Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

51măcar cînd e vorba de un articol ca acela din 22 — 25 august 1871, în care se relatează pe larg festivităţile de laPutna. Cu atît mai puţin concludente sînt ele cînd textul e scurt şi redactat într-un stil absolut neutru, aşa cum seîntîlnesc mai adesea în cazul publicisticii decît în acela al creaţiei literare.___________2Grija cu care sînt indicate contribuţiile extraredacţionale la ,,Curierul de Iaşi" constituie un motiv în plus de a privi cuoarecare rezervă ipoteza unor colaborări ale lui Eminescu în răstimpul ieşan anterior angajării ca redactor: ar fi fost contrar uzanţelorpublicaţiei să, nu le fi semnat măcar cu iniţiale.Cine editează gazetăria lui Eminescu poate întîlni în ziarul examinat texte atît de neutre încît nici compararea cu ceeace le corespunde în alte publicaţii nu este concludentă dacă nu apare întîmplarea fericită a prezenţei textului respectivîn manuscrisele poetului. Pe de altă parte, Eminescu nu-şi indică întotdeauna sursele şi, pentru a determina în chiphotărîtor ce anume din ceea ce a tipărit Eminescu în ,,Curierul de Iaşi" este reproducere sau traducere şi în ce măsură,este nevoie de o largă investigaţie în mai toată presa vremii. Lucru laborios, iar în unele cazuri imposibil datorită,lipsei totale sau parţiale a unor periodice apărute în România (,,Bacăul", ,,Bukaresti Hiradó", „Craiova", ,,CurierulBolgradului", „Die Epoche", ,,Drapelul român", ,,Farul", ,,Ialomiţa", ,,Luptătorul", „Naţiunea română", „Opiniunea",„Prezentul", „Reforma", „Salvarea Piteştiului", „Vulturul").Date fiind aceste dificultăţi de metodă sau chiar de documentaţie, ori de cîte ori am avut bănuiala că un articoldin ,,Curierul de Iaşi", fie el din perioada 1874 — 1876 sau 1876 — 1877, nu-i aparţine de drept lui Eminescu nicimăcar în sensul mai larg definit mai sus, l-am inclus, la locul său cronologic, într-o secţiune specială a volumului,consacrată textelor cu paternitate eminesciană insuficient demonstrată (de obicei traduceri probabile cu profil demagazin: anecdote, curiozităţi etc. sau informaţii şi comentarii locale cu caracter special). Scutite de vicisitudinile princare pot trece colecţiile de periodice, ele stau acolo la îndemîna viitorilor cercetători ai publicisticii eminesciene. Cumstau dealtfel şi cele a căror paternitate noi am socotit-o certă, dar care poate apărea altora altfel. Cu rezerva că oricecontestare a paternităţii eminesciene trebuie să precizeze cu stricteţe ce anume vizează şi să ofere o demonstraţie pecît posibil hotărîtoare 3 .O altă direcţie în care cercetările ulterioare vor putea realiza ceea ce stadiul actual al lor nu îngăduia, esteeventuala descoperire a unor articole ale lui Eminescu apărute în alte periodice decît cele cărora, pe urmele tradiţiei,ne-am adresat noi. O indicaţie în acest sens pare să dea acel scurt curriculum vitae, imperceptibil amar şi autoironic,care s-a păstrat în 2256, 46 v, scris după toate probabilităţile în ultimele zile ale lui octombrie 1877, şi în careEminescu (fără să pomenească un cuvînt de poezia sa), face, mai în glumă, mai în serios, bilanţul carierei salepublice: ,,D. Michalis Eminescu, vecinic doctorand în multe ştiinţi nefolositoare, criminalist în senzul prost alcuvîntului şi în conflict cu judecătorul de instrucţie, fost bibliotecar, cînd a şi prădat biblioteca, fost revizor la şcoalelede... fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas şi al altor jurnale necitite colaborator". Totul trimite aici la faptereale: doctoratul neluat, bibliotecariatul şi neplăcutele împrejurări în care a luat sfîrşit, funcţia de la ,,Curierul de Iaşi"(unde, printre altele, se publicau, e drept că în partea oficială, şi anunţuri privitoare la cîte o vită pierdută de stăpîn) şideci totul ne îndreptăţeşte să credem că reală este şi colaborarea la alte periodice. Să se refere oare la contribuţiile saledin 1870 la ,,Albina", ,,Familia", „Federaţiunea", şi prea vechi ca să aibă accentul de actualitate din textul citat şiapărute în publicaţii de prestigiu? Nimeni n-a dat încă un răspuns.3. TEXTUL: STABILIRE ŞI TRANSCRIERE. În ce priveşte atît stabilirea textului şi a aparatului de variante, cîtşi transcrierea textului, rămîn valabile şi pentru această secţiune a OPERELOR cele spuse cu prijleul edităm prozeiliterare (vezi OPERE, VII, p. 47 — 69). Poate totuşi nu este de prisos să reafirmăm cîteva lucruri: textele au fost, înintegralitatea lor, reproduse cu toată fidelitatea de care am fost în stare după periodicele în care au apărut prima oarăşi după manuscrisele în care s-au păstrat, corectînd astfel numeroase lecţiuni greşite de pînă acum. Pentru fiecarearticol tipărit am socotit util să dăm, la sfîrşit, în paranteze drepte, data apariţiei, pentru a înlesni urmărireadesfăşurării în timp a operei publicistice. Textele reproduse după manuscrise au la subsol toate variantele de redactareşi, în genere, toate lămuririle referitoare la stabilirea textului. O problemă specială este aceea a titlurilor. Încă detimpuriu s-a statornicit deprinderea, oglindă a unei anumite mentalităţi, ca editorii să pună titluri deduse din conţinutdar formulate de ei, uneori schimbîndu-le, şi nu în chipul cel mai fericit, pe cele date de______________3Este curios de constatat cum i se impută frecvent şi generic ediţiei în două volume din 1941 a lui I. Creţu vina de a includenumeroase texte care nu-i aparţin lui Eminescu, dar că nimeni pînă astăzi, după ştirea noastră, n-a spus care anume şi de ce.Eminescu însuşi. În prezenta ediţie titlurile poetului au fost păstrate întocmai, iar articolelor, cu mult mai numeroase,publicate, cum era obiceiul vremii, fără titlu, li s-a pus drept titlu sintagma iniţială. Titlurile mai vechilor editori n-auintrat încă atît de adînc în conştiinţa publică încît să fi devenit inamovibile şi am preferat, în favoarea unei procedărimai legitime, să le lăsăm uitării.