2 - Akademos - Academia de Ştiinţe a Moldovei

Akademosidentitate/alteritate trece printr-un proces de extensiunesemantică, act ce oferă noi posibilităţi de angajareîn discurs. Actualmente specialiştii vorbescatât despre o alteritate fundamentală, având o coordonatăsocială, cât şi despre o alteritate internă, cuevidente implicaţii psihologice, sau despre o alteritatea limbajului. În dependenţă de aceste ipostazeale alterităţii s-au conturat două tipuri de relaţii:conflictuală sau complementară, şi, respectiv, douăatitudini faţă de revelaţia alterităţii: una deconcertantăsau chiar alienantă, în cazurile de patologiepsihică, alta – fascinantă, salvatoare.Cele două funcţii ale societăţii: integratoare şiumanizatoare [6], pun problema etică a alterităţii,a raportului individual dintre Eu şi Celălalt, raportcare este analizat în termeni de conflict. În ciuda diferenţelor,există însă o nevoie generală de Celălalt,definită de eseistul român Şt. Augustin-Doinaş întermenii unui paradox, care surprinde dimensiuneaalterităţii originare, sublimând-o în imanenţă: „noinu suntem cu adevărat sociali decât atunci când admitemimanenţa celorlalţi în noi înşine” [6, 12].Dincolo de a indica acest conflict între individşi societate, alteritatea se referă la un întreg ansamblude diferenţe: spaţii şi peisaje diferite, fiinţe diferite,societăţi diferite, fapt care l-a determinat peLucian Boia să definească alteritatea drept una dinstructurile arhetipale susceptibile să acopere esenţialulunui imaginar aplicat evoluţiei istorice. Celălalteste, cel mai des, o persoană sau o comunitateadevărată, observată însă prin grila imaginarului. Înafara celuilalt real, reluat şi deformat de imaginar,există un celălalt pur fictiv. Indiferent de aceasta,mecanismul alterităţii rămâne întotdeauna acelaşi:proiectarea asupra Celuilalt a propriilor noastrefantasme şi dorinţe” [7, 145].Concepţia filosofico-lingvistică a lui Eugen Coşeriucu privire la alteritatea lingvistică se impuneprin noutatea viziunii, marele lingvist definind accepţiuneadată alterităţii într-un sens opus celei dinestetica receptării, unde alteritatea este faptul de a fialtcineva: Celălalt nu este străin, ci este un alt EU.Limbajul este într-un sens originar şi esenţial „pentrualtcineva” şi „al altcuiva”, iar subiectul creatorde limbaj nu e – ca în ştiinţă sau în artă – un subiectabsolut sau universal (care se află în raport numai cuobiectul creat sau care-şi asumă răspunderea tuturorsubiectelor), ci e totdeauna „subiect între subiecte”şi se recunoaşte ca atare că Eul în limbaj presupunetotdeauna un Tu căruia i se adresează şi cu care comunică[8, 80]. Asumarea euităţii de către subiectulvorbitor constituie, în viziunea coşeriană, marelemister şi fundamentul limbajului, ceea ce duce ladepăşirea rupturii dintre Eu şi Celălalt.În afară de orice experienţă socială, care presupuneorientarea lui Eu spre un Tu exterior, orice omposedă un partener care este Tuul său înnăscut, dupăcum demonstrează Martin Buber în contextul uneinoi antropologii filosofice orientate spre dialog. Ideeadualităţii subiectului reiese din relaţia dialogicăexprimată de cuvântul fundamental Eu-Tu:“Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu apare capersoană şi ia cunoştinţă de sine ca subiectivitate”.“Eu din cuvântul fundamental Eu-Acela apareca o fiinţă proprie, ca un individ şi ia cunoştinţă desine ca subiect (al unei experienţe şi al unui uz) [9,89].Dualitatea reprezintă deci dimensiunea existenţialăa omului ca subiect şi se manifestă în relaţiadialogică Eu-Tu, percepută ca eveniment ontologic.Adică omul se percepe pe sine ca subiect nu în interioritateaEului, şi nici în cea a lui Tu, ci în relaţiade intersubiectualitate pe care o întreţine cu altul,iar prin altul şi cu sine însuşi. Anume prin Tuul său,aflat atât în exterior, cât şi în interior, Eu poate să-şirealizeze dualiatea fiinţei sale şi să-şi conştientizezepropria alteritate, să se cunoască pe sine ca fiindAcelaşi şi totodată Altul.Această dualitate îşi va găsi explicaţie în concepţiabahtiană despre dialogismul intern [10]. Bipolaritateastructurală funciară a fiinţei umane estedemonstrată, de M. Bahtin, nu numai în baza interacţiuniişi comunicării dintre doi indivizi umani,prin care se realizează orice activitate umană, ci şiîn baza actului de „vorbire internă” ca o convorbireimaginară, conştientă sau inconştientă, dintre „eu”şi „tu” sau „altul”. Dialogând cu un „Altul” real, darşi cu un „Altul” imaginar, care se află nu în afarasa, ci în interiorul său, „Eu” mereu se dedublează,dar această scindare nu este ireversibilă, şi nici alienantă,ci unificatoare, privilegiind reidentificareacontinuă a lui „Eu” ca „Acelaşi”.În fine, alteritatea interioară trebuie înţeleasă cadecalaj între finitudinea noastră reală şi amplitudineacâmpului spre care ne deschidem, semn că fiinţanoastră nu e pură identitate cu sine însăşi, ci pluralitate,deci alteritate. Altul ar fi imaginea din noi carene scapă, a celui ascuns în profunzimile fiinţei sau,cum îl numeşte Henri Wallon, „ce fantôme d’autruique chacun porte en soi”. Această dedublare internăeste considerată, în plan psihologic, o diferenţiereintrasistematică care reprezintă una din dimensiunileidentităţii personale şi pune problema legăturilorexistente între unitatea/diversitatea sinelui constituitdin identităţi multiple.În concepţia lui C. G. Jung, alteritatea internăs-ar prelungi în interiorul fiecăruia din noi în dis-88 - nr. 4(11), decembrie 2008