Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

501. Textele iscălite cu iniţialele L.C.G. (G.C.L.), P.V.G., G., A., G.A., S.E., X.Y. şi reportajul iscălit X. din11 septembrie 1877 (cel iscălit X. din 12 decembrie 1876 îi poate fi atribuit lui Eminescu după criterii interne); texteleastfel iscălite apar numai la rubricile Noutăţi şi Diverse şi au fără excepţie caracterul unor ştiri sau comentarii locale,furnizate de colaboratori externi, dintre care cu mult cel mai asiduu este neidentificatul L.C.G., prezent la acesterubrici ale ,,Curierului de Iaşi" încă înaintea angajării lui Eminescu: în 1876, iscăleşte, pînă la venirea poetului, înnumerele 11, 12, 20, 21, 23, 24, 25, 53, iar după aceea în 55, 58, 60, 64 (G.C.L.), 65, 66, 67. 98, 99, 102, 121, 123,127, 131, 134, în 1877: 2, 21, 22, 30, 35, 36, 40, 50, 54; după 25 mai aceste iniţiale nu mai apar în 1877 decît în nr.126, din 21 noiembrie, deci după plecarea lui Eminescu, iar în intervalul mai-septembrie în locul lui L.C.G. apar,alături de S.E. şi X., P.V.G. sau G., acestea două din urmă părînd să-l desemneze pe junimistul Petre V. GrigoriuBuduşcă, nepot al lui Asachi şi prieten cu Eminescu, traducător, în „Convorbiri literare", din Hugo, Musset,Hegesippe Moreau şi alţii.Contribuţiile acestor colaboratori externi (care uneori se grupează în serii) sînt despărţite grafic de celeneiscălite fie prin iniţialele însele cînd textele apar la începutul rubricii de Noutăţi sau Diverse, fie printr-o scurtă linieorizontală cînd se află la sfîrşit. Neobservarea atentă a acestor departajări poate duce la unele false atribuiri, ca aceea acronicii dramatice Teatru în grădina Château aux fleurs, de la Noutăţile numărului 102, din 17 septembrie 1876, şicare îi aparţine lui L.C.G. 22. Reproducerile textuale după, alte publicaţii: buletinul oficial, alte periodice, cărţi.3. Scurtele ştiri şi informaţii locale primite la redacţie, adesea de la instituţiile interesate, şi reproduse ca atare,fără nici o intervenţie a redactorului.4. Textele traduse de Eminescu din presa de limbă străină (a căror publicare se rezervă unuia dintre volumeleconsacrate TRADUCERILOR).5. Cele cîteva cuvinte prin care Eminescu introduce unele reproduceri sau traduceri, atunci cînd ele nu sîntdecît simplul echivalent al unei trimiteri şi al semnelor citării.Am publicat însă în întregime, chiar cînd sînt mai lungi decît nişte citate obişnuite, textele preluate deEminescu din altă parte şi integrate înlăuntrul propriului său enunţ, distingîndu-le de acesta prin corpul de literă. Sînttexte indispensabile demonstraţiei sau pe care poetul chiar şi le asumă şi a căror eliminare ar avea drept rezultatpierderea oricărei semnificaţii şi alterarea intenţiei şi dinamicii discursului eminescian. Altfel stau lucrurile cînd textulpoetului reprezintă fie un preambul dezvoltat, fie o notă în marginea unui text străin de mare întindere: în asemeneacazuri n-am publicat decît textul lui Eminescu, făcînd doar trimitere la textul străin sau reproducîndu-l, integral sauparţial, în comentariu.De asemenea, am considerat că nu îi aparţin lui Eminescu textele de la Revista externă (sau cele similarerămase în manuscris), care nu conţin un comentariu explicit sau, o luare de atitudine personală şi se rezumă larelatarea, mai succintă sau mai elaborată, cu formulări care pot aparţine uneori chiar surselor, a unor ştiri militare saudiplomatice al căror referent în real îi aparţine istoriei, nu naratorului lor.Lui Eminescu îi aparţine însă culegerea informaţiilor din diferitele surse, selectarea lor, cîteodată traducerea,parafrazarea, prelucrarea sau rezumarea lor, gruparea şi asamblarea într-o sinteză narativă coerentă, spiritul criticsubiacent (faţă de surse sau chiar faţă de înseşi faptele relatate). Astfel că aceste contribuţii îi aparţin cu acelaşi titlucu care îi aparţin revistele externe similare în care comentariul său personal, oricît de scurt, este explicit şi de care nuse deosebesc decît prin faptul că la cele dintîi atitudinea gazetarului nu se manifestă prin formulare, ci operează latentînlăuntrul textului, unde o privire atentă o poate întotdeauna decela. Ar fi trist dacă o crudă pornire de (falsă) rigoarene-ar lipsi de nişte scrieri în care s-a cheltuit, într-o zonă ingrată dar constitutivă a oricărei gazetării adevărate şi într-ocombustie nu mai puţin preţioasă pentru că e inaparentă, ceva din spiritul lui Mihai Eminescu.Într-o ultimă secţiune a acestui volum publicăm un număr de texte care nu reprezintă decît transcrierea decătre Eminescu, însoţită uneori de sumare aprecieri, a unor pasaje de natură culturală pe care poetul a ţinut să le punăla dispoziţia cititorilor săi, considerîndu-le, într-un fel sau altul interesante. Ni s-a părut că, excluzîndu-le din prezentaediţie, am ştirbi cu ceva patrimoniul eminescian (în parte consacrat astfel şi de tradiţia mai vechilor editori), cu atîtmai mult cu cît cel puţin unul dintre aceste texte (Cugetările lui Oxenstiern) are un rol, alături de reminiscenţe dinShakespeare şi Baltasar Gracián, în geneza Glossei (vezi OPERE, III, p. 83 — 84).Orice atribuire sau nonatribuire de texte nesemnate (şi uneori chiar de unele semnate) implică dificultăţinotabile şi nu mai puţin notabile şanse de eroare. Examinarea cu metodele tradiţionale, singurele practicabile, dacă nuşi foarte frecvent şi riguros practicate astăzi la noi, a particularităţilor de conţinut sau de formă (fonetice, morfologice,sintactice, lexicale, stilistice şi ortografice) ale unui text şi compararea datelor obţinute cu texte de paternitate certă aleaceluiaşi autor şi ale autorilor care au un titlu de concurenţă la paternitatea acelui text nu dă rezultate decisive nici