2 - Akademos - Academia de Ştiinţe a Moldovei

48 - nr. 4(11), decembrie 2008Akademoss-o localizeze, cunoscutul lingvist Ion Gheţie a reuşitsă stabilească, în lucrarea sa capitală Baza dialectalăa românei literare, puternica presiune pecare o exercită, în perioada 1656-1715, „graiurileasupra normelor literare”, fenomen vizibil mai alesîn Muntenia şi Moldova, unde, îndeosebi în Bibliade la Bucureşti (1688) şi, respectiv, în cărţile lui Dosoftei,se observă o tendinţă de a reduce „decalajulexistent între normă şi grai” [5, p. 624-625].În perioada 1715-1780, se încheie procesul denaţionalizare a serviciului divin, eveniment de o importanţăexcepţională în istoria limbii române literare,având în vedere rolul jucat de literatura religioasăîn vechea culturăromânească.Acest procesare loc înîmprejurări denatură a favorizaexpansiuneaşi impunereaca normă,în „producţialiterară tipărită”,a varianteiliterare munteneşti.Când,spre 1750,apoi după1780-1830, tipografiade laIaşi intensificăactivitatea, earetipăreşte cărţilemunteneşti,fără a modificanormele literareale originalelor[Ibidem,p. 626-627].Literatura religioasă,răspândităprintre româniidin toate Principatele, a îndeplinit, prin acurateţealimbii, o excepţională funcţie unificatoare.„Aceste cărţi bisericeşti au statornicit pentru toateveacurile unitatea limbei româneşti” (O.Ghibu).Având în vedere stadiul atins astăzi de limbaliterară, se pare că majoritatea lingviştilor româniacceptă teza emisă de ilustrul cercetător al istorieilimbii române literare, I.Gheţie: baza dialectală aromânei literare este graiul muntean, bineînţeles,în conlucrare cu celelalte graiuri ale limbii române.Meritul principal în procesul de unificare lingvisticăcare are loc în anii 1836-1881 îi revine lui I. HeliadeRădulescu [Ibidem, p. 616, 628]. Aici ţin să adaugimediat că în procesul de stabilizare a normelor limbiiromâne literare moderne, unice pentru toţi românii(moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, maramureşenietc.), după cum au afirmat acad. Vl. E.Şişmarev, acad. N.Corlăteanu şi alţi lingvişti notorii,au participat, de asemenea, moldovenii Gh.Asachi,C.Negruzzi, ardelenii Gh.Bariţiu, A.Mureşan ş. a.C. Negruzzi îl numea pe I.Heliade Rădulescu „vindecător”al limbii române. După Eminescu, la bazaformării şi a dezvoltării limbii literare trebuie pusetrei surse principale: operele cronicarilor şi literaturareligioasă, operele scriitorilor clasici şi nu înultimul rândviul grai popular,precizând:„Dar o adevăratăliteraturătrainică care săne placă nouăşi să fie originalăpentru alţii,nu se poateîntemeia decâtpe graiul viu alpoporului nostru”.Oriundes-a aflat în timpulperegrinărilorsale, Eminescuînsuşeadin varietateade cuvinte, locuţiunişi expresiiplastice,asimilându-şiastfel spiritulValentina Rusu-Ciobanu. Emil Loteanu. 1966-1967. Ulei pe pânză.vorbirii vii,spontane. Eminescurenunţăînsă la fonetismelece i sepăreau preadialectale, indiferent dacă era vorba de o pronunţiemuntenească, moldovenească sau transilvăneană.În Ţară, în a doua jumătate a secolului al XIXlealimba culturii moderne româneşti reprezintă un„sistem constituit” în liniile sale generale. Unitară înambele sale ipostaze – scrisă şi orală – limba literară„devine compatibilă” şi cu utilizarea cotidiană, încomunicarea neoficială, restrâns familiară şi amicală[6, p. 45-49]. În aceste condiţii, faptele dialectale, regionale(de exemplu, sî ŝíbî, carivái, g!íni, zin, k!ept,nui&é, făŝém, soreancă „floarea soarelui” ş.a.) suntincluse ca un caz special în incorect, neliterar.