Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

8poet, necesitatea exprimată printr-un lanţ întreg de fenomene interdeterminate acuză nu o ordine a spiritului, ci ,,anaturii reprezentate în el". ,,Istoria e un capitol al ştiinţelor naturale, conştiinţa e un epifenomen, oamenii cei mari,simpli exponenţi ai unei voinţe ascunse de care au cunoştinţă cu mai multă ori mai puţină claritate, iar « idealul » uneigeneraţii efectul unei lungi gestaţii, nicidecum o goală abstracţiune a unei minţi izolate" 11 . Fireşte, textul este citit cuochii celui care cunoaşte şi meditaţiile ulterioare ale lui Eminescu.__________11G. Călinescu. Izvoarele filozofiei teoretice a Iui Eminescu, în „Studii şi cercetări de istorie literară, şi folclor", nr. 3 — 4, 1956.Reţinem, în orice caz, că acum se pun bazele concepţiei sale evoluţioniste. Vomspune mai mult, că, în această fază, o astfel de concepţie corespunde total fiinţei salelăuntrice — atît raţional cît şi sentimental —, ceea ce nu se va întîmpla mai tîrziu,cînd programul politic va intra în conflict cu idealul său uman întors spre trecut, către„vîrsta de aur".Deocamdată însă, tînărului poet cursul istoriei i se înfăţişează simplu, mişcarea înainte asocietăţii apărîndu-i ca un adevăr, pe cît de incontestabil, pe atît de dătător de optimism.Şi alte idei tipice pentru gîndirea sa le găsim schiţate în anii de care ne ocupăm. Ammenţionat articolul Ecuilibrul, care enunţă chiar în titlu o idee dragă lui Eminescu, lacare va reveni adesea, acum avînd în vedere echilibrul ce s-ar putea naşte în Austriadacă s-ar acorda popoarelor „egală îndreptăţire". Atunci numele ,,Austria" va fi sinonimcu ,,pace". Cel care asigură ,,ecuilibrul voinţelor umane" asemenea „limbei în cumpănă"va fi, desigur, suveranul, căruia i se cere să semnifice ,,personificarea fiecăreia dinnaţiuni, vîrful întîmplărilor istorice", să devină ,,stînca neclintită şi neinfluinţată adreptăţii" Să fim însă atenţi şi să percepem nota particulară pe care o capătă, la aceastădată, conceptul eminescian. Accentul nu va cădea pe obligaţiile întregii colectivităţi de ase supune hotărîrilor monarhului — ceea ce va înţelege poetul, mai tîrziu, prin zicala:cînd domnul zice da, Hîncu nu trebuie să zică ba —, ci pe obligaţiile monarhului de aexprima voinţa maselor. Pentru asta va apela la comparaţia sugestivă a titlului unei cărţi,care ,,nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte". Domnitorul este simbolul uneiidei şi prezintă importanţă atîta vreme cît ,,nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine", căcialtfel „e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles". Şi această precizareameninţătoare: ,,Simbolul nu ne poate obliga decît pînă cînd ne mai obligă ideea ; deaDumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ni devină odioasă". Nu se întîlneşte aiciEminescu cu J.- J. Rousseau, care, în mult hulitul de poet Contract social, avertiza că,atunci cînd suveranul împingînd inegalitatea şi despotismul la marginea neantului,încalcă ideea de drept, particularii au dreptul de a-l răsturna prin forţă?Pornit pe acest drum, tînărul Eminescu este radical: întotdeauna poporul are dreptullegal de a se opune voinţei domnitorului, acesta niciodată de a se opune voinţeipoporului: ,,legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţeipoporului, ba". Altfel spus, el este pentru absolutismul poporului, nu al domnitorului.Cum afirmă în Să facem un congres: „Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpîn decîtpopoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decît în acelea ale popoarelor e ocrimă contra lor". Tronul trebuie ,,să ceadă voinţelor supreme ale popoarelor". Fireşte, elare în vedere aici pe suveranul Austriei, dar nu se poate nega că Eminescu vibrează la