Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

6toate, se crede la nivelul învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învăţat, saumai bine n-a învăţat, în şcoalele de pre acolo". Un procedeu polemic pe care-l va repeta cu o mai mare evidenţă încazul faimoasei teorii a formelor fără fond, acuzîndu-i pe partizanii maiorescieni că ei înşişi ar putea-o ilustra cuexemplul lor, dat fiind că rezultatele activităţii de pînă atunci nu pot fi comparate cu cele ale predecesorilor. De undesfatul cam dur ca ,,fiecare să-şi vadă în fundul puţinităţii sale". (Arta marelui polemist de mai tîrziu încă de acumîncepe să-şi arate măsura.)Reproşul esenţial formulat de Eminescu este acela al eludării criteriului istoric. Dacă acceptăm caracterizarealui Tudor Vianu: ,,Nu argumente istorice, ci speculaţia teoretică stă la baza criticii junimiste" 10 , înţelegem că tînărulpublicist ţintea, cu o mare siguranţă, unul dintre punctele nevralgice ale ,,adversarului". El respinge acuzaţiile adusereprezentanţilor Şcolii ardelene ca fiind proferate de la înălţimea epocii contemporane — „aceeaşi ridicare la nivelulsecolului al 19[-lea]" —, ignorîndu-se condiţiile istorice concrete care justifică ideile şi atitudinile acestora. Dovedindo mare dexteritate în mînuirea dialectică a argumentelor, Eminescu îl întreabă pe critic dacă nu cumva acei istoriciscriind ,,tendenţios şi neadevăr, scuza lor cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor"? Căci „trebuiecineva să fie mai mult decît clasic" pentru a pretinde de la cel persecutat, împilat etc. ,,să fie în toate drept, în toatenepărtinitor". Referindu-se concret la Şincai, îi atrage atenţia lui Maiorescu, că, dacă ar fi cercetat ,,istoria istoriei", arfi înţeles cum ,,procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai întîi şi constă din cronografie, cu saufără tendinţă, din culegerea de prin toate părţile a materialului". Dominarea critică a materialului ,,şi cîştigarea unuipunt de vedere universal din care să judecăm" constituie „fapta unor timpi mult mai tîrzii". Cine citeşte cu atenţiecărţile lui Şincai se poate însă convinge că nici acestea nu sînt aglomerări amorfe de date, şi asta tocmai din pricinaideii naţionale pe care o urmăreşte cu pasiune: „în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care caasemenea face din opera sa o operă a ştiinţei, în loc de a ramînea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice".Eminescu nu va omite să invoce şi factorul moral: aceştia au fost „pioniri, soldaţi", martiri „a cărora inimămare plătea poate mai mult decît mintea lor", dar nu e recomandabil ca din cauza unui veşmînt „defectuos sau ba" săse ignore şi, mai grav, să se persifleze „principiul cel bun", crezurile înalte ce le-au slujit._______________9George Munteanu, Hyperion, I, Viaţa lui Eminescu, Ed. Minerva, 1973, p. 59.10Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, I, Casa şcoalelor, 1944, p. 164.Ori de cîte ori are prilejul, în articolele din aceşti ani, el îşi exprimă veneraţia faţă de iluştrii înaintaşi. Nu-iexceptează nici pe marii bărbaţi de la 1848. În Domnului Dumitru Brătianu, dezvoltînd ideea unui fel de cursă alampadoforilor în care s-ar înscrie toate generaţiile, sublinia că oamenii care au început regenerarea naţională au dat,,ideea întregului" pe care urmaşii cată a o realiza.Am făcut o astfel de trimitere şi pentru a evidenţia faptul că tînărul Eminescu avea o atitudine încrezătoare,optimistă faţă de perspectivele prezentului. De mai multe ori elogiază ,,spiritul secolului". Faptele reprobabile comisede guvernanţii unguri faţă de români vin ,,în flagrantă contradicţie" cu tot ce era ,,mai nobil în spiritul secoluluinostru".Acelaşi spirit al secolului va determina înlăturarea ,,rămăşiţelor putrede ale trecutului". Chiar erorile de,,formă" care se întîlneau la unii publicişti din Ardeal — persiflate de maiorescieni — vor dispărea datorită acţiunii,,timpului", se ,,vor şterge neapărat odată cu rădăcina, cu cauza lor: feudalismul şi absolutismul". Este atît de convinsde mişcarea ineluctabilă a progresului încît, deşi admiră trecutul, nu consideră că viitorul ar trebui să fie ,,o simplăcontinuare", ,,cu toate calităţile acestuia", ci ,,în cazul cel mai bun rectificarea trecutului" (Notiţă asupra proiectateiîntruniri la mormîntul lui Ştefan cel Mare la Putna). Ceea ce altfel spus ar însemna că viitorul trebuie să dezvolte ceare mai bun trecutul.Dacă vom mai aminti că articolele sale proclamă cu entuziasm principiul egalităţii în drepturi a tuturorpopoarelor, că Victor Hugo era citat ca model în postura de ,,bard al libertăţii", nu ne va şoca aprecierea luiIbrăileanu privind o ,,oarecare juvenilitate, dacă se poate spune astfel, a sentinţelor, prin oarecare «idealism » şiconcesii făcute revoluţionarismului". (O notă precizează că prin „revoluţionarism" criticul înţelege ,,ideologiarezultată din concepţiile revoluţiei franceze de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea".)în acest context se explică şi faptul că, deşi, de acum, va adopta o atitudine critică la adresa celor caretransformă în principii absolute cunoştinţele însuşite în ,,Europa civilizată", fără a ţine seama de determinărileistorice ale fenomenelor, Eminescu dă dovadă de comprehensiune sau, oricum, de indulgenţă faţă de aplicareaunor ,,forme" noi, înaintate, ale timpului. În Ecuilibrul, expunîndu-şi părerile despre ceea ce reprezintă civilizaţia,ajungînd la capitolul legislaţiei e de acord cu ,,aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţelepoporului", pentru ca în Domnului Dumitru Brătianu, subliniind aceleaşi ,,trebuinţe ale poporului nostru", să adauge