nr. 9_2010 - Liviu Ioan Stoiciu

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 9 (702) · SEPTEMBRIE 2010ADRIAN MARINONICOLAE BREBAN ■MATEI CĂLINESCU ŞINICHITA STĂNESCUNICOLAE B ALOTĂALOTĂ ■ABISUL LUMINATNICHITA STĂNESCUO rubrică nouă deDANIEL CRISTEA-E-ENACHENACHE ■CARTEA ROMÂNEASCĂION IANOŞI ■ ANDREIPLATONOV – CEVENGURAURA CHRISTI ■ADRIAN MARINO – „OMUL„OMULCARE VENEA DIN FRIG”C.T. POPESCU■ Caracterul la români ■C.T. POPESCUPOPESCU –UN „ EMINENT JURNALIST ŞISCRIITOR”, „UN„UN JURNALISTDE MARE CALIBRU”SAU…„ TEXTELE VORBESC DE LASINE”CK

2ModeleNICOLAE BREBAN MATEI CĂLINESCU ŞI NICHITA STĂNESCU/ 3Cartea viselor (12) de IRINA PETRAŞ/ 4Cărţi, cărţi, cărţiALEX ŞTEFĂNESCU PETRU POPESCU, REEDITAT/ 5(Con)texteMARIA-ANA STUPAN MEMORIALIŞTII/ 6Cronica literarăŞTEFAN BORBÉLY O FORMULĂ INTELECTUALĂ NEINTEGRATĂÎNCĂ: VOLUME ERUDITE SCRISE ÎN LIMBI STRĂINE (III). O MIZĂMAJORĂ / 7Cronica literarăRĂZVAN VONCU CARTEA FIULUI/ 8Foamea de a fiAURA CHRISTI ADRIAN MARINO – „OMUL CARE VENEA DINFRIG”/ 9LecturiIRINA CIOBOTARU ROMAN DESPRE DEVENIREAINTELECTUALĂ/ U10Vieţi de cărţariMAGDA URSACHE ILC ŞI DRP / 11LecturiNICOLETA DABIJA CEEA CE NE UNEŞTE, MOSHE IDEL ÎN DIA-LOG CU SORIN ANTOHI / 12Poemul luniiNICHITA STĂNESCU ÎNGERUL CU O CARTE ÎN MÂNĂ/ 13LECTURIIRONIM MUNTEAN REPLICĂ POSTMODERNĂ ROMÂNEASCĂ LA„DECAMERONUL”/ 13CărţiIULIAN MBOLDEA CRITICĂ ŞI FICŢIONALITATE/ 14Pe cont propriuLIVIU IOAN STOICIU O SCRISOARE CU FLORI PRESATE/ 15ModeleNICOLAE BALOTĂ ABISUL LUMINAT/ 16MODELEMARIAN VICTOR BUCIU N. MANOLESCU DESPRE PROZAROMÂNEASCĂ. INTERBELICII/ 17Cartea româneascăDANIEL CRISTEA-ENACHE LYRICA MAGNA/ 18Antologiile ConteNICHITA STĂNESCU CĂTRE HYPNOS/ 20■ Caracterul Ala româniC.T. POPESCU – UN „EMINENT JURNALIST ŞI SCRIITOR”,„UN JURNALIST DE MARE CALIBRU” SAU…„TEXTELE VORBESC DE LA SINE”/ 21ProzăDIANA ADAMEK KUNSTKAMMER/ 24Antologiile conteION IANOŞI ANDREI PLATONOV – CEVENGUR/ 26Cronica plasticăLUIZA BARCAN PEISAJE DIN INIMA REGINEI/ 29PolemiceIOAN CĂRMĂZAN FILMUL ŞI SEMIOLOGIA/ 30ADRIANA RTEODORESCU CITIND PINK FLOYD: EUL, VIERMELE,ZIDUL/ 31FilmDANA DUMA BENEFICIILE REALISMULUI/ 32CĂLIN CĂLIMAN ACTORI CARE NU MAI SUNT/ 33Carte străinăRODICA GRIGORE ISTORIA CA LITERATURĂ SAU LITERATURACA ISTORIE/ 35Corespondenţă de la ParisADRIANA TEODORESCU PARISUL, AŞA CUM ÎL VĂD EU.CLIŞEUL CA VOINŢĂ ŞI INTERPRETARE / 36Corespondenţă din GreciaLUIZA BARCAN VOLOS, PILION, METEORA, TRIKALA (II)/ 37Corespondenţă din AngliaLUCIA DĂRĂMUŞ ANGLIA CA SPECTACOL/ 38Revista revistelorMARIN RADU MOCANU POLEMICA POLEMICII.../ 39AURA CHRISTI(redactor-şef)ANDREI POTLOGCARMEN DUMITRESCUMIHAELA DAVIDCorespondenţi din străinătate:MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI (GRECIA)EMIL RAŢIU (ITALIA)EUGENIA DUMITRIU (SPANIA)PHILIPPE PALINI (FRANŢA)MIRCEA GHEORGHE (CANADA)Rubrici:ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ,NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU,IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU,DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU,PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR,MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN,DANA DUMA, IONEL NECULAVignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – MIRCIA DUMITRESCUApare sub egida UNIUNII SCRIITORILOREditor:Asociaţia CONTEMPORANULISSN 1220-9864Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)Adresa:Asociaţia CONTEMPORANULO. P. 22, C. P. 113Sector 1, BucureştiCod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92Tel.: 021. 310 66 18Revista este membră a AsociaţieiPublicaţiilor Literareşi Editurilor din România (APLER)www.apler.roRevista este membră aAso ciaţiei Revistelorşi Publicaţiilor din Europa(ARPE)E-mail:contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.roNumăr apărut cu sprijinulAdministraţiei FonduluiCultural NaţionalCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de paginiPartener: SC ERC PRESS SRLTipar: SC Es Print s.r.l. &Asociaţia EUROBUSINESSUnica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile,fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilorIlustrăm acest număr cu fotografii realizatede AURA CHRISTI în GreciaCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ Caracterul la români Caracterul la români C.T. Popescu – un „eminent jurnalist şi scriitor”, „unjurnalist de mare calibru”sau… „textele vorbesc de la sine”C.T. Popescu: „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.],ar trebui strânsă în mod onest o cărticică poate cu nu mai multepagini decât buletinul de identitate al poetului – iar restul ar trebuipur şi simplu arse, şterse din faţa ochilor.”(Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu I-II,Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003)APELPENTRU SALVAREA CULTURIIROMÂNE VIIsemnat de 900 depersonalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro(click revista contemporanul)Citiţi în pag. 21.ANUL XXI Nr. 9 (702)

© AURA CHRISTINicolae BrebanMatei Călinescu şi Nichita StănescuÎn puţini ani, Matei a apărut pe piaţă cucărţi care s-au impus, cărţi de teorie şi decritică literară, dar şi ţinând de creaţia propriu-zisă:poezie, roman. În trei volumedespre modernism el a arătat de timpuriu selecţia satematică, care se va continua în SUA cu alte douăvolume, impresionante, Four... şi Five faces of modernity.Cărţi în care topeşte o cultură şi date informaţionalede excepţie şi, deşi era anglist de formaţie, niciliteratura fanceză, nici cea spaniolă nu păstrau marisecrete pentru spiritul lui fin, curios mereu, posedândun fler rar al realelor şi noilor, să zicem, al revoluţionarelorcurente ale culturii europene. El ne-a citit şivorbit, nouă, despre Edgar Allan Poe bineînţeles, despreD.H. Lawrence, Faulkner sau Dylan Thomas.Despre Rimbaud, cu un adolescentin, etern entuziasmîn timp ce ne aşeza pe platoul pick-up-ului undisc cu Le sacre de printemps al lui Stravinsky.Nimeni, dintre tinerii de azi – vorbesc de cei de bunăcredinţă, cu adevărat interesaţi de ce a fost! – nupoate bănui, nu-şi poate imagina ce cadou ne-a făcutnouă acel sistem barbar al aşa-zisului comunism, şianume: trăirea marilor nume ale artei literare europeneşi româneşti, încă o dată, cu senzaţia acută,febrilă, a descoperirii lor, dar şi a tentaţiei de a le susţineşi afirma în cetate, cu riscurile ce nu lipseau şi sefăceau, nu o dată, simţite. De parcă, ca pe un tobogannevăzut, uriaş, eram aruncaţi în alte vremi, cu deceniiîn urmă, când aceste nume – româneşti şi europene!– îşi făceau, cu aplomb, cu enorme discuţii, uneoriscandaluri, apariţia, dar... în acelaşi timp ne regăseamre-instalaţi în vremea noastră, stalinistă şipost-stalinistă, mocirloasă, falsă şi, ceea ce e cu adevăratinsuportabil şi poate ucide sau perverti – ovreme politică a unui „entuziasm” adus de aiurea,inventat de nebuni „ideatici”, aşa-zişi „militanţi politici”,ca şi de inamici ai raţiunii, ai culturii şi ai demnităţiieuropene. Ciudat şi într-un fel grotesc era faptulcă nu noi, nici măcar noi, cei tineri, de atunci, dinţările din Est, care suportam presiunea inimaginabilăa blocului Roşu, nu, nu noi am preluat acest entuziasmde comandă, ci mai ales unele spirite „auguste”,încărcate de prestigiu, ale culturii apusene, unAragon, Hemingway, Picasso, Sartre.Într-o seară şi o noapte lungă, memorabilă pentrumine, pentru noi, cei câţiva adunaţi în jurul lui,cam pe la sfârşitul deceniului şase, Matei, cu un bogatarsenal de argumente şi disocieri penetrante, obiective,vizionare oarecum, ne-a explicat că noi, odraslevenite din mica sau marea burghezie, nu avem oşansă reală de a ne afirma plenar, la vârf, în creaţiamare – poezie, proză, dramaturgie. Ea, creaţia majoră,spunea Matei, plimbându-se încoace şi încolo princamera mea din str. Nerva Traian, fumând preocupatşi atent la vocile sale interioare, cuceritor prin tot cespunea, prin fiinţa sa de tânăr lucid, hiper-inteligent,angrenat într-o luptă încordată cu vremea sa, cu prezentulpolitic şi social – ea este rezervată fiilor claseimuncitoare, activiştilor sau, în cel mai „bun caz”, fiilorde ţărani săraci, aliaţi ai muncitorimii.Să nu ne facem iluzii!...Şi noi, parcă ne-a auzit Matei vocile interioare,noi... ce trebuie să facem, ce putem face?! Noi?!...Deoarece, în anii aceia frontierele erau ermetic închise,nu se punea în nici un fel problema exilului.– Ei bine, noi, ne-a răspuns Matei, fără să neaudă, nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă nici măcarcu o întrebare, atât părea el atunci, în acele minute,absorbit de sine şi de căutarea adevărului, a căii pecare numai noi şi nimeni din „afară”, vreau să zic dinafara generaţiei noastre, a celulei umane şi vocaţionaleîn care ne pitulasem, ne strânsesem, nu ne-o puteaarăta! – ei bine, a găsit Matei salvarea, noi trebuie săfim lucizi că pătura noastră socială, clasa, dacă vreţi,a pierdut, adulţii noştri sunt risipiţi, total dezorientaţi…noi, dragi prieteni, nu avem decât să abordămdiscipline la care ei, ţărănoii şi proletarii ăştia cuunghii nespălate nu au acces, adică critica, istorialiterară, să devenim îngrijitori de ediţii, hermeneuţi,specialişti într-o cultură majoră, eventual... da-da,eventual autori de monografii mai... specioase, celecare cer un aparat bibliografic pretenţios, dificil deacces şi mai ales – aici el zâmbea, fin şi dispreţuitor,cald – inabordabil pentru „ei”, deoarece ţine de unanume fler cultural, de un al şaselea simţ, al noilornume de „dincolo”, de valori şi de strategii de lectură.Eram puţin buimăciţi, trişti şi dezorientaţi laSEPTEMBRIE 2010rândul nostru, Nichita, Grigore, Cezar şi subsemnatul,deoarece, iată, într-o singură noapte, în doar câtevaore se năruiau avântatele şi, e drept, puţin naivele,cam „paranoidele” noastre visuri „de mărire”. De adeveni mari, importanţi poeţi şi romancieri ai naţiunii,capabili de a continua în forme strălucite modelelenoastre de dinainte de război: Nichita şi Matei să-lcontinue pe I. Barbu şi Matei Caragiale, Cezar şiGrigore pe Arghezi şi Barbu, aşişderea, eu pe Blaga şiBacovia (din care am preluat câteva versuri aşezându-leîn exergă la primul meu roman, Francisca:„Priveşte savant,Cu inima beată –De iubire!”)E adevărat că noi, cu excepţia lui Matei, ideologulşi teoreticianul nostru, nu prea ne-am ţinut deînvăţăturile şi poveţele cuminţi din acea noapte. Dare în firea impulsivă, semi-raţională şi, e drept, paranoidă,a artiştilor veritabili, mai ales în anii post-adolescentini,care, în cazul creatoriloradevăraţi se prelungesc mult pestelimita curentă, să nu ţină cont de„realitate”, de nici un fel de realitate,cu excepţia acelei realităţi speciale,extrem de... dubioase, atingânduneori marginile demenţei de oricefel, ascunsă sau nu, care e aceea aputernicei, invincibilei lor instinctivităţi.Care, în unele cazuri, nu edecât o formă a premoniţiei, a adevărului,al unuia singular: adevărulunei singure, instabile şi dibuindepersoane! Ce nu acceptă existenţadecât în formele creaţiei. Persoanăcare are într-un grad înalt, uneori înforme de-a dreptul maladive, propulsiunea,aş zice atracţia puternică dea fi cu orice preţ, dispreţuind însă,cel puţin în aparenţă dar persuasiv,acele căi ce duc spre existenţă, sprerealizare pe care ni le acordă saupropune o epocă sau alta, o societate sau alta. O scarăde valori acceptată.Şi, într-adevăr, spre surpriza multora – o surprizăamestecată cu iritarea, uneori scandalul saucontestarea mai mult sau mai puţin argumentată,susţinută! – Cezar Baltag şi-a publicat volumele depoezie, de neconfundat cu cele ale colegilor de generaţie,chiar şi cei de vârf, Nichita a făcut, se pare, o realăînnoire spectaculoasă într-o ţară, într-un climat alpoeziei moderne ce număra deja câteva nume mari şitot atâtea stiluri şi viziuni remarcabile, comparabilecu Vestul european. Iar eu, tenace de felul meu, caorice ardelean sau ca orice neamţ greoi şi, cel puţin înaparenţă, sigur de mine, de propria-mi vocaţie, num-am rezumat să mă înseriez iluştrilor mei predecesori,ardeleni în speţă, ci am ambiţionat să aduc filoaneşi teme noi în romanul românesc. După cum seştie, intoxicat şi „pervertit” à fond fiind de înalte spirite,străine oarecum până la al doilea război în culturaşi reflexele teoretice, intuitive ale literaţilor naţionali(inclusiv francezi, de exemplu! ): un Nietzschesau un Dostoievski. Iar prietenilor mei, în special luiNichita, care m-a impresionat prin geniul său aproape„vizibil” – o „senzaţie”, o certitudine care nu s-aşters cu timpul! – le făceam ample lecturi din Goetheşi Rilke sau Nietzsche şi, spre bucuria mea, Nichita apublicat, în anii care au urmat, formidabilul, uniculvolum de poezie 11 Elegii. Dar, nota bene, în anul ‘58■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulA venit un moment când tovarăşii atât debrutali, de gureşi şi de aroganţi doar cu câţivaani în urmă au trebuit să accepte că... roman şiartă lirică de un nivel înalt nu se pot naşte lacomandă; nici la cea socială şi nici la cea aistoriei, când, după reţetarul comunist saumarxist, rezervele de geniu ale celor oropsiţi şiai clasei muncitoare „vor bate cu pumnul înmasa creaţiei majore!”.Bogdan Mihai Dascălu,Fiul nisipurilorColecţia Biblioteca Contemporanul▪ RomanUn roman de excepţie, cu o intrigă deprima mână. Un roman care se citeştecu sufletul la gură.când l-am cunoscut avea „în buzunar” poemul En-Ghidu şi lucra la acel poem cu adevărat extraordinar,de un ton unic nu numai în literatura noastră, în caredă măsura nu numai a uriaşului său talent şi originalităţi,dar enunţă, într-un timp, spuneam, al unuinoroios şi stupid naturalism, materialism, teme alescindării esenţiale, ale unei „schizofrenii” visătoare şistrategice, ale incomunicabilităţii nu ca o infirmitate,nici ca o limită, ci ca mod, stil al unei existenţe singulare,poetice, fericit re-găsite şi, bineînţeles, clarvăzătoare.Nu, nu s-a înţeles, nimeni n-a înţeles mesajul şiars poetica acestui magistral poem şi, în acei ani, eraoarecum previzibil; Nichita însuşi îl ascundea în celmai afund buzunar al manuscriselor sale ştiind căEn-Ghidu l-ar putea trăda, l-ar putea foarte uşor face,l-ar oferi ca victimă „ideală” clănţăilor din literatură aipartidului, în anii aceia când puşcăriile erau încă plineşi când tovarăşii, măcar unii dintre ei, mai credeau căsunt creatorii unei alte istorii! Apoi, înanii acelui cvasi-liberalism de care sevorbeşte şi azi, în totală libertate ideatică,de ce teoreticienii şi hermeneuţii,criticii şi istoricii tineri şi mai puţintineri au uitat cu desăvârşire de acestpoem?! Un poem, după părerea mea,de un ton, de o concizie cristaline şi oînălţime ideatică, vizionară, cum nuse poate lăuda nici o literatură europeanăcă posedă, un poem care ar fitrebuit citit la decernarea Nobeluluilui Nichita, dacă... el şi noi am fi avutmai mult noroc! (Ca o mică experienţă,de curând, am citit acest poem cuvoce tare uneia dintre cele mai bune,mai curate, mai talentate poete române,care, uimită, a recunoscut că nu-lştia şi nu auzise de existenţa lui!)Da, nu l-am ascultat pe Matei,deşi prin el ne vorbea vocea adâncă şiînţeleaptă. Şi, spre uimirea sa – pecare el însuşi nu şi-a stăpânit-o prea bine, prea bărbăteşte!– previziunile sale, atât de argumentate, deraţionale, nu s-au adeverit. A venit un moment cândtovarăşii atât de brutali, de gureşi şi de aroganţi doarcu câţiva ani în urmă au trebuit să accepte că...roman şi artă lirică de un nivel înalt nu se pot naştela comandă; nici la cea socială şi nici la cea a istoriei,când, după reţetarul comunist sau marxist, rezervelede geniu ale celor oropsiţi şi ai clasei muncitoare „vorbate cu pumnul în masa creaţiei majore!”. PeCeauşescu însuşi, în culmea puterii sale, l-am auzit –eu şi membrii Biroului Uniunii Scriitorilor – afirmându-şi,cu o anume tristeţe în voce şi în privire, dezamăgireaiscată de faptul că „nu fiii noştri, ai mândreiclase muncitoare, sunt cei care şi-au impus numele înliteratură, ci, iată, aici de faţă, toooovarăşii Breban şiStănescu sunt azi scriitorii noştri de frunte!” (Şi cumcăuta, mi s-a părut mie, ca să fie mai credibil, un titlude volum al lui Nichita, iar eu ştiind că Nichita îi trimiseseUn pămând numit România, la care şeful deatunci al statului i-a răspuns cu o carte de vizită,semnată, pe care Nichita mi-a arătat-o, am vrut să-lajut rostind cu voce tare titlul acestui volum. „Nu, miarăspuns el categoric, toată poezia lui NichitaStănescu îîîîmi place!” Pentru a nu înţelege aparatulideologic ce era alături că numai un anumit tip depoezie e pe placul lui. Da, Ceauşescu avea şi „scăpări”de felul acesta; Matei, care era martor la scena descrisăadineauri – era şi el membru al Biroului – a avut,cred, ocazia să mediteze amplu la întorsăturile istoriei,ale mentalităţilor şi chiar şi ale tiranilor...)Ajuns în acest punct al unei schiţate biografii aimportantului critic – după cum se vede eu am timpsă mă ocup de viaţa lor, a criticilor, ei mai puţin, de amea, de a noastră, de soarta literelor contemporane...la asta vom reveni! – vreau să ne oprim şi să vorbimpuţin de onestitate. Da, de onestitate nu numai înemiterea judecăţilor de valoare, în dificilul travaliu dea selecta şi ierarhiza valorile; de onestitatea faţă depropria noastră viaţă şi mai ales faţă de timpul pecare l-am trăit. fragmentCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ3

4CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ© LAURA POANTĂJocurile sunt făcute■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulIrina PetraşCartea viselor (12)Florin Oprescu(In)actualitatea lui EminescuColecţia Biblioteca Contemporanul Sub semnul lui HermesScris în 1946, devenit în 1947 scenariu alunui film de Jean Delannoy, Jocurilesunt făcute poate fi citit ca un romancinematografic, alegoric, de o tensiunecvasidetectivistică. Fără a fi o capodoperă, de altfelnici una dintre întâlnirile lui Jean-Paul Sartre cumarele ecran n-a fost considerată o reuşită excepţională,cartea captivează prin tonul de obiectivitateseacă, prin scriitura albă (ce trimite la „noul roman”)cu care înţelege să reia tema clasică a înfruntăriidintre conştiinţă şi sentiment pentru a-i conferi conotaţiimoderne. Secvenţe precipitate urmăresc apropiatgesturile personajelor reprezentând lumicontradictorii, dar sperând, o clipă, într-o conciliere.Les jeux sont faits pare contaminată de ideea trăiriiautentice şi responsabile, a omului răspunzător pentrusine şi pentru ceilalţi în egală măsură, din eseulpublicat în aceeaşi perioadă, Existenţialismul este unumanism (1946), dar este şi ilustrarea parodică aunei fraze paradoxale a autorului ei: „Eu voi fi cândnu voi mai fi”.L-am pomenit aici fiindcă, la un moment dat,personajele intrate în moarte, printr-o fundăturăpariziană numai de morţi văzută, se plimbă printrecei încă vii. Novicele (cel de curând murit) se miră decât de aglomerat e Parisul, cât de multă lume umplestrăzile: „Nu mai multă ca de-obicei, replică omuleţul[care îl iniţiază]. Numai că, de data asta, vedeţişi morţii. / – Cum îi deosebiţi? / – Foarte simplu: ceivii sunt totdeauna grăbiţi [s.m.]. Şi, cum tocmai trecerepede un bărbat cu o servietă sub braţ, adaugă:Uitaţi-vă la ăsta... E cu siguranţă viu”. Scena continuă:„Pierre se înveseleşteexersând cum să distingăviii de morţi. Se obişnuieşterepede. Vine spre ei ungrup ciudat: în frunte unpitic cu o figură idioată, dedegenerat, în urma lui nobila sa ascendenţă bărbătească,din Evul mediu până în secolul 19, toţi înalţişi arătoşi. Pierre nu-şi reţine o exclamaţie: / – Ce-icarnavalul ăsta? / La vorbele sale imprudente unuldintre nobili îl fulgeră cu o privire furioasă. Bătrânullămureşte discret: / – O foarte veche familie nobiliară.Îşi urmăresc ultimul vlăstar. Abia aşteaptă să-lpoată muştrului…”Secvenţa poate fi citită în fel şi chip. Ea trimiteşi la „ochiul leneş” al artistului despre care vorbeamîn episodul trecut. Viaţa e sinonimă cu graba,cu ne-starea, cu viteza trecerii prin întâmplări. Oriceadăstare te scoate din ritmul ei, fie că e vorba decreaţie, amintire, vis. Toate înseamnă opriri în locpentru a adânci datele acumulate în goana zilei.Într-un discurs în favoarea inutilului (Mitulutilului, 1933), D. D. Roşca vorbea despre însemnătateaaccederii la gratuit pentru a delimita net superioritateacalitativă a omului: „omul s-a descoperitpe sine ca fiinţă calitativ deosebită de celelalte vieţuitoarenumai în momentul când a descoperit gratuitul,creându-l”. Uneltele ingenioase ale lui homofaber – „omul gospodar” al lui Creangă – sunt demnede toată stima, dar numai gândul liber al lui homosapiens le-a putut asigura perfecţionarea. „Nu existăutil mare fără inutil premergător”, mai adaugă D.D.Roşca. Sesizând această faţă dublă a lumii, IonCreangă a atins marea artă. A depăşit didacticismulPornind de la Ioana Em. Petrescu, studiul propus urmăreşte să probeze cu arsenalul criticii de descendenţă fenomenologică,mereu actualizată, o teorie referitoare la asumarea eminescianismului de către cei mai importanţipoeţi ai secolului trecut. Actualitatea lui Eminescu se dovedeşte astfel şi prin veşnica recitire şi asumare a poezieisale de către poeţi precum Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi, Labiş, Nichita Stănescu. Această prezenţă eminesciană,asumată teoretic (vezi Blaga) sau topită în profunzimile textelor poetice (vezi Labiş sau NichitaStănescu), susţine valabilitatea canonului eminescian. Eminescu este astfel inactual doar dacă privim o parteînsemnată a poeziei actuale, prea ancorată într-o realitate golită de semnificaţie, o poezie sărăcită de profunzimeatransfigurată a Creatorului. (In)actualitatea lui Eminescu probează astfel doar tragica noastră inactualitate.Florin OprescuPlănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul căvisez enorm, Cartea viselor porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi,ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţăde consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe.Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altăparte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această distincţieîntre zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar Cartea e a viselormele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiunila distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte,poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea martori,cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care suntpriviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilortale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor de azicare măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului carevisează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nusunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi,funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă suntacte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict individuală,o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şigând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Darasta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală,cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezidestul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…”şi seaca descriere etnografică pentru a face literatură.Devierea abia sensibilă a omului gospodar înspreinutil, adică perfecţionarea sa în sens cultural, e – înparanteză fie zis – o constantă a operei lui Creangăîn întregul ei.Binecunoscuta Poveste (Prostia omenească)aduce în prim plan nişte eroi care sunt înainte detoate oameni de acţiune. Fac şi, eventual, vorbesc înenunţuri paremiologice, dar nu au răgaz să gândească.„Într-una din zile” se întâmplă o deviere. Omulpleacă după trebi, „ca fiecare om”, comenteazăCreangă. Nevasta, şi ea cu „trebile” îngrijirii copilului.Dar copilul adoarme şi ea „stătu puţin pe gânduri”.Este un moment de ieşire din ritm, de oprireîn loc pentru a privi lumea. Ceea ce se întâmplă încontinuare e urmarea invenţiei epice născute în clipade gând, nu de faptă („ceea ce poate fi gândit este, cusiguranţă, o ficţiune”, credea Nietzsche). Nevastaimaginează un scenariu posibil, o „întâmplare neîntâmplată”,face ficţiune, este vizionară, priveşte înjurul ei prospectiv. Bărbatul cel copleşit de trebi nuvede decât prostia – neîntâmplarea nu intră în viziuneasa economică asupra lumii. Pleacă în lume săgăsească fenomene asemănătoare pentru a puteadeschide o serie, o nouă rubrică în zestrea sa de experienţe.Finalul este totuna cu convertirea bărbatuluila ficţiune. Descoperă verosimilitatea scenariuluiimaginat de nevastă, preferabil prostiilor reale pecare le întâlneşte în drum. Cu alte cuvinte, el întreprindeun drum de iniţiere în ficţiune. Învaţă să distingăîntre neverosimilitatea realului şi verosimilitateaartei, să preţuiască „inutilul”.Somnul/visul e oprire în loc, o cheltuire inutilă(din perspectiva hărniciei desfăşurate la luminazilei) a unui număr de clipe din cele ale postatei deviaţă hărăzite fiecăruia. Omul muritor are şi ştiinţa/darulde a uita sistematic că, în cele din urmă,moare. Forfota zilei îi secondează asiduu aceastăuitare a morţii. Somnul, însă, intervine ca oprire înloc obligatorie (privarea totală de somn e incompatibilăcu viaţa), ca adăstare periodică şi ritmică în altedimensiuni şi sub alte înţelesuri. În somn, omul esupus, aş spune, unei „discipline a finitudinii”, uneiexperimentări imperfecte a morţii. Povestea i sespune sub forma, plină de semne ascunse, a visului.ANUL XXI Nr. 9 (702)

În perioada 1972–1976, cât a fost redactorşefal revistei Convorbiri literare din Iaşi,Corneliu Ştefanache (23 august 1933 – 13ianuarie 2009), a devenit unul din personajelede prim-plan ale vieţii literare. DupăContemporanul şi România literară, Convorbiri literareera a treia revistă din ţară care miza pe spiritulcritic. Echipa de tineri cronicari literari şi eseişti formatădin Al. Dobrescu, Constantin Pricop, DanielDimitriu, George Pruteanu, Val. Condurache ş.a.,cărora redactorul-şef le-a dat mână liberă, a impusrepede respect. Purtat de valul succesului repurtat derevistă, Corneliu Ştefanache a ajuns în centrul atenţieişi ca prozator, fiind apreciat (şi supraevaluat) demulţi comentatori.Apoi... După ce n-a mai condus revista şi, maiales, după ce s-a retras complet din viaţa publică, prozatorulşi-a pierdut mult din audienţa de care sebucura în anii 70’, pentru ca în prezent să fie aproapeuitat. Cărţile sale, cândva glorioase, zac necitite înrafturile bibliotecilor. Este o nedreptate, nu una strigătoarela cer, dar o nedreptate.Dacă ar fi transpusă pe ecran, proza luiCorneliu Ştefanache ar face necesară folosirea peliculeialb-negru. De un patetism auster, vorbind maimult despre oameni şi problemele lor de azi decât desprefrumuseţea atemporală a naturii, această prozăsacrifică, în favoarea intensităţii dramatice, diferiteleposibilităţi de seducţie de care dispune spiritul moldovenesc.Într-o anumită măsură, Corneliu Ştefanaches-a conformat îndemnului, pe care G. Călinescu îladresa romancierilor români, de a se smulge din contemplareaextatică a peisajelor pentru a-şi privi şistudia cu atenţie semenii. Cărţile sale (volumul denuvele Cercul de ochi, 1968 şi romanele Zeii obosiţi,1969, Dincolo, 1970, Paralele, 1970, Ziua uitării, 1972etc.) îl situează pe om în mediul lui specific, în societate,şi îi reconstituie viaţa intimă în funcţie de evenimentelecare se petrec în acest mediu. Rarele descrieride natură, atunci când nu reprezintă decât unmijloc suplimentar de definire a personajelor (nuvelaInsectele), au cel mult rolul de a crea atmosfera deurgenţă în care se clarifică raporturile dintre membriiunei comunităţi (episodul inundaţiilor, din Ziua uitării).Totodată, cei câţiva solitari evocaţi nu sunt niciasceţi visători şi nici fii ai naturii, ci oameni de acţiunedârji care au suferit rigorile istoriei şi care, temporar,meditează pentru a găsi mijloace mai realiste deintegrare socială.Observaţiile de mai sus sugerează şi abaterilede la concepţia călinesciană asupra romanului. Deşinu utilizează „o limbă ca un fagure de miere”, recurgând,dimpotrivă, la expresia de o oralitate aspră,bărbătească, deşi preferă, satului şi naturii, oraşul şicivilizaţia, Corneliu Ştefanache rămâne totuşi unscriitor moldovean, adică un liric care nu gustă situaţiileburleşti şi care nu are suficientă mobilitate sufleteascăpentru a face clasificări tipologice.Curiozitatea sa faţă de existenţa umană nu este ştiinţifică,ci justiţiară. Asumându-şi misiunea de a vorbiîn numele celor care nu sunt ascultaţi sau al celorcărora le lipseşte pur şi simplu aptitudinea de-acomunica, scriitorul urmăreşte, ca un judecător sever,să provoace adeziunea sau oprobriul publicului. Înîncercarea de a restabili dreptatea el este imparţial,dar niciodată indiferent. Proza sa, scrisă în cea maimare parte la persoana întâi, autentifică fapteleprintr-o implicare patetică, dovedind că judecătorul,înainte de a fi judecător a fost martor.Personajele din proza lui Corneliu Ştefanachesunt puţine la număr şi diversitatea lor tipologicăeste minimă; suprapunând romanele, s-ar obţine doartrei: mama, fiul şi iubita. Este vorba, prin urmare, nude o diferenţiere prin moravuri, ci de figurarea unoripostaze umane fundamentale.Ca şi în Străinul lui Camus (scriitor a căruiinfluenţă se resimte uneori stânjenitor), mama sedevotează progeniturii pentru ca spre sfârşitul vieţiisă fie uitată sau vizitată fără efuziuni la azilul debătrâni. Se întâmplă chiar ca vestea înmormântării eisă parvină fiului cu întârziere, astfel că acestuia nu-imai rămâne decât să îndeplinească, taciturn şi, aparent,absent, câteva formalităţi (Dincolo). Altădată,ca militar, el soseşte la timp şi participă la sumarulceremonial, dar foloseşte răgazul oferit de permisie Cărţi, cărţi, cărţiAlex ŞtefănescuAproape uitat…pentru a-şi întâlni şi iubita, care,dorind să-l consoleze, i se dăruieştepentru prima oară (Ziuauitării). În Zeii obosiţi, rolulmamei este deţinut de bunicasculptorului Toma; aşteptându-şicu demnitate (sau poate cu nepăsare)sfârşitul, ea este deja ignoratăde către cei din jur ori, celmult, privită cu o compătimireineficientă, convenţională. Osituare în prim-plan a temeiaduce romanul Paralele.Personalitatea ţărăncii care şi-acrescut singură, cu îndârjireaVitoriei Lipan, copiii şi care, pentruaceasta, şi-a reprimat violent,de-a lungul anilor, senzualismulfrust are o frumuseţe săracă şiintensă de floare sălbatică.Mama, în acest caz, este şi iubita,însă o iubită fără podoabe strălucitoare,condamnată să suporte,chiar şi în cele mai ingenue momente de voluptate,sentimentul vinovăţiei.Absenţa tatălui (victimă, de cele mai multe ori,a războiului sau personaj independent, situat în afarasistemului centripet familial) explică nu numaiandroginismul moral al mamei, ci şi nesiguranţa cucare fiul îşi constituie o reprezentare a lumii.Crescând într-un mediu iniţiatic precar, fiul se află ladiscreţia influenţelor din afară. Familia lui este, chiardin primii ani ai formării, societatea. Această cunoaştereneintermediată a vieţii îl face ezitant şi vulnerabil,dar, în acelaşi timp, îi conferă un statut de eroumodern, de om care se construieşte pe sine. În modinevitabil, printre gesturile şi concluziile sale prematurese strecoară şi unele erori. Astfel, lipsit de sentimentulde respect – pe care numai o educaţie sistematicăîl insuflă – faţă de valorile tradiţionale, el adoptăo atitudine circumspectă şi chiar sfidătoare în raportcu orice manifestare, fie şi beningnă, a convenţionalismului,individualismului sau spiritului practic. Încomparaţie cu „intrusul” lui Marin Preda – care, deasemenea, se avântă neprevenit printre oameni, personajullui Corneliu Ştefanache este mai lipsit de candoare,mai înrăit. În Ziua uitării, de exemplu, el îlcontrazice de dragul contrazicerii pe inginerulDobrin, în care vede, deformând realitatea conformmereu activului său complex, un tată egoist şi fărăcredit, o autoritate arbitrară, sâcâitoare. Calitateaesenţială a fiului este însă de a lua până la urmă actde realitate, de a învăţa din eşecuri şi de a-şi păstraîn toate împrejurările, uneori sub forma setei de puritate,un optimism lucid. Când abdică de la acest codmoral (fantomaticul Toma din Zeii obosiţi) el se şiîndepărtează de altfel de centrul de interes al romanului,transformându-se într-un personaj de referinţă.Fiul are un rol de prim ordin şi pentru faptul că,în majoritatea cazurilor, el este acela care povesteşteîntâmplările, analizându-le rezonanţa în propria-iconştiinţă. Merită remarcat că acest procedeu, de aconstrui romanul din unghiul unui personaj, nunumai că nu e folosit mecanic, dar funcţionează, înproza lui Corneliu Ştefanache, într-un mod original.Vorbind despre sine şi despre ceilalţi, fiul actualizeazătrecutul şi anticipă viitorul, astfel încât toatefaptele se situează într-un prezent etern. Este ca şicum nimic n-ar trebui uitat şi nimic n-ar putea fi lăsatla voia întâmplării, ca şi cum o conştiinţă mereu treazăar trăi concomitent şi multilateral diferitele etapeale existenţei. Atitudinea aceasta de cronicar pătrunsde importanţa misiunii sale e, de altfel, o caracteristicămai generală a scriitorilor moldoveni care au sentimentulcă tot ceea ce li se întâmplă lor sau personajelorlor este extrem de important şi merită consemnat.De aici, tensiunea lirică dar şi uniformitatea prozeimoldoveneşti. În cazul lui Corneliu Ştefanache,veghea capătă frisonul lucidităţii moderne, fiindîntreţinută nu de convingerea că biografia va intra înlegendă, ci de dorinţa arzătoare de autenticitate, deevaluare şi autoevaluare exactă.În volumul său de debut, Corneliu Ştefanacheera încă tributar unui anumit mod epopeic de a vedeaMARIN PREDA, CORNELIU ŞTEFANACHE,VASILE REBREANU, AL. CĂLINESCUDacă ar fi transpusă pe ecran, prozalui Corneliu Ştefanache ar facenecesară folosirea peliculei alb-negru.De un patetism auster, vorbind maimult despre oameni şi problemele lorde azi decât despre frumuseţeaatemporală a naturii, această prozăsacrifică, în favoarea intensităţiidramatice, diferitele posibilităţi deseducţie de care dispune spiritulmoldovenesc.lucrurile, mod care, constrâns să se exprime prin tehnicinarative asimilate în grabă, dădea naştere unorcompoziţii hibride. Astfel, în nuvela Cercul de ochi,sentimentalismul, alternarea şocantă, „de efect” aplanurilor epice, realismul brutal şi configurareaexpresionistă a personajelor creau impresia de complicaţieinutilă, de artificialitate. În acelaşi volum, caşi în romanul Ziua uitării, înclinaţia către monumentaldetermina şi preferinţa pentru personajele unice,cu vocaţie artistică. Ulterior, prozatorul a renunţat laaceastă selecţie grandomaniacală, îndreptându-şiatenţia asupra unor oameni obişnuiţi, dar nu maipuţin interesanţi; totodată, din numeroasele tehnicipe care le-a experimentat şi-a constituit o tehnică proprie,utilizată fără ezitări în Paralele şi Ziua uitării.În aceste romane, rememorările şi anticipările se contopesc,realizând fluenţa povestirii libere.Chiar şi atunci când nu fiul este purtătorul decuvânt al scriitorului, relatarea este făcută de peaceeaşi poziţie a martorului care judecă sau cere săfie judecate faptele semenilor. În romanul Zeii obosiţi,Anca, iubita lui Toma şi soţia calculatului profesor K.,duce o campanie tacită, dar necruţătoare ca un rechizitoriu,împotriva falsului şi compromisului. Ea numai suportă viaţa alături de un om ale cărui gesturi,strict determinate, le prevede şi ale cărui mobiluri îirămân iremediabil străine. Iată un pasaj, edificatoratât pentru capacitatea prozatorului de a înţelege psihologiafeminină, cât şi pentru modul în care devansareaacţiunii este transformată într-un mijloc deexpresie: „la noapte vor fi în tren, într-o cuşetă, ea înpatul de sus şi el în cel de jos, aşa cum au venit, şi ea,probabil, va citi din nou până ce el îi va spune să numai foşnească paginile. Îi va spune de câteva ori, iarea nu-i va răspunde şi, la urmă, o va ruga să stingălanterna şi ea tot nu-i va răspunde. Se va sculaatunci, va prinde de patul de sus scara înfăşurată înpluş şi, acolo, va întinde mâna peste pieptul ei şi varăsuci comutatorul lanternei. Lumina albăstruie seva topi brusc pe faţa Ancăi şi, când el îşi va retragemâna, va da de umărul ei, fiindcă ea se va răsuci spreperete, în această poziţie de acum, poziţia ei dintotdeauna.Palma îi va rămâne pe umărul ei gol, lipităparcă, şi degetele se vor mişca pe gât, îi vor atingebărbia, iar ea în aceeaşi poziţie, fără nici o tresărire,îi va spune să se culce, că nu se simte bine.”Iubita, în diferitele ei variante, este poate personajulcel „real”, dar şi mai greu de definit din proza luiCorneliu Ştefanache. În Ziua uitării, apariţia ei (estevorba de Malvina, dar şi de Irina) îl pune în umbră pepersonajul principal care, ca şi Felix din EnigmaOtiliei, face greşeala de-a analiza logic comportareaimprevizibilă a femeii. ALEX. ŞTEFĂNESCUBucureşti OP 22, CP 22alex2108145@yahoo.comSEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ5

Maria-Ana TupanMemorialiştii(CON)TEXTECitindu-l pe Theodor Vârgolici,constaţi că reputaţia de estet a lui G.Călinescu trebuie revizuită. Departede a fi susţinut autonomia esteticului,G. Călinescu cerceta – şi îşi îndemnadiscipolii să-l imite sau să conlucreze– contextul istoric şi cultural:documentele şi presa epocii, acteinstituţionale, spaţiul intuitiv, vizitatîn grup, din care îşi deduseserăscriitorii universul de reprezentări.Viaţa, în schimb, trebuia neapăratsublimată, transformată în iluzie.6CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ„Căci mintea Europei este mai maredecât oricare minte individuală”T.S. EliotPăşind pragul vilei din vecinătatea PieţiiSan Marco ce găzduieşte sediul dinVeneţia al Institutului Cultural Român,după ce, cu ani în urmă, beneficiasem deospitalitatea Centrului Cultural Român din New York,m-am gândit la umbrele tutelare ale celor care au plantatsteagul României în inima unor mari civilizaţii:Iorga şi Titulescu. Strălucitele cariere, de savant saudiplomat, nu păreau suficiente, dacă nu erau ancorateîn destinul exemplar al unui popor. Contemporan cuprăbuşirea dinastiilor şi formarea statelor naţionale,Iorga a fost atras de spaţiul matriceal al romanităţii,achiziţionând edificul vienez ca pe un sălaş în care„tinerii artişti români să-şi maturizeze talentul”. Inepoca incipientă a relaţiilor politice globale, Titulescuşi-a legat numele de Liga Naţiunilor Unite. In cazul luiIorga, pare să fi acţionat un destin secret, căci, în faţaclădirii din Campo Fosca, se înalţă statuia istoriculuiPaolo Sarpi, patriot, reformator, aliat al CardinaluluiBorromeo şi al unor protestanţi de marcă aiOccidentului. „Recunosc stillul Curiei Romane”, ar ficomentat Sarpi privind rănile lăsate pe trupul săuabandonat mai mult mort decât viu de cei care intenţionaserăsă-l asasineze. Iorga nu a supravieţuit, pentru amai face vreun comentariu.Într-o măsură incomparabil mai mare decât autostrada,drumul naţional ce străbate nordul, de la Veneţiala Torino, dezvăluie o Italie a ordinii patriciene, senioriale,neoclasice şi raţionaliste, în care recunoşti pe moştenitoareaspiritului disciplinat şi instituţionalizat alRomei imperiale. Parcelate şi comercializate, parcurileîntinse, interpuse între palazzi şi intrările somptuoase,cu ziduri şi porţi elaborate arhitectural, invadate de ovegetaţie exotică şi luxuriantă, ar fi adus, probabil,imense beneficii. Italienii de aici gândesc însă în continuareidentitatea lor ca fiind legată de descendenţă, trecut,operă virgiliană, de civilizaţie, purtând amprentavremii. Ideea de progres nu le-a fost nicidecum străină.De Torino, se leagă numele lui Erasmus, figura emblematicăa modernităţii, care şi-a primit aici titlul de doctorîn filologie. Pe baza colecţiei de papirusuri ale luiDrovetti a descifrat Champollion scrierea hieroglifică, iarindustria de automobile a Italiei îşi are aici capitala.Progresul s-a realizat însă prin continuitate, nu prin ruptură,traumă sau abandon. Când nu este conservat caatare, trecutul este reconstituit, cum se întâmplă cuSatul Medieval şi Fortăreaţa din Parcul Valentino, deschisîn 1884 de o combinaţie de grupuri sociale pe care nule gândim împreună: Arta Veche a Marii IndustriiItaliene, a Meseriaşilor şi Expoziţiilor de Artă. Chiar şiastăzi mai poţi vedea câte o clădire abandonată, care aaparţinut epocii de avânt industrial, dar care nu e necesara fi demolată, deoarece industriaşul a avut şi gustestetic. Zidurile de cărămidă înnegrită de fum nu violenteazăcontextul arhitectonic ce se revendică, în cea maimare parte, artei monumentale a barocului şi neoclasicismului.În stil grandios a fost organizată şi conferinţa aniversarăa angliştilor europeni, ESSE 10, care a necesitat,doar pentru tipărirea rezumatelor comunicărilor,un volumaş respectabil. Filosofia organică a istoriei, aevoluţiei cumulate, mai curând decât prin violenta răsturnarea temeliilor şi impunerea arbitrară de „formefără fond” mi s-a părut nivelul de profunzime la care seîntâlnesc Italia nordică şi Anglia „revoluţiilor glorioase”,adică nesângeroase, în care armele tac tocmai pentrua lăsa artele şi ştiinţele să se afirme.Adversarii români ai faliilor în istorie, în fruntecu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu şi cercul lor de laConvorbiri literare, nu erau nici măcar pomeniţi în programuleducaţiei universitare din anii cincizeci, dupăcum afirmă Theodor Vîrgolici în cartea sa de memorii(Mărturii literare, Editura MNLR) publicată anul trecut.Istoricul literar angajat la institute de cercetare aleAcademiei şi, ulterior, redactor şef al celei mai importanteedituri de literatură clasică, Minerva, se desprindedin paginile acestei cărţi ca un tip de personalitatefrecventă printre intelectualii autentici şi oneşti.Memoria a înregistrat cu discernământ „trupul şi formatimpului”, cum ar spune Hamlet, ochiul critic a diagnosticatfără greş anomaliile, dar tonul este neutru,resemnat, ca al unuia care ştia că spiritul vremii era olocomotivă pe care ai fi putut să o latri, precum uncâine, dar nu să o opreşti sau să-i schimbi direcţia.Literatura este văzută ca sumă de stări instituţionale:scriitori în relaţia lor cu statul, oameni-instituţii, personalităţicare singure, evocate ca reper, puteau da sensunui individ. Autorul se adună pe sine din câmpuri deenergii interpersonale: ca tânăr debutat de G.Călinescu şi, ulterior, student sau colaborator al acestuiala Institutul de istorie literară şi folclor alAcademiei; ca editor al lui Gala Galaction, biograf şieditor al lui Goga sau ca promotor al literaturii româneîn străinătate prin intermediul lui Mariano Baffi sauPaolo Soldati. In acelaşi timp, însă, evocarea sa scoateaceste cariatide din mulajul istoriei literare, umanizându-le.Un portret necunoscut al lui G. Călinescu îl aratăpe acesta histrionic, hiperconştient de propria valoareşi tocmai de aceea, vulnerabil în lumea în care studentulla fără frecvenţă, Mihai Novicov, era directoradjunct, iar Perpessicius, şef de secţie. O cercetare aorganigramelor din perioada postbelică ar servi ca idealălecţie intuitivă a ceea ce se cheamă „lume pe dos”.Este trist dar şi amuzant să citeşti cum G. Călinescu seangaja să-l protejeze pe Theodor Vârgolici, fiu de preot,în vreme ce el însuşi era dat afară doar câteva luni maitârziu. Autorului monumentalei Istorii a literaturiiromâne, care citise câteva literaturi, Vicu Mândra îireproşa… buletinul de şcoală veche.Demolările, ruptura cu trecutul nu afectau doaroameni, ci o întreagă ordine culturală. Autorul povesteştecum a fost demolată valoroasa casă a Institutuluipentru a face loc unui bloc insipid şi cum Călinescuînsuşi a trebuit să caute protecţie pentru a-şi salvalocuinţa de la demolare.Citindu-l pe Theodor Vârgolici, constaţi că reputaţiade estet a lui G. Călinescu trebuie revizuită.Departe de a fi susţinut autonomia esteticului, G.Călinescu cerceta – şi îşi îndemna discipolii să-l imitesau să conlucreze – contextul istoric şi cultural: documenteleşi presa epocii, acte instituţionale, spaţiulintuitiv, vizitat în grup, din care îşi deduseseră scriitoriiuniversul de reprezentări. Viaţa, în schimb, trebuianeapărat sublimată, transformată în iluzie. Scenariilede Crăciun scrise de el însuşi şi interpretate de cercetătoriiinstitutului, ca şi scene din romanul la care scria,Scrinul negru, pe care le „previzualiza” în interpretareacolaboratorilor, îl arată realizând un liber schimb întreimaginaţie şi viaţă, fie că era vroba de istoria literarăsau de o operă de ficţiune. Emoţionante sunt paginile încare este evocat Galaction din ultimii săi ani, când azăcut paralizat şi amuţit din cauza unei congestii cerebrale.Cum, după mărturia tatălui meu, Galaction eraatât de generos, încât studenţii spuneau: „Dacă facicerere la Gala să te pice, ţi-o respinge”, m-am întrebat,cum rămâne cu justiţia divină. Theodor Vârgolici, înschimb, pare format la şcoala lui Iov. Nu-i inspiră miltonieneîntrebări nici faptul că a căzut de pe schelelebisericii pe care dorea să o construiască tatăl său, nicinu vădeşte vreun resentiment pentru că infirmitateal-a împiedicat să urce, în genunchi, „Scara Sfântă” pecare a urcat Isus către Pilat, expusă la Roma. Adoptăaceeaşi serenitate martirică pe care a afişat-o Galactionşi se mulţumeşte cu darul de a fi trăit mereu în mijloculcărţilor, din casa părintelui său la BibliotecaAcademiei, de a se fi îngrijit de destinul lor şi de a le ficomentat. Căci a trăi printre şi prin cărţi, înseamnă atrăi cu sens.Am sfătuit odată o absolventă căreia i-am conduslucrarea de licenţă să se ia în serios, să nu rateze carierade critic literar, deoarece avea intuiţie, simţul limbii şiîşi însuşise deja un vocabular profesionist. „Ce este uncritic literar ?”, m-a întrebat. Un post la o firmă de traducerisau în învăţământ, o promotoare în relaţiile cupublicul, toate acestea sunt de înţeles, dar „criticul”, cuce sos se mănâncă? Cartea de memorii a lui GabrielChifu (Fragmente din năstruşnica istorie a lumii degabriel chifu trăită şi tot de el povestită, Editura Ramuri,2009), scriitor din altă generaţie, este diferită în maitoate aspectele, minus unul: indiferent de lipsurile materiale,românii simţeau atunci nevoia hranei spirituale.Întrebarea curentă, reprodusă şi de autorul total – prozator,poet, eseist – Gabriel Chifu, care ţi se punea cândîntâlneai o cunoştinţă, era „Ce mai scrii ?”. Oricare altăîndeletnicire nu avea importanţă. În locul memorialistuluipelerin printre „măreţele umbre” ale lui Arghezi,Sadoveanu, Călinescu sau Rosetti, un spirit persiflant şiautoironic raportează totul la propria măsură. Vectoruluniversal de stări ale universului se reduce la cele filtrateprin propriul exerciţiu intelectiv şi imaginativ.Titlurile elaborate parodiază romanul enciclopedic în stilcervantian şi rabelaisian, Tristram Shandy al luiLaurence Sterne fiind şi el un reper ca falsă autobiografie.Fixat, ca dată, înainte de naştere, în casa în care afost conceput – ab ovo, cum spune Sterne parodiindu-l peHoraţiu – jurnalul este de fapt un pliu ontologic, o dedublarea vieţii prin geneza textuală întru fiinţă. Mama,tata, copiii, naşterea şi procrearea devin prilej de caracterizare,meditaţie, amestec de elegie şi imn. Întâmplărileşi circumstanţele vieţii alunecă spre parabolă. Copilulcare nu mănâncă dacă nu i se spun poveşti, le ia, la unmoment dat, în serios. Retrăieşte drama lui Don Quijote:se înarmează cu scut, arc şi săgeţi, îşi ia merinde şi pleacăîn expediţie la Karlovivary – o destinaţie seducătoareprin felul cum sună. Dacă expediţia este achiliană,atunci finalul printre cartuşele risipite într-o cazematădin vremea războiului terminat de nici un deceniu seputea chema, simbolic, o sosire la destinaţie întocmai caîn cazul soldaţilor români care luptaseră în MunţiiTatra…Echivalenţa glonte-moarte-semn (semn: mormânt)se conservă.Gabriel Chifu se reconstruieşte pe sine prin copiicuantice. Destinul său nu e doar metafizic – un fenomenologal propriului traseu în lume – ci şi corporal. Căcilumea e cunoscută doar din interiorul propriului eu,expus elementelor de spaţiu şi trecerii timpului. Altălume în afara celei percepută de centrii individuali deconştiinţă nici nu există. Scriitorul vede departe şi înţelegeîn profunzime. De exemplu, zelul distrugător aldeclasaţilor care se succedaseră guvernanţilor şi proprietarilorlegitimi. O casă boierească devenise sediulunui liceu agricol, uzurpatorii distrugând tot ce apucaseră:feroneria italiană, parchetul şi tot ce mai puteaaminti de luxul putredei moşierimi. Memorialistul realizeazăun comentariu al falsului situaţiei prin figuracunoscută ca punere în abis: directorul are dinţi de aur,râde forţat şi-i dă copilului un înşelător măr de gips dinvitrină. Românii o luau de la început, ca Sisif. Dar acestanu-i citise pe memorialişti…La graniţa cu România, există un ghişeu pentruachiziţionat rovinete, o noutate fiind şi drumurile pecare maşina înaintează hurducăind şi în mare primejdiede pană. Deodată însă privirea îmi este atrasă decase impunătoare, vechi, construite cu evidenta plăcerea jocului de spaţii. In continuarea lor, s-au înalţat edificiiîndrăzneţe ce adăpostesc bănci şi alte instituţii specificmoderne. Inaintăm pe asfalt lin ca-n palmă.Clădirile aparţin unor faze culturale distincte, darsimţi că cele din urmă sunt posibile doar ca o nouătreaptă în „noaptea răzvrătită care vine” de la străbunipână la noi. Cumpărăm ultimul pepene galben, iar vânzătorulne spune: „Nu-l mâncaţi; lăsaţi-l la noapte să văumple casa de miros”. Il întreb pe acest ciudat neguţătoral senzorialităţii sublimate în ce localitate ne aflăm.Este Balş. Aflu din net că familiile sale boiereşti mergîn urmă până la Mihai Viteazul şi mai departe. Ammâncat pepenele în acea seară, căci vreo zece zile neîngăduisem doar mese de bugetar român aflat în străinătate.Am călătorit însă până la Bucureşti în companiapepenului şi în „aerul îmbălsămit”. ANUL XXI Nr. 9 (702)

© CONSTANTINA BULEUŞtefan BorbélyO formulă intelectuală neintegrată încă:Volume erudite scrise în limbi străine (III)O MIZĂ MAJORĂCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂDecan al Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, ctitor al Centrului deCercetare a Imaginarului „Phantasma”şi al seriei de cărţi ştiinţifice „MundusImaginalis” de la Editura Dacia, CORIN BRAGA apublicat, până acum, trei volume de erudiţie înFranţa: Le Paradis interdit au Moyên Âge. La quêtemanquée de l’Éden oriental (2004), La quête manquéede l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit auMoyên Âge (2006) şi Du paradis perdu à l’antiutopieaux XVIe-XVIIIe siècles (2010), despre acesta dinurmă volum, apărut la Editura Classiques Garnier,în seria Lire le XVIIe siècle, propunându-ne săscriem în cronica de faţă, nu înainte, însă, de a discutaîn prealabil profilul intelectual al autorului şicontextualizarea de ansamblu a efortului său de a seimpune pe malurile Seinei.Înainte de aventura pariziană, Corin Braga apublicat temeinice cărţi de erudiţie dedicate luiBlaga şi Nichita Stănescu, a tradus un dicţionaranalitic al psihanalizei jungiene şi a lansat, la noi,una dintre cele mai fertile piste de metodologie culturală,prin distincţia dintre arhetip şi anarhetip (pelogica sistemelor concentrice, respectiv dispersive,subspecie a dihotomiei dintre sistemul închis şi celînchis), sistematizată deocamdată declarativ într-ocarte cu bune ecouri de critică, apărută la EdituraPolirom din Iaşi în 2006. Cu alte cuvinte, ne aflăm înfaţa unui propunător de concept – anarhetipul – şi aunui om care gândeşte teme majore în mod sistemic,cu o excelentă disciplină a studiului personal şi aretragerii relative din mediul foiletonistic al culturiinoastre literare. Ajuns în acest punct de notorietatenaţională stabilă, Corin Braga ar fi avut, strict logic,şansa de a continua studiile despre anarhetip,într-un mediul cultural relativ obtuz ca receptare,acaparat aproape în întregime de „miturile” revanşardeale perioadei postrevoluţionare sau de foiletonistică,sau să încerce cu totul altceva, adică o inserţieîntr-un climat de lucru occidental – în speţă parizian– cu o temă majoră, nu una marginală sauminoră – adică una legată de psihodramele posttraumaticeale culturii şi literaturii noastre. Prima deschidereviza o cale regală, pe care se poate merge cotla cot cu marile nume ale exegezei internaţionale, iara doua: o cultură de nişă, întru totul stimabilă, darcondamnată din start la marginalizare.Din ambiţie – foarte rară pe meleagurile noastre...– Corin Braga a ales prima cale, pentru împlinireacăreia s-a pregătit foarte bine: a fondat o instituţiecare să-l deservească (Phantasma), o revistăştiinţifică (Caietele Echinox) şi – aşa cum aminteam– o prestigioasă colecţie de carte, luând în cele dinurmă şi decizia de a face un al doilea doctorat în spaţiulfrancez, pentru a-şi verifica puterile şi pentru ase impune. Singularitatea demersului e deosebită: săremarcăm faptul că toate acestea s-au realizat deaici, de acasă, nu din postura unui masterand saudoctorand român care a ales exilul. Rezultatul eexcepţional: fără a exagera prin nimic lucrurile, secuvine de spus că decanul Filologiei clujene este, pemoment, unul dintre cei mai cunoscuţi intelectualiromâni peste hotare, chemat la congrese, consultatîn teme ştiinţifice majore, luat ca partener firesc dedialog, deşi trăieşte şi scrie în România. E mai binevăzut – în treacăt fie spus – şi decât unii dintre marii„păltinişeni”, cărora li s-a substituit în programulrealizării unei notorietăţi internaţionale semnificative,dovedind că se poate, că traiul în România marasmuluicotidian anticultural sau a bibliotecilor incompletenu reprezintă un handicap într-o eră a circulaţieieuropene libere, multe sincope putând fi surmontateprin voinţa patetică de a face cultură de performanţăalături de „cei mari”, cot la cot cu ei, sau chiarîn dialog.Cum e şi firesc, tema celor trei volume parizienese întrepătrunde, derivată fiind dintr-o imagologiemajoră a civilizaţiei creştine: recuperareaParadisului originar, din care Adam şi Eva au fostizgoniţi, laolaltă cu izomorfismele pe care le propunetema: disjungerea dintre un Paradis celest şi unulterestru, milenarismul, eschatologia şi utopiile.Baza metodologică a volumelor e imaginarul, axat înprincipal pe cel medieval; de altfel, dacă urmărimmetodologia ultimului volum, apărut recent (Duparadis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIesiècles), întrezărim şi linia profundă de continuitatea celor trei, şi anume sugestia lui Corin Braga, pecare el o demonstrează strălucit, că între imaginarulmedieval şi cel post-medieval există o continuitatede substanţă, multe utopii şi antiutopii post-medievalefiind continuări – sau raţionalizări – ale universuluimedieval de mirabilia.Sub acest aspect, demonstraţia autorului efoarte consecventă, opunându-se multor exegeţi carestipulează doar o ruptură între Evul Mediu şiRenaştere (pentru a se ajunge la Utopia lui ThomasMorus). Există chiar o voluptate regresivă în textelelui Corin Braga, îndatorată fascinaţiei exercitate decătre universul mirific medieval; acesteia i se adaugăo alta, pe care o putem considera metodologiasecundă a volumului, axată pe psihanaliză şi pe teza– câteodată în exces folosită – a „revenirii refulatului”.Psihanaliza – de extracţie jungiană, nu freudiană– reprezintă, pe de altă parte, şi instrumentulmetodologic principal de eludare a presiunii exercitatede către o exegeză obiectivantă, descriptivă,strivitoare în multe privinţe (Frank E. şi Fritzie P.Manuel, Claude-Gilbert Dubois etc.), în multe locuriCorin Braga fiind şi el tentat să repovesteascăsubiecte, lunecând într-o demonstraţie factuală,expozitivă. De pildă, psihanaliza lui Gulliver, dinultima parte, axată pe „imaginaţia excremenţială”, eremarcabilă, ca şi sugestia din prima parte a cărţii,potrivit căreia quest-ele utopice – fie ele medievalesau post-medievale – sunt subspecii ale psihanodiilor.Personal, deşi ştiu că exegeza favorizează asemeneaexcese reducţioniste, mă detaşez de ideea căutopia reprezintă, sub aspect psihic, obiectivareaunui „eu grandios”, demiurgic în subconştientul individului,cu o finalitate infantilă (aparte de presiuneaexercitată de Biserică, el se poate „juca din nou de-aDemiurgul”), tot aşa cum nu cred – ca la pag. 343 –că în ţara piticilor Gulliver „se identifică cu modelultatălui atotputernic şi castrator”, dar nu pot să contestsubtilitatea unei asemenea interpretări şi – încazul lui Corin Braga – excelenţa unei analize bazate– îl am în vedere tot pe Swift – pe complexe scatologice,metafore viscerale etc. Mi-aş fi dorit, poate, omai accentuată valorizare a imaginarului histrionic,pe linia ironiei care îi leagă pe Morus şi Erasmus; înmulte privinţe, raţionalismul utopic este unul subversiv-ironic,dar toate acestea vor fi reluate de cătreCorin Braga – foarte bine! – în capitolele dedicate„ereziei” utopice şi în cel legat de cenzură.Reevaluarea legăturilor dintre utopia renascentistăşi călătoriile iniţiatice ale medievalităţii■ noutăţi editorialeCorneliu ZeanaNu trădaţi, vă rog!Editura Ideea Europeană, 2010Cartea pe care o ţineţi în mână estepericuloasă. Incomodă, scorţoasă,incendiară fiind, în mod cert, va deranjaunele personaje, nelipsite de importanţă,din arena politicii româneşti,care confundă adeseori politica cu diletantismul,trădând interesele susţinutecu atâta patos în campaniile electorale.În mod sigur, Nu trădaţi, vă rog! vaalarma edilii capitalei ce se întrec în adistruge „micul Paris” de pe vremuri.Această carte, aşadar, va deranja nupuţină lume prin scenele din viaţasocial-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorulşfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşarea…reprezintă, aşadar, principalul ax demonstrativ originalal cărţii, cel de al doilea derivând – în prelungireavolumelor personale anterioare ale lui CorinBraga – din logica reprezentărilor lumii din civilizaţiacreştină (a localizării Paradisului şi Infernului înraport cu lumea noastră, a geografiei psihanodiceetc.). Sub acest aspect, tema cu care Corin Bragalucrează este una care ţine de imaginarul cosmologic,de modul în care se construieşte o imagine, ca ocompensare, în cele din urmă, a carenţei existenţialela care te condamnă mitul expulzării din Paradis.Două planuri intră, aici, foarte puternic în imaginarulutopic – demonstrează Corin Braga: imaginarulprecreştin, de sorginte preponderent platoniciană(cu tradiţia alexandrină aferentă) şi imaginarulocultismului şi al tradiţiilor ezoterice, cărora carteanu le conferă mai mult decât o simplă declaraţie desolidarizare. Însă „ereziologia” utopiilor e excelentcitită, pe urmele unui volum din 1973 al lui ThomasMolnar: repudiind păcatul originar şi stipulând perfectibilitatearaţională, naturală a fiinţei umane –majoritatea utopiilor şi contrautopiilor sunt structuriraţionalizante autorii de utopii intră, în modinevitabil, în conflict cu Biserica şi cu dogmele creştine,„bătălia imaginilor” fiind unul dintre redutabileledomenii ale temei, mai ales în contextulReformei din 1517, care declanşează, ca reacţie, contrareformaBisericii, înmănunchiată doctrinar înprodigioasa serie de cenzuri, restricţii şi anatemizăriale celebrului Conciliu de la Trento (1545 – 1563) –căruia i se consacră un capitol separat, în care autoruldiscută reacţia de cenzură a Bisericii la avalanşapublicării utopiilor (unul dintre cele mai substanţialecapitole despre cenzură din întreaga exegezăromânească!).Pe asemenea analize tematice se bazează, dealtfel, construcţia metodologică, impecabilă, a volumului,prin intermediul căruia Corin Braga realizeazăun circuit tematic complet, din care oricine aremulte de învăţat. Astfel, prima parte a volumuluieste dedicată sintaxei de ansamblu a utopiei (legăturacu milenarismul – teza lui Jean Servier, carte tradusăşi la noi şi cu imaginea Paradisului terestru),urmează un capitol, masiv, dedicat liniei de continuitatedintre utopie şi imaginarul medieval, două dedicate„ereziologiei” utopice (al doilea fiind consacrat„sistemului de cenzură” devenit foarte dur dupăConciliul de la Trento), unul axat pe „reacţiile” scriitorilorcreştini la „erezia” utopiştilor, adică pe utopiilecreştine (cum este, de pildă, Christianopolis, al luiJohann Valentin Andreae, 1619) şi unul, final, dedicatantiutopiilor (L’isle des Hermaphrodites, deArtus Thomas, Mundus alter et idem, de JosephHall, ambele din 1605, plus Gulliver – adică unuidomeniu despre a cărui existenţă se ştie mai puţin,antiutopia fiind creditată ca aparţinând, cu precădere,modernităţii negative a secolului XX.Însumând: Du paradis perdu à l’antiutopie auxXVIe-XVIIIe siècles este o carte fundamentală, careface cinste culturii române. Probleme: aproapenimeni nu ştie de ea, bibliotecile publice de rang I nuau achiziţionat-o, va rămâne – dacă nu va intra încirculaţia naţională – o curiozitate râvnită, inertă.Şansa ar fi traducerea: nu numai a acesteia, ci atuturor cărţilor franceze ale lui Corin Braga, fiindcăne aflăm în faţa unui sistem. Autorul nu e interesatde un asemenea popas, fiindcă l-ar întrerupe dindrum. Sincer să fiu, nu am alt răspuns la aceastădilemă decât să scriu cronica pe care tocmai aţicitit-o... SEPTEMBRIE 20107

© AURA CHRISTIRăzvan VoncuPoetul ascuns8CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂPuţini ar fi bănuit că în fiinţa riguroasăa teoreticianului literar şi profesoruluiIon Vasile Şerban se ascundea un poet.Numeroasele prefeţe pe care le-a scrispentru Editura Univers – care cred că ar merita şiele adunate între copertele unui volum – îl trădaudoar pe împătimitul de ficţiune din spatele specialistuluiîn sociologia literaturii, nu şi pe poet. Cei carel-au cunoscut personal pot, însă, depune mărturie cămelancolia ce se ivea câteodată în privirea cărturaruluilăsa să se ghicească o sensibilitate defel academică.Surpriza de a-l descoperi, postum, în ipostazade autor al unui volum de poezie este cu atât maimare, cu cât Oglinzi de pământ* nu este o culegereîntâmplătoare, realizată ad hoc, din manuscriselerămase în arhiva personală, de către un editor.Dimpotrivă, este o culegere „aşezată” în timp, asupracăreia autorul a meditat îndelung (un poem, deexemplu, este datat „4 martie 1977”) şi care, dupăcum sugerează structura clară şi articulată, era gatade publicare încă din timpul vieţii, dacă excesiva discreţienu l-ar fi determinat să-l hărăzească sertarului.În fapt, cele cinci cicluri care îl alcătuiesc conţinsuficientă materie pentru două, chiar trei volumeseparate; publicate la timp, acestea i-ar fi asigurat,poate, lui Ion Vasile Şerban un loc în peisajul poezieiromâne contemporane. Aşa, însă, apariţia lui postumă,cum scrie Carmen Muşat în prefaţă, „nu ambiţioneazăsă impună un poet, ci să întregească portretulunui autor interesant”. Eu aş spune că, dată fiindfuncţia recuperatorie a istoriei literare şi ţinând contde faptul că, după cum ştiu cei apropiaţi, mai existăîn arhiva cărturarului volume inedite de versuri,nu-i exclus ca peste ani poezia sa să fie consemnatăalături de cea a colegilor împreună cu care a păşit înliteratură, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor’70. Poezia criticilor – de la Perpessicius la Ion Pop şide la Vladimir Streinu la Mircea Zaciu – reprezintăde mult un capitol adjudecat în literatura noastrăcontemporană, capitol ce nu aşteaptă decât să fiecompletat şi actualizat.Aş spune, totuşi, că Oglinzi de pământ estechiar mai mult decât o (oricât de meritorie) recuperaretardivă. Fără îndoială că e hazardat să sperămîn impunerea postumă a unui poet care, în viaţăfiind, a refuzat să publice. Însă cred că, pentru împătimiţiide poezie cel puţin, volumul acesta va constitui,înainte de orice, o plăcută întâlnire cu un poetautentic şi cu o creaţie de certă calitate, diferită, cadiscurs, de modalităţile curente în lirica noastră dinultimele două decenii. Cum spune aceeaşi CarmenMuşat, autorul ei a fost mai curând „preocupat depreaplinul lumilor lăuntrice şi mai puţin de căutareaunor forme noi de expresie”. De aceea, nu aş ignorapotenţialul impact al unei poezii care vine, pentru■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulANUL XXI Nr. 9 (702)cititorul de azi, dintr-o direcţie neaşteptată, chiardacă nu întru totul necunoscută.Oglinzi de pământ se alcătuieşte, cum spuneamanterior, din cinci cicluri: Privire printr-un filigran,Inima timpului, Geometrie tristă, Bunicii şiArhipelagul Tireniei, 1995. Ele se structurează înjurul a trei teme dominante, la care poetul revine iarşi iar, indiferent de momentul sau de împrejurareacare declanşează fluxul liric: tema religioasă, temalivrescă şi tema timpului. Nu suntem, precizez, înprezenţa unui poet „cu program”, care scrie în virtuteaunei construcţii ideatice pre-existente. Ion VasileŞerban s-a bucurat de ceva mai preţios chiar decâtprogramul, şi anume de o structură interioară denatură poetică. Astfel încât temele amintite nu suntcăutate cu orice preţ, în construcţii premeditate:dimpotrivă, se întrupează spontan şi se întreţesfiresc, în alambicul stării de poezie.Vreau să spun, mai simplu, că, deşi profesor deteorie şi eminent specialist în sociologia literaturii,Ion Vasile Şerban nu a fost un poet livresc, în ciudaevidenţei că lirica sa se constituie pe un palier culturalînalt. Ardelean fiind, poetul nu era stimulat atâtde modelele ilustre pe care le cunoştea din practicauniversitară, cât de emoţia şi reveria sa autentică.Modelele doar l-au modelat, adică l-au ajutat să îşigăsească o modalitate de expresie şi un ton, dar nui-au furnizat „materie primă” pentru un lirism simulat,de grad secund, cum se mai întâmplă în cazulpoeţilor-critici. Lirismul lui vine din interior.Discursul lui Ion Vasile Şerban îşi găseşte referinţeîn marile modele ale modernităţii interbelice,de la Arghezi şi Blaga la G. Bacovia, fără a se fixaîntr-unul din ele. Totuşi, dacă este să îi căutăm nişterepere mai ferme, acestea ar fi în primul rând IonPillat (de care îl apropie bucolicul intelectualizat şireligiozitatea blândă şi agrestă) şi Al. Philippide (cucare are în comun emoţia intelectuală şi dialogulsubliminal cu clasicii). Iată, bunăoară, un splendidpoem, în care distingem limpede notele caracteristiceale lirismului lui Ion Vasile Şerban, fin împletitecu un ecou pillatian,: „E numai toamnă, toamnă dearamă/ Cad ceţuri ruginii peste frunziş/ Şi cântecede orgă se destramă/ Sub gratiile soarelui pieziş.// Enumai galben, galben de rugină/ Curg ape arămiipeste păşuni;/ Culorile se sting de-atâta vină/Umbrite sub şiraguri de lăstuni.// Ascultă-mi glasulcandid de paloare,/ Priveşte-ţi visul palid şi incert:/ Etoată toamna vara vara care moare –/ O lacrimă prelinsăîn deşert.// E numai toamnă, galben şi rugină/Cad gratii de aramă printre nori/ Lumina zilei scadeîn surdină/ Şi picură ca bruma peste flori.”(Noiembrie). Ecoului pillatian subtil distilat îi putemadăuga, ca un contrapunct, ispita exerciţiului formelorclasice, ca în acest rafinat Madrigal: „De ce îţipleci surâsul deşertului de zgură/ Şi fugi în peşteriaspre, adânci şi tulburate,/ Prin negre văi, ascunseAura ChristiFoamea de a fiColecţia Biblioteca Contemporanul Jurnal & Corespondenţă & Memorii„Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodatăa-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecumvorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) intrucâtva jucăuş. Ion Barbueste, în această perspectivă, un magister ludi. Cu o generozitate spontană, Aura Christi îşi împărtăşeşte experienţele,e gata să dea sfaturi unor tineri poeţi, în continuarea celor binecunoscute ale lui Rilke cel din Scrisorilecătre un tânăr poet.Iată, aşadar, cartea unei autoare cu un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult,ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”Nicolae Balotă„S-a constatat încă o dată o matură stăpânire a mijloacelor, un timbru aparte, original, în corul tinerei poezii şi, mai ales, o frumoasă ambiţiede a modela, de a uza de o întreagă gamă a tehnicii poetice în contrast curajos, aş zice, cu unii poeţi sau poete ale celei mai tineregeneraţii lirice ce uneori îşi diluează inspiraţia şi temele personale într-un manierism ce frizează moda sau teribilismul literar. Cele douăteme ale volumului — «regalitatea şi deificarea» — prin patosul reţinut, printr-un cult aproape clasic al formei, trădează orizontul, anverguraideatică a autoarei ce încearcă cu succes în acest volum să propună nu numai teme originale, dar să integreze în arta ei poetică modurileclasice ale bunei şi marei poezii româneşti şi universale.”Nicolae Brebanluminilor curate/ Şi cântecului galben de raze şi căldură?//De ce îţi laşi surâsul să fugă de candoare/Spre neştiutul tainic de dincolo de lume/ Şi uiţi deţărmul mării, de jocul ei de spume/ Şi de nisipul fragedînmiresmat de soare?// De ce îţi uiţi surâsul peflorile tristeţii,/ Ca o ciudată rouă înlăcrimând grădina/Şi nu aştepţi ca zorii să-şi picure lumina/ Pe ochiităi de cântec în crugul dimineţii?”.Sociologul literar structuralist era, paradoxal,şi un spirit religios, volumul de faţă fiind străbătut,din loc în loc, de psalmi încărcaţi de amenitate, într-oinconfundabilă manieră franciscană, şi de iscusiterugăciuni poetice, cum este această Ave Maria: „Mărog acuma, Ţie,/ Marie!// Te văd fără EL,/ Mă poţiînţelege/ Ce singur pot fi,/ Ca fără de umbră.//Marie!/ Ruga – de frică –/ E sumbră.// Marie,/ Uită-Te/ Spaima cum vine.// EL s-a înălţat la cer.// Ia-măla Tine!/ Priveşte-mă,/ Uite, că pier.”. Cele trei temenu există decât rareori în stare genuină: în general,ele fuzionează, spre a da naştere unei poezii încărcatede reverie şi străbătute subtil de un filon tragic.Unele poeme, desigur, au un punct de plecareincontestabil ocazional. Un loc, un eveniment, oamintire sau o spaimă difuză provoacă fluxul liric.„Slova de foc” este apoi preluată şi întreţesută cu„slova făurită”, dar nu la modul uscat, cărturăresc,tipic criticilor, ci cu naturaleţea poetului de vocaţie.Aleg, aproape la întâmplare, dintre multele caremi-au plăcut, un poem ce transfigurează una dintrenumeroasele stări de reverie provocate de substanţialaexperienţă italiană de care a beneficiat scriitorul:„Stă domul alb în soare, iluminat de timp/ Şi nuştiu dacă piatra ori poate amintirea/ Aduce ca oumbră, tăcut, dumnezeirea –/ Aicea, printre oameni,dintr-un creştin Olimp.// Stau singur lângă Turnuladus în jos, de vreme,/ Şi nu mă-ncearcă teama căderiilui în neant;/ Simt sufletul cum urcă spre înalt,/Lovind în zbor doar piatra lucrată-n diademe.//Aicea, printre oameni, dintr-un creştin Olimp./Lăsând lumina plină pe piatra nestemată/ Cioplităde o daltă şi-o mână preacurată/ Ca omul să-şi priveascăeternitatea-n timp.” (Pisa).Remarcabilă este, în aceste condiţii, unitateade ton a volumului, ce trădează travaliul de benedictinliric al autorului: un scriitor care poseda în excespudoarea poeziei – de unde refuzul de a publica – darşi responsabilitatea ei. De aceea, putem şi trebuie săvorbim despre Ion Vasile Şerban nu ca despre unautor întâmplător, ci ca despre unul ascuns sub faldurileunei enorme sfieli. O sfială care i-a ocultatdoar existenţa poetică, nu şi esenţa poetică a vocaţieisale.Evident, e păcat că Ion Vasile Şerban şi-asacrificat deliberat această vocaţie, nelăsând-o(repet: dintr-o înaltă exigenţă artistică) să se manifestealtfel decât postum, departe de luminile rampeişi de atelierele în care se „coace”, la foc mic, soartapoeziei contemporane. Oglinzi de pământ nu maipoate recupera, probabil, timpul pierdut, dar poateconstitui o frumoasă surpriză de lectură şi o răsplatămeritată, cel puţin pentru amatorii de poezie înduh „clasic”. * Ion Vasile Şerban – Oglinzi de pământ, prefaţă deCarmen Muşat, Editura Curtea Veche, Bucureşti,2009.

© NICOLAE BREBANADRIAN MARINOFoamea de a fiAura ChristiAdrian Marino –„omul care venea din frig”Puţine, extreme de puţine volume atâtde incomode ca Viaţa unui om singur(Editura Polirom, 2010) de AdrianMarino, eseist, critic, istoric şi teoreticianliterar român, laureat al Premiului Merder,autor al unor lucrări de sinteză de amploare enciclopedică,de certă valoare, apărute atât în ţară, cât şipeste hotare, cum ar fi, bunăoară – ca să ne referimexclusiv la unele opusuri de referinţă publicate înRomânia – disputata Viaţă a lui AlexandruMacedonski, Introducere în critica literară, Dicţionarde idei literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade,Biografia ideii de literatură, vol. I-VII, Hermeneuticaideii de literatură şi altele. Aş situa, din capul locului,în imediata proximitate, alte două cărţi-eveniment,şi anume Iluziile literaturii române de EugenNegrici şi Trădarea criticii de Nicolae Breban, fiecaredintre opusurile menţionate stârnind – previzibilpentru tabieturile nestrăine provinciei noastre cosmice,de litere – polemici pătimaşe, atacuri, campaniivirulente, nu rareori, calomnioase, băşcălii, istoriianecdotice, şi mai puţin ceea ce meritau cu asuprade măsură aceste opusuri: analize reci, atente,nepărtinitoare. Dacă pledoaria lui Eugen Negrici,una dintre acestea, se înscrie în siajul dorinţei de atrezi din amorţire spiritul critic autohton, dacăNicolae Breban recurge la o analiză necruţătoare avieţii literare şi ideologice de circa o jumătate desecol prin recursul la cinci portrete făcute unor eminentespirite, care şi-au trădat în absolut Vocaţia:Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu, Lucian Raicu,Eugen Simion şi Matei Călinescu (evident că simplific,schematizez lucrurile, recurg la reducţii deliberateşi probabil că în bună parte nedorite), AdrianMarino, necruţător şi el, ca ceilalţi doi autori importanţi,cu lipsa spiritului critic în peisajul de litereromânesc, face cu maximă onestitate, cu o cruzimeîndreptată în primul rând împotriva sa, un bilanţ alîntregii sale existenţe de cărturar, fiind, de bunăseamă, uneori nedrept cu sine însuşi, precum şi cucâţiva autori trataţi din vârful buzelor sau atacaţivirulent. Orice ar spune despre domnia sa însuşiAutorul, scriitorul Marino, şi anume că nu este şinici n-a fost niciodată, în ciuda tuturor celor care îltaxau ca atare, un critic literar propriu-zis, nici unteoretician al literaturii n-a fost, nici eseist, nicipublicist (tagma publiciştilor, a amatorilor de fragmenteîi prilejuieşte nu o dată averse de cvasimprecaţiinuanţate şi ferme) etc., autorul Biografiei ideiide literatură este, credem noi, înainte de a fi ceea ce,redefinindu-se, pretinde – un ideolog, un liberal pursânge,un istoric al ideilor şi al mentalităţilor – uncărturar, un enciclopdist care se asemuia, el însuşi,fie direct, fie înregistrând spusele altora, cu unextraterestru, cu „omul care venea din frig”, simţindu-seacasă pe această planetă străină exclusiv înpreajma cărţilor şi a Doamnei Lidia Bote-Marino,care figurează – din discreţie, din pudoare (şi nu precums-a scris abracadabrant, calomnios; nici nu maicitez, nu merită să invoc tonele de tâmpenii, calomnii,scrise despre aceastăexemplară carte, de unradicalism gombrowiczian,nordic, oricum neromânesc)– cu iniţiala numeluisău, L.Adrian Marino, da,este un om rar, este o raraavis căreia nu-i este străinăconştiinţa proprieivalori; un erudit în cel maiexact sens al cuvântului.Un cărturar superior, cioplitdin trunchiul unuiDimitrie Cantemir, enciclopedistul.Un spirit prinexcelenţă neopaşoptist,care visează, zi de zi, ceasde ceas, Opera şi îşi construieşteo Operă, avândun instinct de enciclopedistîntr-o ţara unde există,după cum bine se ştie,inclusiv de la un Ralea sauDrăghicescu, citaţi deautorul Dicţionarului deidei literare, există şi suntcultivate în continuare, cuo stranie acribie băşcălioasă, dramatică şi de neînţelesîn esenţă, şmecheria, parvenitismul cu orice preţ,cultul lenei, al lucrului fuşerit, lăsat la jumătate sauterminat în doi peri, cultul minciunii, cultul ţopeniei,al vulgarităţii, legiferarea furtului, o mentalitatecolectivă ceauşizată aparent iremediabil, cartiere deo urâţenie sordidă, expresivă, case de chirpici etc., încei douăzeci de ani postdecembrişti aceste şi altelimite căpătând o amploare nemaiîntâlnită, pare-se,în istoria României. Adrian Marino îşi construieşteexistenţa în funcţie de nevoia, foamea de a lăsa înurma sa o Operă; şi recunosc pe ici şi colo fărâme defurie bine gestionată, furie îndreptată împotrivacelor paisprezece ani atroce, irosiţi în puşcăriile de laAiud şi Jilava, după care va munci goethean, maniacal,ca un dement, drămuindu-şi timpul, gândindu-lpână la cele mai mici, aparent insignifiante amănunte,pentru a scrie sinteze (în care cultura română,după cum se ştie, nu excelează nici pe departe), dicţionare,enciclopedii (inclusiv la acest capitol stămpe ultimele locuri ale Europei). Marino se va investi,aşadar, exclusiv în operă, pentru a recupera Timpulpierdut, energia azvârlită-n vânturile închisorilor,mânat de un ideal de sorginte neopaşoptistă, idealformulat de autorul însuşi şi redus la nevoia de aaduce Europa acasă, da, aici, în această margine aAdrian Marino, da, este un om rar,este o rara avis căreia nu-i estestrăină conştiinţa propriei valori; unerudit în cel mai exact sens alcuvântului. Un cărturar superior,cioplit din trunchiul unui DimitrieCantemir, enciclopedistul. Un spiritprin excelenţă neopaşoptist, carevisează, zi de zi, ceas de ceas, Opera şiîşi construieşte o Operă...ei, ipostaziată într-o ţară subdezvoltată, cu un statcare funcţionează fără reproş atunci când e vorba decolectarea taxelor ultraabuzive, mai puţin sau delocatunci când abordăm capitolele infrastructură, serviciipublice, democraţie, respectarea legii, funcţionareajustiţiei şi a altor organisme statale etc., an de an– apropo de modul în care nu funcţionează statulromân, instituţiile statului – România „trezindu-se”absolut nepregătită pentru inundaţii, secetă, viscole,an de an televiziunile publice şi private abordândaceleaşi subiecte, „dezastre” naţionale, calamităţi,transmiţând reportaje incredibile, în timpul căroraromânii cu o conştiinţă civică în stadiu embrionaraşteaptă ajutoare, pomeni etc. Marino este aspru,extrem de aspru cu poporul fiul de seamă al căruiaeste, numindu-l populaţie. Marino este aspru cuobştea scriitoricească. Şi are, iarăşi şi iarăşi, nurareori dreptate. E firesc să nu te consideri coleg debreaslă cu cei peste două mii patru sute de membriai Uniunii Scriitorilor, majoritatea lor covârşitoarefiind iluştri veleitari simpatici, agresivi, inculţi,obraznici, scriitorii pursânge nedepăşind cifra decinci-şapte la sută din numărul membrilor USR. Enormal să refuzi să fii considerat coleg cu oricine arelegitimaţie de membru al USR, dacă eşti un bunscriitor, dacă ai un spirit elitist şi dacă te revendicidin coasta marilor înaintaşi daţi de trecutul, istoriaRomâniei. Intră în firea lucrurilor să tratezi lucrurilecu obiectivitate, păstrând o distanţă salvatoareîntre tine şi ceilalţi colegi sau pretinşi colegi de litere,împărţiţi, dispersaţi în grupuri, grupuleţe, şi trădândnu rareori o mentalitate primitivă, de sorginteţărănească, departe de europenitatea pretinsă.Contrar obiceiurilor locului, cărturarul, ideologulMarino, se verifică mereu, ceas de ceas; îşi examineazăadevărul său, apelând la marile modele,transcriind din vechile-i fişe, făcute de-a lungul deceniilor(la un moment dat acestea se adună atât demulte, încât nu mai are loc în casă pentru ele, nicipentru miile de tomuri, şi le mută, o parte, în pivniţă!,o altă parte, impresionantă, este donatăBibliotecii Universitare din Cluj): „Nimic nu vine pegratis” (Epictet), „a nu lăsa privirea să rătăceascăvizând multiple ţeluri” (Platon), „Eroul este cel ceeste permanent concentrat asupra unui singur ţel(immovably centred)”, „Cea mai mare înţelepciune(prudence) în viaţă este concentrarea; cel mai marerău (one evil) este împrăştierea (dissipation)”(Emerson), „Voieşte mereu acelaşi lucru, respingemereu acelaşi lucru” (Seneca). Şi alte nu puţine citate– „confirmarea normelor mele de viaţă şi nimicmai mult”, „spirite ilustre erau de aceeaşi părere cumine. Sau… eu cu ele. Ceea ce îmi dădea din noucuraj şi mă echilibrau sufleteşte” – citate menite să-lsprijine în singurătatea-i atroce, de cărturar neopaşaoptist,căruia nu-i este străină voinţa de a vrea oaltă Românie, voinţa de a rămâne un om liber, „fărăobligaţii”, voinţa de a-şi păstra condiţia indispensabilă,respectată cu orice sacrificii, de a-şi păstra statutulde liber profesionist, la care ţine ca la ochii dincap, acest statut asigurându-i libertatea mişcărilor,libertatea de a-şi alege temele studiilor, ale monografiilorde sinteză, libertatea de a-şi scrie cărţileproiectate, gândite – în condiţiile uneia dintre celemai sălbatice dictaturi din Estul Europei – sub speciaideologiei caracteristice unui urmaş spiritual almarilor liberali interbelici.Autorul ultradisputatei Vieţi a lui AlexandruMacedonski izbuteşte cu reală dificultate să se menţinăpe linia de plutire aleasă, una dintre cele maidificile piedici sub dictatură fiind lipsa literaturii despecialitate care să-i asigure o documentare fărăreproş, pe de o parte, iar pe de alta, pericolul de a-i fiîngrădită – în orice clipă, de bună seamă!; şi în acestsens e suficient să consultăm şi alte izvoare, caredovedesc cu asupra de măsură aceasta – libertatea.Prima limită este pulverizată prin intermediul multiplelorvoiaje de documentare şi de informare, voiajefăcute pe întinderea întregii sale existenţe (maipuţin după 1989), cu multiple sacrificii, datorate, înfapt, sărăciei, dictaturii, condiţiilor restrictive impusede sistemul represiv românesc. Iar cealaltă limită…CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ9SEPTEMBRIE 2010

10CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ© DORU HALIP„Viziunea intelectuală a lui Dumnezeu estemijlocită de maestru.”Amor intellectualis este o carte complexă,un amplu şi dezinvolt bildungsromanîn care Ion Vianu aduce laolaltămemoria proprie şi o formă de ficţiune„onestă”, „obiectivă”, curativă, recuperatorie.Propria formare intelectuală în comunism şi drumulpersonal sub cerul cenuşiu al uniformizării sunturmărite şi valorificate literar pe delicata linie deinterferenţă dintre realitatea evenimenţială şimaniera în care, subiectiv, aceasta se supune reconfigurăriilăuntrice, „ficţionalizării”. „ Peste sau alăturide amintire, pentru a suplini ceea ce lipseşte,dar şi pentru a da mai mult relief realităţii moarte,am adăugat câte o invenţie, nu în scopul de a ascundeadevărul, ci, dimpotrivă, pentru a-l face mai viudecât permite lentila mărginită a memoriei”, scrieIon Vianu. Căutându-se pe sine, formulându-se literar,el trece, inevitabil, prin vieţile alături de careşi-a tors propriul fir destinal: „m-am decis să aleg unfir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucitecare fac parte din viaţa mea…, pentru a ţese dinel o formă sau un sens, în cele din urmă o «morală»care să atragă atenţia celor care mă vor citi, pentrua broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin caream trecut”.Ion Vianu scrie o autobiografie intelectuală dincare nu puteau lipsi figurile însoţitorilor săi. Scriinddespre alţii, se configurează şi se mărturiseşte pesine. Din spatele măştilor, el dezghioacă fiinţa vie acelor care i-au marcat formarea şi i-au însoţit fiinţareaintelectuală. Căci măştile ocupă un loc esenţialîn Amor intellectualis. De fapt, scoaterea de submăşti devine misiune intelectuală şi, de ce nu, sufletească.Nu cu scopul de a vindeca (Ion Vianu însuşi,din postura de medic, crede că alinarea şi mângâiereasunt esenţiale, nu vindecarea), ci cu acela de alumina omul viu în splendoarea fiinţării sale intelectualeşi duhovniceşti. Masca despre care TudorVianu însuşi scrie într-un poem, Hombre Secreto,(reluat de fiu în Amor intellectualis) este un învelişartificial, secretat pentru a proteja sinele de ceilalţi,de rău. Este un fals vital, prin care fiinţa se apără dealterare şi îşi conservă idealurile iniţiale, predestinate,credinţele şi mizele existenţiale. „Este ea însăşiun «sine» şi, prin asta, o operă de artă”, scrie IonVianu. Masca aceasta, cu multiple straturi, greu deseparat, de delimitat, este accesibilă în mod diferitspiritelor inamice şi celor afine. Nicolae Balotă şiCaietul albastru sunt prilej de a ilustra modul cum ointeligenţă superioară şi un afect prieten pot întrevedeaun strat profund al măştii: Tudor Vianu, profesorulde „mare deschidere intelectuală”, precaut în„vremuri de groază”. În fond, Ion Vianu propune,pornind de la poemul pe care îl citează, o diagnozăpentru dualitatea şi contorsionările fiinţei intelectuale:„masca este Persona, acoperământul feţei. Eaoferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant…Masca este Larva, acoperitoarea feţei, careţi-a fost dată prin naştere şi te-a însoţit; îţi îngăduiesă înaintezi în lume, vizibil şi totuşi nedescoperit”.Sub obrocul unei ideologii populare, însă, individualitatease vede obligată să secrete o mască înşelătoare,ce riscă a i se lipi permanent de fire. Reţin aici oilustrativă configurare a măştilor generate de o intelectualitatesilită să împingă viaţa reală, a ideilor, înadâncimi invizibile, nedetectabile, să îşi falsificeaparenţa şi să poarte permanent acest fals: „Omul■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulIrina CiobotaruRoman despre devenirea intelectualăMarian Victor Buciu10 + 10 prozatori exemplari nominalizaţi la NobelColecţia Biblioteca Contemporanul DicţionareMă aplec critic spre o literatură încă insuficient cunoscută, marcată în ultimele decenii şi de obsesia sau complexulPremiului Nobel. Atitudinea noastră comună fibrilează excesiv de relativizant sau absolutizant, încercând sădevină acţionară şi să provoace reacţiuni într-un domeniu artistic universal, cu suport multilingvistic. Rămân laconvingerea că exemplaritatea este efectul stranietăţii privită ca insolită familiaritate. Testez, cum am mai spus,fondul autohton şi forma universală, în epica românească din secolul XX, evidenţiind experimentul substanţial, înmăsura în care se integrează în — şi face sau încearcă diferenţa de — epica occidentală. Dincolo de valoarea intrinsecă,prin traducere merituoasă şi meritată, se va arăta că literatura română, chiar şi prin proză, vine într-un(de)mers firesc, de vie comunicare, spre doritul şi hulitul Premiu Nobel…Marian Victor Buciupublic trebuie să moară, să accepte nenorocirea aşacum îi va fi dată; sau să joace. Pe scenă va purtamască. Va trăi ca un Socrate de comedie, scălâmbăindu-se,sau ca un personaj tragic, putrezind deviu ca Filoctet, cercetător ca Odiseu, pedepsit de zeica Prometeu, interogând ursita, împlinind în ciudavoinţei sale planul ginţii, ca Oreste. Nenumăratepricini există pentru a purta o mască!”. Cu acest gende realitate îi este dat autorului să se confrunte. Subastfel de chipuri artificiale cercetează fiinţa celor dinjur pentru a o recupera şi pentru a-i oferi alinarea.Ceea ce caută şi doreşte să reveleze, deci, IonVianu în Amor intellectualis, este fiinţa din spatelemăştii. Într-o manieră apropiată de VarujanVosganian şi de Cartea şoaptelor, romanul său lumineazăonest o realitate profundă, sensibilă, infinitmai complexă decât cea social-evenimenţială, decâtînregistrarea istorică. Estevorba despre intimitatea fiinţei,despre dilemele şi alegerilesale, despre suflet şi intelect,despre mântuire (întotdeaunaun act personal), despre„pasiunea-pătimire, motora tot ce e valabil-omenesc”.Orientarea scriitorului preferăo realitate experimentatăbiografic, concretă, palpabilă,căreia îi generează, prin literatură,semnificaţie şi sens.În acest travaliu al dezvăluirii,autorul acordă prioritatetatălui, Tudor Vianu, omcu „voce de violoncel şi privireagravă, catifelată, mereuumbrită de tristeţe”. Estememorabilă mărturisirea criticului,preluată de fiu, privindrugăciunile sale (în solitudine,departe de „scenă”)însoţite de semnul crucii făcutprin „închinări pornind dedeasupra creştetului şi atingândpământul cu cele treidegete unite, cu înclinări ca lamătănii; apoi la dreapta şi la stânga umerilor, dardeparte de trup, singurul chip de-a face semnul pentrua restitui imensitatea Crucii faţă de micul truprăstignit”. Tudor Vianu, cel pe care N. Steinhardt îlmustră în Jurnalul fericirii pentru a nu fi strigatadevărul „atunci când oameni erau tăiaţi cu ferăstrăul”,este descoperit în Amor intellectualis notând:„Am devenit un personaj oficial. Dar inima mea?”.Profesorul căruia „îi plăcea să-i ajute pe tineri (inclusivîn cele mai mici gesturi, având o deosebită îndemânarede-a ţine paltonul chiar şi unui student dedouăzeci de ani, care încerca să scape de acest semnexcesiv de deferenţă)” devine, în condiţiile unor atarecircumstanţe, un exilat voluntar, marcat de amărăciuneşi dezgust. Ion Vianu pune această „pustiireinterioară” pe seama remuşcării. Realizările culturaleşi intelectuale sunt rezultatul unor concesii deordin etic. Conştiinţa unui intelectual generos, dedicatslujirii binelui şi frumosului, este supusă de contextulistoric halucinant unei contorsionări fatale,imposibil de vindecat. Ceea ce face Ion Vianu înacest roman este un exerciţiu (filial) de alinare adurerii unei asemenea contorsionări, fie şi postum.Edgar Papu este un alt intelectual care, înAmor intellectualis, este extras de sub coaja rigidizatăşi progresiv îngroşată a măştii proprii: susţinătorşi girant al protocronismului şi al grupului din jurullui Eugen Barbu, emiţător al unor judecăţi şi al unoridei la graniţa absurdului. Prin Edgar Papu, IonVianu surprinde un exemplu de strălucire intelectualăprinsă în menghina manipulării ideologice:„Papu, unul dintre oamenii pe care-i consideram succesoriai umanismului, a formei de viaţă care erachiar reprezentarea mea despre existenţă, s-a compromispublic; dar niciodată nu s-a putut demonstracă a denunţat pe cineva, că a urzit în secret planuriinfame. El a fost, desigur, un instrument, dar a produs,alături de propagandă, frumuseţi”. Producereaşi revelarea frumosului sunt cele care mântuie într-olume în care iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia Saîl obligă pe om să caute şi să răspundă acestei iubiriprin trudă intelectuală. Nu se caută vinovăţii înacest roman; se doreşte luminarea unui dat istoriccare a siluit echilibrul dintre intelect şi conştiinţă,dintre viaţa publică şi cea intimă, dintre aspiraţiileestetice şi mijloacele de realizare a acestora.Prin Tudor Vianu şi Edgar Papu este ilustrată,în Amor intellectualis, fascinanta temă a relaţieimaestru-discipol. Influenţa intelectuală a maestruluieste „necesară ca aerul, ca lumina”, dar ucenicul„are nevoie şi de libertate – scrie Ion Vianu –. Cuaceastă contradicţie, nevoia de maestru şi aspiraţiade a te elibera de el, trebuie să trăieşti. Aceasta estecalea individuaţiei”. Formarea reală a tânărului, întradiţia unei sănătoase practici educaţionale, nu sepoate realiza decât prin intrarea acestuia în zona deinfluenţă a unui magister de care mai apoi să se desprindă.Influenţa avută de Tudor Vianu asupra tinerilorNicolae Balotă, Ion Frunzetti, Ion Negoiţescusau Edgar Papu este confirmată prin mărturisiripreluate de Ion Vianu în roman. Epoca formării salerespiră un tragism donquijotesc. Valori spiritualeincontestabile, transferabile doar prin puterea exempluluimaestrului, sunt răsturnate şi trecute subblam sau sunt reconfigurate, în limbaj de lemn, pentrueducaţia de masă.Cea mai importantă parte din substanţa romanuluieste dedicată, însă, lămuririi propriei evoluţiiintelectuale a autorului, într-un context politic şicultural generator de mutaţii intime intratabile.Bildungsromanul lui Ion Vianu revelează formareasub tutela intelectuală a tatălui (în spiritul lui Amorveteris mundi), sub imperativul matern („Un om deşteptn-are voie să se plictisească. Citeşte!”), în proximitateaunei biblioteci luxuriante şi a unor prezenţeumane profund conectate la umanioare. Cu un amestecinedit de eleganţă şi onestitate, autorul trece prinîntreaga-i formare, de la copilăria ancorată în amintiridecisive, cu valoare arhetipală, prin adolescenţaturbulentă, sfidătoare în faţa constrângerilor ideologice,până la perioada studiilor universitare, filologiceşi medicale. Pasiunea pentru studiu şi lectură, flexibilitateacu care autorul-personaj şi tinerii săiînsoţitori (între care „Geamăn” îi este MateiCălinescu) trec de la o ramură a cunoaşterii fiinţeiumane la alta, coloristica opulentă a stărilor, a experienţelor,a lecturilor vin să contrazică uniformitateacenuşie a jumătăţii de veac în care aceştia şi-au aflatformarea. Asemenea tatălui-magister, autorul seconstruieşte în spiritul (auto)căutării şi (auto)definirii,prin punerea în slujba semenilor. Dincolo demască, se revelează amor intellectualis, iubireasacrificială a spiritului destinat acumulării şi transferului.Amor intellectualis. Romanul unei educaţii,Ion Vianu, Editura Polirom, 2010, 404 pag.ANUL XXI Nr. 9 (702)

Magda UrsacheILC şi DRPN-aş zice că-i simplu să-ţi propui să te foloseşti dePuşca lui Caragiale ca „obiect comic” (v.volumul cu acelaşi titlu, ed. Viitorulromânesc, s.a.). Mai ales că, aşa cumobservă sagacele eseist DRP, puşca asta îl bubuie operativpe „andrisant”, fără a avea pe ţeavă glonţ mortal.Da, e greu să-ţi iei libertatea de a trage cu puşca luinenea Iancu; mai exact, să-i ţii în bătaia ei pe ipochimeni,vrînd nu să-i omori, ci să-i acoperi de ridicol.Accept provocarea lui DRP: falsul berar, „apropitar” deBerărie Academică – Bene Bibendi, nu apasă pe trăgaci.Trage „reacţiunea”, cu „pistoale, puşti, tunuri”, darnumai în imaginaţia conului Leonida şi-a Efimiţei,înfricoşaţi de „rivuluţie”. Poliţia interzisese „a se da cupistoale în oraş”, dar ordinul îl calcă ea însăşi. Beat,ipistatul Nae Ipingescu trage noaptea „la pistoale... obiceimitocănesc”.Temă cu variaţiuni: Dumitrache Titirică (flancatde Chiriac, „omul de încredere”) vrea să facă moartede „bagabont”, dar nu face pentru că urmăritul,Rică Venturiano, se dovedeşte a fi însuşi „patriotulnaţionale”; fostul soţ al Ziţei, mitocanul Ghiţă Ţircădău,îşi propune s-o ucidă pe modistă pe maidan, cuşicul bastonului, după ce-a tratat-o „cu insulte şi bătaie”,ceea ce n-ar fi făcut un „levent”. Trage CostăchelGudurău, dar nu în Raul Grigoraşcu, „directoru prefecturi”,care l-a „insultat grav dumnezeu mami şipalme cafine central”. Ocheşte cu armă de foc, însă nuîn inamic: „Costăchel tras revolver spart glob lampacentrul grădini electrică”.Corecţii fizice se împart destule cu pumnul şipalma, başca „piciorul spate gios”. Infamul Lache încaseazăde la Mache două palme straşnice; Iancu Pampon,tist de vardişti, îi promite „Bibicului”: „o să-i rup şalele”.Crăcănel primeşte lovituri nemeritate de la acelaşiPampon: „şart! part! trosc! pleosc! patru palme”, însă nurăspunde cu aceeaşi monedă. Vrea doar să înţeleagă, camartir al Independenţei, de ce, nene?Tunul şi puşca au alte înţelesuri pentru comersantade băuturi spirtoase Leanca: Ion Zugravu,adversarul, „bea pînă se face tun” şi „rămîne golpuşcă”, adicătelea fără o para în buzunar. DRP uzează,în Teatrul priapic, de altă conotaţie: „trupa de australienidezbrăcaţi în puşca goală”. Nu se cheamă dezbrăcăreţeledin show-bitz Gina Pistol şi Dalia Puşcă?Nici luptătorul de la ‘48, parşivul Dandanache(„cel mai original şi mai puternic personaj creat deI.L. Caragiale”, cum opinează DRP) nu omoară cupuşca. Locul vînat „în coledzi” îl obţine folosind armascrisorii amoroase. Cunoaşteţi, desigur, că ILC şi-adorit ca disputa electorală să fie cîştigată de un ins„mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decîtCaţavencu” şi l-a scos din jobenul de dramaturg peDandanache. DRP e, însă, de altă părere şi o argumenteazăforte: îl vede în cuplu cu Hlestakov dinRevizorul de Gogol. Şi-i ager la minte dacă reuşeştesă-i biruie prin şantaj pe greii politichiei. E ramolit, îisună-n creier clopoţeii birjei, dar prost nu este: trece,cu folos, prin toate partidele.Însuşi Caragiale, după C. Bacalbaşa (Bucureştiide altădată), a inventariat cîteva formaţiuni politice:a pornit prin a fi junimist, a devenit admirator al luiIon Brătianu şi „a murit ca un intim al luiDobrogeanu-Gherea”. Argumente suplimentare: face„revoluţie la Ploieşti” cu Al. Candiano-Popescu, învara lui 1870, ca să se înscrie în partidul radical al luiPanu, în 1896, apoi la Take Ionescu, în 1908.Debutează la gazeta liberală „Telegraphul”, în 1873;publică şi-n alte două, „Alegătorul liber” şi „UnireaDemocratică”, tot liberale; la „Timpul” junimist, ziarconservator (‘77-’81), iarăşi la liberali, în oficiosul„Voinţa naţională” (1885), iarăşi la junimişti(„Constituţionalul”, 1889), la liberala „Gazeta poporului”,alături de Delavrancea, unde îi atacă peMaiorescu şi pe Carp, la „Ziua” lui Panu, devenit disidentliberal la 1896, la „Epoca” lui N. Filipescu (1896)conservatoare, la „Evenimentul” lui G.A. Scorţescu, înconflict cu D. Sturdza... Imparţial ca tot românul,conu Iancu! De-asta, poate, are o atitudine complicefaţă de D’Andanache.DRP aruncă şi altă provocare pe care o accept,afirmînd că nenea Iancu nu-i scriitor satiric. Spre osebirede înţepătura rea a satirei, o uitătură ironică nu lasăsînge. Caragiale însuşi a refuzat categoric calificativul:„Protestez, eu nu sînt satiric, domnule, eu sîntscriitor profund sentimental” (sublinierea îmi aparţine,Magda U.). Ei, nu chiar duios ca Anastasia trecînd,dar luîndu-i la zeflemea pe toţi. Cu humor senin,cu haz bonom, îi constată pe mitici uşor (sau greu) ironic.După spusa lui Pirandello, „aşa e dacă vi se pare”,stimabile DRP!Revenind la puşca în discuţie: cum să fi trasCaragiale foc după foc, cartuş după cartuş, alică dupăalică (măcar ca hîtrul Ion Creangă asupra ciorilorVieţi de cărţarimănăstireşti) într-un Telemach eşuat în Mache, întrunSocrate devenit Trahanache (aşa îl vede DRP pebătrînul ştiutor de „toate ale vieţii”, coana Zoiţicafiind o Xantipă nărăvaşă, cu hormonii în floare),Caragiale nu putea face decît haz enorm de unAgamemnon, marele aheu, degradat în Agamiţă.Troia lui Dandanache e Parlamentul dîmboviţean şinu e învinsă cu calul de lemn al vicleanului Ulise, cicu un răvaş de amor. Scrisorica pierdută e capabilă sădeschidă porţile cetăţii lui Priam fără luptă, fărămorţi şi răniţi. Război (de zece ani) cu Troia nu se(mai) face, neicusorule!După obsedanţii luştri Caragiale, în obsedanţiiluştri postsocialişti, „Belle Hélène” a devenit Cocoş,Cocoş fiind un Paris tare-n conturi. DRP ne-a atrasatenţia, în pledoaria sa pentru AgamemnonDandanache, că zaharisitul parlamentar născocit degenialul dramaturg i se pare „floare la ureche” faţă cupersonajele istorice contemporane lui ILC, mult maiticăloase decît cele literare. Un exemplu? Prim ministrulnebun Dimitrie Sturdza, care mîrîia şi lătra pesub masa guvernului la pantofii miniştrilor. Acelaşicare (ne aminteşte DRP) i-a blocat lui Caragiale premiul(3 voturi pro, 20 contra), în calitate de secretaral Academiei: „Destul au fost şi sînt premiate talentulşi inteligenţa! Stupiditatea – iată ce voim să premiem”,punea punctul pe i ILC, în „Moftul român”.Acum nu-i la fel? „Ighen!”, ar putea răspundeministrul Culturii. Galaxia Grama (mulţumesc,DRP!) străluceşte-n voie prin dilemiştii puşi pe denigrarealui Eminescu. Procesul Caraion? Dar defăimarealui Cezar Ivănescu, ducîndu-l în moarte pe poetulBaaadului? Însuşi DRP a avut parte de trădarea postprietenilor.„Verişanii” au cam vrut să-l dea gata laapusul ceauşismului; i-au aruncat cu praf (de puşcoace)în ochi, eliminîndu-i cărţile din biblioteci. Leulalbastru a rezistat boicotului, citind, probabil, în foiletonulO invenţie mare, cum Dumnezeu îl trage decoadă pe Drac:„– Doamne, ce tot îţi mai baţi capul cu oameniiăştia?... Nu-i vezi sfinţia-ta ce secături sunt?...Dă-mi-i mie odată şi te mîntuie de ei! Păcat de grijasfinţiei-tale: sunt răi şi proşti!Da Dumnezeu – nu prea avea chef de vorbă înziua aia – zice răstit:– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu vois-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pîră...– Doamne...– Cum au să fie proşti, bre! Dacă i-am făcut euîntocmai după chipul şi asemănarea mea?! Ai?– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, sănu fie cu supărare sfinţiei-tale.– Taci şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarteaspru, să nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciunişi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?... Cumsînt proşti?... eu nu-i văz proşti!– Ei! Sfinţia-ta – zise Aghiuţă – nu-i vezi, că nici nuprea umbli de la o vreme pe la ei, de cînd ai păţit-o – adică sămă ierte sfinţia-ta că-ndrăznesc – cu istoria dè... cînd te-aunecinstit, fie cinstită faţa sfinţiei-tale...– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu, încruntat,făcîndu-se că nu ţine minte – ori, mai ştiu eu?Poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?– Ei, care istorie... cu ăi doi tîlhari... la mijloc...pe Golgota dè...– Bine, bine, zise Dumnezeu vrînd să schimbevorba... Tu... ai mai fost p-acolo, pe la ei?”Aici trebuie să-i dau dreptate musai lui GeluNegrea: eseistul DRP dă clasă multor exegeţi ai moftologieicaragialeşti. Din interior! Pentru că DRP sevrea moftangiu autohton, în accepţia folosită chiar de„scribozaur”: „Mă (se adresa lui Eminescu, nota mea,Magda U.), mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu”.„Nouă, moftangiilor, scrie DRP despre ILC, nearfi fost greu fără nenea Iancu să ne pricepem excedentulde energie politică minoră (...).Fără Caragiale? Cum ne-ar fi fost fără el? seîntreabă DRP, într-un titlu de tabletă. Mai greu.Sîntem pregătiţi de nenea Iancu să citim cel puţin treiziare ca să aflăm ştirea corectă. „Blestemată politică.Un moment nu-ţi dă pace”. Aşa este. Caragiale sejoacă de cîte ori deschizi televizorul.DRP mărturiseşte că l-a tentat un titlu de piesă,Fiul lui Trahanache, demn urmaş în machiaverlicurial tatălui. De altfel, mulţi sînt urmaşii cuiva în politichiadîmboviţeană. Îi descoperim uşor pe Bibicu („Numă cheamă Bibicu, dom’ne, mă cheamă PetreRoman”), pe Farfuridi, cu reforma lui care nu schimbănimic, sub ochii Europei, aţintiţi asupră-i şi-anoastră. Ultimul Farfuridi pare a fi Daniel Funeriu,ministrul Învăţămîntului: „Nu demisionez, am oreformă de făcut”. Scena discursurilor electorale dinO scrisoare pierdută poate fi rescrisă decupînd dinoratoria celor trei preşedinţi. Ion Iliescu: „Acumularea– istorică a unei grele situaţii...”. EmilConstantinescu: „Va fi nevoie de un an de zile, de unan şi jumătate pentru a se pune pe picioare acestdezastru”. Discursul lui Caţavencu, „România să fiebine şi tot românul să prospere”, s-a simplificat, aajuns în trei vorbe şi-o exclamare: „Să trăiţi bine!”„Ampotrofagu” („c-a speriat lumea la alegeri”)are mulţi urmaşi portocalii. Şi-mi închipui cum hăhăieBăsescu la ideea că „frica bate greva”. Unde pleacăprefectul din O scrisoare pierdută, actul I? La telegraf,să deschiză telegramele opoziţiei. Vă sunăcunoscut? Şi ce să-i spui „zebrei” care votează cu douăcartele, după comanda PDL? Curat constituţional? Bacurat imoral! Curat murdar!Nenumăraţilor Dandanache le sună-n cap nuclopoţeii birjei, ci banii. Pseudoloteria lui NaeIpingescu s-a perfecţionat. Biata tabacheră nu aducecîştig substanţial, ci alte trageri norocoase, de altăanvergură. Grozavă afacere să fii director de fondurieuropene! Coana Zoiţica ţinea la onoarea ei (de familistă).Flota feminină de uscat a lui Traian – ba. Dincoasta lui Marius Chicoş Rostogan au ieşit mulţipedagogi de şcoală nouă, dar şi loaze. Cu IQ-ul multorparlamentari nici nu mai e de glumit. RicăVenturiano şi Guvidi s-au tot clonat, cu alt tarif decîtla Caragiale: „trei parale bîrfirea, două minciuna şinerozii... două de-o para”. Zelosul poliţai Pristanda s-ofi clonat şi el? Ba s-a perfecţionat! Nu costul a cîtorvasteaguri (cu gaură) devine cîştig ilicit. Numai Piaţarămîne acelaşi loc al ciomăgelii (miniere), dar şi alîmpăcării ipocrite.Cît despre „piloţii orbi”, cum le spunea MirceaEliade celor aflaţi în fruntea ţării în anii ‘30, ei s-aumultiplicat. Cam cîţi ar fi? Ştie D.R. Popescu:„pantalonada cu cei cinsprezece mii de găozarispecializaţi în gaura covrigului, care chiar au halitprin privatizări globale şi găurile din covrigi”.Istoria? O babă cheală, la fel ca acea cîntăreaţăa lui Eugen Ionescu. Şi cîte piese „realist-absurde”,cum le cataloghează DRP, nu se joacă în Parlament,în Justiţie, în ministere.... Să-i trimiţi pe muncitoriicalificaţi să culeagă bureţi pentru italienii veniţi cutirurile la noi, pe Bistriţa, nu-i scenă de teatruabsurd? Ca şi proiectul unui parc de distracţii„Dracula”.ILC a imaginat Cetatea Tîmpitopole, an 3874.Pare că noi am devansat timpul şi am ajuns dejaacolo, „graţie” nefăcutelor guvernanţilor, mincinoşi şiincompetenţi. Fără nave, fără tractoare de Braşov,fără ciment, fără petrol, fără oţel... „Zilele trecute,nişte specialişti în metalurgie din străinătate au spuscă dacă s-ar opri Combinatul Siderurgic din Galaţi(mormanul de fiare vechi!) preţul oţelului din lumes-ar scumpi cu şapte la sută. Aud?” Ce să mai comentezi?N-avem mălai (importăm unguresc), n-avem oi(importăm din Australia), dar o să mîncăm fuckte(cum pronunţă o teleastă), ştevie la grătar şi frunzăde sulfină, în sos Roberta.Cît despre iluminatul stradal, în ipoteză SFCaragiale, putem folosi... licurici. Brand ILC, ieftin şiecologic.Eseistul ia în cătare animalele circului politic.Pe lupul „cu chimir verde” şi pe diverşi bouleni, ca sărămînem la faună, reprezentanţi ai bouliticii de vîrf,dacă n-o ajunge boalitică. Şi cum se numesc,Dumnezeule! Ca luaţi dintr-un dicţionar de personajecaragialeşti: William Brînză, Aliodor Manolea,Honorius Prigoană, Ghe „Bebe” Ionescu, Bogdan„Syda” Ionescu, Mariean, Adriean... Ca să nu maipomenim ţăţăria TV pe care DRP n-o iartă.„Năbădăiosul Ion Luca”? Nu mai puţin năbădăiosulDR.Şi-l văd, ca-ntr-o cunoscută caricatură, vîrîndun „articuluş” în încărcătorul tocului. Sau al pixului:puşca sa din dotare, cu lunetă. Ca dumnealui, mai rarcineva!N.B. Într-un singur caz, din cîte cunosc, DRP dăcu puşca şi puşca nu ia foc. Cînd deplînge soartaautoexilatului Ov.S. Crohmălniceanu, care şi-ar filuat lumea-n cap din pricina canibalilor deDîmboviţa, gata să-l prepare la foc mare, cu multăsare. La vremi proletcultiste, dă save pe memorieDRP, Domnul Laurentie Posacul (în spatele căruia îlbănui pe Leonte Răutu) obişnuia să-i toace pe poeţi cape mititei şi să-i consume cu muştar sovietic iute. NiciCroh nu făcea altceva, trecîndu-i pe grătarul încins peBlaga, pe Voiculescu, pe Ion Barbu, pe Al. Philippide...Şi încă puţintică răbdare! Doar cît să constat căeditura „Viitorul românesc” pare să nu aibă nici lectorde carte, nici corector, dacă s-au strecurat atîtea greşelide tipar. Ce-i drept, la fel de hître, ca luate dinCaragiale: îngîmfarea e înfîmfare, viziunea e viciune,fandacsia e fantaxie. Cinghiz Aitmotov sună caMolotov. Nabokov e Nabolov, Borges e Borghes, iarErnst Jünger e Jungher, cu şi fără Umlaut. Au o mulţimede mijloace editorii noştri să ne strice cărţile. Eui-aş sfătui pe autori, din proprie experienţă: Fugiţi de„Demiurg”, casa editorială din Yashingtonul de peBahlui! DRP ar trebui să fugă departe de „Paco”, tipografiadin „Parisul de pe Dîmboviţa”.La capitolul editare corectă, prefer viitorul... dintrecut. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ11SEPTEMBRIE 2010

12CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂNicoleta DabijaCeea ce ne uneşte,Moshe Idel în dialog cu Sorin AntohiAutenticitatea unei scrieri confesivecare se desfăşoară sub forma conversaţieidepinde în parte de interlocutor,de cum ştie el să adreseze întrebărilepentru a determina mărturisirea. Deşi nu oricedialog care împlineşte acest criteriu este neapărat odestăinuire sinceră. Discuţia dintre Sorin Antohi şiMoshe Idel susţine mai ales importanţa disponibilităţiiautorului care alege să mărturisească.Răspunsurile lui Moshe Idel nu mint, nu sunt stilizate,nici vanitoase. El rămâne onest şi când vorbeştedespre întâmplările vieţii, şi când îşi dezvăluieatitudinea faţă de cultură, şi în conştiinţa locului pecare îl ocupă ca savant.El nu face teorie în convorbirile sale, nu trădeazănicidecum autorul unei opere destul de dificilăpentru un cititor neiniţiat; se manifestă ca existenţăfirească, spontană şi simplă, referindu-se la ce a fostşi la ce este. Limbajul utilizat este de asemenea defactură „vorbită”, fără pretenţii savante, fără subtilităţifilosoficeşti, fără vanităţi de literat. El discută cuun prieten de la primul până la ultimul răspuns,absolut liber, direct, degajat. Complexitatea gânditoruluinu-l lasă să acopere totuşi nici „vanitateainversată” numită modestie. Conştientizarea diferenţeişi distanţei faţă de ceilalţi, apartenenţa laelita culturală a lumii, un complex de superioritate,sunt realităţi vizibile în conversaţiile în discuţie.În cuvinte simple, Moshe Idel procedează cronologic,vorbind mai întâi despre realităţile pe careşi le aminteşte din copilăria sa: studiul limbii ebraicela Tîrgu-Neamţ, sentimentul de libertate pe careîl încerca când zilnic îşi termina lecţiile înainteatuturor, iniţierea în învăţarea rapidă a limbii române,obligatorie în şcoala primară, singurătatea copilului,fructuoasă mai curând, decât dureroasă.■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulANUL XXI Nr. 9 (702)S. DamianNu toţi copacii s-au înălţat la cerColecţia Biblioteca Contemporanul Sub semnul lui HermesAm ales cazul de ruptură în evoluţia unor exponenţi proeminenţi din literatura română actuală, ruptură care a dusfie la impas, fie la regenerare. Pentru termenii conflictului un factor hotărâtor l-a constituit în condiţiile date epocaîn formele ei de constrângere şi de emulaţie. Sunt convins că în alte circumstante ecuaţia ar fi avut componentediferite. Nu sugerez că ar fi obligatorie restrângerea în ilustrarea pe care o propun, s-ar mai fi putut adăuga cuaceeaşi îndreptăţite, recunosc, şi alte aplicaţii. Analizele nu sunt exhaustive, ele insistă asupra unui fenomencaracteristic. Deruta ivită la unii pe traseu, parţială sau totală, s-a articulat pe planul angajării civice şi al închegăriiestetice. Trebuie să remarc o diferenţă în abordare, deoarece unii din cei selectaţi (G. Călinescu, M. Preda) numai sunt în viată, aşadar pentru ei e exclusă posibilitatea unei schimbări de destin. A survenit pentru toţi necesitateaunei racordări la orizontul epocii moderne, la presiunea raporturilor de forţă, la năvala dogmatismului, la şanseleunei sincronizări cu Europa. Imperios necesară a fost lepădarea de prejudecăţile naţionaliste şi provinciale,ieşirea din coşmarul ideologiei şi al somaţiei dure.S. DamianPoemul luniiNichita StănescuÎngerul cu o carte în mânăTrecea un înger,pe un scaun negru aşezat.Trecea prin aer, liniştitşi mândru.Eu îl priveam de la fereastră, cumprin ziduri trece ca prin fum.Primeşte-mi un cuvânt, strigai,tu, îngere, împins din raide-un vânt stârnit, de-o apăsarea vreunui gând cu mult mai mare.Dar îngerul tăcea, treceape-un scaun negru stând, citindo carte veche, strălucindîn legătura-i de argint, şi grea.Trecu prin blocul nou din piaţă.Trecu prin chioşcul alămiual staţiunii de benzină,abstras, divin.Primeşte-mi, îngere, strigai,paharul care-l beau, cu vin.Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…Mi-apasă-n coastă înserarea.Dar îngerul tăcea, treceaprin soba din odaia mea.Pe un scaun negru sta, citindo carte grea cu solzi de-argint.Când fu în dreptul meu, strigai –o, îngere venit din rai,mă lasă să m-atârn şi eude scaunul tău, de braţul tău.Abia putui de un piciorde scaun, să m-agăţ din zbor.Astfel prin aer şi prin ziduricu îngerul zburam şi eu,la fel cum flutură în vântmătasa unui steag înfrânt!Şi mă răneam de-acoperişe,de ramurile verzi, piezişe,şi mă izbeam de stâlpii lungi,de cabluri şi de sârme şi de dungi…Aparţinând comunităţii ebraice, plecarea în Israelintervine şi pentru el ca un vis timpuriu (de la vârstade 10-12 ani). Statutul de „evreu” nu e resimţitînsă de Moshe Idel la modul dramatic. E mai degrabăo constantă în lumea iudeului a fi persecutat şi ase păstra pe punctul de plecare. Normalitatea aceastaa fost asumată de copilul de atunci.Dorinţa de a ajunge în Israel e dublată în modminunat de experienţa cititorului avid. Lecturilenenumărate făcute în perioada 10-12 ani îi mărescorizontul într-atât că târgul în care trăieşte devineneîncăpător. Încearcă sentimentul unei libertăţiinterioare care nu mai suporta închisoarea exterioară;lumea care creştea continuu în lăuntrul lui (prinimaginaţie creează în minte un univers nou, prinmemoria sa excepţională reţine orice amănunt dinviaţa personajelor din cărţile pe care le devorează)nu mai putea fi acoperită de cea din afară.Reuşita de a părăsi România este însoţită deresimţirea unei adevărate libertăţi şi a faptului căOccidentul este mult mai complicat în raport cu ştiinţacelui ce vine dintr-o cultură „mică”. Israel aînsemnat la început un imens efort de studiu al limbiiebraice pentru a-şi putea susţine bacalaureatul.Dezamăgit de nivelul slab al profesorilor, studiazăde unul singur aproape exclusiv. După ce îşi trece cusucces examenele, pleacă totuşi în armată. Până şiaici obţine rezultate înalte, până şi efortul fizic îlprezintă în formula de „cel mai bun”. Urmează universitatea,face apoi masterat la Universitatea dinHaifa şi doctoratul la Universitatea din Ierusalim,funcţionează paralel la cele două universităţi, caasistent şi profesor, până în 1977, când se stabileştela Ierusalim. În 1981 se deplasează pentru un an laUniversitatea din Harvard şi curând savantulMoshe Idel devine pe deplin cunoscut şi apreciat. Oascensiune pe care nu o putem numi uimitoare, căciascunde ani de studiu intens şi de seriozitate, şi, evident,o minte pe măsură.Interesante sunt şi afirmaţiile referitoare laRomânia anilor ’30-’40, cu deosebire cele legate deMircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Între cei carepledează pentru vinovăţie în „dosarul Eliade” şi ceicare nu pot accepta nici măcar realitatea care a fost,precum Culianu, Moshe Idel, adept al perspectivismuluiîn gândire, admite o atitudine mai potrivită.El crede că Eliade trebuie privit în complexitatea lui;că deşi nu trebuie negat că a fost legionar, nu trebuienici redus la o întâmplare a tinereţii sale. Maimult, trebuie să se ţină seama de faptul că implicarealui politică nu i-a influenţat scrierile; apoi, deşi afost ideolog al Gărzii de Fier, e greu de imaginat şi însituaţia de combatant direct.Îşi explică apoi mai bine poziţia luată recurgândla amintitul concept de „perspectivism”. Nucrede într-o singură faţetă a lucrurilor. Doi oameni,chiar în acelaşi loc fiind, pot vedea lumea din jur cutotul altfel. Experienţă resimţită concret de el însuşi,la întoarcerea în România, când discuţiile cu oameniimportanţi din oraşul natal despre Ierusalim, îi dăde gândit asupra decalajului de limbă şi de înţelegere.Perspectivele se înmulţesc şi viziunea propriese lărgeşte de asemenea în condiţiile în care activitateapersonală nu se limitează la un singur domeniu,iar lecturile se fac din discipline variate, pătrunzândîn culturi diferite şi verificând traduceri diverse.Consideră esenţial în cultură a vedea lucrurile şi dinalt unghi decât cel obişnuit ori bine cunoscut. Oricelectură nouă, orice introducere în alt domeniu devinevaloroasă, productivă, căci în cele din urmă cevarămâne în minte. Când eşti suficient de atent, efortulvine cu o interpretare necunoscută până atunci.Modelul întreţinut de Moshe Idel în dialogurilecu Sorin Antohi este cel al omului care iubeşte diferenţa,dar nu una fundamentată pe vanităţile savantuluiale cărui cunoştinţe depăşesc cu mult regimulnormal de cunoaştere, ci una care provine dintr-oînţelegere superioară, dintr-o viziune care întrecelimitele unei culturi, ale unei interpretări unice. Elporneşte de la premisa că un singur om nu-şi poatepune toate întrebările legate de o problematicăanume. Nu e nimeni într-atât de deştept încât să nuaibă nevoie de interogaţiile deschise de alţi comentatori,de criticile descoperite de alţi oameni preocupaţide cultură. Nimeni, faţă în faţă cu un manuscris, nudescifrează în întregime problemele care se pot puneîn legătură cu acesta. Şi atunci, a căuta în operaaltora, a relua întrebările altora nu e până la urmădecât o chestiune de onestitate intelectuală şi dedatorie pentru cel care vrea să progreseze în cunoaştere.O onestitate pe care Moshe Idel o împlineştedeschis şi care pune în umbră deopotrivă ignoranţaomului simplu şi pretenţiile false de autenticitate aleunor gânditori.

Ironim MunteanReplică postmodernăromânească la „Decameronul”Şi al şaptelea volum de proză originală allui Cristian Teodorescu obţine două premii(al doilea la Colocviile romanuluiromânesc contemporan, de la Alba Iulia,ediţia a treia, 2010, premiu pentru roman), confirmând,o dată în plus, şi prin acest roman sui-generis„Medgidia, oraşul de apoi”, instinctul său de prozator.Ca şi Die Fabrukler (Povestiri din Fabric) cartea Danei Gheorghiu axată pe un topos simbolic – cartieral Timişoarei – care încerca să descifreze spirituloraşului de pe Bega armonizând realul cu imaginarulspre a recrea lumea multietnică a Fabricului de altădată, rememorând în 17 povestiri, aparent autonome,atmosfera fabuloasă, populată de eroi, care saltă dincotidianul aparent banal în mitic şi „Medgidia, oraşulde apoi” al lui Cristian Teodorescu evocă în 103 istoriiindividuale viaţa Medgidiei „Oraşul de atunci şi celde apoi” (cum se intitulează povestirea finală a romanului).Şi prin „Medgidia, oraşul de apoi”, ca şi prinvolumele sale anterioare, Cristian Teodorescu sedovedeşte un mare prozator, având propria sa ideologie,adică: „o viziune despre lume, o viziune despreom, o viziune despre literatură. Astea trei alcătuiescideologia unui mare prozator. Fără o ideologie relativproprie cu cele trei componente nu cred că viază unmare scriitor” (Ion Simuţ, Cuvânt la Colocviile romanuluiromânesc contemporan publicat în Discobolul,aprilie – mai – iunie 2010, p. 16). În ciuda aparenţei –că ar fi un volum de proză scurtă compus din 103povestiri independente – „m-am gândit să scriu acest– totuşi roman, transformând obişnuitele capitole înpovestiri de sine stătătoare” (p. 7) prozatorul fiindconvins că: „…cei care vor să citească romanul ca peun roman, chiar dacă e alcătuit din peste 100 depovestiri ce le pot încurca obişnuinţele de lectură, şicare, nu mă îndoiesc, se vor întreba ce mi-a venit săscriu un roman din piese detaşabile” (p. 7)Cele 103 „piese detaşabile” compun un romandin care se degajă meditaţia asupra curgerii ireversibilea timpului ce pecetluieşte destine, îngropate înrelaţii interumane trainice, chiar dacă unii indivizipar banali, consumându-şi existenţele în fapte adeseastereotipe.Pe ecranul memoriei afective fidele sunt proiectatede către romancier siluetele ori chipurile memorabileale celor ce-i populează universul imaginar,chiar dacă „au echivalent în lumea reală, nici unuldintre ele nu s-ar fi putut chema altfel, fiindcă înpoveştile lor, pe care le-am auzit în familie sau prinoraş, de la unul şi altul, totul pornea de la numele aceloroameni.” (p. 7)Este un roman realist, monografie epică a oraşuluiMedgidia şi, la scară redusă a oricărui oraş depe harta României care proiectează destinele individualedin târgul dobrogean multietnic pe fundalulatât de agitat al anilor `40 din veacul trecut, ceva maibine de un deceniu, teribil de zbuciumat, când s-ausuccedat patru dictaturi: legionară, antonesciană,carlistă şi comunistă din care prozatorul selecteazăevenimente memorabile (din al doilea Război mondial,din rebeliunea legionară, ori ocupaţia sovietică)Teroarea istoriei se oglindeşte implacabil în biografiilelocuitorilor Medgidiei transmise în sociografiimemorabile, în fotogramele netrucate ale romancierului,care împrumută, parcă, imaginile fotografuluiamator – Ştefan Theodorescu, protagonistul romanului(se pare că existent în realitate, după cum rezultădin dedicaţie: „Se dedică soţiei mele Daniela, înmemoria bunicilor mei, Ştefan şi VirginiaTheodorescu”. (p. 5)Acest spaţiu teribil de real, dar în aceeaşi măsurătopos mitic, decorul târgului dobrogean, a căruiimagine fidelă este filmată cu încetinitorul aparatuluide fotografiat al lui Ştefan Theodorescu (de careaminteşte la începutul şi sfârşitul volumului) în logicaimaginarului devine centrul Lumii, în care se consumăvieţi omeneşti, pasiuni, drame, lupte politice (cumize variabile, mari sau mici) evocate de narator careînlătură impresia că istoriile sale sunt bucăţi autonomeîn volume, unda nostalgică a amintirilor, perdelelede tandreţe, dar şi de umor şi ironie cu care-şi învăluieromancierul eroii sunt „cârlige” cu care îşi leagăsecvenţele în acest mozaic epic atât de dens.Nu doar tonul evocării este liantul dintre povestirileatât de savuroase ale romanului siu-generis, pecare cititorul îl poate parcurge: „…de oriunde.Dinspre sfârşit înapoi, cei mai nerăbdători, de la început,dar cu sărituri peste aşa-numitele capitole deumplutură, cei care vor ca romanele să nu treneze, şide la cap la coadă…” (p. 7)Fireşte că „Medgidia, oraşul de apoi”, se citeştede la cap la coadă, pe nerăsuflate, „De dragul fiecăreipoveşti în parte, care poate fi citită separat de celelalte,…” (p. 7) dar harul narativ al romancierului te conducenu doar spre istoriile individuale ale sutelor depersonaje, ci şi spre firele indivizibile care le leagă,rigoarea construcţiei romaneşti având la bază principiulreluării, completării biografiei personajelor principalecu evenimente, fapte, întâmplări în contexteleistoriei zbuciumate ale deceniului amintit din secolultrecut.Structural, romanul are construcţie sferică,rotundă (prin reluarea motivului aparatului de fotografiatdin debutul romanului în Istoria abandonatăşi cel din final, prin care închide cercul existenţial încare s-au consumat, vieţi, destine, drame, crize.Cristian Teodorescu prin romanul său dă oreplică autohtonă contemporană românească la„Decameronul” lui G. Boccaccio, recurgând la tehnicaliterară a „povestirii în ramă” dar şi una postmodernăla „Hanu-Ancuţei” a lui M. Sadoveanu înlocuindFlorenţa cu Medgidia şi hanul cu restaurantul găriiconcesionat de Fănică Theodorescu, fost brutar înSlobozia. Recurge la un singur narator (la persoana aIII-a) care istoriseşte cele 103 povestiri (100 în„Decameronul” narate în 10 zile ce către 10 povestitori),desfăşurate pe parcursul a 10 ani (începând cunoaptea dinaintea inaugurării restaurantului cânds-a întâmplat cutremurul din 1940, cel care a prăbuşitla Bucureşti hotelul Carlton, iar Fănică a interpretatspargerea sticlelor de pe rafturi drept semn de belşug”(p. 267). Locul Ancuţei de la han este luat deIonică, chelnerul „care lucrase pe transatlanticuluiQueen Mary şi în Orient Express de unde a fost concediatdin cauza unei neînţelegeri de pe urma căreiaa primit despăgubiri” (p. 267) atrăgând clienţii „dinplăcerea de a fi serviţi şi pentru că îi făcea să se simtăca în Orient Express când le recomanda vinurilecasei, comparându-le expert cu marile vinuri franţuzeştişi le învăţase pe bucătărese feluri de rezistenţădin gastronomia internaţională cu pretenţii”. (p. 270)Romancierul îmbină în istoriile sale virtuţilepovestirii sadoveniene cu tehnica suspansului şi oralitateastilului şi ale schiţei caragialiene pentru concentrareaepică (102 din volume au 2 – 3 pagini, doarultima, rezumativă în esenţa ei, are 11 pagini), pentrutensiunea punctului culminant şi interesul pentrupersonaj şi nu pentru eveniment, întâmplare.Titlurile preiau numele personajelor, însoţiteadesea de determinările, de obicei nominative, ce condenseazăesenţa eroilor, inventivitatea antroponomasticăsituându-l în descendenţa ilustră a lui I.B.Deleanu, V. Alecsandri şi I.L. Caragiale, pentru carenumele este şi mijloc esenţial de caracterizare, prozatorulapreciind: „Aş fi putut schimba numele personajelorcare au echivalent în lumea reală, dar nici unuldintre ei nu s-ar fi putut chema altfel fiindcă în poveştilelor, pe care le-am auzit în familie sau prin oraş, dela unul şi altul, totul pornea de la numele aceloroameni. Anumite personaje s-au născut doar din menţionareaîndeletnicirii lor şi-a unei întâmplări princare au rămas în istoriile pe care le-am auzit desprealţii în oraş.” (p. 7) Eroii lui Cristian Teodorescu suntde o impresionantă diversitate etnică: majoritatearomâni, dar şi turci, tătari, evrei, ruşi, bulgari, greci,germani, italieni, ucraineni, armeni. Diferiţi sunt şica extracţie socială şi profesională: intelectuali (doctori,farmacişti, profesori, învăţători, avocaţi, judecători,ingineri, militari de carieră), moşieri burghezi(negustori, comercianţi, finanţişti, angrosişti, proprietaride unităţi economice diverse, funcţionari), muncitori,ţărani, etc.Universul uman atât de mozaicat este urmăritîn sociografii memorabile în miniaturi epice, toategravitând în jurul nucleelor narative dense, ordonatecompoziţional cu subtilitate şi rafinament, în jurulunor sâmburi dramatici descifraţi prin analiză minuţioasăşi sondaj în psihologia personajelor, cărora leface diagrama fină a stării de metamorfoză, pe careprozele lui Cristian Teodorescu o descriu cu o mişcareimpecabilă, dând imaginea cea mai fidelă a unei lumireale până la exasperare, care-şi trăieşte amintireapropriilor mituri în registrul umil al derizoriului, fărăexasperări, fără crize, fără traume dar care lasă înurma ei pâlpâirea fină a angoasei” (Radu G. Ţeposu).Această umanitate este diversă tipologic şicaracterologic surprinsă în portretele fizice şi morale,desenate fie în siluete miniaturale, lucrate în tehnicafiligranului de un orfevru autentic, fie complexe, înjurul lor pivotând acţiunea romanului, ŞtefanTheodorescu şi familia conturându-şi biografia spectaculoasăîn nu mai puţin de 30 de povestiri, argumentând,odată în plus că „Medgidia, oraşul de apoi”nu este simplă colecţie de istorii autonome, ci roman.Anvergura protagonistului Ştefan Theodorescu, pornitdin Slobozia ca simplu brutar cu un aparat de fotografiatfolosit pentru culegerea de imagini pentrumonografia proiectată de învăţător (Istoria abandonată)este evidentă în etapele succesive parcurse, înacţiunile în care romancierul îi implică: căsătoria cuVirginica, stabilirea cuplului la Medgidia, unde concesioneazărestaurantul gării de la vechiul patron –Stelian – recent numit şef al legionarilor şi alimentândtulburarea apelor în târgul dobrogean, inaugurarearestaurantului pe care chiar după cutremuruldin 1940 şi cu abilitate, perseverenţă, alegându-şicolaboratori fideli, devine figură centrală în oraş, restaurantulfiind de popas şi de petreceri nu numai pentrucălătorii ocazionali, ci şi pentru notabilităţile oraşului,mai ales după rebeliunea legionară. Afacerileprosperă pe vremea când aliaţi erau germanii prinintermediul lui Antonescu, familia ajunge între oficialiiurbei, năşeşte, se rafinează şi vestimentar, capitalizează,cumpără aur, argint depozitează bancnote,cumpără apartament la Bucureşti pentru fată, copiii(Mircea şi Tanţa) fiind şcoliţi la Braşov, ulterior introduşiîn societate, chiar dacă Fănică cotizează substanţialla Bordelul din deal al Soricăi (patroana). Nicirealitatea nouă a Războiului cu schimbarea aliatuluinu-i ameninţă iniţial afacerile, ostaşii ruşi năvălindcu rublele lor în oraş şi în local. Alunecarea galopantăi-o aduce „lumea nouă” condusă pe plan local deMînjina Nicu, care îi vor lua restaurantul şi-l aruncăîn închisoare (pentru neachitarea impozitului pentrurestaurantul pe care nu-l mai avea). Decade, nu doarmaterial, face „treburi ţigăneşti” (pescuieşte cu fiulsău cel mic – Tudorică), înregistrează pierderea atâtorapropiaţi, sau oameni de nădejde ai urbei – întrecare maiorul Scipion, comandantul garnizoanei şi alregimentului, patriot autentic, intransigent, dar victimănu numai a comunismului pe care-l înfruntă, fiindalt pivot al romanului.Într-o secvenţă finală: „oraşul de atunci şi cel deapoi” rezumă subiectul romanului prin ultime note labiografiile atâtor eroi cărora le-a radiografiat evoluţia,constatând prin exemplul lui Fănică: „nu maivreau loc în oraşul de atunci. Şi nu se întrezăreanimic să le poarte, dacă nu speranţele, măcar nostalgiileîn oraşul de apoi.” (p. 276)Lumea din „Medgidia, oraşul de apoi” stăruie înmemoria afectivă a lectorului datorită harului depovestitor al romancierului, capacităţii de construcţieepică, varietăţii tipologice portretizate miniatural oriamplu, învăluite în perdele de nostalgie, ori în apeleironiei, umorului cu un rafinament stilistic unic ţesutdin resursele expresive ale limbajului poetic, metaforicinconfundabil. SEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ13

Iulian BoldeaCritică şi ficţionalitate14Antimemoriile lui Grobei (1997) deLaura Pavel e o lectură critică a opereilui Nicolae Breban, privită prin grilăpostmodernă: „Descrierea şi autodescriereasuferă parcă de autoflagelare. Asumându-şiastfel, precum Rogulski însuşi, prerogativele unuipedagog şi hermeneut existenţial, naratorul postmoderndin Don Juan descrie, din unghiul său privilegiatde observaţie, unul aerian, cosmic, pârghia detensiune universală, pentru care umanitatea întreagăreprezintă doar primul punct”. Analiza, atentă şieficace, a operei lui Nicolae Breban relevă atât disponibilităţilemimetice ale naraţiunii, cât şi revelaţiileinteriorităţii pe care prozatorul le pune în scenă cuacuitatea binecunoscută în textele sale.În Ionesco. Anti-lumea unui sceptic (2002),autoarea procedează, în răspărul unor analize anterioare,prin deconstruirea şi repudierea categorieiabsurdului, sub sigla căruia a fost, nu de puţine ori,plasată creaţia lui Ionesco. Laura Pavel analizeazăopera ionesciană prin intermediul unor concepte„transgresive de analiză culturală”, dar şi din „perspectivainterdisciplinară a unei hermeneutici ceîmprumută argumente din teoria dramei, estetică,teoria semantică a lumilor posibile şi filosofia etică”.Pe de altă parte, autoarea procedează şi prin înregistrareaevoluţiei semanticii dramaturgiei ionesciene,de la „pierderea sau renunţarea voită la un sensanume”, din primele piese, la „recuperarea intertextuală,transdiscursivă a acelui sens”, din ultimeleopere dramatice.Primele două capitole ale cărţii (În război cugeneraţia şi În anticamera ficţiunii) îl plasează peIonesco în contextul generaţiei sale, subliniindu-seatât elementele de convergenţă ideatică şi expresivă,dar şi divergenţele conceptuale, diferenţele de atitudineşi de viziune. Amprenta tragică, obsesia suferinţeişi a neantului, „suferinţa confruntării cuimanenţa propriei conştiinţe, una părăsită de transcendenţă”,retorica „eului hipertrofiat”, revelaţiilecăderii, trauma divorţului dintre luciditate şi trăireaautentică dar şi extazul în faţa vieţii – toate acesteelemente de o sugestivă constanţă ale discursuluiionescian al începuturilor româneşti sunt atentsubliniate de autoare. Revelatoare este, însă, vocaţiaautenticităţii care imprimă textelor lui Ionesco o fervoarespecifică, un fior al regăsirii esenţelor ascunseale existenţei. Din această vocaţie decurge şi fundamentalaantinomie între viaţă şi literatură. În viziunealui Ionesco literatura este „mecanică exterioară,dexteritate pură”, incapabilă să surprindă, în modautentic, necontrafăcut şi neconvenţional, convulsiileincontrolabile ale vieţii, „absolutul” inanalizabil alacesteia.Putem identifica, pe parcursul cărţii LaureiPavel, mai multe portrete ale lui Ionesco, portreteaustere şi sugestive totodată, cu un grad de credibilitateconsiderabil. Tentativele de ficţionalizare adiscursului autobiografic ionescian sunt analizate încapitolul Identitatea „englezească” a lui Ionesco. Estesemnalată aici criza identitară pe care o străbate viitoruldramaturg, a cărui conştiinţă e scindată întreţara tatălui şi ţara maternă, criză pe care se grefeazăşi conştiinţa „parţialei sale identităţi iudaice”.Ieşirea din această aporie identitară e simbolizată derecursul la reprezentarea „ficţională”. După subiectivitateahipertrofiată a perioadei bucureştene, se precizează„grefa unei identităţi de împrumut”, faptcare favorizează emergenţa dimensiunii ficţionalităţii,văzută ca „un Celălalt al eului”. „Subiectivitateadramatică” înfăţişată ca „matrice a problematizăriidivine” e teza pe care caută să odemonstreze Laura Pavel în capitolul De lamorala iudaică la scepticism, punând învaloare armături conceptuale ale unor gânditoriprecum Martin Buber, EmmanuelLévinas sau Stanley Cavell. Relaţia etică cuCelălalt, dualitatea ataşamentului emoţionalfaţă de propriul sine şi faţă de semeni,egotismul hipertrofiat, dar şi detenta spreexterioritate sunt atitudini ambivalente,complementare ale scriitorului, alături,desigur, de scepticismul său etic. De altfel,chiar oroarea lui Ionesco faţă de totalitarismelede orice fel nu este decât „consecinţafundamentală a opţiunii etice de a respectaproximitatea şi diferenţa ireductibilă aAltuia”.Relaţia optimă cu Celălat este, de altfel,şi instanţa ce ar putea oferi o soluţie deieşire din criza dizolvantă a solipsismului.Demne de interes sunt şi aserţiunile dincapitolul Memorialistica – între deconstructivismşi misticism apofatic despre „precaritateaontologică a eului instituit prin limbaj” şi despresoluţiile întrevăzute de scriitor, prin intermediulunei transmutaţii „alchimice” a limbajului, ce contribuiela reconstruirea subiectului ionescian, fapt cepoate fi identificat mai ales în memorialistică, spaţiutextual ce privilegiază uimirea de a fi, extazul în faţamiracolului existenţei, atitudine, la rândul ei, cu oturnură fundamental etică. MelodramaticulBérenger pe urmele lui Ruy Blas, Donquijotismulunui postromantic, Teatrul neogotic şi „fantomele”sale şi Pentru o nouă poetică a tragicului sunt capitoleleîn care Laura Pavel analizează o serie de corelative„la mult invocatul absurd, clasabile ca tot atâteacategorii alternative în raport cu acesta”. Aici mise pare original şi meritoriu efortul autoarei.Elementele corelative ar fi: teatralitatea insolită detip melodramatic, reabilitarea „eroului purtător deetic”, întoarcerea „textelor refulate”, categoria goticului,evaziunea onirică, avatarurile teatrului goticetc. Cartea Laurei Pavel are meritul, deloc de neglijat,de a pune în evidenţă, cu echilibru al aserţiunii,dar şi cu o deschidere conceptuală de invidiat, „antilumea”ionesciană, acest univers tulburător în carecontrariile convieţuiesc iar paradoxurile textualităţiişi intertextualităţii, ale parodiei şi farsei germineazănecontenit sensuri şi dimensiuni noi ale imaginarului.Dumitru Ţepeneag şi canonul lecturii alternative(2007) îşi propune, în plan teoretic-interpretativ,să răspundă la unele întrebări legate de şansele literaturiionirice, ca formă alternativă de abordare literarăa referenţialităţii, de a-şi defini o fizionomie credibilă,creditabilă şi legitimă estetic („Care suntargumentele actualităţii acestei literaturi, ţin ele cuprecădere de forma neoavangardistă, să zicem, ainovaţiei onirice, ca metodă de generare textuală şide structurare a scriiturii? [...] Este, totuşi, onirismulnu doar o incitantă strategie textualizantă, justificabilăca opţiune coerentă de poetică şi de tipologieartistică, ci şi o mişcare literară cu implicaţiipolitice?“). Laura Pavel analizează „teatralitatea priviriicreatorului de vise textuale”, surprinde „unanumit tip de catharsis, prin fascinaţia contemplăriiclandestine” şi, nu în cele din urmă, relevă „mişcărilede cosmogonie a textului şi imaginarului oniric”.Eseul despre Ţepeneag surprinde, astfel, rolurile şistrategiile narative, nivelele ficţionale, arpegiileregizorale şi dinamica discursivităţii, situată întreintenţiile auctoriale şi refracţiile datorate arhitecturiionirice. Ficţiune şi teatralitate (2003) urmăreşterelaţiile dintre teatralitate şi ficţiune, autoarea considerândcă ficţiunea fost compromisă, la sfârşitulanilor optzeci „de chiar mecanismul ficţional al politicii”.Cărţile Laurei Pavel relevă disponibilităţileanalitice ale autoarei, spiritul său critic atent lanuanţe şi la contradicţii textuale, precum şi disponibilitateala inovaţiile metodologice. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ■ nouti editorialeEugenio BarbaPământ de cenuşă şi diamantTraducere de Diana CozmaEditura Ideea Europeană, 2010Pământ de cenuşă şi diamant sau povestea unor tineri fără de nume care şi-au croit propriul drum, au revoluţionatteatrul şi-au ajuns celebri. O poveste de iubire dintre Maestru şi Discipolul său. Protagonişti: Jerzy Grotowskişi Eugenio Barba, doi mari maeştri ai teatrului de secol XX. Ce ne spun ei? Zdrobeşte sub tălpile tale goale evidentul.Nu te supune normei. Căutarea nu-şi află capăt în spectacol. Acţiunea: are loc în regatul lui Ubu, într-oPolonie sumbră, mişunând de agenţi ai poliţiei secrete, informatori, un ţinut guvernat de politică culturală. Timpul:1961-1964, rememoraţi cu farmec şi umor de Eugenio Barba, sunt anii de ucenicie, petrecuţi alături de JerzyGrotowski la Teatr-Laboratorium din Opole. Ritmul: dinamic, antrenant, leagă precum firul de aţă ce cârpeşte găurilememoriei, crâmpeie de viaţă. Lovitură de teatru: pentru prima oară sunt publicate 26 de scrisori ale lui JerzyGrotowski către Eugenio Barba care dezvăluie relaţia lor de prietenie şi colaborare de o viaţă.Şi-n acelaşi timp este povestea celor care nu renunţă în ruptul capului la visele lor. Se abat din drum pentru a-şidescoperi propriul drum. Îşi recunosc maeştrii pentru a deveni într-o bună zi ei înşişi maeştri. Îşi spun: cenuşă ştiucă sunt. Dar diamant? Aici, subtil, poate fi regăsit un avertisment adresat şlefuitorilor de diamante: aveţi grijă ce şlefuiţi, s-ar putea să şlefuiţiun pumn de cenuşă.O autobiografie exemplară, aproape neobişnuită, alcătuită din lucruri ce par mărunte, ce nu se supun normelor narative, prăvălindu-se asupracititorului, năucindu-l. O poveste ce demască totul şi, în fond, nimic, lămurindu-ne pentru a mia oară că nici măcar în teatru masca nuare altă utilitate decât aceea de a fi smulsă de pe faţă. Care rămâne să fie chichirezul? Simplu. Totul e să mai ai faţă după ce masca estedată jos.ANUL XXI Nr. 9 (702)

Pe cont propriu■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulLiviu StoiciuO scrisoare cu flori presateGabriela GreţanKenomaColecţia Biblioteca Contemporanul PoesisDin Negreni-Cluj, Minerva Chira, caree născută în aceeaşi zi cu mine, pe 19februarie (dar e cu trei ani mai micădecât mine), îmi dă un semn la telefon.Ne leagă această zi de naştere. Normal ar fi,astral, „să ne potrivim”, să avem destin paralelmăcar, dar n-am observat să fie vreo asemănareîntre noi. Tot pe 19 februarie sunt născuţi criticulDaniel Cristea Enache din Bucureşti, sau poetulConstantin Th. Ciobanu din Oneşti, sau poetul IoanEvu din Hunedoara şi prozatorul Mircea RaduIacoban din Iaşi. Caractere şi valori diferite. Fiecaree altceva (Ioan Evu e şi cântăreţ apreciat, C. Th.Ciobanu organizează anual „Zilele G. Călinescu” laOneşti, o manifestare exclusivistă). Mă simt perfectcompatibil cu Daniel Cristea Enache şi cu MinervaChira. În schimb, Mircea Radu Iacoban, care a condusAsociaţia Scriitorilor din Iaşi, mi-a fost duşman:a fost cel ce s-a opus vehement să fiu primit înUniunea Scriitorilor până la Revoluţie (deşi aveamacordat un premiu al USR şi automat, conform statutului,ar fi trebuit să fiu primit), el s-a opus să aparla Editura Junimea, el mi-a pus file noi la dosarul dela Securitate (am locuit din 1975 până în 1990 laFocşani; el răspundea de Moldova literară, de scriitoriiei; degeaba mi-am depus eu dosarul de primireîn USR la Asociaţia Bucureşti, să scap de ochiul luivigilent). Tot pe 19 februarie au fost născuţi MironCostin şi Mircea Vulcănescu. Sau Marin Sorescu?Sau Constantin Brâncuşi… Nu ştiu cât noroc le-apurtat lor ziua de naştere 19 februarie. Ştiu doar cămie mi-a purtat ghinion 19 februarie: sau exagerez?N-are rost să mă plâng.Minerva Chira e profesoară în satul natal. Amoştenit de la părinţi case la şoseaua naţionalăeuropeană, acareturi şi grădini, dar trăieşte modest.Am vizitat-o întâmplător, dus de moldoveni (în drumspre vestul ţării, spre graniţă) şi m-am speriat cândmi-a arătat în fundul grădinii ei fără margini mormintelepărinţilor! Părinţii au lăsat cu limbă demoarte să fie îngropaţi acolo, sub copaci. I s-a datvoie să-şi îngroape părinţii acolo unde ei şi-au dorit.N-am mai pomenit… Cu nu mulţi ani în urmă, unTIR încărcat cu cartofi, într-o noapte, i-a făcut prafcasa de vară, în care locuia singură (a fost îngropatăîn cartofi, mare minune că a scăpat cu viaţă; seamuza că a mâncat mai multe ierni la rând din aceicartofi din TIR). A fost despăgubită, să-şi ridice ocasă nouă. Şi ce credeţi? Poeta Minerva Chira (apublicat o carte numai a ei abia în 1992, după ce adebutat editorial într-o carte colectivă în 1985; arputea fi considerată „nouămiistă”, dar ea se consideră„optzecistă”; are zece cărţi de versuri publicatedeja) a luat miile de dolari despăgubiri, şi în loc săridice casă nouă, a plecat în Egipt! De atunci i s-aschimbat viaţa – în fiecare an adună bani din salariulei amărât de pedagog şi pleacă în ţări străineexotice, mai ales din Orient. Pleacă întotdeauna cugrupuri, se teme să plece singură „de nebună”…Ultimele volume de versuri fac referire la acestecălătorii superbe. Îmi e greu să o înţeleg de ce nuscoate cărţi cu jurnalul acestor călătorii pe care eu,unul, nici în vis nu le pot face… În această seara îmitelefona din Gara de Nord, venise cu avionul dinTurcia, întoarsă din Siria (atât am reţinut, dar călătoriaei din acest an a cuprins şi alte ţări).Admirabilă poetă, admirabilă răzbunare faţă de propria-isingurătate… Mi-am dorit de când mă ştiu(îmi doresc şi acum) să călătoresc în lume şi n-amfost în stare. O caracteristică a celor născuţi pe 19februarie (aflaţi de graniţa dintre Vărsător şi Peşti)e şi aceasta, de a călători, pot să pun pariu. MarinSorescu, născut tot pe 19 (sau 29?) februarie a vizitattoate ţările posibile (ba chiar versurile lui au fosttraduse în toate limbile „mari” ale lumii).Ce voiam să spun e că eu (născut pe 19 februarie)mă încânt cu o preumblare în parc sau la omănăstire românească sau la o manifestare literară,pe când poeta Minerva Chira (născută tot pe 19februarie, nu?) călătoreşte în toată lumea. Născuţi înaceeaşi zi, ar trebui să simţim la fel, să reacţionămla fel, să gândim la fel, dar nici pomeneală. Mi-e ruşine:a trecut viaţa mea deja şi n-am vizitat nici măcartoate sursele naturale ale României care să măîncarce energetic. N-o să credeţi, dar Minerva Chiranu are telefon mobil, nu are nici telefon fix acasă, nuare Internet şi computer. A rămas pe teritoriul vieţii„simple” la ţară, nu vrea să fie atinsă de „morbulcivilizaţiei”. E fericită.***Am găsit în cutia poştală zilele trecute un plicspecial, cu antetul „Amman”, Jordan. Cum pe scaramea de bloc locuiesc arabi (ştiţi, a fost o scară de blocrepartizată în totalitate scriitorilor, câştigată de preşedinteleUSR Mircea Dinescu pe aripile Revoluţieipentru scriitori; în decembrie 1989 era numai scheletulblocului gata, abia peste un an a fost dată înfolosinţă scara; unii dintre scriitorii care au locuitaici şi-au vândut apartamentele, între timp, unorarabi), am crezut că a fost pus plicul din greşeală încutia mea poştală. M-am mai uitat o dată pe adresadestinatarului, scrisă de mână – „Poetului LiviuIoan Stoiciu”, apartamentul meu. De la cine să primesceu o scrisoare din Amman, din Iordania,Doamne iartă-mă? Ba chiar cu adresarea„Poetului”… Nici nu ştiu exact unde e pe hartăAmman. Mi-am imaginat că-şi face publicitate vreofirmă (cutia mea poştală e zilnic agresată cu publicitatescrisă). N-am deschis plicul decât a doua zi. Amrămas cu gura căscată după ce l-am deschis – nuvedeam bine? Mi-am pus alt rând de ochelari. În plicera o hârtie superbă, împăturită în trei, cu alt antet:Diwane-Hotel, pe care erau lipite flori presate detoate culorile! Nu era semnată, nu avea expeditor(era semnată tot cu o petală presată, lipită; ceva înstilul hieroglifelor egiptene). Nu puteam să cred căGabriela Creţan scrie poezie cu gnoză dedesubt. Faptul a fost remarcat încă de la prima sa carte iar modul acestade a construi a rămas nu constant, ci neschimbat, chiar dacă unele accente s-au mai mutat. Gnoza, tradusă apocrif,nu e însă decît schela unei viziuni de intensitate paroxistică. Important cu adevărat e suflul imaginativ, dezlănţuireaspasmatică a imaginaţiei şi ritmul frenetic în care sublimele se topesc în grotesc sau imnoidele se revarsă înapostrofe. Gabriela Creţan vede lumea oximoronic, în coincidenţe stupefiante şi radicale, în care gramatica sacrelornu se mai poate distinge de cea a infernalelor. Modului ei de a traduce juisarea vizionară în sarcasme şi febracelestă în repulsii violente i s-ar potrivi conceptul de „profanare” al lui Giorgio Agamben. Asta dacă poezia n-ar facealtceva decît filosofia; dar cum face, Gabriela Creţan scrie cu o exasperare exuberantă şi cu o ardenţă vitriolatădespre cel mai inconfortabil mod de a fi în lume: sub un imperativ atroce.Al. Cistelecans-a ajuns până aici cu publicitatea pentru un hotel,să meargă să te cazezi în el, să se lipească flori pecinci rânduri, de un rafinament uluitor… N-am maipomenit. Toate florile reprezintă o literă arabă?M-am gândit imediat că trebuie să o arăt unui vecinarab, să-mi citească textul. Nu putea fi decât o invitaţiepublicitară. Cum eu nu reuşesc să ies din ţară(abia reuşesc din când în când să ies din Bucureşti),am lăsat deoparte plicul – dar mi s-a fixat pe creierfrumoasa hârtie cu flori presate lipite, în copilăriefăceam şi eu asemenea aranjamente… În altă zim-am întors la această hârtie cu flori presate pe cincirânduri, am descoperit că hotelul e din Marrakech!Ce e toată comedia asta? M-am uitat la ştampila poşteide pe plic şi… am luat seama asupra frumoaseiîntâmplări: pe ea scria Negreni, 17.05.10! Şi am pufnitîn râs! Poeta Minerva Chira mi-a făcut o surpriză,mi-a trimis flori sălbatice presate de la ea dingrădină – ea e cea care a văzut lumea (amândoivenim din familie de ceferişti) şi a adunat asemeneaplicuri şi hârtii cu antet de hoteluri…Azi mi-a telefonat iar Minerva Chira (de la untelefon public, v-am mai avertizat că nu are telefonmobil sau fix), s-a amuzat de păţania mea – ştii cefac azi? M-a întrebat amuzată. Merg în grădină (areo grădină uriaşă, pe care lasă să crească iarba defân) şi împrăştii muşuroaiele de cârtiţe. Le împrăştii?Dar ce, n-ai altă treabă? Cârtiţele nu rămân totacolo? Nu, îmi spune, trebuie să le nivelez, că altfelnu poţi să dai cu coasa, să coseşti, să culegi fânul.Mai greu e cu muşuroaiele de furnici, dacă nu eştiatent când calci pe iarba înaltă şi calci pe ele, se scufundăpământul cu tine şi te năpădesc… Liviu,dragă, n-ai băut nici anul ăsta cu mine o cupă desoma? Ce e soma? E băutura zeilor la indieni, deviaţă veşnică. „Eu am fost şi în India”… Dar ce, aibăutura asta la Negreni, să vin să o beau şi eu? Da,se bea din cupa lalelelor… „În India m-am speriat,am fost duşi să vedem crematoriul de pe Gange şi amasistat la arderea cadavrelor pe rug, e un ritual…Cenuşa mortului se arunca în apa fluviului murdar,apă care se bea şi în care te îmbăiezi, că e consideratăapă sfântă, şi m-am mirat, nu se îmbolnăveştelumea? Nu, mi s-a spus, cenuşa cadavrelor anihileazămicrobii”… Minerva Chira e grozavă. Locuieşte încasa părinţilor şi e vegetariană. În fiecare an pleacăîn lume (cu „grupurile organizate”, altfel îi e frică decălătorii, să nu se rătăcească) cu economiile făcutedin salariul ei de profesor! Citiţi lista ţărilor vizitatede un poet de la ţară, care trăieşte de azi pe mâinedintr-o leafă de profesor: Italia, Grecia, Franţa,Anglia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda,Spania, Portugalia, Coasta de Azur, Andorra,Gibraltar, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg,Olanda, Turcia, Rodos, Creta, Malta, Sicilia, Corfu,Elveţia, Croaţia, Rusia, Cehia, Ungaria, Bulgaria,Monaco, Nepal, China, Israel, Egipt, Maroc,Iordania, Siria, Tibet… De necrezut! Mi-a vorbit detatăl ei, căreia i-a făcut pomană. În amintirile despretata scrie cum aducea în casă puii scoşi de cloşcă – îiţinea într-o oală căptuşită cu pene, lângă sobă, acoperindu-icu obiala de lână. Tatăl ei rupea coaja celorleneşi, introducea degetul arătător în cana cu apă şiţinea picătura de apă deasupra ciocului puilor, carepiuiau… Tatăl ei ştia şi la ce oră scoate cârtiţa capul.Lua sapa, se-apropia de muşuroi şi… „Chiar dacăera vie, cârtiţa murea când o vedea soarele... iar euîi admiram blăniţa fină”, scrie Minerva Chira. Şiobservă că tatăl ei s-a întors din prizonierat dinSiberia cu picioarele degerate. SEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ15

© AURA CHRISTINicolae BalotăAbisul luminatInterogatoriul n-a durat prea mult. În timp ce citeamdeclaraţia, îl vedeam cu coada ochiului pe anchetatorcă ia arma de pe mescioara de alături, o cercetează, seuită pe ţeavă, suflă în ea ca pentru a îndepărta oscamă, o îndreaptă spre fereastră, spre mine, fără săscoată o vorbă. Parcă se juca. Un joc odios. Îmi veneabrusc în minte o vorbă din Principele lui Machiavel pecare-l citisem cu puţin timp în urmă: „Între omul înarmatşi cel dezarmat nu este nici o asemănare”.16CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂÎntâlniri de gradul al treileaM-am trezit buimac în larma unuişantier în plină activitate. Ciocănituri,bocănituri, târşâit zgomotos deobiecte grele care se prăbuşeau zguduindtavanul deasupra celularului, scârţâit de roţineunse, un vacarm asurzitor. Bolţile pivniţei răsunauca sub un tropăit de copite. Tumultele ce începuserăîn zori îmi alungaseră somnul chinuit de pe„scândura de călcat”, cum începeam să-mi numesc„patul”, dar nu mă supărau câtuşi de puţin, eraudoar paşnice gălăgii ale robotului zilei, faţă de celemai perfid gâtuite ale forfotei misterioase din timpulnopţii. Îi zoresc rău pe bieţii robi – îmi spuneam –amintindu-mi condamnaţii în zdrenţoase haine vărgate,pe care îi vedeam uneori dimineaţa robotindfără multă râvnă prin curtea şi clădirea noului sediual Siguranţei Statului. Pe la începutul anului, cândam aflat că eleganta vilă de pe Strada Regală (abiade câteva zile devenită Strada Republicii) era noulsediu al poliţiei secrete, ce începea să fie temută, amobservat trecând zilnic spre Institutul de Psihologieprin faţa vechiului grilaj de fier forjat (relicvă de pevremea familiei de aristocraţi maghiari pentru carese construise casa) deţinuţi de drept comun ce zideauferestrele de la subsol lăsând doar puţine găuri dreptrăsuflători. La 12 ianuarie 1948 însemnam înJurnalul meu că în beciul acela se construiau fărăîndoială celule, nebănuind că peste câteva luni voi fiînchis într-una din ele. Ca şi clopotele despre care,auzindu-le bătând, ar trebui, fie şi pentru o clipă, săţitreacă prin gând că pentru tine bat, tot astfelurmărind zi de zi cum se ferecau deschiderile aceleivechi şi graţioase clădiri, pentru a o preschimbaîntr-o casă a ororilor oculte, ar fi trebuit să presupunmăcar cu o strângere de inimă premonitorie că euînsumi aş putea fi ferecat după zidurile sale orbite.Dar tot în acea zi de pe la începutul anului întorsăturilornefaste, 1948, mai notam faptul că doi dintreprizonierii ce se zoreau fără nici-o tragere de inimăprin curtea şi în jurul noului sediu al „Siguranţeistatului” se furişau ori de câte ori puteau la gard şiîntindeau mâna printre zăbrele cerşind cu aerulunor jivine înfometate. Unul îndeosebi, un ţigan camde vârsta mea, îmi atrăsese atenţia prin agilitatea cucare se furişa printre sacii de ciment şi movilele depietriş sau de var nestins din curte, prin supleţea cade panteră neagră cu care sărea la grilaj pentru alua obolul mărunt pe care i-l întindeam, înşelândvigilenţa paznicului în uniformă. De la o vreme, condamnaţiiaceştia la o muncă silnică dispăruseră dincurte dar îi mai auzeam uneori ciocănind prin clădireatot mai ermetic încuiată. Vopseau în alb geamurileca să nu se vadă prin ele nici înăuntru, niciînafară, instalau bare de fier la ferestre. Agreabilavilă, în care cu vreo zece ani în urmă, copil, luamuneori parte la rugăciunea duminicală şi la mica predicăa consulului britanic, alături de Solomon, bunulmeu dascăl de engleză, şi de alţi câţiva fideli, dupăcare eram trataţi cu cookies sau brownies, se preschimbaacum sub privirile tot mai ferite ale trecătorilorîntr-un sinistru lăcaş al terorii. Şi chiar dacă nuse mai vedea din stradă, robotitul început cu luni dezile în urmă nu încetase, cum îmi era dat să aud deacolo din beci, în dimineaţa aceea însorită de toamnăşi cum am putut să văd de îndată ce, scos dincelula subterană şi condus spre birourile de sus, i-amzărit pe robii în hainele lor vărgate aferându-se pecoridoare şi prin încăperi, cu capetele plecate, evitândsă mă privească, atunci când mă întâlneau pemine, „politicul”.Am fost dus într-o încăpere mai mică decâtaceea din prima noapte, cu lustra ei de cristal şi parchetulmânjit parcă de scârnă. Mă aştepta un anchetatortânăr instalat la un birou. Alături, pe pervazullat al geamului, clădite teanc, cărţile mele confiscate.Lângă ele, parcă anume aşezat la vedere, unrevolver. Dar nicio vorbă despre cărţi. Pe un ton destulde civilizat, „comisarul” (cum îi numeam pe vremeaaceea în sinea mea pe toţi „civilii” Siguranţei,după modelul comisarilor politici sovietici despre acăror ferocitate aflasem unele şi altele) repeta interogatoriulcolegului său din seara arestării, notândîncet, cu greu, ca un recent alfabetizat, răspunsurilemele privind identitatea mea, pregătirea şcolară,profesiunea. Trecu apoi brusc la alte întrebări, înlegătură cu Tatăl meu. Îl interesa îndeosebi „apartenenţa”sa politică. În zadar repetam că n-a fost membrulniciunui partid, că n-a făcut niciun fel de politică.Din ce în ce mai iritat, mai ameninţător, anchetatorulinsista: „noi ştim totul”, formulă falacioasăpe care o auzeam întâia oară, urmând să o aud deatâtea ori, peste vreo câţiva ani. Ca şi cum atotştiutoareainstituţie n-ar aştepta de la mine decât confirmareasupusă a ştiinţei sale prestabilite. Pentru a-mi dovedi că deţinea acele importante informaţii şică mă iscodea doar pentru a afla dacă sunt „sincer”,lansa pe un ton acuzator: „Tatăl tău era naţionalţărănist!Ştim că Maniu venea în casa voastră!” Deşieram încă un ageamiu, lipsit cu totul de vreo experienţăa anchetelor (dar nici anchetatorul din faţamea nu era prea experimentat, cum aveam să-midau seama ceva mai târziu) am minţit cu spontaneitateşi pe tonul celui mai sincer protest: „Nu-i adevărat!Nu l-am văzut niciodată!” Făceam pe naivul: „Dealtfel, unde să-l văd, Maniu nu e în închisoare?” Înancheta mult mai lungă, mai dură la care aveam săfiu supus, peste vreo şapte ani, ofiţerii de Securitatecu experienţă nu aveau să cedeze, mulţumindu-se cusimple denegări. Renunţând destul de repede lainsistenţele sale, excedat, „comisarul” mă întreba:„Semnezi o declaraţie că tatăl tău n-a avut nici-oapartenenţă politică? – Binenţeles! – Dar să ştii că opăţeşti dacă se dovedeşte că ai minţit! – Nu mintdeloc!”Interogatoriul n-a durat prea mult. În timp ceciteam declaraţia, îl vedeam cu coada ochiului peanchetator că ia arma de pe mescioara de alături, ocercetează, se uită pe ţeavă, suflă în ea ca pentru aîndepărta o scamă, o îndreaptă spre fereastră, spremine, fără să scoată o vorbă. Parcă se juca. Un jocodios. Îmi venea brusc în minte o vorbă dinPrincipele lui Machiavel pe care-l citisem cu puţintimp în urmă: „Între omul înarmat şi cel dezarmatnu este nici o asemănare”.Mi se păruse untruism banal, un poncifcu aer de profunzime.Dar era un adevăr pecare-l simt bine măruntaiele.Fireşte, când eşticel dezarmat. Mă făceamcă nu observ nimic, semnamdeclaraţia şi, pestecâteva minute, acelaşisergent care mă adusesede jos mă conducea dinnou spre celula subterană.Pe treptele ce coborauîn pivniţă ne-auieşit deodată în cale doideţinuţi, dintre cei înzeghe vărgată. Căraunişte scânduri. Unuldintre ei era ţiganulmeu. Conformându-seprobabil ordinelor primite,lăsară instantaneucapetele la pământ,de îndată ce am apărutcu însoţitorul meu încapul scării. Dar nu înainte să văd lucind spre mineprivirea furişată, bine cunoscută, a panterei negre.Mă recunoscuse, desigur, şi mă făcea să înţeleg – cucomplicitatea în priviri a robilor, pe care aveam să ocunosc şi să o deprind atât de bine mai apoi – că mărecunoaşte. Eram şi eu acum unul dintre ai săi, dintreai noştri, prins însă într-un laţ mult mai strâns,ce tăia mai adânc în carne. Ce voi fi făcut, se întrebaprobabil, de am ajuns ca el, ba mai rău, mult mai răudecât el. Pentru hoţomăniile lui, el nu fusese anchetatde ăştia. Sunt sigur că n-ar fi schimbat în ruptulcapului cu mine. Eu, domnul cu cravată care-i strecuramcâţiva bănuţi prin gard când trebăluia princurte, n-aş fi avut acum nici măcar dreptul – un adevăratprivilegiu – de a căra ca el roabe de nisip, scândurisau vedre cu var sub cerul liber; cât despre coltucullui de pâine şi gamela de ciorbă sau de fasolegroasă al cărei miros se răspândea ademenitor prinaer, n-aveam decât să jinduiesc după ele, cu maţelechiorăinde, acolo jos în carcera neagră pe care o ştiael prea bine, de vreme ce o zidise în lunile din urmăîmpreună cu tovarăşii săi de trudă.Vârât din nou în celula din beci – deasupra uşiicăreia distingeam intrând cifra 29 – aveam impresiacă mă întorc în cuibul meu, într-atât suntem de înclinaţisă clădim cu iuţeală în jurul nostru, din orice,chiar şi din zidurile reci ale unei carcere întunecoase,un cocon protector. Mult mai liniştit, după acestprim interogatoriu, decât fusesem înainte de a-lîntâlni pe anchetatorul ce mi se părea uşor de dus,simţeam totuşi insinuându-se în mine o nelinişte. Dece mă interogase în legătură cu Tata? Ce aveau degând cu el? Era clar că avuseseră intenţia să punămâna pe el, pe temeiul denunţului privitor la cărţi.Mi-era teamă pentru ai mei, mult mai mult decâtpentru mine; tinereţea mea îi vedea poate maibătrâni, mai fragili, mai derutaţi decât erau, maineputincioşi în faţa primejdiilor care se iscau totmereu, tot mai multe, ne năpădeau din toate părţile,în timpul din urmă. Ieşisem demult dintr-o copilăriefoarte protejată, aş putea spune privilegiată, ce seîntrerupsese brusc în 1940, odată cu cedareaArdealului şi refugiul nostru. Îi descoperisem pepărinţii mei, în acele zile de tulburare a tuturor rânduielilor,sub o altă înfăţişare decât aceea pe care oproiectase până atunci privirea mea de copil pedeplin încrezător în atotputernicia lor: dezarmaţi înfaţa loviturilor istoriei. Cu atât mai lipsiţi de apărareîi vedeam acum, opt ani mai târziu, după ce şenileletancurilor sovietice bătuseră ţara în lung şi înlat şi, parcă din noroaiele lăsate în urma lor, se prăsiserăpeste tot, în jurul nostru, ciupercile roşii, otrăvitoare,ale „Partidului”. Bieţii de ei erau acum lacheremul unor legi arbitrare, al unor instituţii abuzive,al unor indivizi nelegiuiţi. Le purtam aceeaşigrijă, cam anxioasă, pe care mi-o purtaseră şi continuausă mi-o poarte ei, atât doar că îngrijorărilemele nu aveau nici pe departe aceeaşi eficienţă caîngrijirile pe care mi le dăduseră de când eram pelume şi, cu toată neputinţa lor, continuau să ni ledea, mie şi surorilor mele. ■ noutăţi editorialefragmentGrigore IliseiLa gurile AfriciiEditura Ideea Europeană, 2010„În largul său în descrieri, cu o pană(un penel) dedată zugrăvirii metaforice,într-o cromatică proaspătă,Grigore Ilisei este şi un narativ, cuapetit pentru istorii din care izvorăşte o«lecţie tulburătoare» (îl interesează şiistoria, fiindcă, de bună seamă, «istoriaeste o comoară»). E o aplecare ce nupoate decât să stimuleze reflexivitateaînsemnărilor.” (Florin Faifer)„Şoldul cel mic al Africii, pistoletul, cum mi se înfăţişează Tunisiacând privesc paniglobul, este parcă o deltă a continentului, prinale cărei braţe şi guri intri într-o lume fastuoasă, fabuloasă, fascinantă,frisonantă şi puţin înfricoşătoare, totodată. Te afli în faţaunei revărsări de necunoscut şi mister. Aşa îţi închipui parteaaceasta a Terrei, fie şi din fuga gândului. E, într-adevăr, aveam săo constatăm, un tărâm al tainei, ce nu şi-a pierdut nici azi, cândsecretele de pe faţa pământului aproape că au dispărut, putereairadiantă a misteriosului.” (Grigore Ilisei)ANUL XXI Nr. 9 (702)

NICOLAE MANOLESCUDrumurile mari ale prozei dintre celedouă războaie sau, într-un interval detimp mai larg, din prima parte a secoluluiXX, până la instalarea comunismuluişi a cenzurii lui specifice, sunt diferite. Încurcatesunt – şi acum – căile prozei româneşti. Contextulajunge amalgamat, format din prelungiri şi deschideri,acestea din urmă moderate sau radicale. Pe multiplecărări merg chiar şi cei identificaţi drept mariscriitori epici. Şi ei ezită, nu se cunosc suficient, nu-şifixează reperele. Ca să nu mai spun că nu genereazăparadigme, nici în context naţional, cu atât mai puţinîn cel universal. În proza românească, tradiţia serevarsă peste modernitate (pentru istoricul criticînglobând şi avangarda), iar modernitatea, oricât deintolerantă, se cuminţeşte chiar mai mult decât o vădmagiştrii criticii, în fapt ai literaturii, gata să sancţionezederapajele din estetic.Contextul istoric general pare mai simplu detrasat decât cel literar. Istoria dă mai mult impresiade schimbare decât literatura, care rămâne romantică,realist-critică, neputând să evite întâlnirea şi coabitarecu analitismul moral şi psihologic ori cu dezvoltărileproduse prin anti-mimesis.Istoricul prozei priveşte cu multă, ca să nu zictotală, îngăduinţă această complicată încrucişare astructurilor epice, evaluându-le performanţa din perspectivămai curând conservatoare decât progresistă.Constat o modificare de optică asupra poeticii epice.Raportarea la paradigme epice occidentale apareacum dublată de o vădită înregimentare în ceea ce s-aobservat a fi reîntoarcerea conjuncturală a referenţialităţii.Dar principala grijă a istoricului literar esteaceea de a fi critic. Analizele pot lipsi, evaluările nu.Coborât în rang literar ajunge şi romancierul,dar şi nuvelistul, Ion Agârbiceanu, pe motivul neşanseică s-a plasat între Slavici şi Rebreanu, fiind totodatăcontemporan cu modernii Hortensia Papadat-MARIAN VICTOR BUCIUMarian Victor BuciuN. Manolescu despreproza românească.InterbeliciiBengescu şi Camil Petrescu. Nu în totulreuşită apare nuvela Jandarmul.Autentic rămâne în nuvela Fefeleaga,prin care e aşezat norocos între realiştiicriticii ruşi, Cehov şi Gogol.Până acum înălţat necritic, C.Hogaş este un întârziat în romantismulBiedermeier, costumbrist, tradiţionalistadică, exprimând datinile, „atractiv”,„între clasicismul lui Odobescu şi barocullui Bogza”. Rămâne un „admirabilpovestitor de drumeţii montane dintr-oepocă şi dintr-o lume de mult apuse”.Gala Galaction reuşeşte în unelenuvele şi povestiri. Capodoperele luisunt Moara lui Călifar, Copca Rădvanului.Dar peste aceste capodoperetrece alta: „povestirea desăvârşită întretoate este Lângă apa Vodislavei…”,narând cea mai cumplită răzbunare dinproza noastră. Manolescu mai reţineromanul Papucii lui Mahmud, Viaţa luiMihai Eminescu, câteva povestiri nenumite.Analist şi observator al sufletului,G. Ibrăileanu obţine în romanul Adela„analize psihologice microscopice”.E. Lovinescu scrie adesea proustian în memoriişi roman. Maliţios cu contemporanii, poartă „polemicideloc cordiale”. Proza ficţională, între naivitate, artificialitateşi neputinţă, nu ajunge la programul proustiancerut prozatorilor de către criticul de direcţie.Pe o „verigă… secundară”, acceptată cu un felde îngăduinţă, de la Negruzzi la Petică, Anghel, Vineaşi Arghezi, venea, înainte de Primul Război Mondial,întâiul nostru simbolist, Alexandru Macedonski, prozatorul.De contemporani, el fusese şi mai rău, critic,primit decât poetul. Thalassa rămâne proza lui „ceamai izbutită”. În acelaşi context, proza lui DimitrieAnghel ar fi interesantă, dar nu, cum credea G.Călinescu, „revoluţionară” şi „excepţională”. E numai„personală şi evocatoare, îmbinând parabola cu fantasticul,într-un stil poetic de o desăvârşită acurateţe”.Anghel, totuşi, „anunţă îndrăznelile lui Urmuz”.Intrăm între cele două războaie mondiale.„Neglijabilă este proza lui Minulescu, exceptând unasau două povestiri fantastice.” Manolescu reţine şianalizează doar nuvela fantastică De vorbă cuNecuratul din volumul Cetiţi-le noaptea.Avem câţiva mari prozatori, de la Sadoveanu laCamil Petrescu, dar nu toţi vor fi trataţi ca atare.Mihail Sadoveanu ar fi tratat de critică nu atâtparadoxal, cât bizar: socotit incomparabil, e comparatcu toţi cei mari. Nu e un imaginativ, dar un prozatorde observaţie şi chiar de prelucrare a unor materiidiverse, de la folclorice la livreşti. Originalitatea saajunge „o sinteză de spirit popular şi de cultură, mergândpână la livresc.” Cu teme vechi şi noi, „arta luise nutreşte din repetiţie”. Iată o ipoteză suficient decritică. Personajul său e omul elementar. „Nu existăscriitor român mai atras de umanitatea primarădecât Sadoveanu”. Miticul nu e mai prezent decât fantasticul,miraculosul, ingeniosul. N. Manolescu reiaaici monografia despre scriitor. Proza scurtă poate fiselectată şi în ea există chiarcapodopere. Romanele, mereulineare, sunt aşezate în planulal doilea. Nereuşite, teziste,apar romanele balzaciene.Baltagul ar fi realist şi numitic, mioritic sau osiric (îninterpretarea lui Paleologu,„cea mai excentrică”). Întrecele reuşite, reţine ZodiaCancerului, romanul despreinstabilitate, de altfel petema majoră a autorului:„Tema esenţială a romaneloreste schimbarea lumii.” Capodoperăe Divanul persan. Încomunism, cu excepţia luiNicoară Potcoavă, Sadoveanuajunge „lamentabil literar şimoral”.N. Manolescu nu-lfixează în totul pe LiviuRebreanu. În Ion, de la numeleunui tânăr ţăran ardeleande o grozavă violenţă şi candoare,recunoaşte că „primulnostru roman modern este înLectura (per)mută cu multăîndrăzneală valorile „clasicizate”,fixate cu obsesivă rigiditate.Retroproiecţia critică reconsideră,dacă nu chiar generează, structuriacceptabile în actualitate, de tipmetanarativ. Ele sunt înregistrateentuziast, dar şi hipertrofiat. Aparsincronizările sau desincronizărileoportune: comportamentism şianalitism, până la sugestianonmimetică.fond unul tradiţional”, iar faptul acesta îl obligă săamintească, abia aici şi într-un fel atipic de direct,„întârzierea literaturii române”. Romanul acesta„doric” e un poem epic, o epopee. Vocaţia romancieruluirămâne obiectivitatea. Tema unică a romanelor arfi eşecul. Noul istoric literar nu se atinge de canonulinterbelic. Capodopere rămân Ion, Pădurea spânzuraţilor,Răscoala. În Pădurea spânzuraţilor, viziunea(perspectiva narativă) se interiorizează, dar analizaapare lirică, morală, nu psihologică. Celelalte suntmediocre: Jar (ilizibil), Amândoi, Calvarul, Ciuleandra,Adam şi Eva, Crăişorul, Gorila. Nuvelele, dinnumeroasele volume, se află sub nivelul lui Slavici.Proştii „ar fi putut fi o capodoperă”, dar autorul„îngroaşă prea mult liniile”. Rezistă şi Iţic Ştrul,dezertor.Hortensia Papadat-Bengescu începe naiv şiromanţios, dar ajunge la „confiniile ionicului” şi este„scriitorul cel mai caracteristic pentru reforma romanuluinostru modern”. N-aş spune că scriitoarea n-adat „nicio pagină teoretică”. Are idei reformatoare,chiar uimitoare, în publicistica şi corespondenţa cuIbrăileanu. Deşi optează pentru criteriul dominantestetic şi îşi revizuieşte sociologismul, îi scapă istoriculuicritic notaţia tezei sale că romanul psihologicajunge „condiţionat de dezvoltarea însăşi a claseisociale” (cf. p. 614). Decis, N. Manolescu taie ce s-auscat din pomul operelor. „Romanul Logodnicul şialte scrieri mărunte nu prezintă nici un interes literar.”Prins în mitologic de G. Călinescu şi în fantasticde P. Constantinescu, Cimitirul Buna-Vestire e romanullui Tudor Arghezi „cel mai izbutit”, dar nu o capodoperă.Istoricul critic îl reţine şi pentru „cea maiextraordinară scenă a acuplării din tot romanul nostru”,reprodusă ca şi alte fragmente decoltate şi decolatestilistico-erotic. Ochii Maicii Domnului, înschimb, rămâne „una din cărţile cele mai rele aleautorului”, iar „la fel de slab” ar fi Lina.Proza de sorginte simbolistă, decadentă, estetă(note deja comune în interpretare), a lui Mateiu I.Caragiale, nu-l mişcă. Dezamăgit pare şi de CamilPetrescu. Nu doar că el nu e Proust, dar a fost şi atâtde oportunist în comunism.N. Manolescu nu-şi revizuieşte cronica literarăşi crede că Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, apărutîn primul an postcomunist, 1990, scriere aparţinândcontextului ulterior, rămâne un „roman ratat, înparte, prin confuzia cu memorialistica. Mai interesante Hronicul vârstelor…”. „Defectul principal alprozei lui Blaga este de ordin stilistic.” Dar credinţalui Manolescu ajunge aceea că stilul nu e limbajul, cimai mult, dacă nu totul.Proza diversă a lui Ion Barbu ar fi „pe alocuriexcepţională”. Se cădea o aplecare asupra statutul eide gen, specie, natură etc. Proza lui V. Voiculescu einegală, „bricolaj subtil de teme, motive, situaţii, personaje”.Domină senzaţionalul, ceea ce se întâmplă şiîn ampla proză Zahei orbul, roman calificat ca ratat,cu un final „superb”. Nuvelele fantastice ale lui Al.Philippide „sunt antologabile, dar nu antologice.”Executat aici, Trântorul lui Emil Botta conţine„poeme în proză foarte apropiate de poemele propriuzise,dar ilizibile prin artificialitate şi un spirit halucinatoriuîndelung elaborat. Mai degrabă onirice şifantastice, Mab, Râsul tăcut şi celelalte nu vădesc nicio vocaţie pentru proză.”Fără identitate artistică, prozele lui TudorMuşatescu par un fel de scenete dramatice. Unicanuvelă a prozatorului-reporter Geo Bogza, Moartealui Iacob Onisia, rămâne tot reportericească.Precursorul lui G. Naum, Vinea şi Arghezi,Urmuz e avangardist, fără interes faţă de real, „nonmimetic”(nu antimimetic), un parodist în absurd, îndescendenţa lui Flaubert. Manolescu spune căFlaubert e urmuzian. „Micile lui naraţiuni sunt unsotissier consacrat ticurilor romanului realist…”.Privite autonom, „concisele proze urmuziene suntnişte portrete-biografii, deopotrivă comice şi tragice”.Capodopera ar fi Fuchsiada.Proza scurtă a lui Ion Vinea rămâne sub nivelullui Macedonski şi Anghel. Defectul ei capital ajungenefirescul, pe lângă erotica de gust trivial. RomanulLunatecii apare „teribil de demodat”, iar celălalt,Venin de mai, adună banalităţi sexuale. SEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ17

© ION CUCU Cartea româneascăDaniel Cristea-EnacheLyrica magnaDar poeţii cu majusculă (şi NichitaStănescu este unul dintre ei) se folosesc deo cunoaştere prin expresie pe care criticiin-o pot atinge. În momentul în care aşînţelege şi aş explicita fără nici un rest deambiguitate aceste minunate elegiiabstracte, ele ar înceta să mai fie elegii, sămai rămână abstracte, să mai parăminunate. Ar fi doar nişte rebusuri dificile,rezolvate în cele din urmă.18CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂNICHITA STĂNESCUAm recitit de multe ori 11 elegii, volumulde vârf al lui Nichita Stănescu şial întregii poezii româneşti postbelice,iar acum, când mă pregătesc să-l expliccititorilor, îmi dau seama de capcana întinsă în faţă.Încă un pas – făcut cu energia hermeneutului zelos –şi aş aluneca în plină contradicţie de termeni. Ce felde poezie este aceea care poate fi demontată piesă cupiesă, etalată şi analizată pe masa de operaţie, şiapoi lămurită întru totul? Şi cum poţi transfera îndomeniul raţionalului (şi al argumentaţiei în acestspirit) unităţi şi asocieri vizionare puse, de la bunînceput, sub semnul zigzagat al poeticului proteic?Poemul explicabil integral nu e de fapt poezie,ci un text gândit şi alcătuit ca un mecanism, maisimplu sau mai complicat. Fără inconştient şi fărăirealitate, fără interioritate ascunsă, fără fantezie şifără gratuitate; cu conotaţii recuperabile aşa cum aufost paginate: cu şublerul. Nu vreau să spun, cuaceasta, că poezia mare trăieşte numai din absurd,din nonsens, din derapaje pe care nici criticul, niciautorul însuşi nu le controlează. Dar poeţii cu majusculă(şi Nichita Stănescu este unul dintre ei) se folosescde o cunoaştere prin expresie pe care criticii n-opot atinge. În momentul în care aş înţelege şi aşexplicita fără nici un rest de ambiguitate acesteminunate elegii abstracte, ele ar înceta să mai fieelegii, să mai rămână abstracte, să mai pară minunate.Ar fi doar nişte rebusuri dificile, rezolvate încele din urmă.Cine nu acceptă această dimensiune secretă,enigmatică şi după lecturi repetate, a liricii luiNichita Stănescu, certând poetul tocmai pentruderogările lui de la logica noastră lineară, strânsă şiînchisă, se plasează în afara jocului poetic. Acesta nuare un set de reguli, ci o sută, cu variabile incontrolabile,introduse şi reformulate de fiecare mareartist. Cel care îi „găzduieşte” şi le tolerează toateîndrăznelile, rupturile, reformele şi licenţele estelimbajul. Plusurile şi minusurile, performanţeleveritabile şi manufacturile sunt măsurate şi fixate,necruţător, în interiorul limbajului poetic. Cu instrumentelede mare precizie sau, mai bine zis, cu organulperfect al acestuia.Multe versuri din 11 elegii pot fi înţelese catrepte ale unei viziuni şi elemente ale unui sistem.În întregul lui, volumul acesta atât de dens se constituie– spre deosebire de cele ce vor urma – ca un universimaginar „adunat” şi coerent. Din fragmente,lipite ori disparate, putem recompune marea structură.E visul oricărui critic. Dar în acelaşi timp, înacelaşi volum, descoperim versuri care nu contribuieneapărat la acest desen. Dimpotrivă, uneori îi întrerupşi îi deplasează conturările de sens, distorsionândSchema, stricând, aşa zicând, Armonia. Suntversuri atât de frumoase, încât nu mă pot reţine săle citez unul câte unul, în contra logicienilor riguroşi,a criticilor sistematizanţi şi a propriei ambiţii explicative:„Spune Nu doar acela/care-l ştie pe Da./Însăel, care ştie totul,/la Nu şi la Da are foile rupte”(Elegia întâi); „Iată până unde poate ajunge/privirea,dacă se trezeşte://deodată devine goală, aidoma/uneiţevi de plumb prin care/numai albastrul călătoreşte”;„Frânghii zbătătoare le târăsc,/acvatice plante./Nicinu mai pot sta drept,/ci doborât, peste pietre fluorescente,/măţin cu braţele de stâlpul unui pod/arcuitpeste ape inexistente./Fluviu de păsări înfipte,/cupliscurile una-ntr-alta se agită,/din spinare mi serevarsă/spre o mare-ngheţată neînnegrită./Fluviu depăsări murind,/pe care vor lansa bărci ascuţite/barbarii,migrând mereu spre ţinuturi/nordice şinelocuite” (A treia elegie); „noaptea,/când ochii lumiidorm/şi/numai dinţii celor care vorbesc prin somn/sezăresc în întuneric,/asemenea unei ploi de meteoriţi/strălucitori,/urcândşi coborând ritmic”; „Darpeste tot în mine sunt ruguri/în aşteptare/şi ample,întunecoase procesiuni/cu o aură de durere” (A patraelegie); „Stau între două gropi şi plouă mărunt/şi aparoade pământul cu dinţi/de şobolan înfometat” (Aşasea elegie); „Aruncă lângă glezna mea ocarte/scrisă în cuneiforme./Îngeri presaţi ca florile/sescuturau sfărâmaţi, pe platforme”; „Ca să mă tai cuei de privirile/care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut–/când, togă virilă, tristeţea mea aspră/cu o fibulă degheaţă mi-o prind”; „Hiperboreea, alb, – negru,/aurargint,/revelaţie,nerevelaţie, tristeţe/alergând şiorbecăind” (Elegia a opta, hiperboreeana).Aceste versuri uimesc şi rămân atâta vreme înmemoria cititorului nu pentru că ele ar constituipunţi către înţelegerea poetului. Sunt mai degrabăpunţi către înţelegerea şi acceptarea Poeziei ca teritoriual expresivităţii suverane, în dauna, aici, a uneiinteligibilităţi de care alteori se poate servi. În cazurilerespective, textul este de o valoare non-instrumentală,de o splendoare care nu duce gândul lectoruluicătre supra-unităţi mai importante. E o frumuseţeîn sine, percepută exact aşa, pe intervale în carereflecţia noastră (şi analiza ulterioară) funcţioneazăîn gol. Se poate analiza o secvenţă precum „togă virilă,tristeţea mea aspră/cu o fibulă de gheaţă mi-oprind”? E poate sugestia unei bărbăţii singuratice,de general roman înfrânt de propria putere absolută...sau cu totul şi cu totul altceva. Pe cât de bine senlănţuiecuvintele, pe atât de libere sunt asociaţiilepe care le putem face în marginea lor, pentru a aproximaun sens care ne scapă. Şi care scapă inclusivintenţiei de programare a poetului.Nichita Stănescu a intuit de tânăr acesteascunse, dar uriaşe resurse ale limbajului poetic dea spune infinit mai mult decât stă scris pe hârtie.Cuvântul îşi poate transgresa semnificaţiile, poatesări peste umbra sa. Liderul neomodernismului nostruepuizează Dicţionarul limbii române, nu peîntinderea, dar în adâncimea acestuia. El compune,din cuvintele pe care cu toţii le cunoaştem, necuvintetrase într-o limbă nemaiauzită, de o stranie frumuseţe.Aceasta înseamnă, în fond, lyrica magna. Oexperienţă cu totul nouă a limbajului, prin care„agentul” poetic, versificatorul (fie el Eminescu,Arghezi sau Bacovia, Nichita Stănescu sau IleanaMălăncioiu, Mircea Dinescu, Ion Mureşan sau IoanEs. Pop), se lasă vorbit de versurile sale, configuratşi exprimat de ele.Restul – nu-i vorbă, important – este dispunereape nişte linii de forţă a poemelor, într-o convergenţăurmărită atât de autor, cât şi de criticul pornit,pe urmele lui, în aventura semnificării.■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulArdian-Christian KUCIUKExRoman de dragoste & conspiraţieColecţia Biblioteca Contemporanul RomanFormidabil în volumul de faţă este că Elegia oului, anoua şi Elegia a zecea sunt texte perfecte din ambelepuncte de vedere. Al poeziei ca poezie, văzută şiconsiderată în sine; şi al poeziei cu valoare de întrebuinţaresemantică. Acoperirea în aur a unei vechi şimisterioase monede (că tot era Nichita Stănescupasionat de numismatică...), deodată cu acoperireaîn aur a unei valute forte. Firfiricii atâtor „poeţi” dinjurul autorului „şaizecist” zornăie tragicomic pelângă lira sterlină, insulară şi imperială, a magistrului.Iar acum, după reuşita de a nu explica inexplicabilul,stricând prin analiză critică inanalizabilul şiinefabilul, să trecem în partea cealaltă, observând şireproiectând construcţia elegiilor. În prima dintreele, poetul comprimă şi esenţializează la maximumuniversul, reducându-l la un punct şi strecurându-seîn interiorul acestuia: „El este înlăuntrul desăvârşit,/interiorulpunctului, mai înghesuit/în sine decâtînsuşi punctul”. Şi: „Aici dorm eu, înconjurat de el”.Spaţiul nu mai există. O putere demiurgică l-a topit,reducându-l la acest înlăuntru, pură interioritatedivină. O voinţă transpersonală şi transcendentalăanulează exteriorul, istoria propriilor mişcări şi istoriauniversală. Elegia întâi poate fi citită în oglindăcu Omul-fantă, în care, dimpotrivă, există numaiexterioritate, numai afară: „Omul-fantă are îndepărtateorigini./El vine din afară:/din afara frunzelor,/dinafara luminii protectoare/şi chiar/din afaralui însuşi”. „Omul-fantă” are şi anatomia răsturnată,pe aceeaşi linie simbolică: „El este în afară pântec/şiînlăuntru gură cu dinţi”. Dacă, din interiorul punctuluisuficient sieşi nu se mai vede nici o urmă(„nevestit de nici o aură,/neurmat de nici o coadă”), elfiind inexistenţa, virtualitatea albă (să ne gândim laun Big Bang dat înapoi), dinspre „omul-fantă” nu sepot vedea semnele şi direcţiile. Retina lui e „lipită deretina lucrurilor”, „totul e lipit de tot”.Să luăm, după aceste adevărate acrobaţii conceptuale,o pauză de respiraţie cu Elegia a doua,Povestea uluitoare a unui gropar balcanic, un individ ce are parte de un miracol mai puţin reperat de literatură saude presă. Viaţa lui se schimbă după un vis obişnuit, un craniu şi o prietenie oferită de doi tineri care luptă, fiecare înfelul său, cu imprevizibilul existenţei. Inedit nu doar prin limbaj şi umor, ci şi printr-o viziune blândă asupra chinurilorcotidiene şi asupra acelui străvechi „război” — vizibil, dur sau subteran — dus dintre generaţii şi nu numai, acest romande dragoste & conspiraţie dezvăluie câteva realităţi ocultate sub schimburile stranii convenite între generaţii deoameni care, din punct de vedere al mentalităţii şi al simţirii, se exclud reciproc. Schimburile de acest gen ascund,în esenţă, un joc, sau, mai bine zis: jocul, pe care Omul l-a neglijat, până nu mai ştie să (se) joace decât cu propria-isoartă, dar şi singura şansă a speciei de a supravieţui.ANUL XXI Nr. 9 (702)

getica, unde golurile sunt umplute într-un chip maitradiţional. În dimineaţa mitologică, în fiecare scorburăera aşezat un zeu. Un zeu care să ţină lucrurileşi lumea întreagă, un zeu-liant ce „apără tot ceeace se desparte de sine” şi care, când luptătorul îşi vapierde ochiul, va fi adus şi aşezat în orbita lui goală.Când credeam că, într-un fel destul de convenabil,comunicarea cu poezia lui Nichita Stănescu a fostrestabilită, iată că autorul introduce, cu dezinvolturacaracteristică, o imagine cu un nemăsurabilpotenţial noţional. Zeul din orbita omului (aPoetului, desigur) va influenţa considerabil moduriledeconcertante, uluitoare, în care, în 11 elegii,lumea şi eul se imaginează reciproc. „Dacă se trezeşte”,privirea va ajunge, precum în A treia elegie, înzone inaccesibile nouă, contemplate într-o dureroasăcriză de timp. Ochiul proliferează, privirea se desfacepentru a cuprinde Necuprinsul: „O, scurtă tristeţe,rămâne/de jur împrejur o sferă de vid!/Stau încentrul ei şi unul câte unul/ochii din frunte, din tâmplă,din degete/mi se deschid”. Însă vederea nu devineluare în posesie, ci are intensitatea şi scurtimeade flamă a revelaţiei: „Se arăta fulgerător olume/mai repede decât timpul literei A./Eu ştiamatât: că ea există,/deşi văzul dinapoia frunzelor nicin-o vedea”; „Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/lumeape care-am înţeles-o fulgerător,/şi care m-apedepsit zvârlindu-mă-n trupul/acesta, lent vorbitor”.După această dureroasă ieşire din starea degraţie vizionară, A patra elegie începe cu un ton maijos, într-o poetizare stilizată pe tema Evului Mediu„învins în afară” şi „retras în chiliile/roşii şi albe alesângelui meu”. N-apucăm să gustăm prea multmetafora extinsă, fiindcă Nichita Stănescu, în parteaa doua, ne readuce în spaţiul de tensiuni şi febreale (ne)cunoaşterii. Din versuri ţâşneşte acum suferinţadivizării: „Durere a ruperii-n două a lumii/casă-mi pătrundă prin ochii, doi./Durere a ruperii-ndouă a sunetelor/lumii,/ca să-mi lovească timpanele,două./Durere a ruperii-n două/a mirosurilorlumii,/ca să-mi atingă nările, două”. Lumea este perceputăfragmentar, descompusă în „felii” senzoriale,secţionată de biologia, de natura imperfectă a omului.Anatomia noastră cu organele ei de simţ, multeşi mărginite, o asimilează pe bucăţi, distrugândîntregul, unicul, Unul. În lipsa unui organ care să lecontopească pe toate, realitatea şi supra-realitateasunt sparte. Se încearcă, zadarnic, refacerea lor îninterior: „Şi tu, o, tu, refacere-n interior,/tu, potrivirede jumătăţi, aidoma/îmbrăţişării bărbatului cufemeia sa,/o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,/izbire solemnă/ajumătăţilor rupte”.În A cincea elegie, poetul care ne-a transmis, cao undă seismică, neliniştile lui metafizice se lasădus, cu ostentativă umilinţă, la „tribunalul frunzelor”şi al „umbrelor, merelor, păsărilor”. Natura, cucomponentele ei, îl judecă prompt şi îi scrie condamnarea„pentru neştiinţă”. Într-un fragment tipic pentrudiscursul nichitastănescian, chiar starea de spirita condamnatului „se supără” pe cel care o are!Resemnat cu această senzaţională supărare, pe el, apropriilor lui stări şi sentimente, dispoziţii, afecte,poetul face un efort cognitiv suplimentar. Înţelesurilesunt încordate „în ele însele/până iau forma merelor,frunzelor,/umbrelor,/păsărilor”.Suntem, acum, la ani-lumină de panteismulclasic din Elegia a doua. Nu Zeul dă sens naturii,încorporând-o, ci înţelesurile trebuie să ia forma şistructura lumii naturale. Căutând cu disperare săatingă metafizicul, eul va rata şi ceea ce credea cădeţine: biata lume de jos, palpabilă, aparent la îndemână.Lumea lui. În A şaptea elegie, se încearcărecuperarea decalajului, cu gesticulaţii de proprietarrevenit pe terenul său. E „cuminţit” şi face promisiunirealităţii din care voia să se abstragă: „Trăiescîn numele frunzelor, am nervuri,/schimb verdele pegalben şi/mă las pierit de toamnă”; „Trăiesc în numelemerelor şi am/şase sâmburi scuipaţi printre dinţii/tinereifete dusă cu gândul tot/după leneşe dansuride ebonită”. Mai pare, de asemenea, resemnatcu eşecul cunoaşterii metafizice, căutând şi găsind oexplicaţie în darurile ce i-au fost date: „Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,/prea mult am imaginaţia/celorlalteforme concrete”.Este readus la scară umană, „domesticit”? Pareuna cu natura: „Iată-mă. Trăiesc în numele cailor./Nechez.Sar peste copaci retezaţi”. Dar imediatreapare visul depăşirii limitei, aspiraţia evaziuniicătre Altceva. Trăind şi „în numele păsărilor”, seavântă spre a fiinţa „în numele zborului”: „Cred căam aripi, dar ele/nu se văd. Totul pentruzbor./Totul,/pentru a rezema ceea ce se află/de ceeace va fi”. Fără aripi, întinde o omenească mână, desprinsăhalucinant din conformaţia ei, ramificatăîntr-o dramatică tentativă de prindere a Totalităţii:„Întind o mână, care-n loc de degete/are cincimâini,/care-n loc de degete/au cinci mâini, care/în locde degete/au cinci mâini”. Totul e cuvântul care serepetă, semnalizând, o dată, eforturile disperate aleeului, şi a doua oară ceea ce este intuit, dar nu poatefi cuprins: „Totul pentru a îmbrăţişa,/amănunţit,totul,/pentru a pipăi nenăscutele privelişti/şi a lezgâria/până la sânge/cu o prezenţă”.În A şasea elegie, deosebit de pregnantă şi carear merita redată integral, înregistram durerea alegerii,a opţiunii constrângătoare pentru un fragmentsau altul din Unul inaccesibil: „Eu stau/şi nu pot săaleg între două/bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nupot/în putreda ploaie s-aleg. Stau,/şi lemnele, celedouă, şi-arată/coastele-albite de ploaia măruntă./Stauîntre două schelete de cal şi/nu pot să alegpe nici unul, stau/şi plouă mărunt, topind pământul/suboasele albe, şi nu pot să aleg”. În Elegia aopta, hiperboreeana, noua încercare de desprindere,de „lucrurile fixe ale alcătuirii mele”, se soldează cuun alt eşec. Eul se va izbi (e chiar verbul lui NichitaStănescu) de „brownienele privelişti,/într-o mişcarede spor, disperată”, „fără putinţă de mers şi de zbor”:„numai zigzag şi zigzag şi zigzag”. „Desigur – noteazăcu o sfâşietoare autoironie poetul –, idealul dezbor s-a-ndeplinit aici”. Reproduc încă o dată o strofăexcepţională, care acum se va citi şi se va înţelegealtfel: „Hiperboreea, alb – negru,/aur-argint,/ revelaţie,nerevelaţie, tristeţe/alergând şi orbecăind.”Ajungând la Elegia oului, a noua şi la Elegia azecea, atingem centrul tare, generator şi multiplicatorde sens, al acestui volum incomparabil. Iar Aunsprezecea elegie nu are rost s-o disec, întrucât desfăşurătorulei şi mai ales finalul (a opta secţiune: „Ate sprijini de propriul tău pământ/când eşti sămânţă”,„A te sprijini de propria ta ţară/când, omule, eştisingur”, „A fi sămânţă şi a te sprijini/pe propriul tăupământ”) reprezintă o neaşteptată cădere a autoruluiîn patriotism emfatic, artificial, fără legătură curestul cărţii. Cele două elegii menţionate sunt, înschimb, veritabile capodopere. În prima este derulatăplastic şi fundată poetic imposibilitatea zborului,a evadării, a desprinderii de materie, de real, de„opera imperfectă” care este omul. Conştiinţa proprieiratări sângerează: „Într-un ou negru mă lasîncălzit/de aşteptarea zborului locuind în mine;/stăNICHITA STĂNESCUunul lângă altul, nedezlipit,/sinele lângă sine./Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/senzaţiade ochi îşi caută o orbită./O, tu, întuneric mare,/tu,dezgustată naştere încremenită”; „Ouă concentrice,negre, sparte/fiecare pe rând şi în parte./Pui de pasărerespins de zbor,/străbătând ou după ou,/din miezulpământului pân’ la Alcor,/într-un ritmic, dilatatecou./«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ochiul dinochi, şi mereu/însuşi pe însuşi se lasă/ca o neagrăninsoare, de greu./Dintr-un ou într-unul mai mare/lanesfârşit te naşti, nezburată/aripă. Numai dinsomn/se poate trezi fiecare, –/din coaja vieţii niciunul, niciodată”.Cât priveşte Elegia a zecea, favorita mea dintretoate, aici limitele trupeşti ale subiectului „cunoscător”,mărginirea lui senzorială sunt resimţite cu oteribilă acuitate. Boala eului este de fapt cronică, şide la Eminescu (actualizat într-un scurt pasaj) nus-a mai văzut în poezia noastră o asemenea sete nestinsăde absolut: „Sunt bolnav. Mă doare orană/călcată-n copite de cai fugind./Invizibilulorgan,/cel fără nume fiind/neauzul, nevăzul/nemirosul,negustul, nepipăitul/cel dintre ochi şitimpan,/cel dintre deget şi limbă, –/cu seara mi-adispărut simultan”; „Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav/deceva între auz şi vedere,/de un fel de ochi, unfel de ureche/neinventată de ere”; „Sunt bolnav dezid, de zid dărâmat/de ochi-timpan, de papilă-mirositoare./M-aucălcat aerian/abstractele animale”; „Şiau trecut peste organul ne-nveşmântat/în carne şinervi, în timpan şi retină/şi la voia vidului cosmiclăsat/şi la voia divină”; „Iată-mă, îmbolnăvit de-orană/închipuită între Steaua Polară/şi steauaCanopus şi steaua Arcturus/şi Casiopeea din cerulde seară./Mor de-o rană ce n-a încăput/în trupul meuapt pentru răni/cheltuite-n cuvinte, dând vamă deraze/la vămi./Iată-mă, stau întins peste pietre şigem,/organele-s sfărâmate, maestrul,/ah, e nebuncăci el suferă/de-ntreg universul./Mă doare că mărule măr,/sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,/de patruroţi, de ploaia măruntă/de meteoriţi, de corturi, depete”; „Mă doare diavolul şi verbul,/mă doare cuprul,aliorul,/mă doare câinele, şi iepurele, cerbul,/copacul,scândura, decorul./Centrul atomuluimă doare,/şi coasta cea care mă ţine/îndepărtat prinlimita trupească/de trupurile celelalte, şi divine”;„Sunt bolnav nu de cântece,/ci de ferestre sparte,/denumărul unu sunt bolnav,/că nu se mai poate împarte/ladouă ţâţe, la două sprâncene,/la două urechi, ladouă călcâie,/la două picioare în alergare/neputândsă rămâie./Că nu se poate împarte la doi ochi,/la doirătăcitori, la doi struguri,/la doi lei răgind, şi ladoi/martiri odihnindu-se pe ruguri”.Sunt comentatori care, din simplă ignoranţăsau din ipocrizie critică, se îndoiesc de valoarea poezieilui Nichita Stănescu. Îi deplâng. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ19Fragment din volumul Lyrica magna.Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu,în pregătire la Editura Curtea Veche.În numărul următor: cronică despre Fragmentecritice. VI de Eugen Simion, Fundaţia Naţionalăpentru Ştiinţă şi ArtăSEPTEMBRIE 2010

ANTOLOGIILE CONTENichita StănescuCătre HypnosIVEi îi urau pe cei trejinumindu-i„Cei fără de trup”Dar ura lordin când în când deveneacolosalăpentru că, spuneau ei,însăşi privirea se poate trezişi-atunci în ea nu mai trăiesctoate culorile deodată,…însuşi auzul se poate trezişi-atunci în elnu mai trăiesctoate sunetele deodatăŞi însăşi culoarea se poate trezişi-atunci în eanu mai trăiesctoate vibraţiile deodatăŞi însuşi sunetul se poate trezişi-atunci în elnu mai trăiesctoate amintirile deodată…VEi dormeau. Ei se năşteau dormind.Se înmulţeau dormind.Mureau dormind.Dar tot timpul erau identiciCu trupul lor.20CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂIEi dormeau. Ei se năşteau dormind;strigăt prin somn cădeau cuvintelenăscându-i din ultima silabă.Creşteau dormind, se îndrăgosteaudormind şi nuntaşi-o celebrau în somn.Întemeiau aşezări de cuvinte, în somn.Femeile lor năşteau în somn,iar ei, cu toţii, îmbătrâneauîn somnşi mureau astfel.Tineri dormind, le luau loculîn vis,noi şi sfâşietoare cuvinte adormiteînlocuiauvechile, profund adormitelecuvinte.IIDar să se trezească,aceastanu o voia, nici unul.Ei trăiau în somn pentru cănumai în vistrăiau cu tot trupul deodată.Păsările lor zburau dormind,peştii lor înotau dormind.Caii lor galopau în somnşi toamnaîn vii, se coceau struguride vis.Nimenea şinici unul nu voia să se trezească,pentru că numai astfelforma lor le aparţineaîn întregime şi toatădeodată.IIIEi îi urau pe cei treji.Spuneau că cei ce sunt trejinu trăiesc în ei înşişi.Spuneau că cei trejinu sunt altceva decâtprivire, atunci când privesc,auz, atunci când aud,durere, atunci când se-ndurerează.Ei îi urau pe cei treji.Spuneau că cei ce sunt trejinu sunt în staresă-şi locuiascătot trupul deodatăci,ca şi cum ar fi goipe dinăuntru,ei, cei treji, aleargă tot timpulîn ei înşişifiind rând pe rândnumai o gleznăsaunumai o tâmplăsaunumai un braţ –restul trupului azvârlindu-şi-lrând pe rând în tenebre.Ei trăiau în visşi chiar şi arboriica să-i adumbrească trebuiaumai întâi să adoarmăputând numai astfel să-şi zvârlepeste trupurile lor întregişi umbra şi rădăcinile lor.(Din vol. Roşu vertical)ANUL XXI Nr. 9 (702)

Caracterul la români Caracterul la români C.T. Popescu – un „eminent jurnalist şi scriitor”,„un jurnalist de mare calibru”sau… „textele vorbesc de la sine”C.T. Popescu: „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.], ar trebuistrânsă în mod onest o cărticică poate cunu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului – iarrestul ar trebui pur şi simplu arse, şterse din faţa ochilor.”C.T. POPESCU(Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu I-II, Adevărul literar şiartistic, decembrie 2003)Nicolae Breban: „O ultimă, scurtă, observaţiela «polemica» dlui Grigurcu: D-sale i se pare«normal» ca un jurnalist să ceară arderea uneipărţi din opera lui Nichita Stănescu, cea pe caredistinsul critic şi citatul jurnalist de la Adevărulo consideră lipsită de valoare. Bravo, dleGrigurcu, interesantă şi abruptă judecată devaloare asupra unui poet care face parte, orice s-ar zice, din patrimoniul spiritual al culturii românepostbelice: haideţi, veniţi, nu să negăm sau sădenigrăm, ci să dăm de-a dreptul foc la amplepărţi, lucrări, din opera unor pictori, scriitori, gânditori care ne par, la unmoment dat, că nu se potrivesc cu gustul nostru. Mie nici azi nu-mi vine săcred: cum adică, vine un oarecare jurnalist şi cere să ardem opera unui poetcunoscut de milioane şi nimeni din cei care conduceau atunci importantele oficiiale Culturii, Academia, U. Scriitorilor sau Ministerul Culturii, nu a luat înnici un fel atitudine, iar acum, după câţiva ani, noi dăm dreptate vioiului şiaplaudatului incendiator? Ce-ar fi să aplicăm această «metodă» cu mult mai«practic» de valorizare şi altor individualităţi şi opere, nu-i aşa, dle Grigurcu,dvoastră, criticii, aţi avea mult mai puţine pagini de citit şi infinit mai puţineocazii de a vă pune în valoare.Poate v-aţi apuca să scrieţi romane, ficţiune... ce ziceţi? Lucru cevamai dificil, se pare, care cere mii de ore petrecute în singurătate, în luptăcu toate fantomele culturii ca şi cu cele strict private.”România literară, nr. 4, 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂAura Christi: „Un ziarist din Bucureşti, mediatizat cu o crasă lipsăde măsură în perioada post-decembristă, instigă – aidoma lui Goebbels!!– la arderea cărţilor unui poet naţional. Nimeni – nici Academia Română,nici Uniunea Scriitorilor – la timpul respectiv – în 2003 – n-a reacţionat.În schimb, peste doi-trei ani, CTP e primit la Universitatea din Cluj(UBB) cum rareori au fost primite marile personalităţi ale culturii române.Ba mai mult: Marta Petreu, redactor-şef al acestei prestigioase revistesprijinite de noi, o excelentă poetă şi eseistă, care a scris reportajul despreCTP… îl compară pe acesta – nici mai mult, nici mai puţin! – cuEminescu şi cu Cioran: „Întrebările din public au curs una după alta, iarCristian Tudor Popescu a răspuns cu o vervă şi cu o expresivitate cioraniene.E limpede, face parte din familia temperamental-stilistică alui Eminescu-Cioran. Se vede şi-n scris, şi în vorbit: apocalipsulexpresiv» (s.n.). La finele acestui text – descalificant atât pentruApostrof, cât şi pentru Marta Petreu, dar nu mai puţin pentruUniversitatea clujeană, condusă de dl Andrei Marga, rectorul acesteia –ni se promite că «Data viitoare [când va veni din nou CTP-ul la Cluj –n.n.] va fi şi mai bine!”Contemporanul, nr. 9, 2006Aura Christi: „[…] Bucurie, când şi când, umbrită de o amintirelegată de modul – şi acum ni se pare incredibil – în care l-a tratat M.Petreu pe încruntatul ziarist ubicuu C.T. Popescu, după ce acest ziarist,răstimp de ani, îi atacă incalificabil, într-un stil suburban, mizând pe truculticălos şi abil, josnic abil al dictatorului, care a inventat instinctul dea instiga mahalaua contra elitelor, răscolind astfel fondul primitiv, mizerabilal suburbiilor ontice ale anumitor indivizi, atenţie, nu puţini lanumăr, îi atacă, aşadar, având la dispoziţie, în spate, un ziar de maretiraj – Adevărul – pe Tudor Vianu, Călinescu, Preda, Breban şi alte numecare, indubitabil, fac parte din patrimoniul ţării, şi, apoi, ca şi când n-arfi de-ajuns, îşi afirmă voinţa de strănepot al lui Goebbels, instigând laarderea – aţi citit bine, cu atenţie?, arderea… – operei lui NichitaStănescu: „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.], ar trebuistrânsă în mod onest o cărticică poate cu nu mai multe pagini decât buletinulde identitate al poetului – iar restul ar trebui pur şi simplu arse,şterse din faţa ochilor.” (C.T. Popescu, Nichita Stănescu – o rudă a luiAdrian Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003)”.Contemporanul, nr. 1, 2010Aura Christi: „Dacă răsfoieşti colecţia ziarului Adevărul, vei vedeaatacuri brutale, lipsite de măsură, semănând izbitor cu stilul Săptămâniide odinioară, atacuri la adresa unor nume ca bunăoară Tudor Vianu,Mihail Sado-veanu, G. Călinescu, Nichita Stănescu, Nicolae Breban,Dumitru Ţepeneag, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Marin Sorescu,Fănuş Neagu, AugustinBuzura. Breban are dreptate.Se întâmplă întrucâtva ca subStalin-Dej, când elita ţării eraîmproşcată cu noroi, era ţinutăla marginea societăţii. Şicând spunem elita avem învedere nume cum sunt, depildă, Bacovia, Voiculescu,Arghezi, Vianu. Ei bine,acum, în plină libertate, existăun alt soi de dictatură, unaa intereselor, ancorată în contingenţastrictă, imediată,fiind ţinuţi pe margine, fiindblasfemiaţi, împroşcaţi cunoroi creatori importanţi, cumsunt de exemplu Vianu,Stănescu, Sadoveanu,Breban, Simion, ValeriuCristea, Dumitru Ţepeneag,Paul Goma. Ba chiar maimult decât atât. Întrecânduseorice măsură, C.T. Popescu– am scris şi cu alte prilejuriMARTA PETREUGH. GRIGURCU21Nicolae Breban: „Din păcate, nimeni dintre cei care conduceau corpus-urileculturii române, nici Academia şi nici Uniunea Scriitorilor, nuau reacţionat; se pare că azi, frica de un jurnalist sau altul, de un post deteleviziune sau altul sunt cu mult mai teribile decât le aveam noi, pe vremuri,sub dictator şi sub dictatură. Sau e... «corectitudinea politică» lamijloc sau, mai ştii, pur şi simplu obişnuitul oportunism, care acum şi-apierdut culoarea politică, dar a dobândit-o în schimb – şi într-o măsurăredutabilă, jenantă, uneori, pe cea pecuniară! – pe cea lucrativă.”Trădarea criticii,Editura Ideea Europeană, 2009,Ed. a II-a a, 2010SEPTEMBRIE 2010

care una dintre puţinele crize invocate, trâmbiţate, analizate în exces înpaginile foilor culturale româneşti este cea a modelelor, în condiţiile încare modelele reale – Vianu, Sadoveanu etc. etc. (vezi în colecţia postdecembristăa Adevărului imundele texte ale CTP-ului) – sunt atacate virulent,atacurile dlui Grigurcu la adresa unuia dintre marii poeţi postbelici,a unor mari romancieri postbelici, prind o cu totul altă greutate, transformându-seîn altceva. Mai e nevoie să spunem că limbajul folosit de dlGrigurcu, în opurile d-sale „justiţiare”, se apropie de limbajul, stilul luiCTP? De vreme ce însă dl Grigurcu îi dă dreptate „fascistoidului” CTP, bachiar îl apără, aidoma altora, nu puţini, oare... nu vorbim... în pustiu?Să recapitulăm. Dl Grigurcu justifică şi aprobă îndemnul fascistoidal lui CTP de a arde o parte din opera lui Nichita Stănescu, operă careface parte din patrimoniul României. Dl Manolescu, preşedinte al USR,Ambasador UNESCO la Paris, membru corespondent al AcademieiRomâne, girează, aprobă – fără a se distanţa într-o notă redacţională –publicarea comentariului grigurcuian în paginile revistei România literară,revistă editată sub egida USR. A gira apariţia unui text în care se justificăincitarea la arderea operei unui poet care face parte din patrimoniulţării, înseamnă a fi complicele unui atac la identitatea unui popor.Interesele căror structuri, vădit antinaţionale, le serviţi, dlor Manolescuşi Grigurcu, folosind ca tribună România literară? Mai e nevoie să spuncă astfel se calcă în chip flagrant prevederile statutului USR? Mai e nevoiesă amintesc că nici USR, nici preşedintele ei, dl profesor Manolescu,n-a reacţionat la grosierul plagiat, incalificabilul act de vandalism comisde Adevărul Holding – da, la «cazul Tolstoi» mă refer – un atac incalificabilla adresa întregii bresle scriitoriceşti?”Contemporanul, nr. 6, 201022CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂaceasta; şi voi repeta şi de astă dată, poate astfel se va înţelege – acumcâţiva ani, în ziarul Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003 – cere,nici mai mult, nici mai puţin decât arderea unei părţi a operei lui NichitaStănescu. Şi face acest lucru după ce îi atacă pe Simion, Breban, Preda,Vianu, Călinescu, Ţepeneag, de parcă literatura română ar avea nume deasemenea importanţă – opera cărora face parte, de bună seamă, dinpatrimoniul ţării – la fiecare colţ de stradă. Acest «nepot al lui Goebbels»(!?), CTP, vă spuneam, cere arderea operei lui Nichita Stănescu. […]Neavând cultură poetică, CTP, săracul de el, ca să-şi argumenteze enormitateade sorginte fascistoidă, dă – şi se face de râs de bună seamă –nişte citate splendide, absolut splendide din textele lui Nichita, un imenspoet care şi-a construit opera pe o viziune de sorginte hegeliană, surpândastfel sistemul restrictiv ceauşist la rădăcină. Uimitor e că CTP a fost primitdupă aceea la Cluj aşa cum n-a fost primit Blaga, pe vremuri. RevistaApostrof i-a dedicat un grupaj consistent, cu nu puţine poze. Iar excelentapoetă şi eseistă Marta Petreu l-a comparat cu… Eminescu şi Cioran.[…] Înainte de toate, ca să fim exacţi, adică nordici pursânge, CTP nufoloseşte ghilimele în instigarea de tip fascistoid la arderea operei luiNichita, a unei părţi a acesteia. Apoi, ceea ce este la fel de grav, dl Grigurcua uitat ce înseamnă metafora? Sau… n-a ştiut niciodată? De când instigareala arderea operei – a unei părţi a acesteia – unui important poet esteechivalentul unei metafore?! Ţine, la urma urmelor, de meserie! Pentru a-şi „argumenta” monstruozitatea imorală – să-i dai dreptate unui individultramediatizat, care îndeamnă să fie arsă opera unui mare poet, înseamnăsă fii imoral, să te înscrii în aceeaşi serie de «nepoţi ai lui Goebbels», dincare face parte CTP, nu-i aşa?! – dl Grigurcu, după ce îşi trădează incompetenţacrasă, descalificantă, după ce îşi trădează suficienţa şi ignoranţa,punând un semn de egalitate între un îndemn fascistoid şi, citiţi cu atenţie?,«o simplă metaforă»... recurge la un citat, trunchiat, ciopârţit dinNicolae Breban, spicuit din Trădarea criticii. […]Calomnia vehiculată în exces naşte monştri? Trunchiind textele astfel,dl Grigurcu deţine abilitatea răuvoitoare şi, se vede limpede, toatedatele de a justifica şi argumenta orice, aproape orice monstruozitate. Şiasta fiindcă ignoră sau a uitat pur şi simplu – dacă sintagma poate fi aplicatăcontextului – «în ce constă actul creaţiei ca atare». În condiţiile înANUL XXI Nr. 9 (702)Marta Petreu: „Întrebările din public au curs una după alta, iar CristianTudor Popescu a răspuns cu o vervă şi cu o expresivitate cioraniene. E limpede,face parte din familia temperamental-stilistică a lui Eminescu-Cioran. Sevede şi-n scris, şi în vorbit: apocalipsul expresiv.”Apostrof,nr. 5-6/2006Gheorghe Grigurcu: „Oare pentru dl Breban nu contează deloc perspicacitateaunor spirite care l-au refuzat net în condiţia sa de mare poet[pe autorul celor 11 elegii – n.n.], de la Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea,Ovidiu Cotruş la A.E. Baconsky, Ion Caraion şi chiar Şerban Foarţă?Fără a uita mai recenta luare de poziţie a cunoscutului ziarist CristianTudor Popescu, care cerea «arderea» părţii caduce, extrem de întinse, aproducţiei nichitiene, nu, Doamne fereşte, ca o «invitaţie de tip fascistoid»,cum se alarmează romancierul în discuţie, ci CA OSIMPLà METAFORÔ. (s.n.)Trădarea criticii?,în România literară, nr. 2, 2010Gheorghe Grigurcu: „Mediocritatea, deopotrivă literară şi morală, ad-nei Aura Christi a fost întrucâtva amuzantă în Cultura. Mai nou,Contemporanul – ideea europeană, e doar furioasă, indigestă. Păcat.”Acolada,Nr. 5, 2010C. Stănescu: „O polemică din acestea, «sângeroasă», plină de atacuri,demascări şi dezvăluiri fulminante duce «Contemporanul» cu toţi cei careau ceva de spus despre sau contra revistei şi a directorului său, prozatorulNicolae Breban. Dna Aura Christi lansează atacuri virulente contradlui Gheorghe Grigurcu, un critic care l-ar cita trunchiat pe dl NicolaeBreban şi născoceşte, zice indignată dna Christi, idei, atitudini şi poziţiice nu aparţin de fapt dlui Breban, ci imaginaţiei răscolite de antipatierăutăcioasă a dlui Grigurcu. În fine, dna Christi acuză cu vigoare, demascărăstălmăcirile, condamnă procedeele maloneste, descoperă şi combateo «caracatiţă», Cosa Nostra, din care ar face parte dl Grigurcu şi ceilalţidaţi în poză («Wanted!») de revistă, cu toţii porniţi contra culturii şi literaturiiromâne şi contra dlui Breban, un adevărat complot, o mare conspiraţie…Partea proastă a chestiunii stă însă altundeva: omologatărepede ca o acţiune demolatoare la adresa culturii şi literaturii naţionale,campania de revizuiri de după 1989, începută sub semnul unor necesareclarificări şi disocieri a născut prin reacţie primară armata avocaţilorşi apărătorilor din oficiu ai scriitorului român nedreptăţit. S-a conturatportretul robot al acestui scriitor ultragiat şi s-a constituit imediatcompletul de apărători ai imaginarului scriitor din nou şi altfel persecutat.O salvă de gloanţe de cauciuc trasă pripit şi cam stupid contra poetuluinaţional i-a născut peste noapte pe «apărătorii» lui Eminescu, la felsau şi mai prăpăstioşi decât atacatorii lui. Ricanările şi obiecţiile dlui Gh.Grigurcu şi ale altora la adresa poeziei lui Nichita Stănescu i-a născutrapid şi pe «apărătorii» acestuia, încolonaţi ca la ordin săapere onoarea atinsă a marelui poet. Pentru a-şi face datoriapatriotică, «apărătorii» aceştia şi-au inventat şi un «Goebbels»găsit în persoana unui eminent jurnalist şi scriitor care îndrăznisesă se atingă de idol. (s.n.) Acum, dna Aura Christi care ştie că atacule cea mai bună apărare, atacă, dezvăluie şi demască şi «caracatiţa» casă-l… apere pe dl Nicolae Breban, eminent prozator şi eseist român. Areînsă nevoie Nicolae Breban să fie «apărat»? Are marele prozator nevoie deavocaţi şi apărători? Eu unul n-o cred. Autorul «Animalelor bolnave» e unscriitor în deplinătatea geniului său creator şi e prea solid şi important şicu o detentă jurnalistică şi filozofică prea de invidiat ca să aibă nevoie dea fi «apărat». Eminescu «apărat»? De ce şi cine o poate face mai bine cael?! Mi se pare ridicol. Orice ar spune polonezul Witold Gombrovicz, citatde dna Aura Christi, scriitorul ramâne să se apere şi să reziste singur: n-are nevoie de proptele, cârje, garduri de apărare, perdele de protecţie. […]Ca şi denigratorii, apărătorii se înfruptă şi se îngraşă din aceleaşi moaştesfinte. Dacă «polemicele» din «Contemporanul» – o revistăaltminteri demnă de respect, plină de semnături ilustre şi de contribuţiimeritorii – s-ar fi mulţumit, pentru ilustrarea zisei «caracatiţe»,cu materialul clientului, destul de elocvent în autodenunţullui, ar fi săvârsit un ecarisaj necesar şi suficient. Textele encomiasticeale intelectualilor din «caracatiţă», reproduse de«Contemporanul», vorbesc de la sine.” (s.n.)Cultura, 27 mai 2010,

C.T. Popescu: „Din miile de pagini [ale lui Nichita Stănescu – n. n.], ar trebui strânsă în mod onest o cărticică poate cunu mai multe pagini decât buletinul de identitate al poetului – iar restul ar trebui pur şi simplu arse,şterse din faţa ochilor.”(Nichita Stănescu – o rudă a lui Adrian Păunescu I-II, Adevărul literar şi artistic, decembrie 2003)C. Stănescu: „Ies de fiecare dată obosit, stors şi ameţit din (de) lectura,rând cu rând, a celor 40 de pagini ale Contemporanului. Ideea europeană,o revistă din ce în ce mai luptătoare, angajată mai ales în ultimiicâtiva ani în lungi, grele şi istovitoare războaie de apărare şi războaie decucerire. De fapt, cea mai puternică impresie în urma lecturii integrale ailustrei publicaţii este că în Contemporanul avem de-a face nu doar cuuna, ci cu câteva reviste diferite, compatibile doar prin adiţionare.Revista războaielor – culturale nici vorbă! – stă pe umerii polivalentei şineobositei Aura Christi, iar titlul contribuţiei sale ne scuteşte de preamulte comentarii: «Războiul de douăzeci de ani. GDS, «bufoneria anticomunist㻺i literatura română». Destul de războinic este şi titlul mareluiprozator Nicolae Breban: «În luptă cu istoria», un remember din 14 iulie1994, cu precizarea împrejurarilor în care redactorul-şef al României literaredin vara fierbinte a anului 1971, nimeni altul decât dl NicolaeBreban, membru al C.C. al P.C.R., îmbrăca, la Paris, haina veritabiluluidizident şi, dându-şi demisia de la revistă şi din partid, protestează înpresa franceză contra efectelor nocive întrevazute cu limpezime în faimoasele«teze din iulie» ale Partidului Comunist Român. Sunt precizăriimportante şi necesare din punct de vedere istoric fiindcă, într-adevăr,gestul lui Nicolae Breban e fără precedent: prin el şi din acel momentputem spune ca în partidul unic şi monolit ca un bloc fără fisură aparespărtura dizidenţei, adică a unei opoziţii deschise din interior. Însă de laconstatarea şi recunoaşterea acestui important fapt istoric şi pâna la a-lfolosi ca pe un buzdugan aruncat în capul altora este un pas prea marece, după opinia mea, nu s-ar cuveni făcut. Spuneam că una din revistelece compun revista Contemporanul. Ideea europeană e revista războaielorculturale de apărare şi a războaielor culturale de cucerire. Cine ar puteacontesta că apărarea culturii în vremuri grele, marcate de crize de totfelul, este una din datoriile de seamă ale intelectualului?! Partea proastăcu aceste «războaie de apărare» constă însă în aceea că atacul destinat«apărării» culturii ridică o parte a lumii culturale împotriva altei părţi alumii culturale româneşti nu mai puţin ilustră şi valabilă decât cealaltă!Acest «război de apărare» emană şi poartă cu sine reflexe «exterminatoare»şi aruncă o ploaie de săgeţi ucigaşe în pieptul unui adversar colectivcompus şi el din intelectuali proeminenţi, figuri ilustre ale culturii actuale.Cum să «aperi» cultura română punând la zid intelectuali marcanţicare au lăsat ori lasă urme de neşters în această cultură?! Este vorba, pescurt, nu despre un veritabil război de apărare, dar despre un războisinucigaş, cum au fost şi sunt în general multe războaie intelectuale dinlumea românească. […]Într-un jurnalist de mare calibru, redactorul-şef al Contemporanuluivede un «Goebbels» al culturii române, un incendiator care, în loc de glonţulpistolului propune rugul în care aruncă opera unui mare poet!Jurnalistul strălucit de care se sperie luptătoarea noastră făcuse nu ometaforă, cum crede poeta Contemporanului şi chiar ilustrul prozator N.Breban, ci comisese o simplă şi veche figură de stil numită îndeobştesinecdoca în legatura cu opera respectivului mare poet. Luată de valul«apărării» cu orice preţ – cu preţul stâlcirii adevărului – aceeaşi autoarepolivalentă trece la atac, acuzând în necunoştinţă de cauză şi nutrită deun mai vechi necaz pricinuit de nişte traduceri din lirica AnneiAhmatova, suplimentul Adevărului din anii trecuţi, revista Adevărul literarşi artistic: „Dacă răsfoieşti colecţia ziarului vei vedea atacuri brutale,lipsite de măsură, semănând izbitor cu stilul «Săptămânii» de odinioară,atacuri la adresa unor nume ca bunăoară (…). Breban are dreptate. Seîntâmplă întrucâtva ca sub Stalin-Dej, când elita ţării era împroşcata cunoroi, era ţinută lamarginea societăţii“.N-au dreptate nici dlBreban, nici dnaChristi. «Delictul» loreste, în acest caz, minciunaprin omisiune şi,stilistic vorbind, eimint prin metonimie,respectiv, judecă întregulprintr-o parte a lui.Un articol despre compromisurileregretabile,voite sau nevoite,ale unor mari scriitoricriticaţi cu asprimeplină de amărăciunenu înseamnă obsesia«îm-proşcării cu noroi»din care nu mai pot ieşinici prozatorul, nicipoeta Contemporanului.”CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ23C. Stănescu,29 iulie 2010P.S. Dacă N. Breban şi Aura Christi „mint prin omisiune” – se vede limpede din citatele reproduse – sau, cu vorbele „ilustrului şi conştiinciosuluiziarist” al Scânteii de pe timpuri, unde au fost înrolaţi, după cum se ştie, nu puţini „comisari”, „cerberi” şi „stahanovişti” ai regimuluiceauşist, care instigau mahalaua contra elitelor, nu-i aşa? – din „materialul clientului”. Ce face însă – ne întrebăm şi noi, „privitori ca lateatru” – C. Stănescu, coleg la Adevărul, după 1989, pe întinderea anilor, cu „un jurnalist de mare calibru”, Cristian Tudor Popescu? Apoi,coleg de ziar la Gândul? Şi, probabil, colegi pe vremuri la Scânteia; greşim?!… Capul plecat sabia nu-l taie; îl corupe, nu-i aşa?Ne rezervăm dreptul de a nu accepta lecţiile de moralitate, nici cele de teorie a literaturii date de C. Stănescu, nici cele ţinute cuaplomb de „procurorul naţiunii” – dl Grigurcu. E momentul să reveniţi, dlor, la materia din urmă, adică la teoria literaturii, având astfelşansa să vă reaminţi ce este metafora şi sinecdoca; asta, de bună seamă, dacă aţi ştiut vreodată. Apropo de moralitate, însă, s-arînscrie în aria surprizelor posibilitatea de a mai recupera ceva, dlor! Teamă ne este că acest lucru se va putea vedea inclusiv în ediţiileurmătoare ale rubricii „Caracterul la români”. Interesantă rubrică, nu-i aşa?A bon entendeur, salut!ConteSEPTEMBRIE 2010

24CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂDiana AdamekKunstkammerTrăsura s-a auzit de departe, iar Otto aspus că astea sunt roţi împărăteşti. Darnu s-a repezit la fereastră decât atuncicând a recunoscut, după nechezatul cailor,smuceala hamurilor şi icnetul scurt al vizitiului,comanda opririi. Aşa e, simţurile lui nu s-au înşelat,caleaşca poartă pe porţi blazonul regal, temuta acvilăcu două capete, sabie şi sceptru, şi, judecând doardupă asta, vine negreşit de la Curte. Dar care e pricinagrabnică pentru care a ales tocmai acest hanmodest de lângă garnizoană ca loc de popas, Otto vatrebui să afle, fiindcă iată, uşile s-au deschis şidinăuntru coboară cineva, care, dacă ne luăm dinnou după ce se arată, veşmintele scumpe, cu cingătoareşi colan, trebuie să fie un supus cu rang înalt.Prea scurt e însă timpul pentru alte întrebări, hangiulabia de apucă să-şi scoată şorţul şi să-şi şteargăîn fugă mâinile, că lanţul clopotului de la poartă a şifost tras, trimisul aşteaptă, hangiul iese în fugă, plecăciuni,cu mulţumiri pentru nespusa onoare, dar cuce poate fi el de folos?, Vin din însărcinarea Înălţimiisale, Maximilian, împăratul nostru, care a aflat,după cum prea bine ştie deja toată Viena, că la hanuldomniei tale s-ar ascunde un patiser, mai iscusitdecât toţi, un vrăjitor care a făcut ca fluturii de zahărnăscuţi din mâinile sale să împânzească întreg cerul.Şi să-ţi cer să te supui poruncii împăratului de a-lîntreba dacă ar consimţi să-l conduc la curte, unde eaşteptat pentru a trăi şi a-şi desăvârşi arta de aziînainte acolo. Mai mult încă, să-i spui că Alteţa sa,prinţul Rudolf însuşi, e nerăbdător să-l cunoască şisă-i ofere protecţie şi prietenie şi pentru asta i-a şipregătit deja o cameră la palat.Otto se zăpăceşte cu totul, se gândea că, poate,înaltul trimis are trebuinţă de apă ori de vreo mânăde ajutor la o stricăciune neaşteptată a caleştii, nicidecumcă va întreba şi îl va cere pe micul Roro. Darnu e un vrăjitor, îngaimă el pierdut, ci doar un copilşi încă unul diform, pare mai mult un elefant, cum săcalce el într-un palat? Să mă ierte domnia ta că îţispun asta, dar trebuie să ştiţi că trupul lui nu e unulde om şi că lumea toată, deşi a văzut minunea, s-aînspăimântat când a apărut la fereastră. Ştim asta,răspunde curteanul, şi ţi se vor plăti toate pagubeleproduse de îmbulzeala şi nesocotinţa prostimii cares-a temut la vederea lui, şi încă alţi guldeni în pluspentru osteneala de a-l pregăti pentru drum. Daracum, du-te şi întreabă-l.Otto iar face plecăciuni, apoi o cruce largă, casă însemneze cu ea această altă minune, după carese repede pe scări până în odaia lui Roro, pentru a-ispune şi lui. Dar copilul, ca şi cum ar fi aflat deja, stăîn picioare, îmbrăcat şi pregătit, cu pelerina peumeri, şi îl aşteaptă, şi amândoi, atunci când privirileli se întâlnesc, întreabă deodată:Te învoieşti? Edrumul meu, spune apoi băiatul, mama mea l-abătut înainte şi m-a aşteptat mult timp, iar eu nu facaltceva decât s-o urmez, pe ea şi călătoria elefantului.Şi pentru că Otto iar înţepeneşte şi nu înţelege,Roro adaugă, Cel sosit, ca dar pentru împărat, tocmaide la Lisabona. Atunci, dacă e un legământ,Domnul şi stelele voastre să te ajute, dar vreau săştii că nu mă despart uşor de tine, fiindcă cu dragte-am găzduit. Îţi mulţumesc, şi o clipă ochii albaştriai băiatului se umezesc, odată am să mă întorc ca săţipovestesc despre Féliz, cel cu care aşa de multsemeni. Rămâi cu bine.Şi cu asta vom părăsi hanul şi ne vom îndreptaspre palatul Hofburg, cel cu intrarea străjuită descuturile şi stemele tuturor pământurilor peste carese întinde domnia marelui împărat care pe el l-a chemat.Roro nu va rosti nici o vorbă tot timpul drumului,doar îşi va strânge mai mult în jurul trupuluipelerina, nu cu gândul însă să ascundă ceea ce dejas-a dezvăluit, ci doar cu dorinţa să-şi amintească şisă păstreze, o clipă în plus, toate câte i se vor cere încurând să uite, praful potecilor, jilăveala aşternuturilor,poienile cu soare, potopul cu fulgere, poatechiar şi micul fluture care îşi mişcă şi acum aripilepe faţa sa. Dar pe acesta, nu, împărate, nu ţi-l vomda!, ne vom învoi altfel dacă vei vrea să plătesc pentrugloria de a ne pune fiinţa în slujba măriei tale şia marelui imperiu care ţi-a fost ales. Sau, poate,totul e să-mi ţin limba legată, iar tu, dacă nu vei afla,nu vei putea cere ceea ce sufletul meu nu se va învoiniciodată să îndepărteze. Acestea sunt cuvintele detaină cu care Roro se apropie de palat.Şi aproape tot la fel sună cele ale Alteţei sale,prinţul Rudolf, cel care a cerut tatălui său, împăratulşi stăpânitorul imperiului, să-i dea ca tovarăş dejoacă, pentru zilele care îl mai despart de hotărâtaplecare în îndepărtata Spanie, pe acest copil, numit,din întâmplare sau fatalitate, tot Rudolf. Iar dacătrebuie să plătesc cu ceva pentru această minune dea avea în preajmă un suflet care face lucrurile săzboare, chiar dacă trupul din care porunceşte enumai o ruină, îmi voi fereca limba şi nu voi spunenu când tu mă vei îndemna să plec. Aşa să fieatunci!, hotărăşte împăratul, ţi-l voi aduce pe miculmonstru vrăjitor, iar când timpul de joacă se va scurge,tu vei pleca să înveţi legile stăpânirii, de sine şiasupra celorlalţi. Prea bine, răspunde prinţul, măvoi supune apoi tuturor celor pe care le vei porunci.În palatul Hofburg e forfotă mare, de la căpitanila cameriste, de la conetabili la grăjdari, de ladoamnele de onoare la grădinari, toţi au aflat de sosireala Curte a neasemuitului patiser. E doar uncopil, se şopteşte, Ba nu, căci are picioarele groase şicorp de elefant, Şi deasupra nasului îi atârnă chiar şio trompă, E o arătare, Şi vine de pe coastele bretane,Oh, nu, acolo doar s-a născut, fiindcă mama lui şi-apierdut capul după un aventurier şi a fugit cu el,însă îşi trage sângele din neguroasa Transilvanie,Dar e cneaz, ultimul dintr-o încrengătură cu mulţialţi pedepsiţi. Oh, da, am auzit, o mătuşă a lui s-aaruncat de pe turla bisericii crezând că zboară dupăfluturi, iar alta s-a tot luptat cu câinii şi lupii, pânăcând o căţea turbată i-a sfâşiat gâtul. Aşa se şopteştepe la colţuri şi vorbele trec de la unul la altul,amplificându-se şi desfăcându-se în ecouri, ba da, banu, e un magician, doar un şarlatan, un copil, răsuflareanecuratului, să ne bucurăm, să ne ferim, toateastea se amestecă. Însă camera care i se pregăteştee curată, are oglinzi de cristal şi lavoar de marmurăroşie, podele de nuc şi draperii de brocart. Când vii,Rudolf, Roro, aşa le vei găsi. Vin acum.Trăsura cu pajură s-a oprit la trepte, doi lacheicu mănuşi deschid porţile. Oh, Roro, ai pelerina sfâşiatăşi inima prea pustiită pentru atâta strălucirecâtă ţi-e dat acum să vezi. Căci numai marmură,cristal şi aur, sticliri de Bohemia şi Murano, fildeş şimahon, intarsii de cireş, sidef, porţelan, dantele, pluşurigroase, broderii şi goblenuri se întind peste tot.Steme, steaguri, embleme, blazoane, scuturi, harebalde,e prea de ajuns. Dar Roro nu e tulburat, privireai-a rămas albastră şi senină. Doar că urcă treptelemai greu decât ar face-o un alt copil de vârsta sa,iar picioarele lui groase lasă în urmă un sunet înfundat.În încăperea în care e condus îl aşteaptă mulţialţi slujitori care vin şi pleacă pe rând, după cumîmplinesc ceea ce li s-a poruncit să facă, să-l spele,să-i cureţe unghiile, să-l tundă şi să-i perie părul,să-i ia măsuri pentru haine şi cizme (cam greu cuastea din urmă), iar până când veşmintele noi, croiteanume pentru el, vor fi gata, să-l îmbrace cu ce segăseşte şi se potriveşte, să-l parfumeze şi să-l hrănească.Roro se supune la toate, fără însă ca vocea,ochii sau trupul lui să dea vreun semn de plăcere orinerăbdare, sau măcar de curiozitate, nu va puneîntrebări, nu va respinge nimic, dar nici nu va cereceva în plus peste ceea ce i se face. Atunci însă când,după ceasul de odihnă care i se îngăduie, în camerasa va intra un nou slujitor, pentru a anunţa, zăpăcit,vizita însăşi Alteţei sale, prinţul Rudolf, Roro îşi vaduce mâna la piept şi se va înclina adânc, gestul e unsalut, da, însă în el se mai cuprinde ceva, un valneaşteptat de emoţie care îi inundă întreg corpul,senzaţia e nouă şi tulburătoare, iar băiatul nu ştiecum altfel s-o primească decât aşa cum a făcut, apărând-oşi, în acelaşi timp, lăsând-o să se retragă printredegetele răsfirate care apasă deasupra inimii.Rudolf!, asta e ceea ce spune cel care intră, darnu înaintează, ci se opreşte în prag: e tot un copil,mic de statură, firav, cu ochi mari şi luminoşi subarcadele înalte ale sprâncenelor şi buclele dese alepărului castaniu. Roro şi-a îndreptat corpul, dar nuşi-a dezlipit mâna de la piept, fiindcă mareea caldă eîncă acolo, deşi nevăzută, acoperită de crustele ca depământ uscat în unele locuri, de nisip ud, în altele,ale pielii lui învinse, dar atât de somptuos îmbrăcateacum în hainele noi. Stau nemişcaţi amândoi şi seprivesc, fără să cerceteze însă şi să iscodească vreoaltă taină decât a acestei clipe care tremură nehotărâtăîntre ei şi despre a cărei lumină nu se ştie încădacă se va stinge sau îşi va strânge pentru totdeaunastrălucirea în faţetele pure ale unui cristal. Veitrece sau vei dăinui?, întreabă numele tocmai rostitşi care este al amândurora, deşi toate îi separă, căciunul va fi împărat peste oşti şi pământuri şi va stăpânisteme ce ţintesc veşnicia, iar celălalt, ultimulcneaz şi primul rege patiser, stăpânul lucrurilorfăcute să piară, unul va porunci asupra gheţurilor,celălalt se va preda focurilor. Da, aşa stă scris să seîntâmple, dar asta peste ani, nu acum, când încăsunt copii şi au dreptul, cum a spus chiar Împăratul,să se întâlnească şi să se împrietenească. Rudolf!,repetă într-un târziu prinţul, iar lumina s-a decis şis-a strâns, curată şi puternică, în ochii lui, Bine aivenit!Din ziua aceea nu s-au mai despărţit, unde eraunul, era şi celălalt, prinţul l-a urmat în bucătărie,urmărindu-l cum aprinde focul, frământă, modeleazăşi coace, ba chiar s-a încumetat şi el să întindă ofoaie de aluat cât mai subţire i-a fost cu putinţă, iarRoro s-a dus cu el în grădina cu cactuşi, în sera culalele, botezate Maria, în memoria mamei sale, suntprimele din toată Europa!, se mândreşte Rudolf, apoiîn cabinetul secret, unde, pe etajere şi piedestale,caligrafiate cu numele, anul şi locul de unde provin,stau înşirate pietre de mină, specii stranii de plante,păsări şi animale împăiate, şi încă să-ţi arăt, dragăprietene, ceea ce n-ai mai văzut, colecţia de curiozităţi.Dar asta o vom face doar când toţi se vor culca,iar noi ne vom strecura, să nu ne prindă nimeniurma, vom coborî treptele, vom traversa un coridorpe care numai eu îl ştiu, vom sări gardul pavilionului,oh!, se îngrijorează Rudolf, oare vei putea?, lasă,am să te ajut, şi vom pătrunde în aripa nordică,unde, închis cu cheie şi ferit de alte priviri, se aflăkunstkammer. Doar tatăl meu, împăratul, şi eu ştimce se ascunde acolo, iar acum vei afla şi tu. Să rămâiîmbrăcat la noapte, voi veni să te iau. Aşa se va şiîntâmpla, puţin după ce luminile candelabrelor sevor stinge şi slujitorii se vor retrage, Rudolf deschideîncet uşa camerei lui Roro şi, făcându-i semn să segrăbească, se furişează înainte, ocrotind cu o mânăflacăra lumânării, iar cu cealaltă pipăind zidul, spreieşirea secretă, Vino. Păşesc amândoi pe vârfuri,efortul lui Roro e îndoit, căci picioarele lui nu pentruun astfel de mers tăinuit, pe covoare scumpe, suntfăcute, ci pentru marşuri lungi, prin nisipuri încinse,dar Rudolf e răbdător, şi-l aşteaptă, Dacă treci probaasta, râde el, simţind că sunt în siguranţă şi nimeninu i-a văzut, am să te învăţ să dansezi, iar de ziuamea, care va fi în 18 iulie, vei face ce nici n-ai visat,te vei distra la bal, eu voi împlini atunci treisprezeceani, dar tu?, fiindcă nici nu ştiu ce vârstă ai, Şi eu amtot treisprezece, m-am născut în anul Domnului1552. Prinţul s-a oprit din nou, dar acum nu pentruca Roro să-l poată ajunge, ci fiindcă un frison neaşteptati-a prins umerii şi a urcat deja în vocea care arvrea să spună ceva şi nu reuşeşte. Roro a sosit şi el,însă niciunul nu mai face alt pas, stau doar faţă înfaţă, în lumina care tremură, şi se privesc, cu uimireşi încordare, ca şi cum drumul lor secret nu un cabinetde curiozităţi ar ţinti, ci doar spre aceste cuvintes-ar fi îndreptat: Aşa, deci, acelaşi nume, acelaşi an,eu viitor împărat şi tu cneaz, atunci ne-a vegheataceeaşi stea, de asta ne-am întâlnit şi tot de aceea,aşa cred, ne vom şi despărţi, spune într-un târziuRudolf. Dar până când eu voi pleca, după cum s-ahotărât, vreau să răscolim împreună toate tainiţeleacestui palat şi altele încă, şi astfel să ne mai legămo dată, peste ceea ce cerul a scris, cu ceea ce doar inimilenoastre vor păstra după ce toate vor trece. Iaracum să ne grăbim, fiindcă ne va prinde dimineaţacu câte am să-ţi arăt.Prinţul o ia din nou înainte, cheile sunt înmâna lui, încă puţin, Roro, şi vom ajunge, doar ţinetepe urmele lui, iar apoi iată ce vei vedea: o uşă culacăt care se deschide şi, dincolo de ea, o încăpereîmpânzită de fel de fel de obiecte aşezate pe rafturi,piedestale, în cutii de cristal. Sunt comori, spuneRudolf, aduse de peste tot, rarităţi din ţări îndepărtateşi trecute din mână în mână, plătite cu mulţiguldeni, şi păstrate aici, sunt de toate în aceastăcameră în care păşeşti, armuri şi arme vechi, săbii deToledo, pumnale turceşti, cuţite africanezimţate, suliţe vikinge, scuturi greceşti şicoifuri sarazine, hărţi ale stelelor, papirusuri■ noutăţi editorialeCălin CiobotariCaptiv în Epoca de aurEditura Ideea Europeană, 2010Într-un mic oraş, undeva la margineade nord a ţării, un copil de zece anieste martorul ultimelor zvâcniri alecomunismului. Prin ochii lui, defilează,rând pe rând, fantomatic, cele dinurmă siluete ale Epocii de Aur. Înabsurdul şi grotescul şcolii, în marilefapte petrecute în spatele blocului, învieţile îmbibate de alcool ale vecinilor,în personaje memorabile precum profesorulde latină B. sau târfa oficială atârgului, în evenimentele explicabile şiinexplicabile — pretutindeni, memorialui decupează, cinematografic, cadre, secvenţe, dovezi veseledespre tragedia de fiecare zi a unor oameni care nu înţeleg ce lise întâmplă.Un Nică al comunismului aruncat între două lumi, căutându-se pesine între roşul cravatei de pionieri şi ireala culoare a portocalelor,între marea depresie de dinainte şi bacantica bucurie dedupă.Un roman ca un hohot de râs, izbăvitor şi nostalgic, cu personajeşi fapte reale.Un roman despre realitatea de ieri, o privire aruncată pesteumăr, ca într-o revedere, ca într-un Adio…ANUL XXI Nr. 9 (702)

EvenimentBianca Timsa-StoicescuRapsodie în alb-negru cuLeonard BernsteinÎntr-o societate fără repere şi valori, în carenu ştii pe cine să iei ca model, te întrebi demulte ori cine-ar fi potrivit să-ţi fie mentor.Este o fericire atunci când întâlneştioameni care să te inspire şi să te încurajeze, dar şimai mult să te ajute. Despre lucrul acesta a scrisdoamna Gina Sebastian Alcalay, în cartea pe careEditura Ideea Europeană a lansat-o la MuzeulNaţional de Literatură Română din Bucureşti.„Titlul nu trebuie să fie lung. Titlul trebuie săfie cât se poate de scurt, să fie un cuvânt din douăsilabe, cel mult” – aşa ne învaţă principiile de marketing.Citind titlul cărţii lansate la Muzeul deLiteratură, m-am gândit că, uneori, şi principiileprofesioniştilor din marketing pot fi trecute cu vederea:lungul titlu al cărţii Ginei Sebastian Alcalay, înloc să te determine să te laşi păgubaş s-o citeşti, teincită să te apropii de ea. Este un fel de declaraţie,este un fel de vers cu muzică interioară – Rapsodieîn alb-negru cu Leonard Bernstein. Cuvintele titluluisunt bine alese, făcând parcă un duş cald, unul rece;cuvântul prim te îndeamnă la visare, pe când simplitateaculorilor, răceala lor, într-un fel, te aduce cupicioarele pe pământ. Cartea, de fapt, se străduieştesă surprindă viaţa aşa cum este: când limpede, cândtulbure. Cu atât mai mult când vrei să faci ceva dinea, pentru că, dacă nu-ţi pasă care va fi finalitateaexistenţei tale, poţi s-o şi pierzi, poţi s-o şi laşi îngriurile plictisitoare în care se bălăcesc cei maimulţi.Editura Ideea Europeană a editat şi lansat carteaRapsodie în alb-negru cu Leonard Bernstein, prinAura Christi, care a oferit, pe rând, cuvântul invitaţilordoamnei Gina Sebastian Alcalay.Primul care-a vorbit a fost criticul GabrielDimisianu, demonstrând că, deşi personajele cărţiiau trăit şi trăiesc, ele pot alcătui un roman prin faptulcă le sunt surprinse cu foarte mare acurateţe sentimenteleşi gândurile; ele au, e drept, o viaţă de zicu zi, dar ne reprezintă şi pe noi, pe oricare dintrenoi, cei care trecem prin aceleaşi evenimente.Criticul Gabriel Dimisianu preciza tipurile de personajeprincipale ale Rapsodiei: „Un personaj este,desigur, cel pe care îl menţionează autoarea chiardin titlu, Leonard Bernstein. El este făptura în jurulcăreia reflectează autoarea, de care este legată, afectivşi intelectual, viaţa familiei şi bineînţeles, a tânăruluiEugen, tânărul compozitor care la 15 ani primeşte«acolada» lui Bernstein, marele muzician,compozitor, moment în care se declanşează în autoareacărţii o adevărată flacără, o lumină care o urmăreşteşi pe al cărei traseu îşi va axa viaţa din acelmoment. Cel de-al doilea personaj este tânărultalentat, în faţa căruia se deschide o carieră extremde promiţătoare, dar care, dintr-o anumită configuraresufletească, pare a nu specula toate posibilităţilepe care i le-ar fi oferit această carieră. Al treileapersonaj este, desigur, autoarea, în postura demamă, prietenă a marelui compozitor, dar şi în posturade om care trăieşte o dramă cu totul specială,prin emigrare, prin faptul că trebuie să trăiascăîntr-un loc necunoscut, prin faptul că este nevoită săse integreze unei noi lumi, în Israel; acolo, urmândsă trăiască departe de fiul ei care pleacă în Americapentru a-şi urma destinul, încurajat, sprijinit deBernstein.Poeta Ana Blandiana a subliniat momentulimpresionant, momentul care i s-a părut cel maigreu dintre toate, dar şi reprezentativ pentru determinareamamei, care nu a ţinut cont de nimic pentruca fiul ei să poată să-şi împlinească menirea artistică:„După trecerea spre Israel care a fost foarte complicatăşi greu de hotărât, greu de realizat, în sfârşit,apare cineva care să le dea un apartament, dar totatunci apare şi ideea că dacă familia se va fixa, vatrebui să se fixeze şi copilul: el nu-şi va putea continuacariera pentru că trebuia luat la armată,intrând în regulile mult mai stricte ale unei ţări aflateîn condiţii absolut speciale, care nu se juca cu legileei. Atunci toată familia renunţă la privilegiile, labeneficiile care-ar fi putut apărea dintr-o fixare definitivăşi totul continuă într-o nesiguranţă şi într-oruptură continuă.”Doamna Gina Sebastian Alcalay, emoţionată, afost fericită pentru că tot ceea ce a simţit şi a gânditatunci când a aşternut acele rânduri a fost înţeles şiacceptat de către cei care i-au parcurs cartea.Autoarea a enunţat concluzia scrierii sale:„Caracterul omului – dincolo de rolul Divinităţii,dincolo de hazard, dincolo de însuşirile omului – îţimodelează până la urmă propriul destin, care semulează, într-un fel, după firea şi însuşirile sale.”Marile modele nu sunt doar pentru a fi admirate,ci şi pentru a fi urmate. Ele inspiră viaţa noastrăşi ne dau curajul de-a păstra valorile adevărate şiprincipiile pline de înţelepciune. A fi model nu esteatât de important ca a avea ucenici – prima componentăţine de ceea ce urmăreşti tu, a doua ţine deceea ce văd cei din jur în tine. Marele Bernstein, printot ceea ce a făcut pentru cultura universală şi pentrugeneraţia tânără pe care-a încurajat-o să meargăpe drumul artei adevărate, a lăsat în inima tuturoro imagine vie, iar în inima familiei Ginei SebastianAlcalay şi-a lăsat un pic din viaţa sa.Oricare dintre noi ar trebui nu doar să se entuziasmezede ceea ce a reuşit maestrul baghetei magice,ci şi să înveţe de la el cum trebuie să fie cinevaalături de cei aflaţi la început de drum... Aceastaeste încă una dintre multele lecţii pe care le putemdesprinde din Rapsodie în alb-negru cu LeonardBernstein!Toată paleta de idei ce completează lucrurileafirmate anterior aşteaptă să fie completată prinparcurgerea acestei minunate cărţi-document. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ25şi astrograme, animale împăiate şi alteleîmbălsămate, monştri cu mai multe picioareşi capete, şi copii nenăscuţi, cu trupulacoperit de solzi şi, în loc de mâini, înotătoare depeşte, vei vedea apoi ouă de păsări din toată lumea,de toate culorile, formele şi mărimile, tari şi marmorateunele, subţiri şi transparente ca o foiţă, altele,mai sunt scoici în care se aud valurile şi eu cred că şivoci ale marinarilor, uneori aşa mi se pare că desluşesc,vaiete, plânsete şi, între ele, cuvinte, dar cutotul nemaivăzute sunt dinţii unei meduze capturateîn marea Egee, penele de phoenix, ghearele desalamandră şi mai ales, cel mai scump dintre toate,un corn de licornă, despre care se spune că vindecăorice boală. La urmă, am să te rog să-l atingi.Acum e rândul lui Roro să păşească primul,urmat îndeaproape de prinţ, care aduce flacăralumânării, ocrotind-o cu grijă, lângă fiecare exponat.Astea sunt ametiste din munţii Urali, îşi schimbămereu culoarea, după cum cade lumina pe ele, ziuasunt roşii, iar noaptea se fac verzi, iar astea opaline,iar aici e chihlimbar, cu răşina închisă ca un mormântpeste această larvă de fluture, şi aici e o frunzăprinsă într-un cristal de sare. Pare o scriere, la felcu această astrogramă, fiindcă, nu-i aşa?, steleleporuncesc. Ai spus mai înainte că doar inima noastră.Aşa e şi, totuşi, nu, pentru că ei i se cere cel maiadesea să tacă, e ceea ce deja am aflat. Şi vocea luiRudolf sună stins şi îndepărtat, venită ca din adânculunuia dintre aceste sarcofage translucide, cusiluete încremenite şi valuri îngheţate, atunci cândadaugă: Doar astfel voi putea fi împărat. Roro nuştie ce să răspundă, stă nemişcat, cu ochii aţintiţiasupra ghearelor de salamandră, şi aşteaptă ca prinţulsă se întoarcă, iar în clipele acelea, nu ştie de ce,poate din pricina atâtor scrieri cifrate care împânzescaceastă odaie cu vuiete de mare şi şoapte de■ ex librisJohann Wolfgang vonGoetheElegiile romane,Colecţia 100 CapodopereEditura Ideea Europeană2009Unul dintre volumele de vârf alescriitorului german, în traducerearomancierului Nicolae Breban.Cartea conţine CD.Lectură:Aura Christi & Nicolae Brebannavigatori învinşi, îşi aminteşte alte cuvinte, celerostite de Dumitru, de pe vremea când îl învăţa săscrie: Nu strânge buclele şi nu te grăbi să faci nod,lasă liniile să respire!, da, poate că asta s-ar potrivisă-i spună acum prinţului, însă buzele lui nu se deschid,taina rămâne pecetluită şi clipa scurtă, fragilăşi tremurătoare, a ceea ce ar fi putut fi, dacă nu osalvare, cel puţin o altă înţelegere, trece, a şi trecut.Cel care va rupe într-un târziu tăcerea va fi totRudolf, care spune că lumina din kunstkammer vinede acum de afară, nu de la flacăra lumânării, şi astaînseamnă că dimineaţa e aproape şi că ei trebuie săse grăbească. Dar nu înainte, te rog, de a mă lăsasă-ţi ating faţa şi corpul cu cornul licornei, desprecare, ţi-am zis deja, se crede că vindecă orice. Iardacă nu se va întâmpla asta, e numai fiindcă nu eştiun om obişnuit, ci un vrăjitor şi asupra ta n-au puteremiracolele, aşa se şopteşte, încă dinainte ca tu săvii la palat. Vitrina cu trofeul preţios e doar la câţivapaşi, inundată de o strălucire intensă şi rece, caalcătuită din mii de cristale dezlegate, independente,născute însă de acelaşi soare hipnotic, şi spre ease îndreaptă acum amândoi. Prinţul se apleacă uşor,desface împletitura şiretului aurit care ţine prinseîntre ele inelele capacului din lemn de cireş şi ridicăcu un gest care e în acelaşi timp şi tulburare şi mângâiere,osul în formă de corn. Şi spune că n-a maifăcut niciodată asta, nu l-a atins încă, fiindcă s-atemut de puterea lui, dar acum nu i-e frică, deşiparcă nu o relicvă ar ţine în mână, ci ceva viu, o fiinţăcare s-ar recompune dintr-o urmă pierdută, cu untremur, cu un suspin. Roro se apropie, vrea să vadăşi el, picioarele grele însă îl încurcă, se împiedică şie gata să cadă, în aceeaşi clipă în care Rudolf strigăsă fugă, să se îndepărteze, fiindcă osul licornei s-aaprins şi îi arde palma. Şi, totuşi, niciunul nu sepoate dezlipi din locul unde, peste soarele dimineţiişi flacăra lumânării, s-a mai adaugat o strălucire:fosforescenţe verzi, plutitoare, invazive, tentaculare,febrile, devoratoare.Dezleagă-te!, ţipă atunci Roro, şi în porunca luiizbucnesc aceste cuvinte amintite, dar înainte oprite,Nu strânge nodul, lasă linia să respire!, iar prinţulascultă, uimit şi învins, şi desface palma. Gest lacare toate dispar, şi refluxul mărilor verzi şi preţioasarelicvă, cornul de sidef al licornei, de nimeni pânăacum atins, care s-a făcut, iată, doar o pulbere sângerie,un nisip roşu, fără străluciri, fără pulsaţii.Poţi de aceea, Rudolf, iubitule, încă de acum,din acest ceas al dimineţii, să începi să stăpâneşti,fiindcă tocmai ai aflat taina: şi licornele mor. Fragment din romanulDulcea poveste a tristului elefantSEPTEMBRIE 2010

ANTOLOGIILE CONTE26CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂIon IanoşiAndrei Platonov – CevengurANUL XXI Nr. 9 (702)1Platonov şi Bulgakov: două nume instalatestatornic în Olimpul literelor!„Andrei Platonov, încă un mare scriitor,egalul lui Mandelştam, egalul luiBulgakov, sau poate superior acestuia...”, scria PierPaolo Pasolini în 1973 în comentariul la ediţia italianăa romanului Cevengur (reintitulat Satul vieţiicelei noi). Au mai trebuit să treacă mulţi ani până catoată lumea să recunoască evidenţa. „Mare scriitor”Bulgakov a fost omologat mai devreme, Platonov –mai târziu. Se ştia că sunt scriitori buni, apoi s-avăzut că sunt scriitori mari, foarte mari. Cum sămăsurăm distanţa dintre „se ştia” şi „s-a văzut”? Fieşi numai prin numărul publicaţiilor, tirajul lor, darmai ales prin ceea ce cuprindeau ele. În ţara lui, dinopera lui Platonov apăruseră câteva volume depovestiri la sfârşitul anilor cincizeci, în anii şaizeci şiulterior. Ele cuprindeau, în tiraje modeste, o preamică parte din creaţia lui, nu cea mai importantă.Restul, esenţialul, a fost tipărit abia atunci cândperestroika şi-a adjudecat tot mai multă glasnost’,adică la sfârşitul anilor optzeci din secolul trecut.Astfel, au apărut, succesiv, în revistele de orientareliberală, Iuvenilnoe more (More iunosti) / Marea dinadâncuri (Marea tinereţii) (Znamia, 1986/6),Kotlovan / Groapa de fundaţie (Novîi mir, 1987/6),Cevengur (Drujba narodov, 1988/3-4). Au fost imediatretipărite în volume cu tiraje uriaşe. Revisteleau publicat foarte multe recenzii, ca şi articole şi studiiconţinând (toate!) aprecieri la superlativ.Platonov este situat în unanimitate printre autoriidin vârful ierarhiei prozei ruseşti din secolul al XXlea.Cum se întâmplă ca un scriitor din primajumătate a unui veac să-şi dobândească întreaga luiînsemnătate abia către sfârşitul lui? „Estetica receptării”,în varianta şcolii lui Hans Robert Jauss de laUniversitatea din Konstanz, nu ne dă un răspunscomplet. Asemenea desincronizări, produse anumeîn ţările Europei răsăritene, îndeosebi în Rusia, pretindincursiuni în structura totalitarismului.„Psihologia receptării” îşi cedează primatul „sociologieireceptării”. Condiţia unei receptări, oricât deîntârziate – din cauze sociologice, ideologice, politice– este însă existenţa prealabilă a unor texte esenţiale:prezenţa neîntreruptă a creaţiei. Scriitorii ruşi ausatisfăcut această condiţie mai mult chiar decât confraţiialtor literaturi din Estul Europei. Nelibertateapublicării n-a anulat, în situaţia celor mai valoroşidintre ei, libertatea scrisului, fie şi numai pentrusertar, pentru un sertar în care manuscrisele să-şiaştepte sorocul decenii de-a rândul. Literatura rusăşi-a salvgardat libertatea atât în succesivele valuriale emigraţiei, cât şi – mai cu seamă – la ea acasă,printr-o exemplară încăpăţânare, care, dacă nuputea fi altfel, se retrăgea în „emigraţie interioară”;şi se încredea în vorba, des citată, a lui Bulgakov, dinMaestrul şi Margareta: „Manuscrisele nu ard”.O istorie împovărată de atâtea rele a întârziatsaltul recunoaşterii unor scriitori buni ca scriitorimari – şi a întârziat exprimarea corespunzătoare asentimentelor de recunoştinţă. Aşa s-a întâmplat cuAnna Ahmatova şi Marina Ţvetaieva, cu BorisPasternak şi Osip Mandelştam. Aşa s-a întâmplat,în proză, cu Mihail Bulgakov şi Andrei Platonov. Darşi cu prozatorii care au ales emigraţia, VladimirNabokov sau Evgheni Zamiatin, precum şi cu alţiicare, rămânând acasă, n-au mai putut de la unmoment dat să editeze ceea ce scriseseră, VasiliGrossman sau Iuri Dombrovski...Există o literatură rusă a secolului XX dincapul locului acceptată în clasicitatea ei şi există oliteratură care îşi confirmă abia după decenii clasicitatea– nu din vina, ci întru nefericirea ei, ca să parafrazezo zicală rusească. De fapt, spre nenorocul nostru,al cititorilor mai de demult. Nu am cunoscutaceastă literatură şi ea ne-a devenit târziu familiară.Noua literatură veche a secolului ar putea nici să nucucerească de îndată adeziunea cititorilor. Aşa s-aîntâmplat, în patria sa, cu Platonov de-a lungul anilorşaizeci, atunci când s-a produs – vorba unui critic– „a doua sa naştere”. Numai „a treia naştere”, ceadin anii optzeci, i-a recuperat, în Rusia, şi textele, şiînsemnătatea lor, în integralitate. În proporţii maimodeste, acest ritm sacadat al asimilării ar putea săne privească şi pe noi, cititorii români. Cine mai ţineminte volumul lui de nuvele şi povestiri? Câţi l-amcitit şi l-am apreciat? Un cititor, în orice caz, a apreciatcum se cuvenea o celebră povestire timpurie alui Platonov, Stăvilarele de la Epifan. Un ochi versatde prozator a surprins imediat talentul confrateluisău mai vârstnic dintr-un text excelent, după alcărui titlu a şi fost numit primul volum publicat dePlatonov în 1927 şi care a servit ca denumire pentruun volum de traduceri la o prestigioasă editură occidentală.George Bălăiţă a descifrat în comentariulsău un motiv central din opera lui Platonov: „calea”pe care eroii o au de străbătut şi nu o pot străbatepână la capăt.Aşa a început renaşterea lui Platonov în transpunereromânească. Şi a continuat prin romanulCevengur şi prin Moscova cea fericită şi alte nuvele.2Mihail Bulgakov a trăit între 1891 şi 1940;Andrei Platonov – între 1899 şi 1951. A fost cu doarcâţiva ani mai tânăr şi a murit cu un deceniu maitârziu decât confratele său. Amândoi au aparţinut pede-a-ntregul primei jumătăţi de secol, care va rămâneîn istorie, din punctul de vedere al creaţiei spirituale,ca jumătatea lui mai importantă. Anume eapare să fi modelat în chip decisiv literatura, plasticaşi muzica, apoi filosofia, chiar câteva dintre ştiinţelefundamentale sau măcar fundamentele lor, care vorgăsi numai ulterior aplicaţii şi perfecţionări, larându-le – extraordinare. O temă aparte de meditaţiipriveşte motivele pentru care literatura şi arteleînfloresc într-un anumit răstimp al istoriei. În istoriasecolului al XX-lea, o astfel de înflorire deosebită s-aprodus în intervalul convenţional desemnat „dintrecele două războaie mondiale”. În mai multe ţărieuropene – şi nu numai – s-au manifestat similitudiniculturale, la fel de evidente ca şi diferenţele lorspecifice. Cultura interbelică română probează, larândul ei, atât specificul, cât şi sincronia unor împliniri.Printre atâtea spirite tutelare s-au număratmari poeţi şi prozatori. Ei au compus o nouă perioadăa valorilor clasice din istoria literelor româneşti.Relativ concomitent, o astfel de nouă clasicitate valoricăau atins literaturile germană, franceză, engleză,nord-americană; iar printre cele răsăritene – literaturarusă.În Rusia, perioada de după Primul RăzboiMondial s-a suprapus însă cu răstimpul de dupăprima Revoluţie Socialistă. Revoluţia franceză a fostpregătită şi urmată de mari talente: în cadrul sincronieide spirit observăm o anumită desincronizare detimp. Revoluţia rusă a avut mai rapide şi mai directereverberări spirituale. Ea a maturizat mulţi tineriînzestraţi. Anii douăzeci au fost excepţionali în culturarusă. Împlinirea multor scriitori şi artişti a avutloc cu o uluitoare rapiditate, printr-o ascensiune vertiginoasă.Fiecare creator intra în alt impact cu istoria.Dar complicata ecuaţie îmbina mereu ambii termeni,personalitatea şi epoca. Interacţiunea decantavalori singulare.Am cunoscut tineri mari poeţi din romantism şichiar de mai înainte. Mai rari şi mai neobişnuiţi sunttinerii mari prozatori. Bătrânii, ca vârstă şi ca înţelepciune,par să fi expropriat în favoarea lor epicul:povestirea şi romanul. Arta rusă din anii douăzeciinfirmă această reprezentare uzuală, impune o coincidenţă,adesea aproape totală, între vârsta nouluisecol şi vârsta noilor săi exponenţi. Ei nu erau numaiscriitori: erau şi scriitori, inclusiv prozatori. Anii biografieis-au împletit cu anii calendaristici. Cei dintâinu i-au depăşit sau i-au depăşit doar cu puţin pe ceidin urmă. Mari prozatori de douăzeci şi ceva de ani:un fenomen rar, să recunoaştem. Altădată rar –acum răspândit.Iată două şiruri de date. Anul naşterii autoruluişi anul câte unei cărţi de-a lui: Isaac Babel, 1894– şi 1923–1925, Armata de cavalerie; Ilia Ilf, 1897,Evgheni Petrov, 1902 – şi 1928, Douăsprezece scaune;Artiom Vesiolîi, 1899 – şi 1924, Rusia scăldată însânge; Leonid Leonov, 1899 – şi 1927, Hoţul; IuriOleşa, 1899 – şi 1927, Invidia; Aleksandr Fadeiev,1901 – şi 1927, Înfrângerea; Mihail Şolohov, 1905 –şi 1928, Donul liniştit, I–II. Aş putea continua enumerareacu mari pictori, compozitori, cineaşti, depildă cu Filonov, Şostakovici, Eisenstein, născuţi înanii imediat premergători sau imediat după începutulsecolului şi dând opere memorabile în anii douăzeci.În acest lung şir se inserează şi MihailBulgakov. Romanul Garda albă datează din 1925,iar transpunerea lui dramatică, Zilele Turbinilor,din 1926. Bulgakov trecuse de treizeci. În schimb,Platonov (ca şi Artiom Vesiolîi, Oleşa sau Leonov)şi-a încheiat câteva dintre operele principale înaintede a fi împlinit treizeci de ani sau în jurul acesteivârste, o vârstă fragedă pentru un prozator deanvergură.Unii dintre prozatorii amintiţi n-aveau să-şimai egaleze ulterior performanţele timpurii: dinvina istoriei şi spre nenorocul lor. (Tragedia putea fiînsă şi reversul vinei lor personale, precum în cazullui Fadeiev.) Alţii se vor dovedi mai rezistenţi faţă deo istorie ostilă, lor şi artei. Din şi cu această încăpăţânareavea îndelung să forjeze Bulgakov capodoperasa, Maestrul şi Margareta (1929–1940). NiciPlatonov nu va înceta să scrie excelent după alcătuireacapodoperelor sale. Amândoi au trăit în jur decincizeci de ani, numai cincizeci, dacă ne gândim căprozatorii obişnuiesc să producă la bătrâneţe noiscrieri capitale. Ei nu au avut parte de bătrâneţe.Epoca – stalinismul, iar, în al doilea caz, şi războiul– a avut grijă să le scurteze viaţa. Într-o atmosferădin ce în ce mai sufocantă, ei au fost nevoiţi săaştearnă pe hârtie tot ce puteau şi cât mai repede.Erau obligaţi să scrie mereu, cu minime şanse de a ficitiţi (sau de a li se juca piesele de teatru). Ţinea şiasta de tradiţia intelectualului rus de marcă, tradiţieagravată de noul absolutism.Îl părăsesc pe Bulgakov, pentru a vorbi numaide Platonov. Nu înainte de a fixa o deosebire.Revoluţia a jucat un altfel de rol decisiv în soarta fiecăruia.Bulgakov s-a aflat în tinereţe în rândul „albilor”.Romanul Garda albă şi piesele ZileleTurbinilor, Casa Zoicăi, Fuga descriu, toate, prăbuşireadramatică, la începutul anilor douăzeci a acesteitabere. Povestirea Inimă de câine sau romanulMaestrul şi Margareta înfăţişează cu sarcasm deformărilepromovate de tabăra învingătoare. În ambeleatitudini, lesne corelabile astăzi, transpare intelectualulprin excelenţă. Fiul profesorului universitardin Kiev, absolvent al facultăţii de medicină din universitatealocală, s-a menţinut moştenitorul tradiţiilorumaniste, pe care a dorit să le salvgardezeprintr-o proprie independenţă de spirit.Platonov a început, dimpotrivă, prin a fi uncategoric adept al revoluţiei, un fiu al ei, provenitdintre muncitori şi înfrăţit cu cei mai săraci şi maioropsiţi dintre ţărani. În viaţă, apoi în cărţi, el a realizatosmoza lucrătorului cu intelectualul. L-au atrasobidiţii şi umiliţii. L-au interesat meseriaşii multormeserii. I-a descris cu propriul lor spirit. Om simplu,modest, nepretenţios, s-a afirmat ca om al culturii, algândirii, al filosofiei. Întreaga lui performanţă, dacăe s-o rezum înainte de a o detalia, în aceasta a şi constat,în a demonstra complexitatea oamenilor simplişi a lucrurilor simple. Omul simplu ca om complex,natura simplă ca natură complexă, viaţa simplă caviaţă complexă: iată axa întregii sale creaţii. Pentruca viaţa şi filosofia să fuzioneze artistic într-un totindestructibil, trebuiau înfăţişate laolaltă fiinţareaşi cugetarea, gestul şi ideea, fapta şi cuvântul. Cealtceva şi-ar putea dori un artist al cuvântului, dacănu să refacă unitatea, ruptă, dintre cuvânt şi faptă?La început a fost fapta – adică la început a fostcuvântul! La început, adică la sfârşit, la sfârşitulfăptuirilor unui mare artist. Unităţile le-a experimentatPlatonov însuşi, apoi le-a atribuit personajelorsale. Printre unităţi va figura la loc de cinste şi© AURA CHRISTI

contrariul ataşamentului şi al distanţării. Fiul revoluţieisocialiste va ajunge judecătorul ei. El va fi, înaceeaşi persoană, avocat, procuror şi instanţa carepronunţă verdictul drept şi necruţător. Platonovdemontează printre primii, la modul perfect, comunismulprimitiv. Critica acestuia este o „autocritică”.De aceea, probabil, de o acuitate inegalabilă. Ca idee– ca artă.3În septembrie 1989, toate publicaţiile dinUniunea Sovietică i-au tipărit texte şi i-au consacratarticole, forurile scriitoriceşti şi culturale i-au organizatcomemorări publice, inclusiv în cadrul uneiconferinţe ştiinţifice moscovite cu amplă participaredin numeroase ţări, la care s-a propus şi înfiinţareaunei „Societăţi Platonov” internaţionale. Toate asteaspre a cinsti împlinirea celor 90 de ani de la naştere.Cifrele s-au inversat cu acel prilej. Scriitorul s-a născutîn 1899, după stilul vechi la 20 august, la 1 septembriedupă stil nou. S-a născut la Voronej. Dacămintal coborâm de la Moscova spre miazăzi, un picmai la răsărit dăm de oraşul Voronej. E situat perâul cu acelaşi nume, aproape de vărsarea lui înDon. Se află într-o depresiune, în câmpie, într-o zonăde cernoziom. Călătorul pe orizontală ajunge, spreapus, la Kursk şi ceva mai departe spre răsărit – laSaratov. Harkovul se află la sud-vest, nu la maredepărtare. E situat în Ucraina, ceea ce explică inflexiunileucrainene ale numelor de localităţi sau persoanedin opera lui Platonov. Voronejul e un nod decale ferată, încă o împrejurare cu ecouri în viaţa şi înopera autorului nostru. Oraş cu multă industrie şireşedinţă de gubernie agricolă, Voronejul înfrăţeştedouă feluri de munci şi de oameni. Aici s-au născutori au ajuns şi alţi intelectuali de vază, până la exilatulOsip Mandelştam, care în ultima perioadă acreaţiei sale, 1935–1937, a compus extraordinarulsău ciclu de adio, Caietele din Voronej, editate postum.Andrei Platonovici s-a născut în familiaKlimentov şi a purtat acest nume până în anii douăzeci,când l-a schimbat în Platonov. Nu la anticulfilosof se gândea el, desigur, ci la propriul tată. Iarpe fiul său avea să-l numească tot Platon, adicăPlaton Andreievici potrivit obiceiului rus de a adăugapropriului prenume patronimul. Klimentov-tatălera lăcătuş la atelierele de cale ferată şi ne încearcăbănuiala apropierii lui de „meşterul” ZaharPavlovici. I-a împrumutat personajului meseriapărintelui său, câteva dintre trăsături, mult dinafecţiunea resimţită pentru meseriaşul îndrăgostitde lucrul bine făcut şi pentru care facerile tehnice auaceeaşi taină ca şi facerea vieţii. (Întru lauda meseriilorstau mărturie multe alte personaje, de la inginerulBertram Perry, din Stăvilarele de la Epifan,până la Nikolai Vermo, din Marea din adâncuri.)Copilul a crescut la periferia oraşului, la margineastepei. A urmat câteva şcoli, bisericeşti şi de meserii,dar de la 15 ani a început să muncească. A schimbatmulte profesii, a fost lăcătuş, mecanic de locomotivă,electromontor, apoi ameliorator, specialist în îmbunătăţirifunciare. La rubrica „profesia de bază”dintr-o anchetă din 1924 va trece: „Ameliorator de lasfârşitul lui 1921 şi electrotehnician din 1917”. Întretimp a scris versuri, proză, critică, publicistică. (Aînceput să publice articole la ziarul Drumul de fier în1919.) Ţin de preistoria lui creatoare multe schiţe şiarticole, o culegere publicistică Electrificarea (1921)şi alta poetică, Adâncimea albastră (1922). Ţine deînceputuri şi ataşamentul maximalist la revoluţiaîntre timp săvârşită. Autorul articolelor timpuriiseamănă întrucâtva cu personajele operelor matureîn privinţa exacerbării iluziilor din timpul războiuluicivil. Dar peste numai câţiva ani, va transpune înarta obiectivă multe idei rudimentare împărtăşiteanterior chiar de el.În 1924, termină Institutul Politehnic dinVoronej, lucrând încă din 1923 la îmbunătăţirilefunciare. Îndrumă crearea de heleşteie şi lucrări dedesecare, construieşte stăvilare şi staţiuni electrice.Conduce lucrările de ameliorare şi de electrificaredin gubernia Voronej. În vederea ridicării satelor şia agriculturii depune o muncă enormă până în 1926,an în care este chemat la Moscova, în Comisariatulpoporului pentru agricultură; curând îşi pierde postul,e reprimit, trimis la Tambov, apoi rămâne dinnou fără serviciu ş.a.m.d. Anul 1926 marcheazăcezura dintre ucenicie şi maturitate, inclusiv în planulcreaţiei. Din 1927 trăieşte constant la Moscova,în multe locuinţe la fel de modeste, printre caredouăzeci de ani în incinta Institutului de literaturăde pe bulevardul Tverskoi (de unde şi mitul potrivitcăruia după război ar fi ajuns acolo portar, presupunererăspândită de studenţii institutului). În 1927apare prima culegere matură de povestiri,Stăvilarele de la Epifan, care îi aduc dintr-o datăconsacrarea, inclusiv laude din partea multor scriitoriajunşi celebri. Din 1928 colaborează activ la maimulte reviste. Dacă e să identific marele deceniu alcreaţiei sale, în care a scris într-un ritm diavolesc oseamă de lucrări excepţionale, cele mai ample fiindCevengur, Ca să fie, Groapa de fundaţie, Djan,Marea din adâncuri, acest deceniu poate fi situatîntre anii 1925 şi 1935. Perioada cea mai importantăse lasă însă localizată la sfârşitul anilor douăzecişi la începutul anilor treizeci. În 1928, îi apar altedouă culegeri, Meşterii din luncă şi Omul enigmatic.Mai scrie în 1927 povestirea satirică Oraşul Gradov(„grad” înseamnă „oraş”, deci Gorod Gradov reprezintăo dublare terminologică). Dar mai ales lucreazăla opera sa capitală, romanul Cevengur, scris din1926 sau 1927 până în 1929 sau 1930.Anul 1929 a fost, în istoria stalinistă, intitulat„anul marii cotituri”. Aşa a devenit el şi în existenţalui Platonov. În acest an a încercat să-şi publiceromanul, poate că într-o formă căreia, în anul următor,să-i mai fi adus îmbunătăţiri. Tipărirea a fostoprită. Doar prima parte a apărut atunci, sub forma„povestirii” Obârşia meşterului, republicată şi ulterior,cu alte câteva fragmente din roman, ca „nuvele”disparate. În acelaşi an, 1929, revista Okteabr i-amai publicat două povestiri satirice Locuitorul statal(iunie) şi Makar cel cuprins de îndoială (septembrie).Ultima a declanşat furia lui Stalin. El l-aadmonestat pe Aleksandr Fadeiev, secretar deredacţie al revistei, pentru a fi lăsat să-i scape latipar o „povestire ideologic ambiguă” şi „anarhistă”.Critici zeloşi din RAPP, „Asociaţia scriitorilor proletariruşi”, au denunţat povestirea ca „duplicitară”,„anarhistă”, „de dreapta”.A urmat curând un al doilea accident, cu adevăratcatastrofal pentru autor. În 1929–1930,Platonov a scris povestirea Vprok (literal: ca provizie,ca rezervă sau spre folos, întru profit), în traducereromânească aproximat Ca să fie, cu subtitlul Ocronică a sărăcimii. Un redactor al OGHIZ, EdituraReunită de Stat, informează Departamentul secretal poliţiei politice despre cum a fost cenzurat textul,în discuţii cu autorul. Se pare că în această formăcenzurată a fost publicată „cronica” despre colectivizareaforţată a agriculturii, în revista Krasnaia nov’,aproximativ Recolta roşie (nr. 9, 1931). De astă datăStalin a împroşcat scrierea cu un torent de adnotărimarginale injurioase; după care a trimis o scrisoareaspră publicaţiei care tipărise povestirea, cerândpedepsirea atât a autorului, cât şi a redactorilor.Vprok a fost de îndată supus unei neiertătoare campaniide presă.În perioada 1931–1933, Platonov dispare dinorizontul cititorilor, nu are acces la reviste, cu atâtmai puţin la edituri. Este cea mai întunecată şi maineclară perioadă din biografia sa. Continuă să scrieînsă pentru sertar. Groapa de fundaţie datează de lasfârşitul anului 1929, începutul lui 1930; Marea dinadâncuri – din 1934. Tot în 1934 scrie povestireaVântul gunoaielor, despre degenerarea unor savanţiîn unelte oarbe ale despotismului hitlerist; ca şiampla povestire Djan şi nuvela Takîr, inspiratedintr-o călătorie, din 1933, în Turkmenia, în cadrulunei delegaţii de scriitori. După anii cei mai grei,1931–1933, a urmat o scurtă acalmie, dovadă şi călătoriileîn Asia Centrală. Platonov continuă să scrieînsă în orice condiţii, de pildă povestirile târzii incluseîn volumul românesc din 1968: Fro (1936), RâulPotudan (1937), În zorii tulburi ai tinereţii (1938),Într-o lume frumoasă şi aprigă (1941).În 1937, a fost din nou atacat, de criticul A.Gurevici, şi constrâns să-şi facă „autocritica” în articolulObiecţii fără apărare. În 1938, fiul său, Platon,elev de 15 ani, e arestat şi condamnat pentru gravedelicte, inventate; după opinia soţiei scriitorului –Maria Aleksandrovna – ca plată „pentru tată”. Prineforturile prietenilor, băiatul a putut fi eliberat dinlagăr în 1939, dar bolnav de tuberculoza contractatăîn mina de aur unde muncise, va fi răpus de boală,în iarna lui 1943.La începutul războiului familia Platonov a fostevacuată din Moscova. Andrei Platonovici se întoarceînsă din evacuare şi pleacă pe front, corespondentde război, lucrând în principal pentru ziarulKrasnaia zvezda (Steaua roşie) din octombrie 1942până în noiembrie 1944. Ajuns la gradul de maior, erănit în faţa oraşului Lvov, îngropat în pământ, cuambii plămâni grav afectaţi. E demobilizat în noiembrie1946 ca invalid. Mai are de trăit cinci ani.În anii patruzeci, mai scrie povestiri, cu precădereepisoade de pe fronturi şi despre urmările războiului:Oameni însufleţiţi (1941), Rădăcinoasa fericită(1943), Afrodita (1945–1946), Întoarcerea (1946)ş.a. Sub titlul Familia Ivanov, acest ultim text apareîn 1946 în revista Novîi mir. Este vorba despreîntoarcerea soldatului de pe front şi renaşterea, priniubire reciprocă, a greu încercatei sale familii. În1947, povestirea este desfiinţată de V. Ermilov, teoreticianal dogmatismului, care în 1964 avea să secăiască public pentru acel text. În anii imediat postbelicis-au dezlănţuit atacurile împotriva multorscriitori de seamă, precum în rechizitoriul inchizitorialţinut de A. Jdanov împotriva Ahmatovei şi a luiZoşcenko. Lui Platonov nu aveau ce să-i mai facă.Era ţintuit la pat, trăia din pensia de invalid. Scriascenarii de film, povestiri, prelucra basme populare.N-a mai apucat să termine piesa Arca lui Noe. Amurit la 5 ianuarie 1951. (În 1943 fiul lui murise laCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ27SEPTEMBRIE 2010

28CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ4 ianuarie, iar văduva lui avea să moară mulţi animai târziu, la 9 ianuarie.) A lăsat în urmă numeroasemanuscrise, de care s-a ocupat mai întâi soţia, iardupă moartea ei fiica sa Maria Andreievna, care a şiasigurat publicarea celor mai multe volume postume.Primul avea să apară la şapte ani după moartealui, un volum de Povestiri alese (1958). ApoiInelul fermecat (1960) – basme ruseşti repovestite.În 1960 Vasili Grossman i-a consacrat articolul Untalent generos. Cea de „a doua naştere” a continuat,în anii şaizeci, cu Povestiri (1962), Oameni însufleţiţi.Povestiri de război (1963), Într-o lume frumoasăşi aprigă, povestiri şi nuvele (1965), Opere alese(1966), Povestiri şi nuvele (1969). Apoi au fost publicateculegeri ample în câteva volume (1978, 1983). Şitot mai multe articole, monografii, lucrări de doctorat,analize consacrate caracterelor, construcţiei,limbii lui Platonov – apărute în ţara lui şi în străinătate,inclusiv peste ocean. Între timp, s-au tradus înmulte limbi din ce în ce mai multe scrieri ale sale,printre care şi romanul Cevengur. Aşa a început „atreia naştere” amintită, în a cărei prelungire sesituează şi tălmăcirile româneşti târzii.Am vorbit până acum despre povestiri şi nuvele.Am folosit aceste aproximări pentru două speciifoarte răspândite în literatura rusă şi terminologicgreu de echivalat, povest’ şi rasskaz. Ele desemneazăo variantă epică mai desfăşurată şi o alta mai concentrată,prima extinsă adesea până la „roman”, adoua redusă până la „schiţă”. Platonov a scris şipiese, critică, articole. A colaborat sub diverse pseudonimela revista Criticul literar, în teribilii ani treizeci,spre a-şi întreţine familia. Cu această revistăîncheiase şi un contract pentru un roman-cronică pecare apoi redactorul a refuzat să-l tipărească. Înfiripatîntr-o călătorie, refăcută pe urmele lui Radişcev,de la Moscova la Leningrad, în februarie 1937, romanula fost scris, păstrându-i-se două variante detitlu: Călătorie din Leningrad la Moscova, reluareexplicită a sursei literare de inspiraţie, şi Călătorieîn umanitate, lărgind intenţia urmărită până lamaximum. Ambele titluri, al doilea cu deosebire,rimează cu specificarea dată romanului Cevengur(de gen sau ca subtitlu?) Călătorie cu inima deschisă.Pe lângă povestiri şi romane, Platonov ar fi pututANUL XXI Nr. 9 (702)rămâne autorul a două romane. Unicul exemplarmanuscris al celui de al doilea roman a dispărut însăla începutul războiului, în timpul evacuării spre oraşulUfa. Se spune că noaptea, în timpul călătoriei cutrenul, i-ar fi fost autorului furat geamantanul delemn în care se afla şi manuscrisul. De un hoţ oarecaresau de unul cu misiuni speciale?! Putem imaginascenarii ipotetice. Călătoriile i-au fost scriitoruluibenefice sau fatale. Şi nu i s-a păstrat decât un singurroman, romanul lui Platonov. „Călătoria cuinimă deschisă” a trebuit să suplinească şi„Călătoria în umanitate”.În „anul de cotitură” 1929 Platonov i-a trimisCevengur, spre lectură, lui Gorki, care îi apreciasevolumul Stăvilarele de la Epifan. În răspunsul săuGorki i-a lăudat talentul, limba caracteristică, romanulîn ansamblu, dar, totodată, l-a avertizat: „nu vădîntre redactorii contemporani pe nimeni care arputea să vă aprecieze romanul după merite”, iar prinparticularitatea sa el rămâne „inacceptabil pentrucenzura noastră”. Drept care nici nu i-a sprijinitpublicarea. Până să vadă lumina tiparului aveau sămai treacă şaizeci de ani.4Cevengur are spaţiul şi timpul său. „Realitatea”spaţiului ar putea fi comparată cu comitatulYoknapatopha, format, inventat, distilat de WilliamFaulkner din locurile de baştină şi de viaţă din statulMississippi. Deşi toate denumirile cătunelor,satelor, orăşelelor sunt, şi la Platonov, imaginare,putem stabili că ne aflăm pe undeva în sud, sud-vest,nu departe de teritoriile ucrainene, cam pe unde seîntind gubernia Voronej şi guberniile împrejmuitoare.În 1921–1922, se instalase în Rusia – după altele,premergătoare – o foamete devastatoare, inclusivîn zona dintre Don şi Volga, iar tânărul ziaristPlatonov comentase calamitatea. Dacă străbatemcâmpia de la Don spre Volga, de la Voronej spreSaratov, înaintea dealurilor prevestitoare ale celuilaltfluviu mai dăm peste un afluent al Donului, penumele său – Hopior; iar eroul romanului,Aleksandr Dvanov, va fi trimis, la începutul părţii adoua din carte, în oraşul Novohopiorsk. Indicii deacest fel pentru localizări vor mai fi existând multe.Mai limpede ni se dezvăluie însă timpul istoric alacţiunii, căci avem în faţă o naraţiune istorică.Măcar în primă instanţă, un roman datat, ca temeipentru un diagnostic cu sens amplu, de o cutezătoarepremoniţie.Iniţial ne aflăm la începutul secolului douăzeci,într-o Rusie ţărănească spaţial nu foarte departe decentru, dar uitată de Dumnezeu – şi, până una-alta,uitată de istorie; istorie care însă va năvăli curând înperimetrul ei, răscolind-o. În copilărie şi tinereţe,Aleksandr Dvanov pare un „dublu” al lui AndreiKlimentov-Platonov. Anii lor coincid, aproximativ,cu anii noului veac. Tatăl eroului se dedublează, larându-i, într-un tată de sânge şi un altul adoptiv,Zahar Pavlovici. Saşa îl pierde pe primul, simboliculpescar, şi e găsit de cel de-al doilea. În fundal izbucneşteşi se desfăşoară Primul Război Mondial. Apoiare loc revoluţia. Împreună cu Zahar Pavlovici, Saşavizitează sediul mai multor partide, care, scurt timpdupă cucerirea puterii şi până să fie desfiinţate deunul singur, îşi mai dispută supremaţia în exercitareaputerii. Tânărul se înscrie la bolşevici.„Meşterul”, mai prudent şi prevăzător, amână alegerea.Îşi spun cuvântul diferenţa de vârstă, temperamentşi experienţă. Saşa este intempestiv, dornic desoluţii decisive. Este trimis la Novohopiorsk, sedeprinde cu „revoluţia luptătoare din stepă” şi, decâtsă rămână lângă Sonia Mandrova, porneşte dinaventură în aventură, alături de camaradul său,Kopionkin. În fabuloasa vară a peregrinărilor lorprin stepă, Kopionkin şi Dvanov au mereu întâlniri:cu „Feodor Dostoievski”, cu Paşinţev, cu Plotnikov şimulţi alţii. Semne, fapte, chiar date sugerează prezenţarăzboiului civil, care mai bântuie în stepă şicătunele ei, răsfrângându-i grozăviile în ecouri ridicole.Încă pe deplin grav în reprezentările naive alepersonajelor, războiul dintre „săraci” şi „bogaţi”,„roşii” şi „albi” (sau cu „bandiţii”, cu „anarhiştii”)apare în fapt ca aiurit şi aiuritor, grotesc şi absurd.■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulFlorin LogreşteanuCasa cu iederăColecţia Biblioteca Contemporanul Roman■ noutăţi editorialeMaria PostuArca lui BrebanEditura Ideea Europeană, 2010Intrând apoi într-un oraş, Dvanov constată începutulunei vieţi economice aşezate. Îndestularea, pecale de a fi restabilită, i se pare însă atât de ciudatăîncât crede că a nimerit la duşmani: „Noua politicăeconomică” a luat locul „comunismului de război”.Dar numai acesta din urmă li se părea normal, închiar anormalitate, căutătorilor de soluţii rapide şidefinitive. Aici Dvanov îl cunoaşte pe Cepurnîi,„japonezul”, conducător al comunei din Cevengur.Treptat se îndreaptă într-acolo mai toţi participanţiila acţiunea de până acum: Kopionkin, Dvanov,Gopner, ca şi personaje noi, precum Simon Serbinov,iubitul efemer al Soniei Mandrova. Tot restul cărţii,hotărâtor, descrie presupusul „rai” comunist, menţinutîntr-o presupusă stare de neîntinare.Cartea e tripartit structurată. Prima parte,publicată iniţial ca povestire separată (Obârşia meşterului)evocă – precum treimea autobiografică tolstoiană– copilăria, adolescenţa şi tinereţea luiDvanov. Partea a doua descrie peregrinările luiKopionkin şi Dvanov, un alt Don Quijote şi un inversatSancho Panza, inversat anume într-un soi deintelectual învăţător. A treia parte, ceva mai întinsădecât primele două însumate, detaliază experienţa„socialismului” şi „comunismului” din Cevengur.Prima parte acoperă antecedentele poveştii,preistoria revoluţiei, cu a cărei victorie se şi încheie.A doua parte schiţează psihologia „comunismului derăzboi”. Kopionkin şi Dvanov călătoresc prin stepă învara anului 1921 sau 1922 (la un moment dat aflămde cinci ani scurşi de la revoluţie, ceea ce ar sugeravarianta din urmă). În realitate, „comunismul derăzboi” a durat din 1918 până în 1920 inclusiv.„Noua politică economică” a fost lansată în martie1921, dar a prins teren mai târziu şi mai greu înzonele depărtate de centru. Intrarea lui Saşa în aceloraş cu vânzare liberă de produse s-ar putea să fiavut loc în a doua jumătate a anului 1922. Maideparte în roman, un fost locuitor din Cevengur,Aleksei Alekseievici, revine pe meleagurile sale însufleţitde noile idei conţinute în articolul lui LeninDespre cooperaţie. Textul datează din ianuarie 1923.Evenimentele par să ajungă până în acest an. Dar săfim atenţi la două împrejurări, una cronologică şialta de substanţă. Partea a treia, atunci când relateazăconstituirea comunei de la Cevengur, foloseştemultă vreme tehnica flash-back, se întoarce înainteaexperienţei parcurse în stepă de către Kopionkin şiDvanov. Ei ajung la Cevengur mai târziu, spre a constataisprava lui Cepurnîi şi a tovarăşilor lui; maiîntâi se duce Kopionkin, apoi Dvanov. Cronologic,partea din şi despre Cevengur se întinde astfel pe operioadă mai îndelungată, de dinainte şi de dupăpartea mediană. Cât priveşte substanţa „cevengurană”,ea este şi rămâne ancorată într-un „comunismde război” extrapolat de către adepţii lui Cepurnîi în„comunismul” ca atare. „Noua politică economică” îşiinsinuează prezenţa – tot degradat – poate doar prinfinala dorinţă a lui Prokofie Dvanov şi a Klavdiuşeide a se căpătui în detrimentul celorlalţi, adunând câtmai multe bunuri comune, care până atunci nu aparţinuseră,din principiu, nimănui. Orăşelul Cevengurrămâne, aşadar, o experienţă „pură”, în sensul utopiilorcomuniste. Semnele unor realităţi istoriceruseşti pot fi desluşite în multe pagini ale romanului.Dar tocmai această realitate, înapoiată şi dornicăde compensaţii fanteziste, oferă pretextul pentruutopie. Textul de la sfârşitul anilor douăzeci maiavea nevoie doar de lucrul cel mai important: explozivainventivitate a lui Platonov. fragmentFlorin Logreşteanu, membru, din 1999, al Uniunii Scriitorilor din România, a debutat în 1974, în revista Luceafărul,la recomandarea lui S. Damian şi a prozatorului Nicolae Velea. A publicat, până astăzi, un volum de nuvele(Răspântia păsărilor) şi trei romane (Trepte, Inseparabilii, Labirinturi), despre care s-au pronunţat critici importanţi,precum L. Ulici, Dan Cristea, Constantin M. Popa, N. Ciobanu, Marian Popa, G. Coşoveanu, Paul Aretzu etc.Florin Logreşteanu (care e Doctor în Filologie şi profesor la Colegiul Naţional „Elena Cuza” din Craiova) propunenoul său roman intitulat Casa cu iederă. Acţiunea lui se desfăşoară pe fundalul evenimentelor care au premers conflictuluibalcanic dintre sârbi şi albanezi din ultimul deceniu al mileniului trecut. L-am citit în manuscris şi sunt înmăsură să spun că e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care luminează subsolurile conştiinţeiumane.Eugen Negrici

Luiza BarcanPeisaje din inima regineiDe mai bine de doi ani, numele aproapetotal necunoscut al pictoriţei centenareMedi Wechsler Dinu a devenit prilejde reflecţie asupra miracolului carestă întotdeauna la rădăcina vieţii şi a puterii creatoare.Fără nici o îndoială, a putea comunica directcu o supravieţuitoare lucidă, sensibilă şi cultivată aepocii interbelice este tot un miracol.Dacă ar fi fost angrenată în conjuncturi sociale,politice, culturale mai faste, dacă ar fi avut un altfel de caracter decât cel care ne uimeşte astăzi, MediWechsler Dinu, această contemporană interbelică,s-ar fi numărat demult printre artiştii reprezentativiai României. N-a fost să fie aşa. Dar fiindcă existăîntotdeauna o compensare, longevitatea şi vivacitateaextraordinară a pictoriţei au condus la recunoaştereaei la început de secol XXI.Medi Wechsler Dinu şi-a ţinut „ascunsă” operamai bine de cinci decenii, convinsă fiind că tot ce acreat ea a rămas la nivel de încercare, că alţi artiştimerită să fie promovaţi, expuşi, integraţi circuituluinaţional de valori culturale. O modestie cu nuanţede smerenie ce vine dintr-o educaţie aleasă, dar şi unfel exemplar de a refuza orice fel de compromis.Povestea vieţii acestei fermecătoare doamne deaproape 102 ani ar merita poate literaturizată sautransformată în subiect de film. Ca orice poveste deviaţă, şi a ei are multe umbre dar şi câteva luministrălucitoare. Am avut şansa să o întâlnesc în 2002,când mi-a fost prezentată de fostele ei eleve de laşcoala pentru copii evrei, pictoriţele Alma Redlingerşi Maria Constantin. Câţiva ani mai târziu, în 2008,artista mi-a permis să intru în lumea creaţiei ei atâtde consecvent ascunse de ochii lumii. Am desluşittreptat resorturile retragerii ei de pe scena publică,încă înainte de 1944. Ea s-a datorat, pe de o parte,complexului apartenenţei la o etnie pentru care nupuţini manifestă încă intoleranţă, pe de altă parteposesiei unei coloane vertebrale imposibil de îndoitîn faţa vremurilor tulburi trăite de artistă. Şi astăzi,pentru mulţi, Medi Wechsler Dinu e o doamnă careimpresionează prin longevitate şi prin statutul ei desoţie a poetului avangardist Ştefan Roll (GheorgheDinu), respectiv de noră a lui Enache Lăptarul,patronul celebrei lăptării interbelice. Biografia eispectaculoasă, dacă ţinem seama că a fost şi prietenăapropiată a familiei Brauner, că i-a cunoscut peBrâncuşi, Tristan Tzara, pe cam toţi avangardiştii,tinde încă să-i adumbrească opera. Or, în momentulde faţă, consider că după depăşirea momentului deuimire provocat de bogatele mărturisiri ale artisteicare a pictat la Balcic între 1934-1939, efortul promovăriiimpresionantei ei creaţii trebuie să fie şimai susţinut.Şi ca efect al mediatizării expoziţiilor personaledin ultimii doi ani, unde un rol important l-aujucat colegii mei de la Televiziunea Română:Ruxandra Ţuchel, Ileana Ploscaru Panait şiSandrino Gavriloaia (autorul a două splendide documentarededicate pictoriţei), Medi Wechsler Dinu aintrat cu drepturi depline în viaţa culturală contemporană.Editarea în primăvara acestui an a albumuluimonografic realizat de subsemnată a avut şi ea,cred, un rol important în cunoaşterea vieţii şi a activităţiiartistei. La scurt timp după lansarea albumului,pe 31 mai 2010, Fundaţia Niram Art de laMadrid i-a decernat lui Medi Wechsler Dinu Premiulopera omnia „Victor Brauner”.În august 2010, organizatorii Festivalului deFilm Istoric de la Râşnov, dedicat aniversării a 135de ani de la naştere Reginei Maria a României, şi-audorit ca dintre manifestările culturale ale festivaluluisă facă parte şi o expoziţie personală MediWechsler Dinu. Ideea mi s-a părut deosebită, avândîn vedere că pictoriţa centenară se numără printrefoarte puţinii români supravieţuitori care i-au fostcontemporani Reginei îndrăgostite de artă. Într-uninterviu cu artista, realizat de Radu Rădescu şi prezentatla vernisajul expoziţiei, aceasta evocă plinăde duioşie diferite momente din viaţa Reginei Mariala care a fost martoră.Titlul pe care l-am dat expoziţiei cu 30 de acuareleşi uleiuri de Medi Wechsler Dinu, realizate întredeceniile trei şi cinci ale secolului XX este, delocîntâmplător, „Peisaje din inima Reginei”. Balcicul şiSinaia s-au numărat printre ţinuturile româneşti dela mare şi de la munte unde Casa Regală a Românieişi-a dovedit rolul civilizator. În bună măsură, constituireacoloniei artistice de pe Coasta de Argint sedatorează şi Reginei Maria care, alături de alţioameni providenţiali ai epocii, între care se cuvineamintit primarul Octavian Moşescu, creează oambianţă culturală cu totul specială în exoticulBalcic, o atmosferă propice creaţiei literare, plasticeşi muzicale ce avea să facă în timp istorie. În niciunul dintre interviurile în care este întrebată despreRegină, Medi Wechsler Dinu nu uită să sublinieze căelectrificarea Balcicului atât de primitiv ca locuireînainte de construirea „Casei de vis” de la malulMării Negre, se datorează acesteia. În deceniul cinci,destinul a condus-o pe artista peisagistă şi prin altelocuri care i-au fost dragi Reginei Maria: la Sinaia,la Rucăr, în zone montane învecinate acestora. Aşaau luat naştere splendide acuarele ce descriu naturaşi arhitectura locurilor imortalizate, lucrări de undesăvârşit rafinament, expresie a unei înalte şcoli depictură (Medi Wechsler a studiat la Belle Arte cuJean Al. Steriadi şi Ipolit Strâmbulescu).Expoziţia „Peisaje din inima Reginei” a fostdeschisă până pe 15 august 2010 în sala de la etaj aProtopopiatului oraşului Râşnov (fost han săsesc,fostă casă de cultură) şi a putut fi vizitată zi şi noaptede participanţii la maratonul cinematografic dincetatea Râşnovului. Cu ocazia vernisajului, publiculprezent a putut viziona documentarul lui SandrinoGavriloaia intitulat „Un veac de seninătate (amintirileunei pictoriţe cuminţi)”, difuzat în 2009 pe TVRCultural.Jumătate din sala de expoziţie a fost dedicatăpeisajelor realizate în ulei şi acuarelă la Balcic, înanii 30, iar cealaltă peisajelor montane de la Sinaia,Rucăr şi din alte spaţii învecinate, pictate în anii 50.Majoritatea lucrărilor au fost expuse cu această ocaziepentru prima dată. Două etape distincte de creaţieşi-au dat astfel întâlnire într-o expoziţie-documentmenită pe de o parte să familiarizeze publiculcu o creaţie până de curând necunoscută, pe de altăparte să sublinieze nostalgia unei epoci luminoase aRomâniei moderne. Detaliul evocator de atmosferă,surprinderea măiestrită a calităţii luminii speciale asudului ce conferă locurilor şi obiectelor o aură aparte,rafinamentul petei de culoare, precum şi stăpânireadesăvârşită a tehnicii acuarelei sunt calităţileincontestabile ale picturii lui Medi Wechsler Dinu.Toate lucrările ei, fie că sunt uleiuri, fie că suntacuarele, degajă aceeaşi impresie de spontaneitate şiprospeţime, compoziţiile fiind întotdeauna rodulunui impuls creator şi al unei stări de spirit irepetabileîn faţa motivului ales. Artista exploatează constantvalenţele expresive ale suportului, lăsând mici„insule” de carton sau hârtie nepictate, astfel încâtzonele pe care lucrează alternează cu cele „virgine”într-un foarte original mod de abordare plastică.Expoziţia personală de la Râşnov, a cincea dinultimii ani, după cele de la Constanţa, Tulcea şiBucureşti, n-a trecut nici de această dată neobservată.Pe 5 august 2010, Medi Wechsler Dinu a fostdeclarată „Omul zilei” de către „Jurnalul naţional”.Ceea ce m-a determinat să constat că organizatoriiFestivalului de Film Istoric de la Râşnov au avut„mână bună”, adică determinare, gust şi talent organizatoric.Felicit şi mulţumesc pe această caleFundaţiei „Mioritics” şi neobositului manager culturalRadu Rădescu. Le voi fi întotdeauna recunoscătoarecelor care vor contribui la redarea demnităţiiartistice (fiindcă pe cea umană şi-a păzit-o singură,cu străşnicie) acestei venerabile şi mereu tineredoamne.La sfârşitul lunii septembrie, Medi WechslerDinu va fi declarată „Cetăţean de onoare” al municipiuluiRâmnicu Vâlcea” (e născută la Brezoi în1908). Atunci, o nouă expoziţie cu peisaje din aceastăparte de Românie va fi deschisă la Muzeul de Artăal cetăţii Râmnicului. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ29SEPTEMBRIE 2010

■ noutăţi editorialeIoan CărmăzanFilmul şi semiologiaV.D. FulgerDestine ale reginelor frumuseţiiEditura Ideea Europeană, 201030CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂSemiologia sau semiotica se defineşteastfel: aplicarea metodelor lingvisticemoderne altor limbaje decât limbajulverbal. Pentru a comunica idei, sentimente,fapte, pentru a comunica informaţia, omuldispune de limbajul cuvintelor. Pentru semnale optice,acustice, gesturi, imagini există alte sisteme deînştiinţare. Cinematograful ocupă un loc din ce în cemai important în această lume de semne şi semnalede comunicare. Una dintre cele mai importantemisiuni pe care le incubă semiologia cinematografuluieste funcţia sintagmatică. Să o definim: Teoriaştiinţifică a limbajului deosebeşte în toate faptelelimbajului două axe mari: axa paradigmatică şi axasintagmatică. Axa paradigmatică este axa alegerilorprecum şi a excluderilor, iar axa sintagmatică esteaxa combinaţiilor între elemente alese. Scopul finaleste de a le înlănţui într-un discurs coerent.În cazul limbajului cinematografic operaţiaparadigmatică constă în alegerea imaginilor, zgomotelor,muzicii, dialogurilor. Operaţia sintagmaticăconstă în compoziţia filmului. Avem de-a face cu versiuneasemiologică a tradiţionalelor probleme alemontajului şi ale decupajului. Conştient sau inconştient,cineastul urmăreşte să creeze o operă de artăsau cel puţin un obiect de artă atrăgător şi vandabil,căută efecte, vrea să trezească rezonanţe, încearcăsa emoţioneze, să convingă sau să trezească interese,mizează pe paralelisme sau contraste, acest ansambluconstituie sensul profund, sensul simbolic, defapt sensul secundar al unui film, sens care corespundenoţiunii de conotat sau conotare. Dar în acelaşitimp, cineastul tinde să comunice şi un ansambluinteligibil de informaţii, factice eroi, locuri, succesiunitemporarele şi acestea sunt ceea ce numimsensul literar sau sensul primar al filmului sau chiarintrigă. Iar în teoria lingvistică, denumit sensuldenotat sau denotarea. În legătură cu cuvântul intrigă,este de remarcat faptul că cinematograful a reuşitsă se elibereze de poveste, de anecdota pură, s-asăturat de jugul intrigii mediocre, de anecdota invadatoareşi sterilizantă, de povestea artificială construităşi să rămână în câmpul naraţiunii în sensulcel mai adevărat şi analitic al termenului. Filmelemoderne, folosind tonul cel mai liber, degajate detiparul scenaristic, păstrează un ton literar. Ele aupersonaje, chiar dacă numaischiţate, se desfăşoară numai înanumite locuri, comportă succesiunisau simultaneităţi temporale,chiar dacă uneori suntsugerate eliptic. Una e condamnareaestetică a naraţiuniiproaste şi alta e definirea obiectivăa naraţiunii. Filmele, în afarafilmelor documentare sau înafara unora prea lirice, sunt înmajoritate povestiri. Până laurmă, analiza semiotică a unuifilm se poate preta la a analizănarativitatea, iar dincolo dedenotaţie şi conotaţie, de paradigmeşi sintagme, ajungem lastilul filmului, stil care reiese dinstudiul tuturor acestor monitorizăride limbaj.Teoria lingvistică ne învaţăcă un discurs inteligibil, în cazulnostru un film, este întotdeaunaunul articulat şi poate fi divizibilîn unităţi de aparenţă şi infinitădiversitate, care combinate dupăanumite reguli dau regula marea construcţiei, în cazul nostru alfilmului. Semiologia cinematografuluinu este o estetică normativă,ea este un studiu cucaracter teoretic, ea vine dupăfilme şi se uită cum sunt făcute,încercând să rememoreze sau săimprime un algoritm unei secţiunipur subiective, fiindcă cinema-ulmare este irepetabil. Maicurând am putea defini semioticacinematografului ştiinţa carese ocupă cu repetabilitatea irepetabilului.Şi totuşi, astfel unprim tabel al sintagmaticii cinematograficedeosebeşte în primăinstanţă şase tipare: cadrul autonom,scena propriu-zisă, secvenţapropriu-zisă, sintagma alternată,sintagma descriptivă şi sintagma frecventativă,care la rândul ei are trei subtipuri. Deci, în totalam avea opt tipuri de mari segmente autonome.Pentru cei interesaţi în aprofundarea acestui studiu,la sfârşitul prelegerii există o bibliografie.Studiul de faţă nu face decât să atragă atenţiacă există această preocupare, că orice film este ostructură care poate fi analizată, că există metodedeja în lingvistică, care au demarat studii literarecelebre şi că aplicarea sistemului la cinema este laînceput. Împărţirile timide pe care le-am pomenit sereferă la imagine, fără să ţină cont de sunet, zgomotetc. Uneori, un asemenea demers poate da senzaţiacă se amână contactul cu concretul. A fost nevoie demai mult de două mii de ani de fizică înainte de a seconstrui primul automobil, care nu ar fi văzut luminazilei dacă nu ar fi fost fizica şi nimic nu era maiabstract decât motorul cu explozie pe timpul fizicienilorgreci.Toţi cei care se neliniştesc la apariţia acesteiviziuni semiologice trebuie să ţină cont că lumeacinematografului a trăit într-un subcerc care nu eraancorat bine la marile mişcări contemporane. Fărăîndoială că vina, dacă poate fi vorba de aşa ceva, oare publicul cultivat, care admite destul de târziu căcinema-ul este o artă sau pur si simplu că există. Darlumea cinematografiei îşi are şi ea partea ei de vinăpentru existenţa acestei izolări culturale. Există înmod paradoxal două nivele care coincid destul de rar,scara oamenilor de cinema şi scara celorlalţi.Cinematograful evoluează singur şi marile problematiciale culturii contemporane îşi trăiesc viaţa înafara lui. Cultura contemporană are ca fundamentaceste dezbateri actuale, lingvistica, semiologia şistructuralismul. Aceia care vor să-şi găsească imediatcinema-ul lor şi se izolează de rest nu aducniciun serviciu filmului şi nici restului. Întârziindprezentarea în sfârşit a datelor structurale, îl izoleazăde gândirea modernă, gândire care nu este indulgentăfaţă de naivităţi. ANUL XXI Nr. 9 (702)

Adriana TeodorescuCitind Pink Floyd:eul, viermele, zidulAm fost fără ieşire pentru multă vreme.De fapt, e prima încercare de a ieşi dinafazia unei relaţii prin mărturisiristrâmbe, împrumutând canalele pejumătate adecvate ale cuvântului manifestării unuiconţinut retractil. Muzica, acea interioritate lipsităde obiect, cum o numea Hegel trebuie să se laseînmagazinată cumva în cuvânt. Limbajul muzicii,poposit în limbajul verbal, e mult sub gradul de evidenţăal unui lichid într-un recipient. Mai ales încazul acelei muzici care nu e doar muzicalitate pură,ci şi text. Există atunci o mai mare cantitate de limbajverbal. Deşi prezenţa sunetului poate avea carevers distragerea de la textul cântat. Aş vrea demult să fac posibilă mărturisirea mea despre PinkFloyd şi al lor The Wall. Dar cum pot eu vorbi desprePink Floyd altfel decât aş vorbi despre un text literar?Cum pot să scap de imaginea unui om care facedin muzică o codiţă, care o tratează rezidual, deşi eae cea care asemeni unui mediu intrauterin protejează,configurează textul. Nu cred în compromisuri detip terminologie muzicală. Pe de altă parte, suntincapabilă de aşa ceva şi datorită faptului că, printreamintirile mele, se numără stresuri vechi de la orede muzică în care dicteuri ritmice şi noiane denoţiuni specifice au rupt pentru o destul de lungăperioadă relaţiile mele cu muzica. Tot ceea ce potface acum este să citesc. Ascult Pink Floyd pânăacolo unde urechile se termină şi ceva fără putinţăde traduceri începe. M-am oprit în faţa dorinţei meleprecum dinaintea unui zid. Un fapt pentru careimaginez interpretări cu mâini subţiri ce-l şifoneazăca pe-o hârtie.Din The Wall, după lecturi repetate s-au cristalizattrei miezuri de poveste: eul, zidul şi viermele.Toate trei legate de cordoane ambivalente – moi cumîn cazul basmelor ce se lasă la nesfârşit relocuitefantasmatic şi osoase ca cioturile de gândire apusă,definitiv încheiată, ca teoriile hiperdemonstrate cedevin axiome. Când prima valenţă străluceşte, mărturisireacaută formă, în timp ce activarea celeilaltepresupune evidenţe peste care se alunecă întru redobândireaunei urechi mecanice. Atunci lectura sedestramă şi tăceri înalte o fac pentru o vreme invizibilă.Ceea ce urmează poartă amprenta unor astfelde vederi scăzute.Eul este cel care îşi povesteşte viaţa într-unoarecare dezechilibru, cu textul rămuros, mai pregnantşi mai complicat decât ţesătura muzicală. Laînceput am alunecat în ceea ce îmi părea facilitate,m-am rătăcit într-o sonoritate falsă pe care urecheamea o crease din inerţii auditive şi din orizonturi deaşteptare autosuficiente. Nu părea a fi ceea ce s-ar fiputut numi ieftin, ori comercial, dar lipsa unui stratmetaforic, profund, îmi părea evidentă. Doar dupăcâtva timp cele două axe, a textului şi a muzicii, auînceput să se adune. Leseparasem artificial şi nus-au grăbit să-mi semnificetotalul pe care, ca de obicei,îl ratez la primele audiţii.După aceea însă, am văzutbine muzica şi textul sudateîmpreună. Confesive,lirice sau dinamic-voioase,înşelătoare, alunecânde sauabrupte, continue sau ciupite,crăpate. Vocile, la graniţadintre instrument şicuvânt rostit, trăind peambele planuri, concomitent,trupuri atipice, limbajdublu cu pat scâlciat deînsuşi Procust. Am ştiut cătrebuie să trec peste deghizări:If you want to find outwhat’s behind these coldeyes/ You’ll just have toclaw your way through the/Disguise. Că ele erau pentrumine similare celor aleeului pentru care deghizareaeste generatoare de odinamică ameţitoare, cuglisări obositoare de la copilăriela maturitate şi invers(The show must go on).După toate măştile se aflăfrica. De sfârşit (viermele,zidul), de început (mamaposesivă, cenzurativă), decopilărie (profesorul caregăseşte o compensare a tiraniei de acasă prin asuprireacopiilor), de ceea ce n-a cunoscut (tatăl mortdevreme şi amintirile slabe), de ceea ce nu poatecunoaşte (celălalt chemat în Hey you, căruia i se batela uşă zadarnic), de ceea ce a pierdut (Vera, soţia).Devenit comfortably numb, eul îşi infuzează şi reconstruieştefricile direct în mască, trăind o viaţă-spectacolulîn al său favorite disguise (Run like hell). Înfapt, la nivel meta-textual, el e într-o permanentăinterpretare şi narare de sine. În timp ce la nivelproxim fabulei, e cărămidă într-un zid, apoi el însuşipurtător de zid, fie al terorii – crescut de mamă (Ofcourse mama’s gonna help build the wall), fie autoprotectiv,al extirpării ochilor în faţa fricii. Gol nurămâne decât la sfârşit, când sentinţa va fi Teardown the wall!Viermele, ca imagine, e o prelungire/scurgere amorţii dinspre viitor înspre prezent. E cel care va fifamiliar cu ceea ce tu nu vei mai fi. Aşa că a te apropiade vierme e oarecum a te uni cu tine tocmai înpunctul în care ar fi trebui să apară fisura. A aşteptaviermele e mai mult decât a te concepe ca fiinţăexpusă morţii. Forţezi o paradoxală luare în posesiea eului care va fi mort. La Pink Floyd, viermele eunul din elementele cu o încărcătură semantică oscilândîntre explozie şi implozie. Adică, pe de-o parte,viermele e simplu, o figură a judecăţii, de fapt a procesului,aparenta contagiune creştină e de fapt osubminare a viziunii creştine potrivit căreia răsplatae după faptă. The trial are influenţe kafkiene.Inculpatul nu se poate apăra, soarta îi e decisă dinafară,însă absurdul nu copleşeşte prin prezenţă. Emai degrabă vorba de un coşmar în care persoanele■ Cartea anului 2009Nicolae BrebanTrădarea criticiiEditura IdeeaEuropeană, 2009;Ed. a II-a, 2010Ascult Pink Floyd până acolo undeurechile se termină şi ceva fărăputinţă de traduceri începe. M-amoprit în faţa dorinţei mele precumdinaintea unui zid. Un fapt pentrucare imaginez interpretări cu mâinisubţiri ce-l şifonează ca pe-o hârtie.importante pentru eu îi dovedesc carenţele ontologice,îi reproşează suferinţele îndurate pentru el.Teatralitatea şi spectacolul sunt mai ales dincolo detext. Deşi trăsături generale ale albumului, ele seamplifică în The trial. Nu există intimitate cu membriifamiliei, eul e expus Curţii, juraţilor, publiculuipoate. Sunt replici ale profesorului, ale mamei, alesoţiei, ale acuzatului, glasuri diferite, timbre aparte,sunete sugerând elemente naturale cum ar fi fulgerul.Viermele decide rapid. Configurat prin acest tipde vierme, zidul se dărâmă în afară. Pe de altăparte, cum apare în alte piese de pe album, el, viermele,fiind cel situat înăuntru, cel care mănâncă încreier, face ca zidul să se menţină, însingurareaeului se produce în interior. Între aceste două extremese situează şi o a treia postură a viermelui, celaşteptat (Waiting for the worms). El poate realizaanumite treceri de la viermele dinăuntru la cel dinafară. Până la urmă, în Waiting for the worms viermelee şi o sfidare a unei realităţi devenite nesemnificative.E cântecul celui care se simte bine în sine,invincibil, separat şi afirmându-şi provocator însingurarea:You cannot reach me now/ Ooooh no matterhow you try/ Goodbye cruel world it’s over Walk onby./ Sitting in a bunker here behind my wall/Waiting for the worms to come./ In perfect isolationhere behind my wall/ Waiting for the worms to come.Cum e oare acest vierme care se lasă aşteptat? Poatepătrunde acest vierme prin zid? Dacă legătura seface între viermele interior şi cel exterior, atunci arfi de presupus că viermele nu se îndreaptă spre zid,ci dimpotrivă, a ieşit din el. Doar dacă nu cumvaviermii aşteptaţi nu se constituie într-un soi de legăturămai mult formală, căreia i se dă adâncime prinsârguinţa celui ce, interpretând, construieşte sensuriluminoase ca şosele bine direcţionate, funcţionaleomni-circumstanţial. Posibil, deci, ca viermiiaşteptaţi să aibă o dublă accepţiune. Cei care suntreduşi la neputinţă de perfecta izolare conferită dezid, agenţi ai descompunerii care nu-şi mai au sensulîn afara unui mormânt perfect, a unei autoînmormântărilucide, voluntare. Şi cei care duc cu eitentaţia exteriorului: Waiting to follow the worms.Care pentru interioritate nu poate fi decât entropic.Revenind la zid, el apare acolo unde lumea sefisurează. Unde viaţa, gheaţă subţire, crapă: If youshould go skating/ On the thin ice of modern life/(...)Don’t be surprised when a crack in the iceAppears under your feet./ You slip out of your depthand out of your mind/ With your fear flowing outbehind you /As you claw the thin ice. De aceea, zidul,dincolo de complexele pe care le simbolizează, arputea fi opera muzicală însăşi, autosemnificându-se.Şi, în ea, viermele cel purtător de sensuri, care judecă,care e aşteptat, urmat, e cel ce indiferent de poziţiasa în raport cu zidul (afară, înăuntru) nu se identificăcu acesta. Fără să fie frica sau cărămida, fărăsă fie acela outside the wall oferă un contrast permanentîntre zid şi eu, el este diferenţa, el opreşte eulaflat în cercetare de sine să se confunde permanentcu zidul.Din The Wall nu pot realiza decât o figură dincare nu se aude nimic. Muzica e toată în lectură.Chiar şi în acele cuvinte ce nu fac trimitere la ununivers muzical. Ce arată ca şi celelalte. Ca şi cumar fi pornit de la un simplu text literar. Cum se aratăades, la suprafaţă zidul construit ca odihnă de ceilalţişi cel pe care aceştia l-au construit pentru aexclude sau domina pot fi identice. „Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă, sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă,prin militantismul ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul înnumele idealului tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în numele marii creaţii –spre care a aspirat continuu – şi în numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească.Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea ei debordantă, prin colocvialitatea eidezlănţuită. (…) Seamănă cu un aeropag al destinelor trădate, preschimbat în pledoarie şi discursde îmbărbătare. Şi, totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului mă îndeamnă să asociezdiscursul acestei cărţi cu acela al unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă,undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care ar trebui cu orice preţ câştigată. (…)Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere avechilor virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a cunoscut în tinereţe o glorie şi omăreţie greu de egalat. (…) Enunţul patetic, învolburat, al discursului lui Breban – marcat defurie, de candoare, de deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete, minunatelelui portrete, însoţite de celebrele jerbe de epitete brebaniene. În aparteu sunt limpezitesituaţii literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al Grupului de Dialog Social este foarte atentşi nemilos analizat); ne sunt oferite amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine idei. Peunele dintre ele le-am adoptat deja pentru că m-au convins.” (Eugen Negrici)CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ31SEPTEMBRIE 2010

FESTIVALUL INTERNAŢIONALAL FILMULUI DE LALOCARNODana DumaBeneficiile realismuluiA fost, în mod evident, o ediţie maibună decât cea precedentă. MarelePremiu „Leopardul de aur” a fostacordat peliculei chineze Vacanţa deiarnă, semnată de scriitorul LiHongqi, câştigător şi al premiuluiFIPRESCI. Premiul pentru regie arevenit canadianului Denis Cotépentru Carling, al cărui interpretprincipal, Emmanuel Bilodeau a fostpremiat ca cel mai bun actor.32CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂMARIAN CRIŞANCu riscul de a mă repeta, trebuie săobserv că tânărul cinema românesceste singurul domeniu care aduce, înultimul timp, semne de progres şi derecunoaştere internaţională. Are şi criticul de filmsatisfacţiile lui de prooroc şi e momentul să-mi aducaminte că, după ce am ieşit de la vizionarea de presăa filmului Morgen, cu puţine zile înainte de a plecala Festivalul internaţional de la Locarno, i-am spuscolegului meu Mihai Chirilov: „Sunt sigură că va fipremiat acolo”. Am fost inspirată şi, deşi n-a fost săfie Marele Premiu, lungmetrajul de debut al luiMarian Crişan a câştigat al doilea trofeu important,Premiul special al juriului şi altele, precum Premiulecumenic, Premiul Federaţiei Internaţionale a societăţilorde film şi un premiu al Juriului tineretului. Areuşit o performanţă asemănătoare cu aceea a peliculeiEu când vreau să fluier fluier care, după succesulla festivalul de la Berlin, a fost desemnat să nereprezinte în cursa Oscarurilor.Comparaţia dintre cele două filme merită prelungităşi pentru a remarca şi interpreta încercărileunor noi cineaşti de a duce mai departe şi în acelaşitimp de a inova în interiorul formulei estetice a realismuluipentru care a optat, decis, noul cinemaromânesc. Dacă în Eu când vreau să fluier fluierregizorul Florin Şerban nu ezita să recurgă la includereaunor soluţii (mai ales dramaturgice) tipicepentru cinematograful dominant (mă gandesc la elementede prison movie), în Morgen înnoirea ţine decomponente ale realismului.Cred că ar fi relevant ca, înainte de a le defini,să reamintesc că Marian Crişan nu este un numenecunoscut cinefililor din Romania. Semnatar alcâtorva scurtmetraje care au circulat cu succes înfestivalurile de gen (Luni, Poveste de familie) el a datlovitura în 2008 când a câştigat, cu un asemeneafilm, un premiu Palme d` Or la Cannes. Megatron (săobservăm preferinţa autorului pentru titluri în limbistrăine care încep cu litera „m”) era o mică povestemişcătoare despre un puşti dintr-un sat, care de ziualui cere să fie aniversat la un restaurant Mc Donald `sdintr-un mare oraş. Tot drumul şi toată obstinata luipledoarie pentru şansa de a câştiga acolo un robotMegatron, se dovedesc doar o strategie naivă, dar eficientă,se pare, de a-şi reuni în acest fel părinţiidivorţaţi. Probabil că Marian Crişan a fost premiatpentru curajul simplităţii, autenticitatea mediului şipentru excelentele observaţii despre ciocnirea dintrelumea rurală şi cea urbană în epoca Mc Donald` s-urilor.Regizorul se dovedeşte consecvent revenind laaceastă temă, care devine secundară însă în Morgen,unde eroul principal este paznic la un mall dinSalonta, mică localitate la graniţa cu Ungaria. La cei40 de ani ai săi, Nelu este un tip jovial şi destul detăcut, un pescar amator a cărui viaţă se dă peste capcând descoperă, lângă stufărişul unde îşi aruncaseundiţa, un emigrant ilegal care se agaţă de el ca deultima speranţă şi îi strigă că vrea să ajungă în„Alemania”. Se dovedeşte a fi un biet turc (din minoritateakurdă) care încearcă să ajungă, fără viză, înGermania, unde se află fiul său. Deşi nu înţelegedecât trei cuvinte din cele rostite de stăinul disperat,Nelu se decide să-l ajute să treacă frontiera. Filmulurmăreşte încercările, cu eşecuri succesive, de a realizaaceastă trecere frauduloasă. Unele episoadesunt de tot hazul, ca tentativa de a-l strecura pe turcîntr-un autobuz cu suporteri români la un meci defotbal cu o echipă maghiară, încheiată cu o încăieraregenerală şi cu o vizită la dispensar. Altă încercaree mai imaginativă (justificând trecerea frontierei subpretextul desenării unei linii „la standarde UE” peşosea) dar şi mai ridicolă, şi mai rapid sancţionată.Aceste momente de un umor discret sunt integrateabil într-o strategie observaţională foarte binepusă la punct (ajutată de filmarea în cadre de lungi,de la distanţă), care ne revelează aspecte surprinzătoareale vieţii dintr-o asemenea comunitate, situatăla graniţa dintre sat şi oraş. E o lume tolerantă, curelaţii destul de relaxate cu vecinii, ale căror curiozităţinu ameninţă siguranţa străinului integrat destulde repede în familia lui Nelu. Până şi jandarmiide pe frontieră evită să ia măsuri în forţă, deşi ştiudespre intenţiile frauduloase ale celor doi.Iar incursiunea în acest mediu îşi integreazăfoarte bine eroii în acţiuni cotidiene care vorbesc convingătordespre condiţia socială şi economică: de larepararea acoperişului, imposibilă fără ajutorulmaterial şi fizic al turcului, până la culesul porumbuluişi munca în mica fabrică de pâine a cumnatuluilui Nelu. Iar felul cum noii prieteni sunt bombăniţide nevasta lui Nelu, atunci când joacă tabinetpănă în miez de noapte, sugerează, de asemenea, ofirească etapă de complicitate „masculină” care întăreştecamaraderia celor doi. Firescul integrării încomunitate este asigurat de strategia dezvoltăriipoveştii. Pentru că aceste ocupaţii şi ritualuri „universale”,la care se adaugă privitul meciurilor saumersul la cârciumă, asigură cimentarea unei prieteniicare nu se bazează pe comunicarea verbală.Marian Crişan are inteligenţa de a nu traduce cuvinteleturcului, lăsând spectatorul să înţeleagă , dinvorbele lui, exact cât înţelege şi personajul Nelu.Noutatea filmului Morgen ţine de însăşi opţiuneapentru descrierea unei astfel bucăţi de România,încă neadusă pe ecran. Fără afi idealizată, portretizareaoamenilor simpli comunică unplăcut sentiment de compasiune.Nu întîmplător producătoruleste Cristi Puiu (prin companiasa Mandragora) regizorulcare făcea din tonul empaticunul dintre marile atu-uriale peliculei sale Moarteadomnului Lăzărescu. Nimeninu poate rămâne indiferent laaceastă poveste care abordeazăfără emfază, uneori cuumor, problema emigraţiei ilegale.Mi se pare că Morgenrezistă foarte bine comparaţieicu pelicule europene peaceeaşi temă, semnate de mulpremiaţiregizori precum Lucşi Jean Pierre Dardenne(Promisiunea) sau Ken Loach(A Fond Kiss).Probabil că pariul acestui mic film atît de emoţionanta fost câştigat pentru că porneşte de la aceapremisă a filmului de autor despre necesitatea căreiascriau reprezentanţii noului val francez, cuTruffaut în frunte: porneşte de la lucruri cu adevăratcunoscute cineastului. Nu e lipsit de interes, în acestcaz, detaliul că regizorul s-a născut şi a trăit laSalonta sau că mica fabrică de pâine din film aparţinede fapt părinţilor săi. Dar amănuntul cel maisemnificativ pentru geneza acestui film este că elporneşte de la un caz real, un fapt divers aflat deMarian Crişan dintr-un ziar de provincie. El mărturisea:„În 2007, de Crăciun, eram acasă la Salonta.Îmi place să citesc presa locală când sunt acolo. Peun colţ de pagină de ziar era o ştire scurtă desprenişte emigranţi ilegali prinşi într-un canal îngheţat,lângă Borş. Eram în casă, la căldură, şi oamenii ăiaerau pierduţi pe un câmp departe de casă. Pornindde la această impresie, am început să scriu un scenariudespre relaţia dintre un om pierdut în drumul luispre Occident şi un localnic din Salonta”. Este o confesiuneimportantă, pentru că autorul pune punctulpe „i”: nu a pornit de la intenţia de a reface povesteaaflată din presă, ci de la dorinţa de a comunica acea„impresie”, a omului aflat în siguranţă şi îngrijoratde soarta unor străini disperaţi ajunşi pe meleagurilesale. Exact acest lucru reuşeşte să comunice filmulMorgen şi mi se pare că ar fi un bun subiect pentruun studiu de caz într-o şcoală de cinema, un subiectrelevant pentru felul cum ar trebui să observe şi să„proceseze” realitatea un june cineast care vrea săcapteze interesul şi ataşamentul publicului.Morgen are o contribuţie importantă la îmbogăţireanoului cinema românesc, nu numai prinincursiunea într-un mediu până acum necercetat deel, dar şi prin descoperirea unor noi actori, aleşi dinteatrele de provincie: Andras Hathazi (din Cluj) îlportretizează cu mult firesc pe bonomul Nelu, ElviraRimbu (din Oradea) dă savoare nevestei cicălitoaredar cumsecade, iar turcul Yilmaz Yolcin, ales înurma unui casting on line, reuşeşte să fie ataşant înrolul emigrantului ghinionist. Primit cu entuziasmde critici, lungmetrajul de debut al lui MarianCrişan îşi va găsi, cu siguranţă, drumul şi spre simpatiapublicului. Imaginea bodyguardului taciturncare îl duce, cu motocicleta, pe prietenul său turcspre frontiera mult visată, are toate datele de adeveni una din acele scene de neuitat care ilumineazămemoria cinefilului.Cu siguranţă că Morgen va rămâne importantîn peisajul noului cinema românesc nu numai graţiepremiului de la Locarno. Trebuie însă să observămcă participarea românească a fost, la ediţia cu numărul63 a festivalului din capitala catonului elveţianTicino, o victorie de grup. Aflat tot în competiţia oficială,lungmetrajul Periferic semnat de BogdanGeorge Apetri, o abordare curajoasă a temei delincvenţeijuvenile, a fost premiat pentru interpretareaAnei Ularu cu Premiul Boccalino, acordat de criticaelveţiană. Selectată în secţiunea „Piazza Grande”coproducţia dintre Israel, Germania şi RomâniaDirectorul de resurse umane de Eran Riklis, a câştigatPremiul Publicului. Pe genericul filmului seregăsesc numele producătorilor Tudor şi OanaGiurgiu, de la compania Hai Hui Entertainment,precum şi numele minunatei actriţe, de mult nedistribuităîntr-un film românesc, Irina Petrescu. Nu elipsit de interes că regizorul Corneliu Porumboiu afăcut parte din juriul secţiunii de scurt metraje„Leoparzii de mâine”. Probabil că atenţia specialăacordată cinematografului nostru se datorează şisosirii la Locarno, în calitate de director artistic, acriticului Oliver Père, cel care a condus secţiunea„Un certain regard” la Festivalul de la Cannes.A fost, în mod evident, o ediţie mai bună decâtcea precedentă. Marele Premiu „Leopardul de aur” afost acordat peliculei chineze Vacanţa de iarnă, semnatăde scriitorul Li Hongqi, căştigător şi al premiuluiFIPRESCI. Premiul pentru regie a revenit canadianuluiDenis Coté pentru Carling, al cărui interpretprincipal, Emmanuel Bilodeau a fost premiat cacel mai bun actor. Varianta feminină a aceluiaşi premiua revenit actriţei Jasna Durcic, protagonista filmuluisârbesc O lume albă, albă, pe care pariaserămulţi critici că va câştiga leopardul aurit. Una pestealta, ediţia 63 a festivalului de la Locarno are unbilanţ mai mult decât favorabil cinematografuluiromânesc. Fără glumă, el este, în acest moment, celmai bun brand de ţară. ANUL XXI Nr. 9 (702)

AMZA PELLEA ŞI GINA PATRICHIDe curând, Uniunea Cineaştilor a editato carte importantă, Actori care numai sunt de Eva Sîrbu, în care autoareaîşi propune să abordeze cinci biografiiartistice, ale unor actori care – cum o spune şititlul – „nu mai sunt”, unii de multă vreme, AmzaPellea şi Emanoil Petruţ din 1983, Gina Patrichi din1994, alţii mai de curând, Ernest Maftei din 2006,Marga Barbu din 2009. Este vorba, aşadar, desprecinci dintre cei mai iubiţi actori români, de teatru şifilm, „deocamdată, doar cinci din cei atât de mulţi”,după cum o spune, pe bună dreptate, autoarea.Fireşte, mulţi alţi actori români ar fi meritat o „aducereaminte” peste ani. Mă gândesc de pildă, la faptulcă, pentru mine, care am cunoscut Capitala laînceputul anilor `50, Bucureştiul a însemnat, la vremeaaceea, Birlic (ţin minte că, datorită lui, în aceiani, am văzut de vreo zece ori o comedie cam stupidărusească – aceea era oferta pe vremea aceea –Nunta lui Krecinski, unde actorul era literalmentegenial), iar printre atât de mulţii actori de ieri decare îmi aduc mereu aminte, la loc de cinste se află,de pildă, minunata Silvia Popovici. Dar volumulEvei Sîrbu are, neîndoios, meritul de a redeschide undrum (ca să respectăm adevărul, UniuneaCineaştilor deschisese acest drum chiar cu câţiva aniîn urmă, prin volumul Colea Răutu de DoinaBunescu), de a readuce în atenţia cititorilor de azicreaţia unor actori care, prin forţa lucrurilor, nu vorfi uitaţi niciodată.Primul capitol din volumul Evei Sîrbu este consacratMargăi Barbu, „Drumul Aniţei cătreDomnişoara Aurica”. Autoarea cărţii evocă principalelepersonaje din prodigioasa carieră filmică a actriţei,de la debutul din filmul datat 1953, Nepoţii gornistuluide Dinu Negreanu, unde Marga Barbu (pevremea aceea, încă, Margareta Butuc) era „o fiică demuncitor, o fătucă dulce, pură, drăguţă şi un pic speriată”,până la ultimele, realizate cu patru-cincidecenii mai târziu. Reamintesc doar câteva dintreele: Irina din La porţile pământului de Geo Saizescu(„o soţie de geolog – mondenă, frivolă”), Marta dinProcesul alb de Iulian Mihu (unde era cântăreaţă şidansatoare la barul „Caledonia” din Piatra Olt), pentruca, încă de la mijlocul deceniului 7, să devinăAniţa, primul ei rol „mare”, în serialele haiduceşti,pornite cu Haiducii şi continuate cu Răpirea fecioarelor,Răzbunarea haiducilor, Haiducii lui Şaptecai,Săptămâna nebunilor, Zestrea domniţei Ralu, unde„propunea şi impunea un personaj fermecător-candid”,„călărea, trăgea cu flinta sau pistolul, cânta –pe vocea Mariei Tănase – era dansatoare, curtezanăiscoadă,la nevoie, iubită geloasă în relaţia ei cu haiduculAnghel Şaptecai – Florin Piersic, al treilea şiultimul partener de haiducie după Ion Besoiu şiCălin CălimanActori care nu mai suntEmanoil Petruţ.” Ţin minte că, pe vremea premiereiunuia dintre filmele haiduceşti, pe ecranele bucureştenerula un film franţuzesc de succes, Angelica,marchiza îngerilor, drept pentru care încă din titlulunei cronici din „Contemporanul” vorbeam despreAniţa, marchiza haiducilor, şi consider la rându-mi,în continuare, că acest rol constituie o primă marevictorie actoricească a seducătoarei actriţe. Şi nueste de neglijat faptul că seria Haiducilor a duratşapte ani, deci am avut de a face, la vremea respectivă,cu un succes durabil. După Marta şi Aniţa,Marga Barbu a creat un alt rol de referinţă, în 1979,când regizorul Dan Piţa, „cu flerul lui regizoralimpecabil”, a distribuit-o în rolul Valsamaky-Farfara din Bietul Ioanide, concluzia Evei Sîrbufiind concisă: Marga Barbu „a fost o Valsamaky-Farfara perfectă”. Între timp, Marga Barbu jucasedouă roluri în Facerea lumii de Gheorghe Vitanidis,Irina („o secretară, unealtă de director, femeie fărăprea multe scrupule”) şi nepoata lui Take Ionescu (o„bătrână beţivă decăzută, capricioasă şi vulgară,eşuată prin baruri la vânătoare de un pahar”), roluricare, alături de Aniţa din Haiducii lui Şaptecai şirolul din serialul TV Urmărirea, i-au adus PremiulUniunii Cineaştilor pe anul 1971. Întoarcerea actriţeila filmul de aventuri a coincis cu un alt personajde succes, acela al Agathei Slătineanu din serialul cuMărgelatu (Florin Piersic), alcătuit din filme precumTrandafirul galben, Misterele Bucureştilor, Mascade argint, Colierul de turcoaze, Totul se plăteşte. Daraşa cum o spune, răspicat, Eva Sîrbu, pentru MargaBarbu, Domnişoara Aurica a fost şi a rămas culmeacarierei cinematografice. 1986 a fost anul ultimeiapariţii a Agathei Slătineanu şi anul întâlnirii actriţeicu personajul titular din filmul lui ŞerbanMarinescu Domnişoara Aurica. Cele două roluri devârf ale actriţei, Aniţa şi Aurica, sunt comentateprioritar şi în textul lui Laurenţiu Damian, careîncheie capitolul consacrat actriţei Marga Barbu(Eva Sîrbu include, în finalul fiecărui capitol, încăun punct de vedere despre actorul în cauză), actriţăal cărei destin îi aminteşte de cel mai tragic basm alromânilor, „Tinereţe fără bătrâneţe”: „aşa a rămas şiMarga Barbu, veşnic tânăra şi năbădăioasa Aniţă,dublată de nefericita veşnic mireasă, domnişoaraAurica.”Al doilea capitol al cărţii este dedicat Bădiei,Ernest Maftei, „Bădia Maftei”, „Nea Actoru” (1920-2006). Eva Sîrbu găseşte din capul locului tonul celmai potrivit, familiar, pentru a discuta despre atâtde popularul actor: „Toată lumea îi spunea Bădia.N-am ştiut niciodată de ce. El avea, am aflat mai târziu,o explicaţie nostimă ce părea mai degrabă osnoavă, cum avea el zeci. De fapt, cred, era vorba deun apelativ familiar, o formă tandră de tragere deşireturi, ca şi acel Nea Actoru` folosit de vecinii lui,ţăranii din Samurcaş. Semnul popularităţii, al imenseipopularităţi de care se bucura şi pe care o cultiva,dar care nu ştirbea cu nimic din respectul ce i sepurta. Era un fel de a se lăsa luat în stăpânire depublicul său iubitor.” Dintr-o dată, autoarea cărţiine convinge că Bădia era „mai mult decât un actor”,„era un personaj al vieţii, pe care adesea îl recunoşteaiîntr-un rol, într-un film”. Eva Sîrbu subliniazăfaptul că regizorul Paul Călinescu a fost primul carea simţit „personajul Ernest Maftei”: „După debutuldin Răsună valea în rol de cineva care duce o ladă-nspate, şi treceri prin filme ca În sat la noi, Nepoţiigornistului şi Mitrea Cocor, vine, în fine, şi primulrol important: Tovarăşul Anghel, secretarul de partiddin satul lui Ilie Barbu, din Desfăşurarea luiMarin Preda, în regia lui Paul Călinescu.” Actoruleste distribuit, în continuare, de regizori foarte diferiţica stil, vârstă şi formaţie: Louis Daquin (CiuliniiBărăganului), Mircea Săucan (Când primăvara efierbinte), Mircea Drăgan (Setea), Liviu Ciulei(Valurile Dunării), Manole Marcus (Cartierul veseliei),Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât demare), pe scurt, aşa cum scrie autoarea, „în cei 55 deani de profesie a lucrat cu toţi sau aproape toţi regizorii”,l-a solicitat chiar şi tânărul regizor român deorigine, trăitor la Paris, Radu Mihăileanu, care l-adistribuit în Trenul vieţii şi în Trahir, „dar regizorulcare l-a folosit intens – 25 de filme – şi i-a oferit, deSEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ33

34CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂregulă, roluri pe măsură, a fost Sergiu Nicolaescu)”.Printre rolurile de referinţă ale actorului s-au numărat,desigur, acela din filmul lui Mircea SăucanMeandre (un „contre-emploi perfect”) şi, desigur,Plutonierul din Reconstituirea lui Lucian Pintilie(rol analizat pe larg, în cartea sa, de Eva Sîrbu). Aufost perioade lungi în care Ernest Maftei şi-a adăugat,în filmografie, câte trei-patru filme pe an, numai amintesc, acum, decât câteva dintre ele (deşicartea le cuprinde pe toate): Titi Şorici, pitoresculpersonaj din Dincolo de nisipuri de Radu Gabrea,Clemente, bătrânul avar din Duhul aurului deMircea Veroiu şi Dan Piţa, Moş Sava Petrache dinOsânda de Sergiu Nicolaescu sau, la sfârşit de carieră,Bunicul lui Modigliani într-un film internaţional,Modigliani de Mick Davis (2004). Deşi nu este amintitîn carte, aş aminti, aici, încă un rol „târziu” alBădiei, acela din scurt metrajul Le Retour de MirceaSăucan, realizat (cu bani francezi) la începutul anilor90 în România, în Ţara Oaşului. RegizorulMircea Săucan se retrăsese în anii 80, la capătulputerilor fizice şi psihice, în Nazareth, oraşul Învierii.La scurtă vreme după revoluţia din decembrie`89 a simţit nevoia să se întoarcă în România, pentrua realiza un film, neîndoios, autobiografic, Le Retour,în care şi l-a ales drept alter-ego pe Ernest Maftei, înrolul unui om în vârstă care-şi doarme somnul deveci într-un loc neprietenos, drept pentru care iesedin mormânt şi-şi poartă cosciugul spre un loc cuverdeaţă. Era, neîndoios, un „mesaj testamentar”,atât al regizorului cât şi al interpretului său principal.„Felicitări, Bădie, ai învins!” îi spune AliceMănoiu, în finalul capitolului şi al mini-comentariuluiintitulat „Bădia între legendă şi realitate”.Capitolul despre Gina Patrichi este intitulat„Talentul vrăjitor”. Eva Sîrbu îşi dovedeşte, încă dela începutul capitolului, capacităţile portretistice:„Avea o frumuseţe stranie, total în afara canoanelor,puternică şi puternic emoţionantă. Un chip armonioscu zâmbet deschis, luminos, contrazis de privireaaceea verzuie, ca o apă adâncă, ce părea să cadă întrundeparte misterios. O privire de care nu mai vroiaisă te desparţi... Prezenţa ei era electrizantă.Magnetică”. Gina Patrichi avea 28 de ani când aajuns la cinema, şi opt ani de teatru la activ (o jucasechiar pe Miţa Baston!), a adus-o nimeni altuldecât Liviu Ciulei, care a văzut-o în Roza dinPădurea spânzuraţilor. Regizorul care a preluat-o a■ bun de tipar ■ Editura ContemporanulANUL XXI Nr. 9 (702)Lucia DărămuşMai mult decât psihozăColecţia Biblioteca Contemporanul Romanfost Iulian Mihu, distribuind-o în rolul Anei Mariadin Procesul alb (o cântăreaţă de bar care cânta„Lilly Marlene” în „stil Marlene Dietrich” la o petrecerea nemţilor), apoi într-un film cam „crazy”,Neînfricaţii, şi, în sfârşit, într-un rol mult mai durabil,acela al Olimpiei Tulea din Felix şi Otilia. EvaSîrbu analizează detaliat alte câteva roluri ale actriţei,Tuţuleasa din Bariera de Mircea Mureşan (dupăTeodor Mazilu) şi Dada Vetina din Dincolo de nisipuride Radu Gabrea (după Fănuş Neagu), roluricare, desigur, au adus-o pe actriţă în atenţiaMalvinei Urşianu, cea care i-a oferit o partiturăgeneroasă pentru Hanna din Trecătoarele iubiri şiroluri deasemenea rezonante în ale „filme de autor”precum Liniştea din adâncuri, Pe malul stâng alDunării albastre, Figuranţii. Pentru MalvinaUrşianu, de fapt, Gina Patrichi a fost o „actriţă desuflet”, aşa cum a fost Silvia Popovici sau, dupămoartea acesteia, Tamara Creţulescu. De altfel,regizoarea Malvina Urşianu scrie şi un sensibil„post-scriptum” în capitolul Gina Patrichi din carteaEvei Sârbu, intitulat „Drum bun prin infinitele căilactee!”. Nu am spaţiu suficient la dispoziţie pentrua detalia substanţiala filmografie interpretativă aactriţei, mă mulţumesc doar să numesc câteva dintrerolurile „pentru toate anotimpurile” ale GineiPatrichi (analizate atent în carte): Luiza din Probade microfon de Mircea Daneliuc (partenera reporteruluiTV Nelu, interpretat de regizor), Doamna dinLiniştea din adâncuri şi apoi Zaza din Pe malulstâng al Dunării albastre şi Figuranţii, Doamna geologdin Sezonul pescăruşilor de Nicolae Opriţescusau Guica din Moromeţii de Stere Gulea.Portretul actorului Amza Pellea este intitulat„De la suflet la suflet”. Pe bună dreptate, autoareacărţii subliniază faptul că însuşirile interpretativeale actorului au fost descoperite încă din anii studenţiei,de către colegi regizori precum Mihai Iacob,Constantin Neagu şi Mircea Drăgan, care l-au distribuitîn filme de Institut (Blanca, Cordovanii, Învreme de război). Rolurile de început ale actorului înlung metraje româneşti, roluri episodice, au fost înAlarmă în munţi de Dinu Negreanu şi în Darclée deMihai Iacob pentru ca un prim rol mai consistent săfie acela al lui Gârbea-fiul în Tudor de Lucian Bratu.Peste ani, Amza Pellea spunea: „m-am suit pe cal înTudor, şi de atunci nu m-am mai dat jos decât foarterar”. Din seria personajelor antrenate în subiecteMai mult decît psihoză este un roman psihologic. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, plecînd de la jurnaluleroinei principale, Ynonne Daphne, care, suferind de două boli psihice, încearcă să facă faţă neajunsurilorbolii. Fundalul cărţii este unul al spitalului, prezentîndu-se realitatea dură a bolii. În această admosferă se desfăşoarăacţiunea reală care se suprapune cu lumile din mintea lui Yvonne. Faptul că Yvonne creşte prin spitale odetermină să vadă în medici reali — părinţi, dezvoltînd psihopatii şi fantasme care o vor urmari şi în timpul facultăţii.Traseul psihologic este bine gîndit şi analizat de autoare, punînd-o pe eroină, succesiv, în mijlocul vieţii realecăreia trebuie să-i facă faţă. Yvonne este însă, psihologic vorbind, un copil, iar reacţiile ei vor fi de fiecare dată tulburătoare,neaşteptate. Scenariul cărţii va fi ancorat prin diferite medii, prin spitale, prin universităţi, la conferinţe,printre scriitori, pentru că Yvonne ajunge scriitoare. Planul real cu cel imaginar se împleteşte cu fineţe, aducînduseîn planul întîi o discuţie imaginară la care participă principalii scriitori ai lumii, masă la care va participa şiYvonne. Fragilitatea existenţei umane o va determina pe Yvone să comită o tentativă de suicid căreia îi supravieţuieşte.În final, cel care o va face să înţeleagă că în lume nimic nu contează mai mult decît prietenia, prietenia adevărată dintre oameni,este medicul Hermann, pentru mintea lui Yvonne tata Hermann.istorice vor face parte personaje precum boierulSimion Bârnoavă din Neamul Şoimăreştilor deMircea Drăgan, haiducul Sârbu din Haiducii luiDinu Cocea, Decebal în Dacii de Sergiu Nicolaescu(primul său rol principal) şi apoi în Columna luiMircea Drăgan, pentru ca, la 39 de ani, să-i vină rândulsă fie protagonistul filmului Mihai Viteazul deSergiu Nicolaescu, jucând un personaj cu care s-aidentificat pe vecie şi care i-a fost – cum aflăm – „idoldin copilărie”. Cam din aceeaşi perioadă datează unalt personaj antologic, Ipu din Atunci i-am condamnatpe toţi la moarte, alt film mare al lui SergiuNicolaescu. Gândindu-ne la aceste din urmă personaje,putem considera că scenaristul Titus Popovici ascris câteva roluri special pentru Amza Pellea. Pânăla un alt personaj important din filmografia luiSergiu Nicolaescu, Manlache Preda din Osânda,aveau să treacă ani buni şi o serie de alte roluridurabile, printre care inginerul Petre Petrescu, personaj„cu cheie” din Puterea şi adevărul de ManoleMarcus, rolul titular din Tată de duminică de MihaiConstantinescu şi mulţi alţi eroi în filme de genuridiferite ale lui Sergiu Nicolaescu. „Nu pot – spuneala un moment dat Amza Pellea – oricât de tare mi-arfi plăcut rolul, să rămân toată viaţa Mihai Viteazul”.Drept pentru care l-a jucat – cu succes deosebit – şipe Nea Mărin Miliardar. Înspre sfârşitul carierei,Amza Pellea a avut parte şi de câteva roluri a-tipice,precum primarul din Duios Anastasia trecea (dupăD.R. Popescu), „un tip odios, laş, dezumanizat defrică”, sau preşedintele C.A.P., „un afacerist rău, darşi şperţar” din Casa dintre câmpuri (după CorneliuLeu), filme de Alexandru Tatos, în care regizorul i-arezervat două personaje negative, sau mercenarulFrank din Capcana mercenarilor. Iarăşi, spaţiul numipermite detalieri, adaug doar faptul că, în finalulcapitolului, este invitată la cuvânt Oana Pellea, care– în textul intitulat „Cu capul sus şi inima caldă” –conchide, „A fi fata lui Amza Pellea este pentru mineprivilegiul şi onoarea vieţii mele”.Despre Emanoil Petruţ, Eva Sîrbu scrie sub titlul„Dincolo de aparenţe”, şi porneşte, firesc, de laprimele sale roluri cinematografice, dinspre mijloculanilor `50, în filme marcate evident de „semnele timpului”:rolul titular din Brigada lui Ionuţ de JeanMihail, acela din Alarmă în munţi de DinuNegreanu, unde avea de a face cu periculoşi „bandiţi”paraşutaţi prin munţi (printre care unul de-a dreptulticălos, interpretat de Fory Etterle) şi o iubea pesuperba Codiţă, propusă de Dana Comnea – cumscriu eu în post-scriptumul „Un actor de mare sensibilitate”solicitat de Eva Sîrbu pentru cartea ei.Rolul principal Mihai Ulea, în policier-ul Secretulcifrului de Lucian Bratu a însemnat prima mare victorieinterpretativă a actorului, şi cu acelaşi regizor,Emanoil Petruţ ajungea, repede, la „rolul vieţii sale”,personajul titular din filmul Tudor. „A fost un Tudorblând, pur, senin şi frumos, desigur, cu ochi limpezişi pletele-n vânt în tinereţe, apoi din ce în ce maiaspru, şi mai întunecat, cu chipul înnegurat şi privirileneliniştite la maturitate”. Au urmat câteva personajebine definite, din lumea satului românesc,Petre din Sărutul aceluiaşi Lucian Bratu sau Cosmadin Merii sălbatici de Alecu Croitoru, pentru ca,apoi, Emanoil Petruţ să devină haiducul Amza, înserialul haiducesc iniţiat de Dinu Cocea. Un vârfinterpretativ a fost, neîndoios, rolul din filmul Fraţii,semnat de Gică Gheorghe şi Mircea Moldovan, undeera „fratele cel rău”, Trandafir, aflat într-o confruntarecontinuă cu „fratele cel bun”, Ilarie, IlarionCiobanu. Chiar dacă n-a mai avut parte de multeroluri principale în creaţia sa, Emanoil Petruţ a fostales de regizori pentru interpretarea unor importantepersonaje istorice: a fost I.C. Brătianu în PentruPatrie de Sergiu Nicolaescu, ieromonahul Nicodim înFraţii Jderi de Mircea Drăgan, Deceneu în Burebistade Gheorghe Vitanidis, Spiru Haret în Aurel Vlaicude Mircea Drăgan, Bătrânul sfetnic din Cantemir deGheorghe Vitanidis, Boier Stoica din Vlad Ţepeş deDoru Năstase. Cu un an înaintea morţii, EmanoilPetruţ juca pe Merca în Întunericul alb de AndreiBlaier şi pe judele Alexa Banu în Plecarea şi ÎntoarcereaVlaşinilor de Mircea Drăgan. Anul 1983 a fost,apoi, un an trist pentru cultura română: la distanţescurte ne-au părăsit Emanoil Petruţ şi Amza Pellea,poetul Nichita Stănescu şi regizorul documentaristSlavomir Popovici, toţi aflaţi în plină forţă creatoare...Vorbind despre actori care nu mai sunt, nuputem trece cu vederea peste plecarea dintre noi, învara trecută, a doi dintre cei mai valoroşi interpreţiai tuturor timpurilor: Ştefan Iordache şi, la numaicâteva zile după aceea, Ilarion Ciobanu. Despre ŞtefanIordache s-a publicat, în ultimii ani, o amplă şiinspirată monografie, Regele scamator de LudmilaPatlanjoglu. La invitaţia Uniunii Cineaştilor, lucrezîn prezent la o cărticică numită Ilarion Ciobanu,actorul unic, intitulată astfel, pentru că IlarionCiobanu a fost un interpret absolut singular la noi,dedicat exclusiv filmului. Oricum, nu-i putem uita peactorii care ne-au marcat, într-un fel sau altul, existenţa.

meu obişnuit în raportcu Istoria este mai ales cel de insatisfacţie”,afirma Saramago în „Sentimentul1995. „Să zicem că nu mă satisfaceceea ce mi se spune: mă informează, mă lămureşte,pentru că tocmai de aceea se scrie Istoria, dar adevăruleste că mă lasă întotdeauna cu această senzaţiede lipsă.” El va nuanţa ideea: „Cine mi-a citit cuatenţie cărţile ştie că, dincolo de istoriile pe care lepovestesc, ceea ce există acolo e o continuă muncăasupra materialelor memoriei.” Istoria faptelor exterioareeste, aşadar, transformată prin intermediulcreaţiei în istoria faptelor şi întâmplărilor interioare,în memorie. Tocmai de aceea, deşi multe dinromanele lui se axează, cel puţin parţial, pedescrierea unor epoci îndepărtate de prezent– Evanghelia după Isus Cristos, Istoriaasediului Lisabonei, Memorialul mânăstirii– scriitorul portughez a refuzat întotdeaunasă accepte eticheta de „naraţiune istorică”,ce le-a fost aplicată adesea.Romanul Anul morţii lui Ricardo Reisaduce în prim plan o perioadă mai recentădin istoria Portugaliei, anii ‘30, epocă a consolidăriidictaturii lui Salazar şi a regimuluisău, „Estado Novo”. Pe fundalul reprezentatde obscurantismul naţionalist, de războiulcivil din Spania şi de fascismul în ascensiunedin Europa, cartea reconstruieşte identitateaimaginară a lui Ricardo Reis, unuldintre heteronimii poetului FernandoPessoa. Pornind de la datele „biografice” oferitede Pessoa însuşi cu privire la RicardoReis, Saramago îşi aduce personajul în faţacititorului chiar în momentul revenirii acestuiala Lisabona, în 1935 – să nu uităm,chiar anul morţii lui Pessoa – şi îi descrieviaţa de zi cu zi vreme de nouă luni (timpnecesar, acum, nu pentru a pregăti o naştere),până în clipa morţii. Reis, ajuns înapoiîn Portugalia la capătul unei călătorii cuvaporul, ia o cameră la hotel, apoi închiriazăun apartament în oraş, cunoaşte douăfemei de care se simte atras în mod diferit,Lidia şi Marcenda, e urmărit de poliţie şiare lungi discuţii cu spiritul lui Pessoa, la alcărui mormânt chiar merge de câteva ori.La fel ca şi în romanul anterior,Memorialul mânăstirii, şi aici tehnica luiSaramago combină o serie de detalii realistecu altele, ce ţin în mod clar de lumea imaginarului,dar noutatea pe care discursul săuo prezintă de această dată constă mai cuseamă în maniera în care se foloseşte autorulde elementul intertextual şi metatextual.Astfel, numele feminine de Lidia şiMarcenda sunt luate, amândouă, din cartealui Pessoa însuşi, intitulată Ode ale luiRicardo Reis. Şi, într-adevăr, întregulroman al lui Saramago e organizat în jurulreconstruirii cât mai convingătoare a „vieţii”unui heteronim (creaţie a altui scriitor portughez)imaginat mereu şi deloc întâmplătorîn dialog cu creatorul său.Atitudinea „voltairiană” despre cares-a vorbit nu o dată în legătură cu ironiasubtilă a lui Saramago (în fond, un impulsdistructiv prin relativizarea extremă la careajunge – o „ironizare neinocentă”, ca să folosim formulaimpusă de Eco) – este depăşită în Anul morţiilui Ricardo Reis prin transformarea ei treptată, înaumite momente, în intenţie declarat parodicăprintr-o foarte eficientă „dialogizare interioară”.Care, la rândul ei, acceptă forme dialogice compoziţionaleexterioare şi nu se desprinde într-un actautonom de conceperea însăşi de către cuvânt aobiectului său, fiind astfel înzestrată cu o remarcabilăforţă de modelare stilistică. „Interorientarea dialogică”analizată de Bahtin devine evenimentul discursuluiînsuşi, pe care îl însufleţeşte din interior, întoate elementele lui. Iar în concepţia prozatoruluiportughez, acest tip de discurs special bivocal înorice punct al său, reprezintă tocmai faptul că „nuputem şti, în mod real, ce este realitatea, deci percepţianoastră e doar o lectură între altele, o lecturăa altor lecturi, la infinit”. De aceea, romanul sestructurează într-un mod stratificat, prin însumareaRodica GrigoreIstoria ca literatură sauliteratura ca istorieCARTEASTRĂINĂpolifonică a vocilor tuturor personajelor sale, incluseîn discursul cuprinzător al autorului.Nu puţini cititori au considerat ciudat faptul căSaramago, ale cărui idei de stânga sunt cunoscute înPortugalia, l-a ales tocmai pe Ricardo Reis drept personajcentral al romanului său, ştiut fiind, de asemenea,că acesta este, dintre toţi heteronimii lui Pessoa(Alberto Caeiro, Alvaro de Campos, BernardoSoares, ca să ne oprim doar asupra lor) cel mai detaşatde problemele vieţii de zi cu zi. Căci Reis e, dupăcum încercase să ne convingă Pessoa însuşi, aplecatspre literatura clasică, un spirit tradiţionalist, care apărăsit Portugalia, stabilindu-se în Brazilia dupăproclamarea republicii, în 1910, din cauza convingerilorsale monarhiste. În fond, Odele lui RicardoReis, frecvent citate şi comentate pe parcursul cărţii,sunt texte neoclasice, adesea cu tentă pastorală, afirmândvirtuţile atitudinii neangajate, necesitateaplasării pe un piedestal olimpian al detaşării.Tocmai de aceea, imaginarul poet creat de Pessoaevocă frecvent imaginea şi ideile lui Epicur, spunândcă „Înţelept e doar acela care se bucură de la distanţăde spectacolul acestei lumi”, idee amintită, de altfel,chiar de Saramago în epigraf. În acest fel, autorulsugerează că Reis manifestă tendinţa de a sintetizaîntreaga înţelepciune a trecutului, precum şiîntreaga moştenire morală a tradiţiei culturale umanisteîn ansamblul ei. Nu întâmplător, AntonioTabucchi afirma că „Reis alege tocmai a nu alegeniciodată, căci idealul său este un timp imobildintr-o lume imobilă ea însăşi.”Cartea lui Saramago, spuneam, este accentuatintertextuală. Prezenţa lui Pessoa şi referirile frecventela Camoes, sugerează preocuparea constantă aautorului de a crea el însuşi un text care să se integrezecât mai bine într-o linie de continuitate a tradiţieilusitane. În egală măsură, literatura portugheză,ca şi istoria acesteia – precum şi istoriaPortugaliei – sunt privite prin intermediul relaţiilorstabilite între ele şi contextul universal al vremii şial prezentului deopotrivă. În fond, lungile plimbărinocturne prin Lisabona ale lui Ricardo Reis nu facaltceva decât să-l reamintească permanent cititoruluipe Bernardo Soares din O Livro do Desassossegoa lui Pessoa, fiind de reţinut, în acest sens, şi uncitat din epigraful cărţii. Dar meditaţiile personajuluipe tema morţii ne fac să ne gândim la un alt rătăcitorprintr-o altă capitală a Europei, Leopold Bloomdin Ulise de James Joyce. Alt spirit tutelar al romanuluilui Saramago este Borges, niciodată numit, cisugerat doar, printr-un complicat joc în care romancierulîncearcă să-şi atragă cititorii: Reis ajunge laLisabona cu un vas care şi-a început călătoria tocmaila Buenos Aires, încercând mereu – deşi fără succes– să termine de citit cartea pe care o împrumutasede la biblioteca de pe vapor şi n-o mai înapoiase, intitulatăZeul labirintului, scrisă de un autor irlandezpe nume Herbert Quain. Evident, atât cartea, cât şiautorul ei sunt imaginare, numai că ambele au avutparte de un soi de existenţă anterioară (livrescă,desigur…) chiar în proza lui Jorge Luis Borges, celcare, după cum ştim, a scris o pastişă de „eseu critic”cu privire la opera lui Herbert Quain, inclusiv alucrării Zeul labirintului, în Examen de la obra deHerbert Quain, din volumul Ficţiuni. De altfel,Borges chiar a afirmat că acest Quain este un fel deheteronim virtual, autorul propriei salepovestiri Ruinele circulare, unde un omîşi dă seama în cele din urmă că nu estenimic altceva decât o fantasmă dinvisul altcuiva. Adică exact ceea ce esteşi Ricardo Reis, la urma urmei, o „fiinţăimaginară” – pentru a repeta sintagmaborgesiană – visată de cineva penume Pessoa…Mai mult decât atât, dimensiuneaintertextuală se extinde şi la propriacreaţie a lui Saramago. Însuşi numeleMarcenda seamănă cu cel al Blimundeidin Memorialul mânăstirii, fiindneobişnuit, după cum remarcă la unmoment dat naratorul, „căci vorbimaici de fapt de nume ce vin dintr-o altălume, a cuvintelor, care nu fac decât săaştepte femeile potrivite pentru a lepurta.” Iar Marcenda are un defectfizic, o mână paralizată, asemănându-se,astfel, cu Baltasar, tot un personajdin Memorialul mânăstirii. Ea vineperiodic la Lisabona, deloc întâmplător,tocmai din Coimbra, oraşul preotuluiinventatorBartolomeu Lourenco, cel lacare naratorul se şi referă în câtevarânduri, vorbind despre maşina de zburatproiectată de acesta. Lidia este, eaînsăşi, raportată indirect la Blimunda,nu prin nume, ci prin modul de a gândişi de a acţiona. Iar relaţia pe care o arecu Ricardo Reis, nu face decât să oferecititorului încă o cheie de lectură pentrudescifrarea sensurilor acestuiroman. Căci în final tânăra decide să-lpărăsească, după o neînţelegere cu privirela problema războiului civil dinSpania. Şi, cu toate că protagonistulfusese plasat sub semnul morţii chiardin titlu, abia acum devine evident faptulcă moartea lui nu face decât să punăcapăt unei existenţe sterile, bazate peideea permanentei neimplicări – în realitateincapacitatea sa de a comunica.Iar dacă, la un moment dat, înMemorialul mânăstirii, Blimundaîntreba obsedant „unde ne aflăm, cinesuntem”, repetând o celebră interogaţiea lui Gaugain, putem spune că, fără sărostească vreodată aceste cuvinte,numeroase personaje din Anul morţiilui Ricardo Reis fac acelaşi lucru.Saramago rezumă, prin această interogaţie,o mare parte a dialogului istoric implicit pecare romanele lui îl susţin cu prezentul, însă la careautorul nu încearcă nici o clipă să dea un răspunsdefinitiv. Pentru că răspunsurile, în cazul acesteicărţi, sunt de aşteptat doar din partea cititoruluiprovocat să re-citească acea altă Istorie, cea a „fiinţelorde hârtie” (şi nu numai) pe care scriitorul i-apus-o în faţă. José Saramago, Anul morţii lui Ricardo Reis.Traducere, prefaţă şi note de MioaraCaragea, Editura Polirom, 2009SEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ35

36CORESPONDENŢĂ DIN PARISARISAdriana TeodorescuParisul, aşa cum îl văd euClişeul ca voinţă şi interpretareOpersoană care mă cunoaşte neîngăduitde bine m-a atenţionat în plinătateatimpului meu parizian să nu carecumva să nu scriu la vreme corespondenţa.N-aş fi avut ieşire dacă mi-aş fi renegat oblomovismulscrierii, nici existenţa ideilor ce îmbrăcautrupuri derizorii, de vorbe, cu care umpleam distanţadintre noi. Dar nici nu am terminat de înghiţitbine în sec, că triumful a fost al meu: aceasta nu e ocorespondenţă. Poate un fel de, dar ramurile nu suntniciodată obligate să suporte ceea ce suportă tulpinile.Astfel am reuşit să mă strecor afară din îndatoririşi am rămas din nou cu gândurile pe malul unui textdeşirat. Crezusem că o să scap de clişeul meu intim,al amânării şi terorii de cuvânt, dar categoric m-amînşelat. Ceea ce îmi păruse special mă azvârlise îngroapa comună a erorilor mele. Ironia sorţii este însăfaptul că, victimă şi producător de clişeu eu însămi,mă asemăn perfect cu impresiile acestea impure,parte scrise în Paris, parte după revenirea în ţară.Mintea îşi are stereotipiile ei. Unele de primplan, vizibile, grosiere, urgent detectabile de cătreun altul, rod al unor intersecţii nefericite cu tot soiulde inerţii sociale sau al unor scurtcircuitări repetatede gândire. Fiind foarte la îndemână, acestea se potextrage uşor, dacă nu din mintea celui care le deţine,cel puţin din celelalte pe care acesta le curtează pediferite paliere de comunicare. Mai greu e cu celelalte,de adâncime. Nici nu putea fi vorba să le am pânăsă locuiesc în Paris. Apoi le-am descoperit. Omulliber care eram în ochii mei mi-a stat în creier ca uncadavru şi habar n-aveam dacă să îl arunc şi ce aş fiaruncat odată cu el.Îmi amintesc că îi ţinusem mamei mele, ce măiscodea îngrijorată asupra siguranţei zonei în careaveam să stau, vehiculându-mi procente ale populaţieinon-albe, o întreagă ambalată teorie despre egalitateaoamenilor, preconcepţii, umanitate intrinsecă,rolul imaginarului, toleranţă etc. Îmi plăcea săcred că argumentele mele erau dincolo de împrejmuiriletâmpe de tip politically correct, în interiorulcărora, dacă păşeşti, devii ori o legumă lobotomizată,ori un trădător spontan, măcar al regulilor dacă nual jocului. Nici în Paris culoarea pielii altora nu mis-a părut a fi o problemă. Şi spun până şi acum cănici nu este. Dar des, tot mai des, m-am trezit că trecpe cealaltă parte a străzii când vedeam un grup detineri de altă culoare, după cum tot mai des eram iritatăde palmele celor care încercau, în împrejurimilebazilicii Sacré-Cœur, prinzându-mi mâinile, să îmicitească în palme, să îmi împletească părul şi alteasemenea nimicuri. Nu mă deranja culoarea, puteaufi şi verzi sau roşii în ceea ce mă priveşte, dar nimicnu îmi repugnă mai mult decât încălcarea unui spaţiude minimă decenţă pe care îl vreau gol în jurulmeu. Apoi mai erau ceidin Biblioteca Naţională,concentraţi în grupuricare îţi dădeau fioricând ieşeai seara singurde acolo, cei de laTurnul Eiffel pe undetreceam zilnic spreBiblioteca UniversităţiiAmericane şi care-ţităiau calea că să-ţivândă brelocuri, cei carete priveau cu ceva ce euaş fi numit ură înmetrouri, cei care m-aufăcut să merg în zigzagpână mi-au ieşit perialbi. La toţi aproape detectam ceva ofensiv. M-aş fiputut gândi la ideea aceea cum că atacul e o apăraredeghizată, revectorizată. Dar nu am făcut-o. Nuvoiam decât să fiu lăsată în pace. Am avut momenteîn care generalizările m-au invadat şi nu m-am maiputut opune clişeului vechi împotriva căruia s-auridicat politicile de nediscriminare ce în varianta lorursuză şi autistă au generat alte clişee. N-am rămasaici, am găsit putere să mă detaşez, să îmi revin,mi-a fost milă de ei, ruşine de mine şi invers. Şi erauatât de mulţi oameni de altă culoare amabili, fireşti,discreţi cu aerul de a fi perfect integraţi comunitar.Sigur însă că am continuat, când era cazul, să măferesc.Între clişeul bătrân al diferenţei şi inegalităţiişi între cel nou al asemănării şi uni-problematizăriirelaţionale este un spaţiu îngust în care te strecoricu greu. Am înţeles-o pe mama care îmi spunea: evidentcă nici eu nu am nimic cu ei, visul meu de copilera să am o prietenă negresă, când a venit la mine şiera înnebunită după copiii de ciocolată, cum le spuneaea, iar către mine: clişeele rezumă experienţe,sunt mici scuturi de protecţie. Dar a ascunde nuprea rezolvă mare lucru, tot de la ea ştiu. Realităţigreu gestionabile, greu avuabile, realităţi ultragiantecare cască goluri sub strategii, mereu mai noidecât ele, ajung adesea la el, la clişeu. Pătrunzând înpragmatica clişeului, se observă că individualismulconceput pe axa sa de auto-protecţie îşi găseşte soluţiaîntr-o memorie ce îl precedă, negându-l oarecumîn acest mod. Astfel, clişeul conţine o interpretareputernică a realităţii, exclusivă, ale cărei elementese spune că sunt prejudecăţile. Denumirea aceasta ecorectă numai dacă ne gândim la individ, la cel carevehiculează clişeul. Altfel, raportat la comunitate(adevăratul autor al clişeului) ar trebui afirmat căele sunt post-judecăţi. Nu vreau să intru prea multîn anatomia clişeului, vreau doar să ajung la ideeacă un alt clişeu al meu cum că eu nu cred în clişee şisunt imună la ele, s-a prăbuşit. Ceea ce nu înseamnădecât o eliberare provizorie, dacă înseamnă.În Paris m-am simţit încolţită de clişee. În felşi chip. Pe unele le observam doar circulând pe lângămine, cu altele, cum am povestit mai sus, mă luptam.Ori au fost ele cu adevărat pretutindeni, orivederea mea s-a stricat atunci şi n-am ştiut cum săîi fac faţă. De pildă, am fost destul de distrată şiulterior îngreţoşată de felul în care tinerii de genmasculin se comportau unul cu altul. Erau mult maiintimi decât eram obişnuită să văd, mai tandri uniicu ceilalţi, se sărutau în semn de salut la întâlnire şila plecare, proximitatea corporală era mult maimare decât mi-aş fi imaginat. Am comentat eu untimp despre efeminarea inerentă şi alte asemeneanoi spume ale schimbărilor de ultimă oră din societateade hiperconsum şi apoi am încetat. Clişeul, culuciri de bibelou, trona la mine în minte atât deVEDERE DIN TURNUL EIFFELemfatic şi caraghios încât am putut să îl extrag fărăprea mari eforturi, ca pe un corp străin. Ne-am separatuşor deşi am văzut apoi că avea suficiente rădăcini.În România, cel puţin din experienţele mele deşcoală şi împrejurimi actuale, printre bărbaţi circulăun machism vizibil inclusiv în relaţiile dintre ei. Seînghiontesc, îşi aruncă o palmă peste spate în semnde salut, cad frecvent în bădărănism ca să se asigurecă stau sub toate formele sub stindard falic.Evident, nu doresc a generaliza, dar e o dominantăpe care e de ajuns să priviţi atenţi în jur pentru a oregăsi. Acel Atlas de mitocănie urbană este elocventîn această direcţie. Sigur, fără dubiu, acestuimachism care tot mi-a călit şi mie măcar un stropcreierul în sucul său, îi corespunde varianta feminină.În Paris am regăsit acea demnitate occidentală afemeilor care nu-şi concentrează toată atenţia asuprapersoanelor de sex opus sau pur şi simplu a celordin jur, care dacă poartă o fustă scurtă nu o fac înprimul rând pentru ceilalţi, nu trăiesc în efect, deşicategoric efectul se poate produce. Sunt conştientăcă exact în timpul în care mărturisesc aceste lucruris-ar putea să fi intrat deja în alt clişeu. Eu nu îmidoresc decât să cad pentru puţin între ele, fie şi julită,dar e greu şi mă feresc de patetisme, altfel m-aşsimţi ca un Iona sorescian.Poate aveam nevoie de două lumi ca să le simtdensitatea. Poate trebuia să ajung într-o zonă încare frontierele sunt şi vămi şi-ţi cotrobăie în atitudini.Acum sunt acasă şi lumea îmi pare mai relaxată.În prima variantă a acestei părţi de corespondenţă,scrisă în totalitate în Paris, vorbeam despre clişeeculturale, despre oamenii pe care i-am văzut cusutele în Luvru înghesuindu-se în faţa Giocondei şitrecând senin pe lângă alte mari opere, desprebibliotecile pline cu liceeni care-şi repetau manualele,despre prietenii mei români care imaginau la totpasul xenofobie franceză şi se terorizau singuri, despre,cred că mai erau şi altele. Deocamdată e destul.Continuând aş avea senzaţia că în ce spun sunt pietre.Sau e la mijloc numai comoditatea mea ce-şicaută clişeul. CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂSTATUIA LIBERTĂŢII DIN PARISMUSEE DE QUAI DE BRANLEYANUL XXI Nr. 9 (702)

CORESPONDENŢĂ DIN GRECIALuiza BarcanVolos, Pilion, Meteora, Trikala (II)La sfârşit de decembrie 2009 am parcursa treia etapă a drumului cu valenţe iniţiaticespre mânăstirile Meteorei.Femeilor nu le este accesibil SfântulMunte Athos, dar primesc în compensaţie bijuteriileeclesiale ale acestui spaţiu cu asprimile şi netezimilelui tainic alternate.BISERICA DE PE 1 IANUARIECând te duci să vizitezi în excursie cu grupulincredibilele mânăstiri de pe aceşti versanţi muntoşicu forme lunare nu vezi şi nu înţelegi prea mult.Intri de fapt într-o singură mănăstire, MareleMeteor sau Sfântul Ştefan şi te trezeşti într-o înghesuialăşi o babilonie total năucitoare. Ideea ar fi săajungi aici într-un sezon mai puţin turistic. Abia aşapoţi percepe încărcătura spirituală a lăcaşului şiatmosfera aceea de rugăciune adăugată peste rugăciunesute de ani. Frumuseţea arhitecturii lui, a picturiişi a vechilor icoane e copleşitoare. Felul în carese filtrează lumina în interiorul bisericii şi pacea dedincolo ce te învăluie în fâşii imperceptibile de liniştecosmică te transformă în altcineva decât turistulgrăbit să mai bifeze un „obiectiv” vizitat. Mânăstireaare şi un valoros muzeu de icoane şi manuscrisevechi în care se concentrează istoria ei. Iar osuarulorganizat pe unul dintre nivelele lăcaşului unde poţiarunca o privire cu semnificaţie certă de mementomori e o lucidă propunere de aprofundare a clipeitrăite aici. De abia în această stare începi să-ţidoreşti să mai vizitezi şi alte mânăstiri accesibile depe Meteora. Cândva erau câteva zeci răspândite pecele mai imposibile vârfuri de stâncă unde materialelede construcţie se urcau cu ajutorul unor scripeţivizibili şi în prezent.Vieţuite nu mai suntastăzi prea multe şi dinacestea doar vreo cincimai pot fi vizitate,după un program destulde schimbător şi descurt, mai ales iarna.Mânăstirea SfântaTreime am ratat-o dedouă ori. Prima dată,după un urcuş pe niştetrepte extrem deabrupte, în competiţiecontra cronometru cuîntunericul ce-şi intraîn drepturi şi când, lacapătul istovitoruluidrum, m-am ales doarzgomotul uşii ce s-aînchis în faţa mea.M-am mulţumit săsărut clanţa bisericii şi să primesc lecţia că uneoritrebuie să te căzneşti serios ca să ajungi în locurilepurificate prin rugăciune, smerenie şi ascultare. Adoua oară, la sfârşitul lui 2009, când încercând sămă conformez programului de vizitare pe care-lştiam deja, am constatat că se schimbase tot în defavoareamea. Semn că trebuie să mai încerc, mai alescă, din câte am aflat, Sfânta Treime e cea mai frumoasămănăstire de pe Meteora. Era în schimb deschisla Sfântul Nicolae, o altă minunăţie săpată înstâncă, de dimensiuni atât de mici încât te simţidintr-o dată protejat ca într-o cuib pictat în frescă,stratificat în funcţie de rigorile pietrei ce s-a supusdăltuirii. Micul altar poartă una dintre cele mai frumoaseşi mai emoţionante reprezentări ale Puneriiîn mormânt a Mântuitorului pe care le-am văzutpână acum. Cred că pictorii de biserici de pe la noi,că tot ortodocşi suntem, vorba ceea, ar avea nevoiede un stagiu de privit frescele din vechile bisericigreceşti. Nici preoţilor comanditari de pictură nu learstrica. Aşa ne-am mai vindeca de pseudoartă sacră şi de kitsch-ul fioros uneori care,culmea, mai e şi premiat de alţi neaveniţi, înafara celor care-i dau chip. Era deschis şi laMânăstirea Sfântul Varlaam, din păcate nu şila Roussanou unde vieţuieşte o maică dinRomânia. Oricum, drumul prin pădure pânăla acest locaş a meritat chiar şi întâlnirea cuo uşă închisă.La urcare sau la coborâre de pe Meteorapoate fi vizitată o splendidă biserică bizantinăde secol IX care rămâne în general neluată înseamă de hoardele turistice din sezonul cald.Iar după pelerinajul mai mult sau mai puţinîncununat cu atingerea obiectivelor propuse,tot nu rămâi nerăsplătit, în plan lumesc,măcar, dacă te încumeţi la o plimbare prinsatele atât de pline de culoare răspândite pemunte, mai ales dacă-ţi îngădui o cină întrunadintre minusculele taverne unde segăteşte inimitabil.După Meteora, în drumul înapoi spreVolos, ne-am oprit în oraşul Trikala. Pur şisimplu de curiozitate.Ştiam doar că e unoraş destul de vechiîn care se mai păstreazăcase şi bisericide zid interesante.Localitatea îmbinăîntr-adevăr noul şivechiul, mai multdecât alte oraşe dinGrecia unde freneziaînnoirii, cam ca pe lanoi, a condus la anihilareacentrelor istorice.O plimbare tihnităprin vechiul cartierne-a oferit şi mie şiprietenilor mei prilejulde a contemplaarhitecturi de secolXVIII şi XIX cum arareorimai poţi întâlniastăzi concentrate laun loc. Era 31 decembrie, lume puţină pe străzi,mirându-se eventual de noi, turişti nonconformiştiîn căutarea unui loc decinat şi de băut o bererece pentru a comentaimpresiile unei zile plineşi atât de diferite de celepetrecute acasă.Întorşi la Volos amsărbătorit în pace şitihnă venirea noului an,fără exuberanţe conjuncturale,ci mai degrabăpregătiţi să dormimcât mai mult noapteapentru a explora cât maimult ziua. Din nouam fost răsplătiţi. 1ianuarie ne-a întâmpinatcu unCASĂ PILIORITICĂPIAŢETA LA AGIOS LAVRENTIOSSTRADA ÎN TRIKALAsoare strălucitor, cu25 de grade plus şi oinvitaţie fără echivocla râvnita plimbarepe Muntele Pilion. Undeva, într-o localitatemică am descoperit o bisericuţă veche, minusculă,clădită din cărămidă şi piatră în cel maipur stil bizantin. Biserică de familie, cum suntmulte în Grecia, înconjurată de vegetaţie caretrăieşte iarna. Aparatul foto n-a mai prididit.Undeva, în apropiere, într-o grădină, maci roşiiînfloriţi ne-au comunicat scurt şi cuprinzător căanotimpul hibernal e în Grecia doar o scurtăpauză de respiro pentru unele plante şi pentruinvaziile turistice. Nimic mai mult. Am mersapoi în vechiul sat Aghios Lavrentios (SfântulLaurenţiu), monument viu de arhitectură pilioritică(specifică Muntelui Pilion) cu case din piatrăale căror acoperişuri sunt făcute tot din piatră tăiatăîn felii subţiri stratificate. Uliţele înguste cât săîncapă pe ele un om, maximum doi, sunt şi ele dinpiatră. Satul e încântător prin albeaţa lui strălucitoareîn lumina solară şi prin încrâncenarea cu carelocuitorii îi conservă aspectul şi identitatea. Aispune că un asemenea loc e scos în afara timpuluicând de fapt el concentrează trecutul, prezentul şiviitorul într-o imagine percutantă, greu de uitat şi lacare e imposibil ca mai apoi, pe parcursul vieţii, sănu te raportezi. Satul acesta l-am vizitat eu maiîntâi în iulie 2009, împreună cu Alexandru, soţulmeu, şi cu Părintele arhimandrit Hristodoulos, celcare de fapt ne-a condusaici. Am vrutneapărat să mă reîntorccu prietenii meica să împărtăşimaceeaşi uimire şibucurie că nu foartedeparte de noi sepoate trăi aşa cumunii dintre noi, puţinice-i drept, ne dorim cuardoare. Satul AghiosLavrentios are omănăstire veche, cuacelaşi nume, primitdupă cel al ctitorului,şi o biserică mare,mai nouă, unde seaflă moaştele ultimuluimartir creştin alGreciei: SfântulApostol cel Nou. Înepisodul viitor voipovesti despre aceste două lăcaşe de rugăciune foartespeciale pe care ar fi păcat să le rateze călătorulce se încumetă să ajungă într-o zonă mai puţin cercetatăde turismul organizat.Pe 2 ianuarie am explorat faleza Volosului.Undeva sub Muntele Pilion, foarte aproape de mare,e o biserică mică săpată în piatră ce trebuie şi eavăzută fiindcă e neobişnuită. Din naosul ei boltit seaude vuietul mării. Curtea e o grădină de vis iar gestulde a te apleca spre a intra în incinta lăcaşului tepoate ajuta să te reconsideri în raport cu părereaprea bună pe care o ai uneori despre tine. O plimbarepe malul Egeei iarna, în ianuarie, când unii facbaie şi alţii acumulează soare, iar tu te gândeşti sărevii în România cenuşie şi fără de speranţă, seamănăcu un vis din care n-ai mai vrea să te trezeşti. SCRIPETE LA METEORASEPTEMBRIE 2010CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ37

38CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂCORESPONDENŢĂ DIN ANGLIALucia DărămuşAnglia ca spectacolAnglia, descoperită prin intermediulcărţilor, este de-a dreptul spectaculoasă.Cărţi apărute la Oxford UniversityPress te îmbie şi, odată citite, îţi stimuleazăgândirea, intrând în dialog cu autorii. Estecazul cărţilor Words de John Seely, An Essay onNames and Truth de Wolfram Hinzen şi Dictionaryof Euphemisms de R.W. Holder. Adesea ne întrebăm,sau poate că nu, despre vocabularul nostru, desprecâte cuvinte cunoaştem, câţi termeni suntem înstare să uzităm în vorbirea curentă. Un lucru estesigur: indiferent de ocupaţia pe care o avem, indiferentde preocupările zilnice, dicţionarele trebuie săfie nelipsite de lângă noi.John Seely, în carte Words, ne învaţă cum săne construim vocabularul, atenţionându-ne, în acelaşitimp, că deseori suntem judecaţi de ceilalţi înfuncţie de vocabularul pe care-l folosim: People aresometimes judged by their vocabulary. Autorul porneştede la întrebarea simplă şi complicată în acelaşitimp: What is a word? Răspunsul se dă operând cuelementele clasice deja cunoscute, conform căroracuvântul nu este reprezentat doar de forma externă,învelişul sonor, ci are sens, fiind încărcat cu semnificaţie.Plecând de la acelaşi item se trece prin toateformele lui construite, ca verb, adjectiv, substantiv,adverb. Pentru a ne convinge de adevărul istoric alunui cuvânt, pentru a ne raporta corect la înţelesullui, cât de încrezători şi confortabil ne simţim în prezenţalui, John Seely propune un simplu joc lingvistic.Dintr-o carte să se culeagă pe sărite opt, nouă,cuvinte, să se facă o listă, apoi să se scrie un textdespre fiecare cuvânt în parte, spunând tot ce ştii înlegătură cu fiecare cuvânt. Pasul următor constă înverificare, verificarea cu dicţionarul. Acesta reprezintămomentul adevărului, care-ţi indică gradulcunoaşterii unui cuvânt.Întreaga carte Words este construită pe principiuljocului lingvistic, astfel încât intri, printr-omanieră agreabilă, în lumea cuvintelor, a subtilităţilorlegate de acesta. De la un simplu cuvânt, prinînrudire pe diagonală ori orizontală, se poate construio reţea lingvistică care să se poată lua în calculîn momentul asimilării unei limbi. De la flowerspoate fi dezvoltată reţeaua annals, perennials,bulbs, alpines; apoi, de la alpines se dezvoltă ramificaţiasaxifrages, gentians; de la saxifrages poate apărearamificaţia saxifraga aizoides, saxifraga primuloides.Este exact ca într-un exerciţiu matematicdezvoltat.Acestea sunt doar nişte exemple, pentru căordinea şi alegerea cuvintelor pot arăta în alt mod.Ierarhia de cuvinte, în termeni de specialitate, estenumită ierarhie hiponimică, desemnând ramificaţiapiramidală care pleacă de la un singur termen. Suchhierarchies of words (or group of hyponyms, as linguiststerm them) are also part of our way of thinking.Pentru dezvoltarea vocabularului, felul dicţionaruluieste foarte important. Alegerea unui dicţionarde calitate, ne spune John Seely, duce spre succesuldezvoltării unei limbi. Ajunşi în acest pas, estefoarte important să se înţeleagă că dicţionarele suntşi se comportă în timp ca nişte documente istorice,ele oferindu-ne sensul comun, eventual un oarecareex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex librisGina Sebastian AlcalayRapsodie în alb-negru cu LeonardBernsteinEditura Ideea Europeană, 2010„Gina Sebastian este o foarte autenticăprozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile,neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensibilităţiicare se exprimă în scrisul ei, notalor particulară, tonul lor, parfumul lor”.(Nicolae Balotă)„Un scriitor profesionist de primă mână…O construcţie de carte extraordinară,nemaiîntâlnită în cărţile altor scriitori”.(Alex Ştefănescu)„Este o carte de meditaţii, meditaţii asupra unor teme şi asupraunor personalităţi. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumeacontemporană, mai poţi găsi un spirit atât de echilibrat şi cu oasemenea scară de valori morale şi culturale”. (Ana Blandiana)parcurs istoric,aruncându-neun prag spretrecut, însă nune va da indicaţiidespre cumse va comportaun cuvânt saualtul în viitor.Desigur, pragulspre trecut sereferă la dicţionarelecare dauetimologiacuvântului, provenienţalui,eventual câtevaamănunte din fenomenul transformărilor fonetice.Această manieră de a defini un cuvânt estefoarte uzitată pentru drumul învăţării unei limbi,pentru că reţeaua poate fi mult mai dezvoltată decâts-a arătat aici, un verb, spre exemplu, putând fi trecutde la activ la pasiv şi, astfel, fiind asimilată onouă formă, o nouă structură gramaticală.Dicţionarele dezvoltate oferă, pe lângă sensul debază, comun, definiţie, etimologie, derivaţii gramaticaleşi o a doua definiţie, clasă de cuvinte, pronunţieşi informaţii adiţionale. Un Thesaurus dă toate sinonimele,desigur, acest dicţionar fiind specializat pearia sinonimică: fake – sham, mock, artificial, imitative,bogus, counterfeit, tinselled, rubbishy, junky,phoney....Comunicarea efectivă implică, pentru înţelegereaunei limbi, aceşti paşi, plus ce cunoaştem despreun subiect anume. Un drum limpede, pentru a vedeacât de bine înţelegem un text este acela de a comparatrei texte în care descoperim itemi identici castructură externă, dar care oferă alte sensuri princontactul cu alţi itemi şi structuri gramaticale diferite.În acest proces, cuvintele venite în contact cualtele şi în alte forme, tipare gramaticale pot căpătanoi nuanţe, devenind uneori mai complexe şi elevate,în funcţie de gradul de complexitate al textuluicăruia îi aparţin. Lungimea şi structura termeniloruzitaţi sunt foarte importanţi, atît în dinamica scrierii,cît şi în cea a rostirii, pentru că intră în reţeauaformal – informală a unei limbi, prin care se încearcăexplicitarea ei directă sau indirectă, intervenindtabuul, limbajul tabu ori eufemismele.Ajunşi în această zonă, Dictionary ofEuphemisms reprezintă o carte de mare interes, oferindîn 500 de pagini posibilităţi de întrebuinţare aeufemismelor. Bibliografia, care a stat la baza acestuidicţionar, este foarte condensată şi complexă,consultându-se alte dicţionare de diverse specialităţi,cărţi pe subiectul eufemismului, cărţi desprereforma în limbaj, despre limbajul stradal, limbajulreligios şi cel popular, manuale, compendii lingvistice,diverse alte studii din aceeaşi arie.Dar ce este eufemismul? Aşa cum aflăm dindiferite cărţi de specialitate, dar cum descoperim şidin acest dicţionar, eufemismul vine din greacă, dela cuvântul grec eufemo, însemnând bune auspicii;termen grec care derivă la rândul lui din rădăcina eu‘bun’ şi pheme ‘vorbire’.Eufemismele au fost iniţial cuvinte uzitate înlimbajul intern religios, spre a evita anumiţi termenicare, s-ar fi presupus, ar fi adus prezenţa vreunuiduh rău sau forţe malefice. Pentru îmblânzirea,îndepărtarea acestora s-au înlocuit termenii prinalţii. Este şi cazul cuvântului drac, înlocuit fiind cuexpresia cel rău. Istoria lingvistică a unui eufemismatrage atenţia în special asupra traseului lingvistictabu, fenomen care apare în absolut toate limbile şicu o directă relaţie cu credinţele religioase ale aceluipopor. Ideea eufemismului este însă foarte veche,încă din Indo Europeană, rădăcina, aşa cum apare înProto-Indo-Europeană, fiind *rtkos.Deşi eufemismele acestui dicţionar trimit spreabsolut toate zonele fiinţei umane, spre domeniulreligios, medical, cultural, ştiinţific etc., cartea nueste construită ţinând cont de aceste domenii, ci seare în vedere ordinea literelor în alfabet. Actaeonliterary one who cuckolds another. In the legendActaeon was no more than a casual observer ofArtemis‘s nakedness, and she had no husband to takeoffence. Nevertheless she turned him a stag and sethis own pack on him: Divulge Page himself for asecure and wilful Actaeon (Shakespeare, The MerryWives of Windsor) Exemplele date sunt din diverşiautori, fie scriitori, oameni de litere, din domeniulştiinţific sau religios şi sunt explicitate.Însă, explicitarea fenomenului lingvistic înadevăratul sens al cuvântului este realizată în carteaAn Essay on Names and Truth. Cum se anunţăîncă din titlu, autorul intenţionează să gândeascăadevărul ca fenomen lingvistic, făcând incursiune înhăţişurile minţii de unde se scot înţelesuri adânci şiultime despre limbă şi modul în care limbajul secreează. Cartea reprezintă un expozeu filosofic şi ştiinţific.Adevărul, ni se spune chiar de la prima propoziţie,este înzestrat, ca orice alt cuvânt, cu învelişsonor şi sens: True is a word of English that has asound and meaning. Înţelesul lui însă trimite spreceea ce filosofii numesc concept. Pentru explicitareaacestuia se face uz de metafore culturale, trimiţându-sespre istoria culturii, amintindu-se de Pilat dinPont care s-a întrebat: ce este adevărul? O filosofie atermenului şi o esenţială gândire asupra lui trimitspre rădăcinile culturii romane şi iudaice. Se faceînsă distincţie între true – adevărat, real şi truth –adevăr, specificându-se că noi ne putem întreba despreadevăr, mai puţin însă despre adevărat. Esteamintit apoi Descartes: Le bon sens est la chose dumonde la mieux partagée; car chacun pense en être sibien pourvu que ceux même qui sont les plus difficilesa contenter en toute autre chose n‘ont point coutumed’en désirer plus qu’ils en ont. En quoi il n’est pasvraisemblable que tous se trompent: mais plutôt celatémoigne que la puissance de bien juger et distinguerle vrai d’avec le faux, qui est proprement ce qu’onnomme le bon sens ou la raison, est naturellementégale en tous les hommes.Plecând de la ceea ce Descartes a gândit,Wolfram Hinzen arată că adevărul este o problemăde judecată, de gândire şi se înscrie în evoluţiaumană, dar în acelaşi timp este şi o problemă de limbaj,de vehiculare a instrumentului numit limbă.Language as well is used differently by different people,from poetry to sharing information to upholdingsocial relations or deception, but a linguist interestedin the architecture of the human language facultywould abstract from such differences (...). Pentru a seconstrui şi arăta nuanţa de adevăr sau fals a conceptuluiadevăr se apelează la structuri deja existenteîn limbă şi cultură, de genul Regele Lear/ Satan/Regele Franţei nu există. Acestea sunt structuri aşezateîn poveşti cunoscute care, în subsidiar, implicăînţelesuri asupra filosofiei limbajului sau logicii filosofice.Se face apoi un scurt istoric filosofic pentru ademonstra filosofia limbajului, aplicată structurilormai sus amintite, pornindu-se de la filososfia obiectului,aşa cum apare la Socrate, apoi, venind sprezilele noastre, li se aplică sintagme precum compoziţionalitateastructurală sau referenţială. Însă, toatetiparele conceptuale şi lingvistice se construiesc înminte, după cum se arată prin intermediul revoluţieilingvistice, aşa cum apare la Chomsky, Frege şiRussell. Structurile de adâncime implică nu atâtlatura sonoră, cât ceva mult mai intim cum ar fifonologicul, sintacticul, semanticul. În conformitatecu Wolfram Hinzen, limba este văzută ca un sistemparticular în natură, înţelesul începând oriunde,fiind un set simplu sau atomic de înţelesuri. Numeleca şi adevărul nu reprezintă decât o categorie de limbaj,fiind perceput în mod conceptual.An Essay on Names and Truth este o carte deeseuri, expozeuri filosofico-ştiinţifice asupra concepteloradevăr şi nume, ambele însă fiind interpretatedin perspectiva filosofiei limbajului. ANUL XXI Nr. 9 (702)

anume alt mod de procedurăde luare a deciziei arfi fost de dorit (BedrosMarin Radu MocanuHorasangian, „De parteaStatelor Unite”, în„Observatorul cultural”,Polemica polemicii…11-17 ian. 2010).Analistul ţine, însă,să mai spună cum că „Astanu înseamnă că nu ne vom exprima dezacordul dacăElena Băsescu va fi numită ambasador al Românieiîn Statele Unite.Asta aşa, ca dar de nuntă la preconizata căsătoriea beizadelei prezidenţiale, dar şi ca o confirmarea faptului că nimic (la noi – n.ns.) nu e fără undedesupt” – iar, noi, la rându-ne, negăsind nicio(neapărată) legătură „organică” între scut şi beizadea.Subiectul este tratat, concomitent, şi de un altanalist, respectabil de-altfel: „Pentru a nu fi suspectatde voluntarism păgubos pentru ţară, preşedintelea invocat şi legile în baza cărora CSAT a luat hotărâreade a participa la proiectul american”. Analistuloportunităţii instalării scutului, politizează, însă,problema, implicându-l, în alt sens, şi pe Ion Iliescu,adică stânga noastră de sorginte comunistă: „Acestaa încercat să inducă în eroare opinia publică, afirmândcă S.U.A. au abandonat proiectul iniţial alscutului în urma protestelor societăţii civile din ţărilegazdă, Cehia şi Polonia. Nostalgiile îl copleşesc pefostul (de ce nu şi actualul? – n.ns.) comunist, căruiasoarta ironică – aşa cum este de atâtea ori – i-arezervat rolul de titular la Cotroceni, în momentulintrării în NATO (...) O astfel de dezbatere publicăîşi doreşte, probabil, şi Ion Iliescu (...) în cazul scutuluiantirachetă, o dezbatere în care antiamericanismullatent, ascuns în intimitatea gândirii multoradinte politicienii noştri ar erupe, din nou, violent”(Ştefan Stoica, „Cine se teme de scut?”, ibidem)Retorica aceasta, în acest caz, capătă tot o coloraturăde tip stângist; se face, până la urmă, tot unfel de propagandă – (dar – „dreptistă”) şi în alte zoneale societăţii civile, altfel nu ne-am fi întrebat, înacest context, ce căuta Doru Braia la o întâlnire cuelevii dintr-un liceu bucureştean ca să le vorbeascădespre „dezvoltarea unei societăţi pluraliste, în carevalorile (umane – n.ns.) să se poată exprima şi săprimească recunoştinţa publică”, iar, în schimb, să lise înfăţişeze o altă opinie ca în vremurile „egalitariste”,când tata şi bunicul, mama şi bunica aveau serviciuşi primeau o casă” (Marius Ghilezan”, Ibi.)Avem noi ce-avem cu „psihanaliza”, cu „practicanţii”ei, de fapt; însă n-ar trebui sa-i ignorăm,situându-ne, cumva, deasupra lor, deoarece fiecăruiadintre noi ne comunică gânduri şi simţiri, cu valabilitatebenefică în orice împrejurare comportamentală.Iată una, până la urmă: „Există o ipocrizie inerentăcelui care stă la capul unui bolnav. Ipocriziaaceasta nu e o trăsătură de caracter (...), ci este consecinţainevitabilă a unei duble optici, graţie căreiatoate gesturile (şi zicerile – n.ns.) noastre au dreptecou o suită de sentimente a căror rumoare creeazăo lume diametral opusă cu cea căreia îi dăm fiinţă înafara ta (...) pentru că nu e o reacţie voluntară dedisimulare sau o artă de mascări făţarnice, ci consecinţainevitabilă a unui reflex involuntar (...); aceastădublă optică are rolul unei duplicităţi insesizabile,în virtutea căruia ceea ce arăţi mai întâi în afarăeste contrar celor ce le simţi cu adevărat (SorinLavric, „Luceafărul de dimineaţă”, 17 febr.2010)Se continuă, cu acribie, şi insinuările la adresaunor scriitori, între care şi marele prozator NicolaeBreban, emanate din revistele literare şi nu numai.Nevoit să dea explicaţii lămuritoare la o asemenea„emanaţie”, romancierul răspunde criticului „vigilent”,chiar în România literară (4-12 febr.), underespectivul critic gorjean prin adopţie, insinua faptulcă romancierul avea relaţii de prietenie, în anii ’60cu diverşi generali comunişti, generali care, nici maimult nici mai puţin, erau cei care-l urmăreau şi-linterogau asupra manuscriselor sale („Bunavestire”etc.)Ne oprim pe-aici cu „exegeza” noastră asuprafelului şi modului cum se practică polemica scrisă înţărişoara noastră... Este îmbucurător faptul că promovarea,practicarea controversei, a contradictonuluicu referire la problematicasocio-politică şi culturală ocupă decâtăva vreme un loc tot mai vizibil în dezbatereatuturor aspectelor vieţii noastre diurne, denotând opreocupare benefică, în general, pentru depăşireadificultăţilor cu care ne confruntăm şi a obstacolelorce apar continuu. Ceea ce nedumireşte, nu de puţineori, este felul subiectiv-derutant în care se încearcăa se induce în eroare, a ne scoate din încurcătură, decătre analişti, cu prezenţa tot mai substanţială înpresa culturală şi cotidiană, cu toate că, încă, „nonevenimenteşi non-ştiri se bulucesc asupra-ţi într-ogureşenie de strânsură şi năvală (...) Se vorbeştemult şi degeaba (...) despre lucruri care încetează săexiste (...) Evenimentul, ca să-şi merite numele, trebuiesă schimbe ceva în mersul lucrurilor. Să aibăurmări. Multe evenimente, inclusiv culturale, seînscriu firesc în cotidian şi nici nu-şi doresc – şi nicinu trebuie să-şi dorească altceva. Urmăresc media(locul unde se fac şi se desfac „evenimentele (...)Periodicele (şi literare) risipesc din spaţiul lor deenunţuri pentru polemici subţiatice şi vorbe goale.Demolările/demascările la modă nu mai câştigă departea lor nici sanctificările (...) Fiecare ins îşi dă cupărerea, îmbătat de propriile dezlănţuiri de cuvinte.Orice mişcare a celuilalt e întoarsă pe toate feţele(...), suspectată de motive perverse” – se străduieştesă înţeleagă fenomenul scriitoarea clujeană IrinaPetraş (România literară, 4-12 februarie 2010,„Divagări (in)utile”).Când o temă, un subiect de natură politică, cuîncărcătură noţională, sunt puse sub condei, parcătoată suflarea românească se (auto) cutremură, precum,bunăoară, cea privind amplasarea pe teritoriulţării noastre a Scutului antirachetă american, aprobatăîntr-o şedinţă CSAT, „la botul calului”, doar deprincipiu, preşedintele Traian Băsescu, voind să iacaimacul Parlamentului (...) Sigur că, poate un■ Bancurile luniiRevista Reader's Digest aorganizat un concurs internaţionalpentru a desemna „Cel mai bunbanc din lume”. În competiţie s-auînscris peste 15 mii de participanţidin toate colţurile lumii, iarpremiul în valoare de 1000 dedolari a ajuns în final în Suedia, laJorgen Jossen. Cel mai bun bancdin lume a avut un succes atât demare la nivel global datorităsubiectul abordat:„Omul simplu care reuşeşte să îidea o lecţie ticălosului arogant”este de părere Andy Simmons,coordonatorul secţiunii de umor dela ediţia americană a revisteiReader's Digest.Cel mai bun banc din lume:La o partidă de vânătoare, unbărbat elegant din Stockholmîmpuşcă o raţă. Pasărea cade însăîn ograda unui fermier, caresusţine că vânatul îi aparţine.− E pasărea mea, insistă orăşeanul.Fermierul sugerează să fie tranşatădisputa în stil vechi, cu un „şutneaoş”:− Eu îţi trag un şut cât pot de tare,apoi tu faci la fel cu mine.Cine urlă mai puţin ia pasărea.Bărbatul e de acord. Fermierul îitrage un şut straşnic în părţilesensibile.Când îşi revine, orăşeanul şopteştecu greu:− Bine. Acum e rândul meu.− Lasă, zice ţăranul. Poţi săpăstrezi raţa.Şi România a participat laconcurs, iar bancul care a obţinutcel mai mare punctaj îi aparţinelui Claudiu Enache Jiroveanu, uninginer în vârstă de 32 de ani dinCraiova.Cel mai bun banc din România:Un şofer gonea cu 150 km/oră.Vede girofarul unei maşini depoliţie în oglindă si accelerează.După o vreme, vede că nu poatescăpa de poliţist şi trage pedreapta. Poliţistul îi spune:− Am avut o zi groaznică şi vreausă ajung acasă. Dar mi-a plăcuturmărirea. Aşa că zi-mi o scuzăbună şi te las sa pleci.− Acum trei săptămâni, nevastămeaa fugit cu un poliţist, ziceşoferul. Când te-am văzut în spate,am crezut că vrei să mi-o aduciînapoi.Cel mai bun banc din Canada:Un bărbat îi spune prietenului său:− Soţia mea ţine o cură de slăbit detrei săptămâni.− Cât a pierdut până acum?− Două săptămâni.Cel mai bun banc din Cehia:Un bărbat sună la emisiunea demuzică a unui post de radio şispune:− Tocmai am găsit un portofel cu osută de mii de coroane în el.Mai erau şi numele şi adresanumitului Jan Ziegler, de pe StradaSeifert numărul 3, din Praga.− Bine. Şi cum te putem ajuta noi?întreabă gazda emisiunii.− Mă gândeam să-i dedicaţi omelodie.Cel mai bun banc din Croaţia:Un poliţist se apropie de un băieţelcare plânge în faţa unui chioşc deziare.− Ce-ai păţit? îl întreabă el.− „Superman” n-a mai apărut!, selamentează puştiul.− Mă ocup eu de asta, îl linişteştepoliţistul. Apoi strigă: Hei,Superman, ieşi afară! N-o să-ţifacem nimic!CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ39• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propusede Editurile Ideea Europeană şi EuroPress Group.Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.;• 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 3-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.;• 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membrual Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzibeneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată.Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vorparticipa în fiecare an la concursul cu premii pentrufidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual alEditurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group.Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113,OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780;tel./fax: 4021. 212 56 92;E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.roP ARTENERI MEDIA:RADIO ROMÂNIA CULTURALCONVORBIRI LITERAREPOEZIATIMPULDACIA LITERARĂAPLERFEDCRPARTENERI:SC ERC PRESS SRLEUROPRESS MEDIASEPTEMBRIE 2010

www.ercpress.roNumărul următor ale revistei Contemporanul:Europa acasă ■ suplimentPentru anul 2010 vă invităm să vă abonaţila revista Contemporanul. Ideea EuropeanăABONAMENT ROMÂNIA: 60 LEI/ANABONAMENT STRĂINĂTATE: 70 EURO/ANTaxele de expediere sunt incluseîn această sumă.Asociaţia CONTEMPORANULSediu social: Calea Victoriei nr. 115, Sector 1, BucureştiCod fiscal: 26718854Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001Cont Euro: RO34RNCB0072115479360002BCR Filiala Sector 1 BucureştiAdresa redacţiei:Asociaţia CONTEMPORANULC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1,Bucureşti, cod 014780tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18; 0742 489 059E-mail: office@contemporanul.ro;contemporanul@yahoo.comWeb: www.contemporanul.roAbonamentele se pot face la sediul redacţiei,prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A.,Zirkon Media, S.C. Rautakirja România S.A.,S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. ManpresDistribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL.Evidenţa informatizată a tirajelor şiproduselor este realizată însistemul internaţional GS1,administrat în România deGS1 România.www.gs1.roApare lunar5 leiCK