Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

85îndărăt cele răpite, ci justiţia. Se poate chiar ca justiţia, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele;asta însă nu schimbă nimica din fiinţa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiţia, bine informată, va revoca osentinţă ori o aprobare nedreaptă. Această justiţie până azi rău informată e tronul. Numai tranzacţiuniledirecte cu tronul pot ţinea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacţiuni de altă natură însă,cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte naţiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai multpot avea ungurii în această ţară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istoric sunt cu mult mai târziu veniţidecât noi? Această influinţă binefăcătorie şi îndreptăţită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă şi în acelaşitimp cu celelalte naţiuni nemulţumite. A aştepta să culegem fructele semănate de alţii e nedemn şi periculos. Căci să neaducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru şi răscumpărătorul drepturilornoastre afară de noi înşine. Azi foaia se întoarce şi fiecare-şi caută de interesele sale proprie. În principiu au şi începutorganele opoziţiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou curenumitul răspuns: ,,A plânge putem, dar a ajuta nu", căci ei [î]şi vor fi isprăvit trebile şi ne vor lăsa pre noi în voiasorţii şi a neenergiei noastre.Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu naţiunile nemulţumite ale Austriei; să păşim la o activitatecomună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu , mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnăreiconstituţiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrăţire a unui poporfără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într' acolo ca să localizezereforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucţiunea Austriei, inamiciţia ungurilor sepoate încungiura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încăcumcă: puterea şi mântuirea noastră în noi este![10/22 aprilie 1870]ECUILIBRULÎn fine, ceea ce am zis noi s-a împlinit. Cehii cer autonomia ţărei lor; galiţienii, tirolezii, triestienii cer aceeaşiesenţă sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriţi, „Pester Lloyd", are inspiraţiunea de a recomanda guvernuluiaustriac o deplină îndreptăţire a naţionalităţilor. Adecă, cu astuţia ce li e proprie, vor a localiza reforma Austriei şi uităintenţionat că este şi o Transilvanie care cere aceeaşi autonomie pre care o cere Boemia ori Galiţia. Opiniunea publică aAustriei s-a pronunţat pentru căderea constituţiunei, pentru răsturnarea complectă a dualismului, care nu are nici oraţiune de a fi. Dacă suveranul s-ar învoi să-şi cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecinţă săreprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei.Afară de ceea ce crează arbitraritatea omului nu esistă nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e. Cauza acesteitrebuinţe e raţiunea lui de a fi, şi aceasta trebuie să fie neapărat o raţiune, nu o combinaţiune răutăcioasă ori esaltată, ciun rezultat neapărat, neînlăturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a două cifre certe iese unrezultat neapărat, ce nu se poate schimba fără amestecarea unui element arbitrariu ori neraţiunal. Acest elementarbitrariu, neraţiunal şi de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus din cumpăna cu aur.Să vedem raţiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit să-l producă sau această formă e numai oficţiune diplomatică, o variantă a eternului ,,divide et impera", o formă arbitrarie care să nu. rezulte din ideea cenaturalminte o conţine în sine materialul ei — popoarele.Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o espresiune fidelă atrebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formulaacele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor — oricum ar fiel — are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatearelaţiunilor sale; într-un cuvânt : legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element, străin,esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; şi dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă derecunoscut a individualităţii sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influinţă pacinică, pre carea cel pasiv oprimeşte cu bucurie, cu despreţul său propriu, fără de a judeca cumcă din asta poate să nască nenorocire pentru el.Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credinţe ale omenirei, mijloace