Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

7cuvintele evazive şi curioase: trebuinţe ,,recepute poate de la străini".Pentru a se înţelege însă profilul spiritual al tînărului Eminescu în coordonatele sale adevărate, eliminîndu-sepericolul exagerării unor trăsături accidentale, se cuvine să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce constituie substratulacestor atitudini, principiul esenţial ce-l animă. Acesta este, fără doar şi poate, cel al naţiunii. Dacă el apoteozeazăspiritul secolului, dacă acceptă unele dintre formulele ,,revoluţionariste" ale epocii e pentru că ,,spiritul timpuluinostru se identifică total cu cel al popoarelor". În faţa unor tentative de încălcare a drepturilor naţionale ale populaţieiromâne din Transilvania, Eminescu invocă ,,drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului".Îşi spun aici cuvîntul, cum se ştie, condiţiile istorice specifice care puseseră la ordinea zilei în ţările dinrăsăritul Europei luptele de eliberare naţională. Statul compozit care simţea din plin şocul acestor mişcări subteraneera cel austro-ungar. Tînărul Eminescu în anii săi de studenţie vieneză se găsea, aşadar, într-unul din epicentreleuraganului. Articolele sale captează acest clocot naţional şi-i dă o expresie energică, adesea în forme patetice.„Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpîn decît popoarele însele" — iată ceea ce devine un laitmotiv al intervenţiilor sale,pledînd pentru afirmarea solidarităţii ,,cu naţiunile nemulţumite ale Austriei", pentru asocierea la lupta acestora, în aşafel încît şi românii să beneficieze ,,de fructele răsturnării...". Prin români el înţelege, desigur, populaţia dinTransilvania, cu care se identifică în forme atît de absolute, încît, la un moment dat, ia atitudine faţă de o frază aadversarilor ,,cumcă am face foarte bine de a emigra în România", simţindu-se şi el vizat, deşi, bineînţeles, nu eracazul.Să amintim însă că şi România se afla într-o situaţie nereglementată. din punctul de vedere al suveranităţii naţionale,că îşi va dobîndi, de jure, independenţa numai după,războiul din 1877. Înţelegem astfel determinantele istorice obiective, acea vatră incandescentă la dogoarea căreia seconfigurează într-un chip anume gîndirea eminesciană, făcînd ca ideea naţională să nu producă doar un entuziasm demoment, ci să afecteze, am spune, substructura sufletească a poetului. O idee-forţă care de-a lungul anilor va suferinuanţări, precizări, amplificări, dar nu va înceta niciodată de a iradia, de a reprezenta un far în calea odiseei salespirituale.Un individ, pentru a-şi justifica, într-un sens înalt, existenţa, trebuie să meargă „cu principiul, cu naţiunea".Încă din primul articol, polemizînd cu maiorescienii, el arată că omul în sine e ,,muritorul plin de defecte omeneşti" şică pentru a săvîrşi fapte care să rămînă în istorie se cere ca insul să fie ,,limpezit" de ,,eterul opiniunei publice", săreprezinte ,,personificarea unui principiu", şi anume cel care ,,a dat consistenţă şi conştiinţă naţională maselor şi afăcut din ele o naţiune". Se observă că, totdeauna, nedezminţit, prin naţiune el înţelege masele, poporul.În slujba acestor idei, Eminescu aduce argumente din, domeniul filozofiei istoriei, prefigurînd unele dintre teoriiledezvoltate mai tîrziu.În Ecuilibrul, el va începe prin a afirma că ,,nu esistă nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e", afară doar de ,,ceeace crează arbitraritatea omului". Astfel de elemente arbitrare apar atunci cînd insul se ambiţionează să aplice idei carenu sînt conţinute ,,naturalminte" de ceea ce constituie baza mişcării istoriei: viaţa popoarelor.În scrisoarea către D. Brătianu va fi şi mai explicit: ,,tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău eproductul celei individuale". Individul nu trebuie să creadă că el inventează teorii menite să conducă omenirea, cinumai să dea ,,espresiunea esterioară", ,,formularea" acelor cugetări şi trebuinţe ascunse în adîncul colectivităţilor,într-un cuvînt să se lase condus ,,de curentul ideilor naţiunii". Generaţiile n-au alt merit decît acela de a fi ,,credinciosaginte al istoriei", de ,,a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănţuirea timpilor".Pe marginea acestui text în critica noastră s-au purtat discuţii în legătură cu sorgintea hegeliană a unor astfel de idei(mai ales cînd se întîlneau şi fraze ca: „istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu", sau: ,,în sîmburele deghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg").Astăzi ne apare clar că nu pot fi respinse, din principiu, astfel de contaminări, luîndu-ne numai după atitudinea criticăfaţă de Hegel, exprimată de Eminescu, de pildă, în scrisoarea către Titu Maiorescu din 1874. Idei de acest fel pluteauîn aer, impregnau atmosfera filozofică, elemente hegeliene fiind preluate chiar de către adversarii săi. Acum, ca şi înalte cazuri, Eminescu nu va şovăi să apeleze la argumente venite din surse diferite dacă acestea serveaudemonstraţiilor sale. Să mai ţinem seama că ne aflăm într-o fază de început, mai precis, de laborator, cînd se potîntretăia tendinţe diverse, după cum entuziasmul său juvenil, de la această dată, putea fi atras şi de rezonanţaromantică a unor formule hegeliene. Nu încape îndoială, Eminescu putea fi întărit în convingerea sa privindsuperioritatea cugetării generale faţă de cea individuală şi citind, bunăoară, cum s-a presupus, Prelegeri de filozofiaistoriei, chiar dacă — sau poate tocmai de aceea — şi concluziile filozofiei lui Schopenhauer ţinteau în aceeaşidirecţie.Altceva este însă să se meargă dincolo de expresii, de incantaţia unor formule — împrumutate sub sugestiamomentului — şi să se intuiască elementele de fond care vor intra în structura viitoarei gîndiri eminesciene. Din acestpunct de vedere, are dreptate G. Călinescu cînd relevă că, încă din scrisoarea cu pricina, putem deduce cum, pentru