fost socotiţi creştini.
„S-o smulgem ?" au întrebat
oamenii. Domnul le spune : „Nu.
Lăsaţi-o să crească împreună pînă la
seceriş, ca nu cumva, smulgînd
neghina, să smulgeţi şi griul împreună
cu ea". Acest îndemn al Domnului Isus
nefiind ascultat, mulţi au fost omorîţi de
inchiziţia din biserica romană. Oricine
nu era ca majoritatea şi punea mîna pe
Biblie luînd în serios cele scrise în ea,
era numit eretic. Aşa s-a îmbătat
,,curva" de sîngele sfinţilor. Vai ce
judecată o aşteaptă ! Socotind că smulg
neghina, au smuls griul. Neghina a
rămas şi mai departe, iar oamenii s-au
împopoţonat şi mai departe cu un nume
de cinste, avînd pretenţia că alcătuiesc
adevărata Biserică.
,.Lăsaţi-le să crească amîndouă
împreună :" Unde ? în adunare ? — Nu
! Nu în adunare, ci în creştinătate.
Adunarea este cu totul altceva. Cred că
toţi putem face deosebire între adunare
şi creştinătate. A.colo ,da, vezi de toate,
vezi toate păsările strinse în copacul
acesta mare. Adunarea însă este altceva.
Vrăjmaşul a izbutit să-şi facă lucrarea
în creştinătate. Ni s-a spus mai dinainte.
Dumnezeu însă nu-Şi încetează lucrarea,
iar lucrarea Lui se face acum mai
ales în adunarea Lui.
10 ADEVĂRUL CREŞTIN 1 1992

Că lucrul stă aşa, se vede din însuşi
Cuvîntul lui Dumnezeu. Iată 'ce citim la
2 Timotei 2.20— 21 : „într-o casă mare
nu sînt numai vase de aur şi de argint, ci
şi de lemn şi de pămînt. Unele sînt
pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele
pentru o întrebuinţare de ocară. Deci,
dacă cineva se curăţeşte de acestea (de
cele de ocară), va fi un vas de cinste,
sfinţit, folositor stăpînului său, destoinic
pentru orice lucrare bună". De asemeni,
în epistola către Efeseni. 5.6—7 citim :
„Nimeni să nu vă înşele cu vorbe
deşarte, căci din pricina acestor lucruri
vine mînia lui Dumnezeu peste oamenii
neascultători. Să nu vă întovărăşiţi dar
de loc cu ei". Şi tot aşa, în legătură cu
această idee se poate aplica şi cuvîntul de
la 2 Corinteni 6.14-18 : „Nu vă înjugaţi
la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi.
Căci ce legătură este între neprihănire şi
fărădelege ? Sau cum poate sta împreună
lumina cu întunericul ? Ce înţelegere
poate fi între Hris-tos şi Belial ? Sau ce
legătură are cel credincios cu cel
necredincios ? Cum se împacă Templul
lui Dumnezeu cu idolii ? Căci noi sin
tem Templul Dumnezeului celui viu,
cum a zis Dumnezeu : „Eu voi locui şi
voi umbla în mijlocul lor ; Eu voi fi
Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu".
De aceea : ..Ieşiţi din mijlocul lor şi
despărţiţi-vă de ei, zice Domnul ; nu vă
atingeţi de ce este necurat şi vă voi
primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi
fii şi fiice, -zice Domnul Cel
Atotputernic".
Să nu amestecăm deci lucrurile.
Dacă Domnul Isus spune : „Lăsaţi-le să
crească amîndouă pînă la seceriş", o
spune despre creştinătate, nu despre
adunare.
Semănătorul — ne dă Domnul Isus
explicaţia — este Fiul Omului.
Totdeauna El este semănătorul ; şi dacă
întrebuinţează pe alţii în lucrarea Lui,
tot El face această lucrare. El să
crească, iar
cei ce lucrează să fie tot mai mici.
Ţarina este lumea, nu adunarea.
Sămînţa bună sînt cei născuţi din nou,
fiii împărăţiei ; neghina sînt creştinii cu
numele, cei nenăscuti din nou.
Vrăjmaşul este Diavolul, care seamănă
şi el mai ales acolo unde Dumnezeu îşi
face lucrarea. Este o vorbă că acolo
unde Dumnezeu îşi face o biserică,
dracul face o capelă. El caută să
strecoare învăţături stricate şi o viaţă
stricată.
Creştinii cu numele pot să înghită tot
felul de învăţături stricate, pentru că ei
nu sînt în stare să facă deosebire ; dar
adunarea lui Dumnezeu nu poate să
înghită orice învăţătură. Ea are Cuvîntul
lui Dumnezeu şi are pe Duhul Sfînt care
ne călăuzeşte în tot adevărul. Dacă ea
vede ceva care nu este potrivit cu Cuvîntul
lui Dumnezeu, leapădă acel lucru.
Ei bine, dar sînt atîtea adunări care se
deosebesc unele de altele, va zice
cineva. Da, dar în lucru! de căpetenie, al
mîntuirii noastre prin jertfa Domnului
Hristos, orice adunare adevărată pe
această temelie trebuie să stea. Dacă nu,
aceea nu este adunare. Este adevărat că
sînt unele diferenţe, dar acelea vor
dispare. Vorba este ca sufletele să se
pocăiască şi să vină la Domnul Hristos.
Secerişul este nu sfîrşitul lumii, ci
sfîrşitul veacului. Care veac ? Veacul
sau timpul care ţine pînă la venirea
Domnului Isus. De la venirea Lui
încolo, începe altceva, un alt veac.
Atunci însă adunarea va fi la Domnul
Isus, răpită mai înainte.
în înţeles mai larg luăm această pildă
şi pentru biserică, dar în înţeles strîns ea
îşi are aplicarea la sfîrşitul veacului,
cînd va veni Domnul Isus pe muntele
Măslinilor, ca să-Şi aşeze împărăţia Lui
pe pămînt. Se ştie că la începutul
împărăţiei de o mie de ani are loc
judecata celor vii, despre care vorbeşte
Matei 25, cînd se
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 11

despart oile de capre. Judecata tuturor
celor morţi este după împărăţia de o mie
de ani. Atunci se aşează scaunul de
domnie mare şi alb şi toţi morţii, mari şi
mici, se înfăţişează la această judecată.
Secerătorii sînt îngerii, nu oamenii. Şi
ce bine că sînt îngerii ! După Cuvîntul
lui Dumnezeu, îngerii sînt cei ce s-au
bucurat de pocăinţa celor credincioşi.
Îngerii sînt protectorii rînduiţi de Dumnezeu
ai celor credincioşi. Ei sînt duhuri
slujitoare trimise să îndeplinească o
slujbă pentru cei ce vor moşteni
mîntuirea (Evrei 1.14). îngerii au fost
totdeauna cu credincioşii, în toate luptele
şi primejdiile credincioşilor. Şi poate că
tot îngerii duc pe credincioşi în sînul lui
Avraam, cum se spune despre săracul
Lazăr (Luca 16.22). Ei bine, ei vor aduna
griul în grînar. Grînarul este cerul
care primeşte pe toţi credincioşii din
toate timpurile.
In lume este amestec mare. Peste tot
este acest amestec. Chiar în propria ta
casă, unii sînt credincioşi, alţii
necredincioşi. La ocupaţia fiecăruia, cît
de rari sînt credincioşii ! In Psalmul 120
citim : „Vai de mine, că locuiesc la
Meşee, că locuiesc în corturile
Chedarului !" De 'multe ori credinciosul
geme şi suspină pentru că în locul unde
trăieşte este mult întuneric, imult păcat
şi multă împotrivire faţă de Domnul
Isus. Dar suspinele credincioşilor vor
înceta. Vine vremea cînd ei vor fi strînşi
de pe acest pămînt : ori unul cîte unul,
cum se strîng porumbeii la porumbarul
lor, ori toţi deodată, atunci cînd Domnul
Isus îi va răpi.
La cei vechi, strîngerea griului,
începutul secerişului, era o sărbătoare de
bucurie. Tot aşa strîngerea celor
credincioşi este o sărbătoare de bucurie
pentru ei. Domnul îi va strînge în
grînarul Sau, oride unde îi va găsi. El
cunoaşte pe cei ce sînt ai Săi. Cei
născuţi din nou sînt strînşi în
12 ADEVĂRUL
grînarul lor din cer. Din orice neam, din
orice timp, fie Vechiul, fie Noul
Testament, toţi au aceleaşi scumpe
făgăduinţe ale lui
Dumnezeu.
Cînd sînt strînşi acolo sus, greşelile şi
deosebirile care s-au ţinut de ei ca
oameni, vor fi înlăturate. Lucrurile
pentru care s-au despărţit pe pămînt îi
vor întrista şi anume că nu s-au oprit mai
degrabă la cele ce i-au unit decît la cele
ce-i despart. Neînţelegerile dintre ei,
invidia pentru că unul este mai
binecuvîntat decît altul, o adunare mai
binecuvîntată decît alta, vor înceta.
Chiar faptul că nu s-au preţuit unii şi
alţii cum se cuvine, va fi înlăturat şi el.
Grîul este mult răspîndit, şi absolut
necesar. El este un dar de la Dumnezeu.
In Evanghelie spune că la masa de Paşti,
Domnul Isus a rostit binecuvîntarea sau
a binecuvîntat. Am întrebat pe un evreu
credincios ce binecuvîntare rosteşte
Evreul la masă, şi mi-a spus :
„Binecuvîntat să fie Domnul care a dat
viaţă griului".
Dacă grîul este un dar ele la
Dumnezeu şi dacă cei credincioşi sînt
grîu, nu sînt şi ei un dar de la
Dumnezeu ? O, da. Ei sînt lumina lumii,
sînt sarea pămîntului. Cînd această
lumină va fi luată şi această sare nu va
mai fi, atunci va vedea lumea ce însemnau
aceşti oameni dispreţuiţi, urîţi.
Cum grîul este cultivat de om, aşa
credincioşii sînt cultivaţi, îngrijiţi, de
Dumnezeu. Pilda vieţii lor, învăţătura
lor curată şi sănătoasă, este hrană
pentru orice suflet care însetează după
Dumnezeul cel viu.
Grîul atîrnă de om. Unde nu este om,
nu este grîu. Tot aşa credincioşii atîrnă
de Domnul Isus ; iar unde nu este
Domnul Isus, acolo nu este har.
Grîul este tot mai preţuit în lume.
De aceea se şi zice „răz-
CRESTIN 1/1992

oiul grîului", adică o întrecere în
cultivarea grîului. Dacă lumea
preţuieşte grîul, pentru că fără el ea nu
poate să trăiască, apoi şi credincioşii
sînt preţuiţi înaintea lor. Tatăl din cer ne
vede îmbrăcaţi în Domnul Hristos. Şi în
Domnul Hristos vom fi şi proslăviţi.
Grîul se strînge în grînar. Credincioşii
pleacă unul cîte unul de ipe pămînt şi
vor pleca cu toţii cînd vor fi răpiţi. La
începutul împărăţiei de o mie de ani,
cînd va fi judecata celor vii, atunci şi alţi
credincioşi vor fi strînşi în grînarUi'
cerului. Grînarul este un loc de
siguranţă. Cîtă vreme grîul stă pe cîmp,
poate să dea peste el vijelie ca să-1 culce
la pămînt sau ploaie cu piatră ca să-1
scuture şi să-1 bage în pămînt ; însă în
grînar, toate aceste pericole au încetat.
Tot aşa este şi cu cei credincioşi : cîtă
vreme sîntem pe acest pămînt, vin peste
noi multe primejdii şi greutăţi. Vine însă
vremea cînd vom lăsa aici toate acestea
şi vom pleca la Domnul Isus. Apostolul
Pavel spunea că este mai bucuros să se
mute din cortul acesta şi să fie împreună
cu Hristos. Lucrarea Lui este de-
săvîrşită şi noi vom avea parte în
întregime de ea cînd şi trupul şi sufletul
şi duhul nostru vor avea parte de deplina
răscumpărare care este în Domnul Isus.
Ce fericire aşteaptă pe credincioşi acolo
sus, cine ar putea să spună ? Noi ne
rezumăm la simplele şi plăcutele cuvinte
ale lui Dumnezeu, dar nu sîntem în stare
să înfăţişăm lucrurile mari şi minunate
care ne aşteaptă. Cu-vîntul lui Dumnezeu
spune lămurit : „Lucruri pe care ochiul
nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la
inima omului nu s-au suit, astfel de
lucruri a pregătit Dumnezeu pentru cei
ce-L iubesc". Face să ne bucurăm în vederea
acestor lucruri care ne aşteaptă.
Pînă atunci să fim credincioşi Domnului
în cele mari ca şi în cele mici, şi să
veghem cu .multă seriozitate asupra
noastră înşine, asupra fraţilor şi surorilor
de călătorie cu care mergem împreună,
pentru ca să ne îndemnăm unii pe alţii la
fapte bune şi ia tot ce este bun şi plăcut
înaintea Domnului nostru.
Teodor POPESCU
«Mulţi nu au curajul de a stărui în lupta pentru adevăr, pentru că păstrează uncie lucruri care
sînt împotriva luminii pe care au primit-o. Se poate chiar ca ei să piardă lumina după care n-au
mers şi Satan reuşeşte atunci să cufunde înţelegerea lor în întuneric, asigurîndu-i prin
argumentele lui că fac bine că nu caută să cucerească o mai mare parte a moştenirii cereşti şi că
pot să se mulţumească cu ceea ce au deja.»
«Este foarte trist cînd prezenţa lui Dumnezeu, în loc să fie un adăpost pentru inimile noastre,
este o pricină de groază, de spaimă. Nu mă îndoiesc că veţi îutîlni mulţi creştini care, în loc de
a se simţi departe de casa părintească, atunci cînd au ieşit de sub prezenţa lui Dumnezeu, se
simt, dimpotrivă, uşuraţi.»
J N. DARBY
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 13

AUTORITATEA LUI DUMNEZEU (X)
MANIFESTĂRI ALE RĂZVRĂTIRII
OMULUI
__ C __
(3) GÎNDURILE (2
Corinteni 10.4-6)
LEGĂTURA CARE UNEŞTE GÎNDUL DE RAŢIUNE
Omul îşi exprimă răzvrătirea nu
numai prin cuvînt şi raţiune, ci şi prin
gînd. Cuvintele de răzvrătire, de
instigare vin din raţionamentele de
răzvrătire şi de instigare, iar
raţionamentul este „zămislit" de către
gînd. De aceea, gîndul este factorul principal
al răzvrătirii.
Textul din 2Corinteni 10.4-6 este unul
dintre cele mai importante din Biblie,
pentru că face aluzie la un domeniu
lăuntric al omului, în care ascultarea de
Domnul Hristos este cerută în mod
special şi deplin. Versetul 5 spune :
„orice gînd îl facem rob al ascultării de
Hristos". Acest text sugerează, deci, că
răzvrătirea omului are loc, în principal,
în gîndul său. Pavel vorbea despre
distrugerea tuturor raţionamentelor şi a
tuturor lucrurilor înalte, care se plasează
deasupra cunoştinţei lui Dumnezeu.
Omului îi place să construiască, în jurul
gîndului său, raţionamente asemănătoare
unor fortăreţe, dar aceste raţionamente
trebuie să fie distruse şi gîndul păstrat
captiv, supus. Trebuie să aruncăm
raţionamentele şi să restabilim gîndul,
să-1 aducem înapoi. In lupta spirituală pe
care o ducem, fortăreţele (de
raţionamente) trebuie să fie doborîte,
numai după ce gîndul a fost făcut
prizonier,
rob. Căci, dacă raţionamentele nu sînt
date deoparte, nu există nici o
posibilitate de a aduce gîndul omului în
ascultare de Domnul Hristos.
Expresia „înălţime" folosită în
versetul 5, semnifică exact „o
construcţie înaltă", în textul original, în
ochii lui Dumnezeu, orice raţionament
seamănă cu un zgîrîie-nori, care
împiedică pe om să-L cunoască pe
Dumnezeu. Din momentul în care omul
raţionează, gîndul său este în stare de
asediu şi nu mai este în măsură să
asculte de Dumnezeu, deoarece
ascultarea se referă la gînd. Cînd
raţionamentul se exprimă în exterior,
devine cuvînt ; dar cînd raţionamentele
rămîn ascunse în interior, ele încercuiesc
gîndul şi-1 paralizează ; el nu mai
poate da naştere ascultării. Atitudinea
pur omenească de a raţiona este atît de
gravă prin consecinţele ei, încît ea nu
poate fi îndepărtată decît prin-tr-o
adevărată luptă.
Cu toate acestea, Pavel nu a folosit
raţiunea pentru a lupta împotriva
raţiunii. înclinaţia omului pentru
raţionament trebuie înfruntată cu arme
spirituale, adică prin intermediul puterii
lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu este
Cel ce luptă împotriva noastră, căci
am devenit
14 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

vrăjmaşii Săi. Obiceiul nostru mental de
a raţiona este o moştenire a pomului
cunoştinţei binelui şi răului, dar foarte
puţini dintre noi realizează cît rău îi
aduce lui Dumnezeu gîndirea noastră,
inteligenţa noastră. Sa-tan se foloseşte
de tot felul de raţionamente, pentru a ne
înlăn-ţui, aşa încît în loc să ne lăsăm
apucaţi de Dumnezeu, noi devenim
vrăjmaşii Săi.
Capitolul 3 al cărţii Geneza este
ilustrarea capitolului 10 al celei de a
doua Epistole către Corinteni.
Satan a raţionat cu Eva, care, văzînd
că pomul oferea fructe
CUM SE CUCEREŞTE UN DUH CAPTIV
în versiunea originală greacă a Noului
Testament .termenul „noema"
(„noemata" la plural) este folosit de şase
ori : în Fili-peni 4.7 şi în 2Corinteni
2.11 ; 3.14 ; 4.4 ; 10.5 şi 11.3. Acest termen
este tradus în limba română prin
„Înţelegere", „gîndire", „inteligenţă". Sar
putea defini acest termen prin „sfatul
inteligenţei", înţelegînd prin „inteligenţă"
facultatea, posibilitatea,
aptitudinea, iar prin „sfat", acţiunea
acestei facultăţi, produsul inteligenţei
omului. Prin această facultate, numită
inteligenţa, omul gîndeşte şi hotărăşte
liber, şi, acţionînd astfel, se defineşte, se
reprezintă pe sine însuşi.
Dacă cineva vrea să-şi apere
libertatea, nu are decît să spună că toate
gîndurile şi cuvintele sale sînt drepte şi
corecte. El nu îndrăzneşte să şi le
deschidă în faţa unei opoziţii, oricare ar
fi ea, ci le înconjoară cu numeroase
raţionamente. Acesta este motivul
pentru care oamenii nu reuşesc să
creadă în Dumnezeu : ei se lasă
adesea încătuşaţi în fortăreaţa
raţionamentelor.
Necredinciosul va spune, poa-
plăcute la mîncat, a răspuns printr-un alt
raţionament. Ea nu L-a ascultat pe
Dumnezeu, căci avea raţiunile ei pentru
a acţiona.
Cînd apare raţiunea, gîndul omului
cade într-o adevărată cursă. Raţiunea şi
gîndul sînt strîns legate între ele. Prima
se ataşează de al doilea pentru a-1
captura. Şi pentru că gîndul se găseşte
înlănţuit, omul se găseşte incapabil de a
asculta de Dumnezeu.
în consecinţă, dacă dorim să
ascultăm de Domnul Hristos, trebuie
să ştim cum poate autoritatea lui
Dumnezeu să distrugă fortăreaţa
raţionamentului.
te : „Voi aştepta pînă voi fi bă-trîn
(pentru a crede)", sau : „cea mai mare
parte dintre creştini nu au o purtare bună
şi de aceea eu nu pot crede", sau, în
sfîrşit : ,,Nu încă. După ce vor muri părinţii
mei, voi crede".
Tot astfel, creştinii caută motive
pentru a-şi scuza lipsa de dragoste
pentru Domnul.
Studenţii pretextează că sînt foarte
ocupaţi cu studiile, oamenii de afaceri
cu meseria lor, şi bolnavii spun că
sănătatea lor nu le permite mare lucru.
Dacă Dumnezeu nu distruge aceste
fortăreţe, oamenii nu vor fi niciodată
liberi.
Satan întemniţează oamenii în
fortăreţele raţionamentelor.
Cea mai mare parte a oamenilor se
găsesc în spatele liniilor de apărare şi
sînt incapabili să iasă spre libertate.
Singură autoritatea lui Dumnezeu
poate elibera gîndurile captive,
permiţîndu-le să asculte de Domnul
Hristos.
Dacă omul vrea să cunoască
autoritatea .trebuie să arunce toate
raţionamentele sale. Şi raţionamentele
sale nu vor fi distruse decît atunci cînd
va recu-
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 15

noaste că Dumnezeu este Dumnezeu,
aşa cum este scris în Romani capitolul
9. Cînd fortăreţele lui Satan vor fi
distruse, nici un raţionament nu va mai
supravieţui şi gîndurile omului vor putea
fi atunci supuse (capturate) din nou,
pentru a asculta de Dumnezeu. Căci
numai cînd gîndurile vor fi „recucerite",
„recap-turate" (prin Hristos), omul va
putea să asculte de Domnul Hristos, cu
adevărat.
Este, deci, uşor să vedem dacă
cineva a întîlnit autoritatea lui
Dumnezeu : îi observăm cuvintele,
raţionamentele şi gîndurile. Căci, din
momentul în care un om a întîlnit
autoritatea lui Dumnezeu, limba lui nu
se mai hazardează să vorbească liber (să
bată cîmpii) şi raţionamentele sale —
mai mult — gîndurile sale nu se mai
exprimă cu atîta nepăsare. Este normal
ca omul să aibă numeroase gînduri,
întărite de raţionamente puternice. Dar
va veni o zi în care Dumnezeu va
răsturna toate întăriturile raţionamentelor,
fondate prin Satan şi va
pune stăpînire pe toate gîndurile omului,
pentru a face din ei un rob ascultător de
Dumnezeu. Atunci, omul nu va mai gîndi
independent de Domnul Hristos, ci li
va fi în întregime ascultător. Aceasta
este adevărata eliberare.
Cel ce nu a făcut experienţa a ceea ce
este autoritatea, aspiră adesea să fie
consilierul, slujitorul lui Dumnezezu.
Acest om nu are gîndurile „recucerite"
(„răscumpărate") de Dumnezeu. Peste
tot pe unde merge, el caută să
amelioreze condiţiile de viaţă sau de
existenţă. Gîndurile sale n-au fost
niciodată disciplinate, şi raţionamentele
sale nu încetează să se dezvolte. Trebuie
să-L lăsăm pe Domnul să-Şi facă lucrarea
de reformator în noi, astfel ca toate
gîndurile noastre să poată fi
răscumpărate, recucerite, reconsiderate
de El. Si numai în
acest fel, vom recunoaşte autoritatea lui
Dumnezeu şi vom înceta să îndrăznim
să raţionăm şi să sfătuim după bunul
nostru plac.
Adesea, noi acţionăm ca şi cînd nu ar
exista decît două fiinţe în lume :
Dumnezeu şi noi înşine. Eu sînt un
sfătuitor şi eu cunosc totul. O astfel de
atitudine arată cu claritate că gîndurile
mele trebuie recucerite şi că eu nu am
cunoscut nimic despre autoritatea lui
Dumnezeu. Dacă întăriturile
raţionamentelor mele au fost deja
distruse de autoritatea lui Dumnezeu, eu
nu voi mai oferi sfaturile mele şi nu voi
mai resimţi nici un interes pentru astfel
de acţiuni. Gîndurile mele vor fi
subordonate celor ale lui Dumnezeu, şi
eu nu voi mai fi o fiinţă liberă în
mişcările sale (libertatea naturală este
terenul de predilecţie al iui Satan ; de
aceea, libertatea naturală proprie trebuie
pierdută). Eu voi fi totdeauna gata să
ascult.
Gîndurile omului sînt controlate de
una dintre aceste două puteri:
raţionamentul sau autoritatea
Domnului Hristos. în realitate, nici o
fiinţă umană nu-şi poate exersa singură
voinţa, căci, mai devreme sau mai tîrziu,
va fi cuprins de puterea raţionamentelor
sau apucat de Domnul Hristos. Trebuie,
deci, să slujeşti ori lui Satan, ori lui
Dumnezeu.
Este uşor să desco'peri dacă un
suflet a întîlnit personal autoritatea lui
Dumnezeu. E suficient să se ţină seama
:
1. dacă pronunţă cuvinte calomnioase,
injurioase, de bîrfă ;
2. dacă stă la discuţie (raţionează) cu
Dumnezeu, şi
3. dacă este totdeauna gata să-şi
exprime părerea. Răsturnarea
raţionamentelor este, fără îndoială, un
aspect, mai degrabă, negativ.
Consecinţa sa pozitivă rezultă în faptul
că gîndurile noastre sînt recucerite de
Domnul Hristos şi ascultătoare de El, în
asa fel încît omul în cauză nu
.16 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

mai poate oferi fără încetare pro-pria-i
părere.
în trecut, eu aveam totdeauna
numeroase argumente pentru a susţine
numeroasele mele gîn-duri.
Astăzi, nu mai dispun de nici un
argument, căci toate gîndurile mele au
fost capturate, supuse.
Prizonierul nu are nici un fel
de libertate ; cine, deci, va îndrăzni să se
supună opiniei personale a unui
prizonier ? Prizonierul sau robul trebuie
să accepte părerea celorlalţi, fără să
gîndească la a sa. Iată pentru ce, noi care
am fost cîştigaţi de Domnul Hristos,
sîntem gata să acceptăm gîndurile lui
Dumnezeu şi să nu mai facem apel la
propriile noastre idei si sfaturi.
MUSTRĂRI ADRESATE CELOR ÎNCĂPĂŢÎNAŢI
Din punct de vedere natural, Pavel era
un om inteligent, capabil, cultivat şi apt
să raţioneze, să judece. El găsea
totdeauna mijlocul de a face ceea ce
avea de făcut, avea fără încetare încredere
şi slujea lui Dumnezeu tu mult
entuziasm. Atunci cînd conducea un
grup de prieteni la Damasc, pentru a-i
aresta pe creştini, el a fost trîntit la pămînt
de o mare lumină. într-o clipă, toate
intenţiile sale, modul de a acţiona,
precum şi capacităţile sale au fost
desfiinţate, suprimate. Nu s-a întors nici
la Tars, nici la Ierusalim. Nu numai că a
abandonat sarcina pe care o avea de
îndeplinit în Damasc, dar a uitat şi
motivele care-1 împingeau să dorească
să acţioneze în acest fel.
In faţa greutăţilor, mulţi oameni
schimbă direcţia şi încearcă să iasă din
ele prin orice mijloc posibil. Dar,
orice ar face, ei nu continuă să
meargă decît după propria lor idee. Ei
sînt atît de nesocotiţi că nu cad cu faţa
la pămînt nici chiar atunci cînd îi
lo\ r eşte Dumnezeu. Şi, chiar dacă
Dumnezeu îi face să se întoarcă în ei
înşişi într-un anumit domeniu, ei nu
sînt cu adevărat
împăratul Saul a fost lepădat nu
pentru că a furat, ci pentru că a păstrat
cele mai bune ani-
1.PAVEL
2. ÎMPĂRATUL SAUL
loviţi în raţionamentele şi gîn-durile
lor. Astfel sînt mulţi care, vâzîndu-şi
drumul spre Damasc închis, hotărăsc
să se întoarcă la Ierusalim sau la
Tars.
Nu tot aşa a fost ca Pavel. Odată ce a
fost lovit, el a pierdut totul. El n-a mai
putut vorbi si nici gîndi la ceea ce este.
El nu mai ştia nimic. „Ce trebuie să
fac, Doamne ?" a spus el. Iată pe cineva
ale cărui gînduri sînt cucerite do
Domnul şi care este dispus să asculte
din toată inima, înainte, în orice
împrejurare-, Saul din Tars conducea
totul. Dar, odată ce L-a întîlnit pe
Domnul, el nu mai are păreri proprii.
Prima dovadă că o persoană a
întîlnit autoritatea lui Dumnezeu este
pierderea opiniilor personale. Să avem
suficientă onestitate (cinste) pentru a-I
cere lui Dumnezeu să ne supună prin
lumina Sa. Atunci Pavel pare a spune :
„Eu sînt un om care a fost recîş-tigat de
Dumnezeu. Eu sînt un prizonier, un rob
al Domnului. Acum este timpul ca eu să
ascult, să mă supun şi să încetez de a
mai gîndi şi de a mai hotărî".
male — oi şi boi, din prada de război,
pentru a le oferi ca jertfă Domnului.
Era aici efectul unei
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 17

hotărîri personale — el a hotărît să-I
placă lui Dumnezeu în acest mod.
Lepădarea lui s-a datorat faptului că
gîndurile sale n-au fost cucerite sau
recucerite de Dumnezeu. Nimeni nu
putea — în acel timp — să-) acuze pe
împăratul Saul de lipsă de zel faţă de
Domnul. El nu a minţit, căci într-adevăr
el a păstrat cele mai bune oi şi cei mai
buni boi. Cu toate acestea, el a luat o
hotărîre care nu era decît efectul propriilor
sale gînduri (vezi 1 Samuel 15).
Lecţia este simplă : toţi cei care vor
să slujească lui Dumnezeu trebuie
neapărat să se păzească să ia hotărîri pe
baza propriilor lor opinii. Ei trebuie
numai să execute voia lui Dumnezeu. Ei
trebuie să se mulţumească să spună :
„Doamne, ce vrei să fac ?" A adăuga
numai un cuvînt ar însemna o gravă
eroare. Ascultarea face mai mult decît
jertfele. Oa-
Nadab şi Abihu au ajuns la răzvrătire,
în slujba lui Dumnezeu, pentru că nu au
rămas supuşi autorităţii tatălui lor. Ei au
încercat să acţioneze urmînd propriile lor
gînduri. Ei au păcătuit, împotriva lui
Dumnezeu, aducînd foc străin ;
acţionînd astfel, ei au încălcat regulile
administrative stabilite de Dumnezeu.
Fără a pronunţa un singur cuvînt şi fără a
da nici o motivaţie faptei lor, ei au ars
tămîia după propriul lor gînd şi după
propria
3. NADAB SI ABIHU
menii nu au absolut nici un drept de a
oferi sfatul lor lui Dumnezeu.
Cînd împăratul Saul a văzut acele oi
şi acei boi, s-a gîndit să le păstreze
pentru a le oferi apoi ca jertfă. Inima lui
avea o înclinare spre Dumnezeu. Dar
nu era animată de un duh de
ascultare. O inimă cu intenţii bune
pentru Dumnezeu, nu echivalează cu o
inimă care spune : „Eu nu îndrăznesc să
spun nimic înaintea lui Dumnezeu".
Jertfa unui animal, fie el gras, nu poate
înlocui atitudinea de linişte respectuoasă
şi ascultătoare. Pentru că a refuzat să
distrugă pe Amaleciţi, ca şi animalele
lor, aşa cum i-a cerut Dumnezeu,
împăratul Saul a fost, mai tîrziu, ucis de
un ama-lecit, şi în acest fel împărăţia sa
a luat sfîrşit.
Toţi cei ce păstrează „amaleci-tul"
în propriile lor gînduri, vor ti ucişi de
un „amalecit".
lor hotărîre. Ei gîndeau că un astfel de
fapt era drept în ochii lui Dumnezeu. Ei
îşi imaginau că, dacă săvîrşeau o
greşeală, aceasta nu putea fi decît o
greşeală relativă, din moment ce
acţiunea lor, în ea însăşi, era bună —
căci era vorba, în final, de un serviciu
adus lui Dumnezeu. Ei gîndeau, deci, că
un astfel de păcat era total fără
însemnătate. Ceea ce n-au ştiut ei, însă,
este că au fost instantaneu lepădaţi de
Dumnezeu şi pedepsiţi cu moartea.
MĂRTURIA ÎMPĂRĂŢIEI ESTE DATĂ DE ASCULTARE
Dumnezeu nu caută să afle dacă noi
predicăm Cuvîntul Său cu multă rîvnă
sau dacă sîntem totdeauna gata să
suferim pentru E ; . El vrea să ne vadă
gata de a-L asculta în orice lucru. Împărăţia
lui Dumnezeu începe în ziua în
care noi îl ascultăm în mod rbsolut —
fără a face cu-
noscută opinia noastră, fără a prezenta
raţionamentele noastre, fără a cîrti, a
murmura şi fără a insulta pe nimeni.
Dumnezeu aşteaptă această zi slăvită,
încă de la creaţia lumii. Cu toate că El
are un Fiu — Primul Născut, care a fost
prima roadă a ascultării, El încă aşteaptă
ca şi cei-
18 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

lalţi fii să devină asemenea Primului Său
Fiu. Oriunde, pe acest pămînt, există o
biserică în care Dumnezeu este ascultat
cu adevărat, este dată o mărturie a
împărăţiei Sale şi Satan este învins.
Satan nu se teme de noi, văzîndu-ne
lucrînd pentru Domnul, atîta timp cît
facem aceasta răzvrătiţi în inima
noastră. El se mulţumeşte să rîdă pe
furiş, cînd ne vede lucrînd după
propriile noastre idei.
Legea mozaică spunea clar că
chivotul Domnului trebuia să fie purtat
de către Leviţi, dar Filistenii cînd l-au
restituit poporului Israel, l-au trimis întrun
car purtat de două vaci. Cînd s-a hotărît
să aducă chivotul în oraşul său,
David nu a întrebat pe Dumnezeu. El a
poruncit, după propria sa voinţă, să fie
transportat chivotul pe un car tras de boi.
La un moment dat, în timpul
transportului, carul clătinîndu-se,
chivotul a început să se clatine, ceea ce
1-a determinat pe Uza să întindă mîna
spre chivot şi să-1 apuce, pentru a-1
împiedica să cadă. Dar, instantaneu, a
fost lovit de Dumnezeu şi a murit pe loc,
chiar dacă chivotul nu a căzut, el nu se
găsea pe umerii Leviţilor, unde trebuia
să fie, ci pe un car tras de boi.
In trecut, fusese o zi în care chivotul,
purtat de Leviţi, a trebuit să traverseze
Iordanul ale cărui ape erau învolburate.
Nimic rău nu s-a întîmplat în acea zi.
Acest contrast ne arată că Dumnezeu
vrea mai ales să-L ascultăm şi nu să-I
dăm sugestii, înainte ca voia Sa să fie
împlinită în viaţa noastră, Dumnezeu
trebuie să ne golească de noi înşine,
pentru ca, în acest fel, să nu
întîlnească nici o opoziţie. Slujba
încetează, drumul ei se înfundă, dacă
aducem, fără încetare, gîndurile noastre
omeneşti în executarea ei. Dumnezeu
trebuie să stăpînească, iar oamenii
nu trebuie să-I dea sfaturi.
Iată pentru ce, este important ca
gîndurile noastre să fie date în întregime
la o parte. In trecut, am găsit libertatea
trăind după propriile noastre mijloace.
Dar acum, găsim adevărata libertate,
permiţînd gîndurilor noastre să fie
recîştigate de Dumnezeu, pentru a
asculta de Domnul Isus Hristos. Pierzînd
libertatea noastră, am găsit o adevărată
libertate în Domnul Isus Hristos.
„îndată ce se va săvîrşi ascultarea
aceasta din partea voastră, sîntem gata
să pedepsim orice neascultare" (2
Corinteni 10.6). Ascultarea
desăvîrşită nu este posibilă decît atunci
cînd gîndurile noastre au fost recîştigate
în întregime de El. Toţi cei care gîndesc
că-I pot oferi sfaturi lui Dumnezeu, nu
sînt pe deplin ascultători. Domnul este
gata să pedepsească orice neascultare,
pornind din momentul în care ascultarea
noastră este perfectă. In ziua în care, ca
adunare de creştini, vom accepta să ne
întoarcem în întregime spre Dumnezeu
pentru a-L asculta, lăsînd la o parte
propriile noastre idei şi opinii, atunci
Dumnezeu Îşi va putea manifesta
autoritatea Sa pe pămînt. Cum ne putem
noi aştepta ca lumea să asculte, dacă
însăşi biserica nu dă exemplu ? O
biserică neascultătoare nu trebuie să
aştepte ca necredincioşii să asculte de
Evanghelie*. Cînd biserica va fi
ascultătoare, atunci Evanghelia va fi
ascultată de necredincioşi.
Noi toţi trebuie să învăţăm să acceptăm
disciplina, astfel încît gurile noastre să
fie bine instruite şi să nu mai vorbească
în mod uşuratic, inteligenţele noastre să
nu se mai lanseze în argumentări şi
inimile noastre să nu mai dea sfaturi.
Domnul slavei este chiar în faţa noastră.
Şi în cele din urmă, Dumnezeu îşi va
manifesta autoritatea pe acest pămînt. —
Va urma —
Watchman NEE
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 19

PAGINA FAMILIEI
CU DOMNUL HRISTOS IA MASA
Da, da, chiar şi la masă trebuie să
stăm cu Domnul Hristos. Este partea cea
mai de preţ a vieţii practice.
Cît de mult şi-a întins duşmanul mîna
şi în acest domeniu ! Cum a intrat
păcatul în lume ? Dacă răsfoim numai
puţin Biblia, găsim că nenorocirea a fost
răs-pîndită de duşman tocmai pe acest
teren.
Noe, un om al lui Dumnezeu, •care
ducea o viaţă sfîntă, a păcătuit din
pricina beţiei.
Isaac a binecuvîntat pe fiul său Esau
împotriva voii lui Dumnezeu, numai ca
să mănînce un vî-nat bun.
Esau era atît de lacom, încît •şi-a
vîndut dreptul său de întîi născut pentru
un blid de linte.
Copiii lui Israel au rătăcit patruzeci
de ani prin pustie, fiindcă păcătuiseră
prin lăcomia lor.
Stăpînitorul acestei lumi şi-a întins
stăpînirea şi la mesele de dragoste ale
celor dintîi creştini.
Cît de mult se păcătuieşte prin
mîncare şi băutură !
Cîţi oameni îşi pricinuiesc moartea
prin băutură, îşi ruinează familiile, îşi
pierd sufletul de dragul băuturii !
Şi ce rol însemnat are mîncarea în
lume ! Cînd se întoarce cineva dintr-o
călătorie, nu vorbeşte întîi de peisajele
măreţe pe care le-a văzut, ci spune, mai
întîi, în ce local a mîncat cotletul cel mai
bun şi unde a băut vinul cel mai bun !
Ca şi cînd omul ar trăi numai pentru
mîncare şi băutură.
Din această pricină, ţinta copilului lui
Dumnezeu este să predea şi acest
domeniu în stăpînirea Domnului şi să
mănînce cu Domnul Hristos. Apostolul
Pavel a cerut aceasta, scriind Corinte-
1 Corinteni 10.31
nilor : „Fie că mîncaţi, fie că beţi, fie
că faceţi altceva, să faceţi totul spre
slava lui Dumnezeu" (1
C o r i n t e n i 10.3 1).
Cine stă la masă cu Domnul Hristos
îşi va da seama numai-decît că prin
mîncare Dumnezeu ne dă putere să trăim
şi să-I slujim Lui. Acela va vedea în
mîncare şi băutură ceva sfînt şi de mare
preţ. Mîncînd, ne umplem de harul lui
Dumnezeu prin care trăim şi prin care
căpătăm noi puteri pentru a-I sluji. Şi
aceasta nu este un lucru neînsemnat.
Cine mănîncă în cinstea lui
Dumnezeu, pentru cine mîncarea ajunge
un har dumnezeiesc, acela nu va găsi
nimic de criticat, acela nu va spune :
„Aceasta nu vreau, nu-mi place", ci
acela va lua mîncarea cu mulţumiri din
mîna lui Dumnezeu.
Dacă mănînci fără Domnul Hristos,
se poate ca un fel de mîncare să vrei să
fie preparat într-un fel şi altă mîncare în
altfel ; o mîncare o mănînci cu plăcere şi
alta nu-ţi place. Dacă mănînci cu
Domnul Hristos, nu ţi se întîmplă aşa
ceva. Pentru tine atunci mîncarea are un
rol mai însemnat decît acela al plăcerii.
Mîncînd, iei puteri noi de la Dumnezeu
pentru a merge mai departe cu El.
Frate, ai învăţat să mănnîci cu
Domnul Hristos ?
Mulţi copii ai lui Dumnezeu nici nu
se gîndesc la aşa ceva ! M-am întîlnit
undeva cu un slujitor al împărăţiei lui
Dumnezeu. Seara, am luat masa
împreună la hotel. El consultă lista de
mîncare. Fel de fel de bucate erau
trecute pe listă, dar nici una nu era pe
gustul său. în sfîrşit, chemă chelnerul şi-
1 întrebă : „N-aveţi altceva mai bun ?
Pre-
20 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992

paraţi-mi..." Şi dădu comanda. Dar cu
înştiinţarea : „Să fie aşa şi să nu fie aşa"
! Trebuie să mărturisesc că mi-a fost
ruşine de chelner pentru el. Acela nu se
aşează la masă cu Domnul Hristos, deşi
este un slujitor vechi al lui Dumnezeu.
Cititorule, mănînci cu Domnul
Hristos ? Sau strîmbi din nas, dacă ai
înainte o mîncare care nu-ţi place ? Dai
farfuria la o parte spunînd : „Nu pot să
mă-nînc !" Atunci să ştii că nu mănînci
cu Domnul Hristos. Negreşit, pot fi şi
mîncăruri care nu se potrivesc cu
stomacul tău. Dar la cei mai mai ţi nu
stomacul se opune, ci mai degrabă
gustul. Eşti încă legat de plăcerea gustului
?
Aş vrea să întreb pe soţia ta, scumpul
meu frate, căci ea ştie mai bine dacă ai
învăţat să mănîci sau nu cu Domnul
Hristos. Dacă tatăl n-a învăţat, încă, să
mărar, ce cu Domnul Hristos, cum o să
înveţe copiii ? în cîte case nu se găsesc
copii, care spun : „Nu-mi place asta !"
Cum ? Ce a preparat mama ta nu-ţi place
? îndrăzneşte im copil să spună : „Nu-mi
place ?•' Ce jignire pentru mamă ! Dar
greşeala nu se vede : „Ei, lasă, Ionele !
Mănîncă mama în locul tău". De unde au
copiii îndrăzneala să vorbească în felul
acesta ? Au învăţat de la părinţi. Părinţii
n-au învăţat să mănînce cu Domnul
Hristos. Cum să înveţe un copil ? Cît
trebuie să învăţăm să mîncăm cu Domnul
Hristos ! Ce pregătire greşită este
pentru copii, dacă n-au învăţat din casa
părintească să mă-nîco tot şi să nu
critice nimic.
Părinţilor, chiar copiii voştri, mai
tirziu, nu vă vor mulţumi că i-aţi lăsat
odinioară în voia lor şi n-aţi fost pentru
ei o pildă bună şi în privinţa mîncării.
Mă tem că multe familii creştine n-au
văzut încă răul în această privinţă. Ce se
vede în multe case este de necrezut.
Cum cresc de încăpăţînaţi, lacomi de
plăceri chiar copiii credincioşilor. Şi
aceasta numai din vina părinţilor. De
aceea întreb încă odată : Ai învăţat să
mănînci cu Domnul Krisias ? Cînd ai
ajuns să-ţi pui această întrebare şi să dai
răspunsul care trebuie la ea, nu-ţi vei
mai pierde timpul gîndindu-te numai la
ce vei mînca sau ce vei bea. Cu totul
altfel va fi la masă, cînd mănînci cu
Domnul Isus, căci, de obicei, vremea
mesei de muite ori este singurul prilej
cînd toţi membrii familiei sînt împreună.
Ce prilej minunat de a vorbi prieteneşte
cu copiii şi de a le îndrepta privirile în
sus !
Şederea împreună la masă cu Domnul
Hristos, este un minunat prilej de a slăvi
pe Dumnezeu. Cînd mănînci cu Domnul
Hristos, totul se schimbă.
Se întîmplă cumva să nu fi izbutit
mîncarea ? Nu cumva supa are un gust
de fum sau de ars ? Ce este ? De abia
atunci se vede dacă ştie întreaga familie
să mănînce cu Domnul Hristos. Cunosc
o familie unde fiecare, de obicei, nu
mănîncă decît o farfurie cu supă. Cînd
supa miroase a ars, atunci tatăl familiei
mănîncă două farfurii şi copiii Ia fel. De
ce ? Ei vor să arate scumpei lor mame,
care este atît de mîhnită de această
păţanie : ,,Vezi, nu este atît de rea !" Cit
de recunoscătoare este gospodina pentru
această a doua farfurie, pentru această
farfurie de dragoste !
N-ai putea şi tu, frate, la tine acasă, să
introduci acest obicei '. Soţia ta este
destul de mîhnită, cînd i se întîmplă aşa
ceva cu mîncarea. Ea n-a făcut-o special.
Tocmai a venit cineva şi ea a trebuit să
stea de vorbă. Sau copiii cereau ceva.
Numai o clipă n-a putut să vadă de
mîncare. ŞL mîncarea s-a ars. Ce rău îi
pare, cînd aude pe cineva spunînd . „Ce
gust are supa azi ! Nu se poate mînca".
Sau dacă murmuri printer dinţi ceva ce
sună caia aşa : „Ce mîncare !" — nu
pciţi numa vnia lacrimilor ce se ivesc
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 21

în ochii soţiei tale, dar faci pe mamă săşi
piardă trecerea de care se bucura în
ţaţa copiilor, pricinuind astfel o mare
pagubă.
Învaţă să mănînci cu Domnul Hristos
Atunci va fi mult mai frumos ! Atunci
nu vei ma ţine ca tu să primeşti bucata
cea mai bună. Nu, dacă mănînci cu
Domnul Hristcs. bucata cea mai bună o
vei lăsa soţiei tale. Căci gîndul
Domnului Hristos nu înseamaă : Numai
eu ! Ci gîndul Lui est;: : Numai tu !
Cit de frumos va fi pentru ai tăi,
dacă-i înveţi ce înseamnă: Să mănînci
cu Domnul Hristos .'
Este firesc şi nu mai trebuie să spună
că, la toate acestea, se mai adaugă
rugăciunea şi Cuvîntul Iui Dumnezeu
ce nu trebuie
uitate. Fără rugăciune, un copil al lui
Dumnezeu nu poate mînca. Un copil al
lui Dumnezeu va lua din raîna Lui orice
fel de mîn-care şi-I va mulţumi. Chiar
dacă ar fi numai o bucată uscată de
pline, copilul lui Dumnezeu, care a
învăţat să mănînce cu Domnul Hristos,
mulţumeşte şi pentru această bucată ele
pîine. Căci Domnul Hristos niciodată na
mîncat fără să mulţumească Tatălui.
Să învăţăm şi noi să mîncăm cu
Domnul Hristos ! Prin mînca-rea şi
băutura noastră, să nu pierdem legătura
cu El cum so întîmplă adesea, ci, şi în
timpul mesei, să păstrăm legătura noastră
cu Domnul Hristos.
SCRISOARE DESCHISA
Dragul meu !
Mulţumesc pentru scrisoarea ce mi-ai
trimis. Ea m-a făcut să-mi amintesc de
multe lucruri. Acum, cînd îmi trăiesc
zilele mai mult în casă, este natural ca
trecutul să-mi fie obiect de gîndire.
în adevăr, de acum doi ani de cînd am
fost bolnav, nu mi-am revenit niciodată
la o stare mai bună, cum am fost. Ştii,
poate, că am fost bolnav de răceală, care
s-a ridicat ele la picioare în sus şi s-a
oprit la ambii rinichi, dîndu-mi o
infecţie la rinichi. Boala a fost grea,
mortală, dar DOMNUL mi-a prelungit
viaţa. Cu ce scop ? Nu ştiu ! Cercetîndumă
serios, nu găsesc nimic de modificat
în viaţa mea. Rămîn la ţinta ce de ani de
zile mi-am ales-o : să urmez
Mîntuitorului meu.
Dacă ar fi cu putinţă să încep din nou
viaţa, la fel aş începe-o, avînd, în plus,
experienţele de de ani de zile, care mi-ar
fi de mare folos pe cale. Da- aceasta nu
este cu putinţă, astfel că rămîn la ţinta
aleasă, dorind să slu-
jesc Aceluiaşi Bun Stăpîn. Şi dacă o fi
să cad, atunci să cad ca boul pe brazdă.
Prima cădere pe brazdă am avut-o cînd
cu boala.
Acum sînt în amurgul vieţii mele şi
totuşi plin de dorinţa de a-I mai sluji
Domnului Isus Hristos, Mîntui torul
meu.
Dacă El voieşte, o singură dorinţă
mai am : să las vouă, urmaşilor mei,
ceva tipărituri. Am strîns multe ! Şi dacă
totuşi nu voi ajunge zilele de a le putea
tipări şi urmaşii mei vor apuca acele
zile, se vor tipări cînd se va putea.
Aş vrea să ating, prin Evanghelie, şi
pe cei din tagma din care am făcut parte.
Dar aceasta este chestie de viitor !
Nu pot să spun că nu mă gîn-desc,
cînd şi cînd, şi la moarte ; niormîntul şi
putrezirea mă în-fioară, dar nu mă
opresc cu gîndul la ele, căci altceva mai
însemnat îmi apare în suflet : AM
VIAŢA VEŞNICA şi în ea voi intra,
aşteptînd lucruri pe care ochiul nu le-a
văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu
22 CREŞTIN 1/1992

s-au suit (adică nici prin minte
u i-uu trecut). „Noi nu ne uităm la
lucrurile care se văd, ci la cele «e nu se
văd ; căci lucrurile care se văd, stnt
trecătoare, pe cînd cele ce nu se văd,
sînt veşnice." < 2 C o r i n t e n i
4.18).
Moartea va fi, pentru mine, o lăsare
deplină în mîna DOMNULUI ; ca să
facă cu mine cum va crede el de
cuviinţă.
Sînt lucruri pe care mintea nu Ie
poate cuprinde, dar credinţa da ! ■— şi
se bucură de ele, ştiind sigur că le vom
avea. Nu pot să mă amestec într-un
domeniu în «arc nu am fost, dar cred că
va fi minunat.
„Aş dori să mă mut şi să fiu
împreună cu Hristos !" — este un cuvînt
spus de apostolul Parei, dar eu îl iau si
pentru mine !
„ÎMPREUNA CU HRISTOS !". Ce ar
putea să fie mai bine ? El S-a dus să ne
pregătească un loc .şi aceia va fi un loc
vrednic de CEL ce 1-a pregătit.
Mă opresc însă aici, pentru că mi se
pare că m-am întins destul.
Cînd va fi trecerea mea de pe pâmînt,
nu ştiu ; ştiu însă că mult nu va mai fi.
Am satisfacţia de a lăsa fraţilor mei o
sală plină. Cît priveşte lucrarea lui
Dumnezeu, în gene-ral, o las în cele mai
bune şi sigure mîini : în mîinile
puternice tile Tatălui nostru ceresc. Ei va
îngriji şi, împotriva tuturor protivnicilor
Lui, o va face să pro-păşească. Este ceva
rău de temut în nădejdea aceasta ? Este
ceva cu neputinţă ? Nu văd !
Mulţi au „prezis" lucruri rele în
legătură cu aceasta ; că, adică, lucrarea
va muri odată cu mine. Eu însă NU mă
învoiesc deloc cu acest gînd rău, care
vine, bineînţeles, de la vrăjmaşul
sufletului omenesc. în cazul cel mai rău,
tot mi s-a dat harul să smulg cîteva
suflete din prăpăd şi din pierzare. Cu ele
mă înfăţişez înaintea Domnului şi
Mîntuitorului Isus Hris-
tos, aşa că nu mă voi înfăţişa cu mîinile
goale.
Oh ! mi-este teamă ca nu cumva să
aibă cineva impresia că acum vorbesc
despre mine însumi Eu mă încred pe
deplin în Mîntuitorul şi Domnul meu
Isus Hristos şi numai cu El mă laud.
în ce mă priveşte pe mine, în ceea ce
priveşte lucrarea, acum, la sfîrşitul vieţii
mele pe acest pămînt, îmi pare foarte
sărăcăcioasă şi plină de defecte. Cu cît o
privesc în lumina veşniciei, cu atît o
găsesc mai slabă şi plină de cusururi, aşa
că pot spune, cu deplină încredinţare :
NUMAI HARUL DOMNULUI A
LUCRAT si de aceea NUMAI LUI SE
CUVINE totdeauna TOATA LAUDA !
Dar zic şi eu, ca şi cosaşul, la sfirşit :
Oh ! de mi s-ar mai da să mai pun odată
mîna pe coasă, cum aş mai cosi ! Şi,
dacă i se dă, trage o brazdă-clouă şi oboseşte.
Du-te, lucrător, la odihnă !...
DOMNUL cunoaşte osteneala ta ; ea nu
va fi zadarnică ! (1 Corinteni 15.58).
Toată viaţa este o şcoală de învăţătură
şi, dacă unele rezultate sînt triste, un
folos din experienţă tot avem !
Mi-aduc aminte de fratele despre care
îmi vorbeşti şi îmi pare bine că îl ai
tovarăş de drum în acea localitate.
Pe cît este cu putinţă, caută de te
mişcă mai mult, căci cine ştie cît de
repede se poate încheia viaţa unuia sau
altuia dintre noi ! Să nu avem regretul că
am fi putut lucra mai mult pentru
DOMNUL şi nu am lucrat ! Aşa regreta
cîndva un frate care a trecut apoi în
veşnicie. Nu ştiu cîţi dintre noi ar fi
scăpaţi de acest regret ! Să iei bine
seama şi d-ta. LJOMNUL să te binecuvînteze
în orice fel !
Bucureşti, 7. VII. 1958.
Cu multă dragoste !
Teodor POPESCU
1/1992 ADEVĂRUL CREŞTIN 23

ISTORIOARE ŞI PILDE
ClINElE MISIONARULUI
Un misionar, în concediu în Europa, a
cumpărat un căţeluş de bronz pe care 1-a
dus în Bir-mania unde se găsea cimpul
său de activitate. El a aşezat statuia, la
vedere, în faţa casei. Indigenii, foarte
intrigaţi, l-au întrebat pe evanghelist :
— Pentru ce ai pus dinele în faţa uşii
?
— Pentru că sînt adesea singur şi am
nevoie de un dine care să mă protejeze
şi, noaptea, să mă avertizeze de pericol.
Oamenii începură să rîdă.
—■ Dar cîinele tău nu vede nimic, nu
aude nimic, nu latră, nu muşcă. Cum
poate el să te păzească de hoţi ?...
Cîinele tău nu e decît un bronz.
— Ah, ah, spuse misionarul,
Isaia 46.6 ; 1 Tesaloniceni 1.9-10
şi idolii voştri din ce sînt făcuţi ? Din
lemn, piatră sau metal. Ei nu văd şi nici
nu aud mai bine decît cîinele meu. Şi voi
vă proşter-neţi înaintea lor. Voi îi rugaţi
şi aveţi pretenţia că vă protejează.
Dumnezeu singur este adevăratul
Dumnezeu care a dat pe Fiul Său pentru
voi. Abandonaţi aceşti idoli zadarnici şi
întoarceţi-vă ia
Noi nu sîntem poate pagini, dar
avertismentul apostolului loan este
mereu actual : „Păzi-ţi-vă de idoli (1
loan 5.21). Idolii noştri se ascund sub
nume bine cunoscute : Bani, Plăceri,
Ambiţii, Renume şi multe altele. Ele
acaparează duhul nostru şi iau în mima
noastră locul care nu aparţine decît lui
Dumnezeu.
O MICĂ EXPERIENŢA, O LECŢIE MARE
Fiul meu, în vîrstă de şase ani, de cîte
ori ducea lipsă de ceva. avea obiceiul să
alerge la biroul meu pentru a căuta
ajutor si sfat.
într-o zi, cînd eram foarte absorbit,
iată-1 bătînd la uşă : „Intraţi !" şi
omuleţul avansa.
— Ei bine, A. ce doreşti ?
— Nimic tată, aş vrea numai să fiu
lîngă tine. Şi se aşeză într-un colţ, foarte
mulţumit.
Fiul meu mi-a dat în acea zi o mare
lecţie. Noi no adresăm cu plăcere Tatălui
nostru ceresc cînd
Psalmul 73.28 ; loan 15.9
aveam nevoie de ajutor ; niciodată El nu
ne respinge şi nici nu ne reproşează
inoportunitatea. El poate să ne facă
uneori să aşteptăm sau chiar să ne refuze
ceea ce-i cerem, dar niciodată nu ne
îndepărtează din prezenţa Sa.
Dar să mergem la El şi fără altă
dorinţă decît aceea de a ră-mîne în
comuniune (partăşie) cu EI. Să ne
aşezăm la picioarele Lui, ca Măria la
picioarele Dom-"ului Isus, pentru a gusta
apropierea Sa. Ce mare bucurie va fi
pentru El !
APARE LA DOUA LUNI SUB CONDUCEREA
UNUI COLEGIU DE REDACŢIE
■COSTUL UNUI ABONAMENT ANUAL ESTE DE 120 LEI PRIN
CONT NR. 45.10.10.32 LA B.C.R. FILIALA SECTOR 5
BUCUREŞTI
Tipărit la ROMCART S.A. — Bucureşti
24 ADEVĂRUL CREŞTIN 1/1992