Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

76Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa şi eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreiaaveţi bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Numai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământeşti , nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; — nu ! el epersonificarea unui principiu, sufletul — nemuritor neapărat — care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor şia făcut din ele o naţiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înţelege presine, a nu-şi pricepe fiinţa şi natura ce era comună, şi cari face ca masele să fie, pe neştiute chiar, părţile unui singurîntreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuinţat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pecari le găseşti, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, domnulmeu, combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a facepuţin cu vestmântul , defectuos sau ba, cu care o îmbraci. Geniul, în zdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne ;ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne , şi principiul cel mare şi salutariuacelaşi rămâne , aplicat prin mijloace greşite chiar. Şi, dacă combateţi formele esterioare ale fondului, băgaţi de seamăa o face din punt de vedere absolut; estetic, rece şi judecător raţionalist al formei, combateţi-o cu rigoarea şi seriozitateaconvicţiunei, nu cu pamfletul ridicol şi fără preţ, care detrage întotdeuna mai mult autoriului său decât celor persiflaţiprin el. Nu râdeţi , domnilor delepturariu; pentru că secaţiunea sa de pe - alocurea e oglinda domniei - voastre proprie;nu râdeţi de nihilismul său, pentru că e al dv. Şi dacă e vorba pe masca jos ! apoi masca jos de la toţi şi de la toate,astfeli încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţei sale. Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni cenu mai sunt , cel puţin aceia, mulţi din ei, au fost pioniri perseveranţi ai naţionalităţei şi ai românismului — pioniri,soldaţi gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor — e adevărat ! — care însă, de nu eraugenii, erau cel puţin oameni de-o erudiţiune vastă, aşa precum nu esistă în capetele junilor noştri dandy. Acei oameni,acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu, de au scris tendenţios şineadevăr, scuza lor cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decâtclasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condemnat la ardere de viu, ca, părăsit şi scepticizat dedureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitori, ba poate şi filantrop faţă cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea,rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Şincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept şi nepărtinitorpână şi cu inamicii. Şincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimeamisiunei sale — la o nălţime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinosar fi avut bunăvoinţa de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei laorice naţiune se începe mai Întâi şi constă din cronografie, cu sau fără tendinţa, din culegerea de prin toate părţile amaterialului. Dominarea critică asupra acestuia şi câştigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele efapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică şi espresiune a fost Şincai; deşi nu i se poate disputacă, chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face dinopera sa o operă a ştiinţei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-atrata istoria e speculativ sau e empiric şi pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noştri competenţi. Ne ţinem dedătorinţa noastră a aduce aminte că nu ne simţim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Şincai şi caPumnul... oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt , adecănemuritori şi mari.Aduc aminte publicului că ţipătul ce-l face criticul cumcă Societatea, în contra unificării limbei şi-aortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia şi sistema urmată de ea suntprovizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema şi ortografia ce va avea a le urma tot românul caoblegătoarie.În fine declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective şi nu aupretenţiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competinţă, declar eu însumi căopiniunile mele sunt cu totul personale şi nu merită de-a turbura lucrările filologilor noştri — cari, autorităţi ştiinţifice,lucrează după alte considerente decât ale mele.Finesc critica asupra fondului broşurei — declarând că aş fi putut arăta autorului ei mult mai multeneconsecinţe în contra a înseşi părerilor ce le stabilează; n-o fac însă, pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină şide virgule, — nu din cauză că eu nu le-aşi şti pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literaţii noştri ştiu, numaiuită a le pune.Să vedem acum forma sub care ni se prezintă critica.Merită broşura numele de critică?Să vedem.Când cineva califică pe-un om cu epitetul, puţin măgulitor, de nebun şi asta numai din cauza: pentru că acel om