Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

75Bucovinei voiau să rămână pe lângă popor, şi cum că numai modul de a rămânea pe lângă el e ceea ce bate la ochi,dovedesc înseşi esemplele ce d-sa le citează în capitolul III, adecă: limbamentu, templamentu, insusietivu, meniciune,lepturariu ş.a., creaţiuni ale bătrînului Pumnul, care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântăce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică şi istorie, nici vorba greco-slavă:carte de citire. Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă stă — că cronistice edreaptă şi scuzată. După estremul latinităţei, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scriaconstrucţiuni latine în româneşte (estrem ce, pentru deşteptarea noastră din apatia lungă faţă cu latinismul, era neapărattrebuincios), după ridicarea la potenţă a aceluiaşi estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contralui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai româneşti şi esclusivitate faţă cu limba latină şicele surori. Aceste estreme au fost condiţionate de însăşi natura lucrului, nu poţi defige mijlocul unei linii până ce nuvei fi aflat puntele ei cele estreme. Însuşi d-l critic nu e espresiunea poporului, cum pretinde a fi, nu reprezintă cufidelitate legile ce se manifestă ca domnitoare în limba poporului de jos, ci se ţine, fără de-a o şti, însuşi de facţiunealiteraţilor cari cred a fi găsit calea de mijloc între fonetici şi etimologi — un juste-milieu, cum s-ar zice.Tot în capitolul III d. critic impută delegaţilor patrioţi cari au vorbit româneşte în Dietă greşelile ce, după d-sa, eile-au comis în limbă. Dacă ei nu-şi ştiu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puţin patriotismul de-a o vorbi aşacum o ştiu, rău; când alţii, cari se laudă că o ştiu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i maibună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitori.În capitolul IV, criticul [î]l laudă pe d-l Alesandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudem şi noi, până cevom avea şi un împărat al poeţilor, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu,deşi suntem de o natura ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbisticăşi în proză. Proza d-lui Alesandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţimea poeziei. Prozei [î]i trebuie raţionament solid, şi-nproza d. Alecsandri nu e decât spirit şi jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul — ziceJean Paul — este raţionamentul femeii. Cât despre aceea că Foaia ar fi desfigurat ortografia autorului, se esplică dintraceeacă Foaia, ca organul şi espresiunea unei sisteme limbistice oarecare, trebuia să-şi rămână pre cât i da mânaconsecinţă cu principiul ce şi-l statuase — şi subliniem: pe câtu-i da mâna , pentru ca suntem siguri că, la pretenţiuneaexpresă a autorului de-a i se respecta ortografia, redacţiunea Foii ar fi ces desigur, dupre cum am văzut d.e. în unelearticole ale d-lor Hurmuzachi, în cari o al autorilor e respectat de cătră corectorul Foii, lucru ce m-a făcut a presupunecă poate înşişi autorii ar fi pretins această respectare.În capitolul V criticul nostru vorbeşte despre germanismii cei străcoraţi şi ţesuţi în bătătura scrierilor ce sepublică în foaie; adecă rumegă — o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu — ceea ce a zis acesta în Convorbirileliterarie despre limba româna în ziarele din Austria. Cumcă răul acesta e adevărat şi vădit n-o neagă nimene, nici înşişijurnaliştii din Austria. (Vezi Transilvania, organul Asociaţiunei.) Cumcă însă asta nu e defeli vina dezgraţiaţilorredactori, cari au învăţat a-şi construi cugetările în nemţeşte şi ungureşte, aste e şi mai adevărat; şi cu atâta mai binepentru ei dacă, într-o limbă ce-o mânuiesc cu greu, urmăresc mai toţi scopuri aşa de nalte, aşa de nobile, încât în foculurmărirei, uitându-se pe ei înşişi, străcoră în construcţiuni germanisme sau maghiarisme. Ei au învăţat în şcoli în caricriticul nostru n-a învăţat, şi de aceea ei au, de nu dreptul, cel puţin scuza de-a comite greşeli aşa de mici şi cari asuprafondului se tuşează. Dac - am fi însă răutăcioşi, am putea arăta că şi d-l critic e capabil de germanisme, şi nu ca sădovedim, ci numai ca să-l avizăm uşor, vom scoate două - trei ; d.e.:1. Vorba îmbucurătoriu (pag. 9) e traducerea ad litteram al nemţescului erfreulich — şi-l sfidăm pe d-l critic dea o regăsi în limba poporului său în vreo carte netipărită-n Ardeal ori Bucovina.2. Şi aceasta-i prea lesne a arăta (sehr leicht zu zeigen), în loc de prea lesne de arătat (p. 19).3. Fiind însă omul silit (p. 19), în loc de omul însă fiind silit etc. Am fi putut s-o urmăm, dar ne temem de-a nuvoi să probăm ceea ce nu putem proba, cumcă autorul adecă ar fi învăţat în şcoli nemţeşti; apoi neci ni place, neci avemtimpul de-a ne ocupa cu secături şi greşeli de virgulă, pe cari timpul şi şcoalele româneşti ale viitoriului le vor şterge cudesăvârşire şi din grai şi din scris. Eu, din partea mea, sunt mai puţin lugubru decât d-l critic şi, deşi ţin la desfiinţareaacelor greşeli, totuşi nu văd în esistenţa lor deznaţionalizarea noastră şi corumperea poporului român.În capitolul VII autorul scoate ochii Foii cu vreo câteva vorbe străcorate în coloanele ei, rămăşiţe negreşit aleunei forme de guvern ce esista ieri şi esista parte încă şi azi, rămăşiţe cari se vor şterge neapărat deodată cu rădăcina, cucauza lor: feudalismul şi absolutismul. Vorbe ca Ilustr[it]ate, Serenissim, Reverendissim ş.a. în România deja ar firidicole; în Austria nu, căci sunt rămăşiţele justificate ale unor timpi abia trecuţi.Tot în capitolul VII i place d-lui critic să surâdă asupra fundaţiunei pumnulene (Fondul ce se crează pentrueternizarea memoriei lui Pumnul). Voi să obiectez şi aicea vreo două - trei vorbe, nu numai asupra acestei aluziuni, ci şiasupra celeia ce o face în introducere (papă-lapte).