Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

5generalizatoare pe baza unei investigaţii fragmentare a obiectului cercetat.)Volumul de faţă şi cele ce vor urma încearcă să răspundă unui astfel de deziderat, oferind materialul necesarunei cunoaşteri complete a lui Eminescu în această ipostază — în care se încrucişează, în formele cele mai directe,concepţiile social-politice şi cele literar-culturale, aspiraţiile general-umane şi visurile poetice, într-un cuvînt: omul,scriitorul şi gînditorul.GAZETAR JUVENIL ŞI „REVOLUŢIONARIST"O problemă care a fost îndelung dezbătută a fost aceea dacă în concepţiile şi atitudinile lui M. Eminescu ausurvenit, de-a lungul anilor, mutaţii semnificative reflectate în planul gazetăriei.Bineînţeles, cei care-şi fac un titlu de onoare din idolatria lor au respins scandalizaţi o asemenea ipoteză,seduşi de mitul unui Eminescu născut, de la început, cu fizionomia-i spirituală cunoscută — precum Pallas Athena dincapul lui Zeus, cu cască şi lance — şi păstrîndu-şi această efigie pînă la sfîrşit, ca măştile de aur de pe faţa faraonilormumificaţi.S-a afirmat că ideile sale alcătuiesc un bloc — de marmură, au zis unii (I. Scurtu), de granit, au declarat alţii(Octavian Goga) 8 . E de remarcat că această concepţie care tinde să vadă în Eminescu un tot monolitic a influenţat, înanumite forme, şi opiniile unor critici importanţi de mai tîrziu, împingîndu-i să reducă personalitatea poetului la ocoordonată primordială unică, neînţelegîndu-se că, uneori, contradicţiile pot fi mai relevante, cu semnificaţii maiadînci decît ceea ce constituie trăsătura de unire.Lui Ibrăileanu se cade să-i atribuim meritul de a fi aplicat — fără a se lăsa copleşit de prestigiul poetului — ometodă dialectică, reţinînd din traiectoria concepţiilor eminesciene trei faze: cea de început pînă în 1876 — intrarea încadrul grupării Junimii —, perioada ieşeană şi, în sfîrşit, din 1877 pînă în 1883, activitatea de redactor la ziarul„Timpul". Se poate discuta, evident, modul excesiv sistematic al etapizărilor propuse, ca şi conţinutul sumar şi uneorisimplificator al caracterizărilor, dar un studiu ştiinţific nu poate adopta alte principii metodologice.Mai e oare nevoie să subliniem că nu încercăm deloc să vedem în fiecare fază cîte un alt Eminescu? Întradevăr,descoperim lesne cum unele sau altele dintre ideile eminesciene caracteristice îşi găsesc punctul de plecare înprimele manifestări publicistice; rămîne însă diferenţa dintre caier — fie el şi de aur — şi firul tors, ceea ce acolodescoperim într-o vagă creionare va fi apoi îngroşat, fără a mai pune la socoteală că dispar cu totul sau sînt estompateunele particularităţi ale momentelor de început.Intervin apoi meandrele existenţei sale umane dramatice, mai direct receptate de diagrama publicisticii.Anticipînd concluziile analizei de faţă, vom spune că, paradoxal, în raport cu evoluţia creaţiei poetice, care ajungetreptat — cum s-a observat — la o apolinizare a fondului dionisiac, cursul gazetăriei pare a fi invers: în primaperioadă domină trăsături apolinice — este un Eminescu majestos, patetic, dar de o siguranţă suverană, cu o ţinutăpolemică elevată, de o expresie demnă, nobilă, trăsături care se vor_________8Octavian Goga, Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 139surpa treptat sub năvala unor reacţii intempestive, pătimaşe, a unei subiectivităţi exasperate.Cei care văd în concepţiile eminesciene un singur bloc turnat, trebuind să împace perioada de la Junimea cucea anterioară, se străduiesc să descopere antecedente junimiste încă dintru începuturi. Piedica cea mai importantă lise pare a fi poemul Epigonii. Drept care sînt vînate unele expresii poetice care ar tălmăci adeziunea poetului la tezaformelor fără fond. Vom reveni asupra acestei probleme, deocamdată vom observa că dosarul atitudinilorantijunimiste este ceva mai bogat şi el trebuie căutat, cum e firesc, în primul rînd, în aria gazetăriei.Aşa cum se ştie, debutul în publicistică — O scriere critică, în ,,Albina", 7/19 ianuarie 1870 — stă sub acestsemn. Are dreptate George Munteanu în monografia sa cînd notează că de fapt Eminescu nu polemiza cu DimitriePetrino, ci „dialoga peste capul măruntului «partizan » mai curînd cu «părintele», căruia îi vizează, metodic scrierile,de la O cercetare critică... (1867) pînă la Observări polemice (1869)" 9 .Dealtminteri, articolul menţionează din primele rînduri numele lui Titu Maiorescu, apreciindu-i, cu văditădeferenţă, stilul ,,bun şi limpede", ca şi spiritul, care primeşte eticheta feminităţii, ceea ce, cum vom vedea, înjudecăţile etice ale poetului, semnifică mai mult un defect decît o calitate. De aici trece la ,,şcoala sa de partizani",căreia îi aplică aproape aidoma reproşurile aduse de junimişti generaţiei paşoptiste: faptul că judecă relaţiile de la noiprin prisma ideilor însuşite în străinătate, în cazul de faţă în Germania, ceea ce în expresie eminesciană înseamnă cănoul ,,nihilism — cel savant şi pretenţios" se uită ,,cu despreţ din fruntea şi prin ochii secolului asupra a toţi şi a