Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

47,,coloană de lumină" (pentru a-i folosi expresia), dincolo de chestiuni de meşteşug şi de expresie fiind implicateprobleme de conştiinţă privind înseşi titlurile de onoare ale scriitorului-gazetar român.AL. OPREA_____________94Omul liber. nr. 3 — 4. 1925.LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICE EMINESCIENE1. LOCUL ÎN CADRUL EDIŢIEI. După primele opt volume ale acestei ediţii, volume destinate de Perpessiciuspublicării critice a operei beletristice (poezie, proză literară, teatru), cu prezentul volum se deschide a doua maresecţiune a OPERELOR, cea consacrată publicisticii lui M. Eminescu si care va cuprinde trei volume: IX (anii 1870-1877 ), X (1877-1880 ) şi XI (1881-1889 ).2. TEXTUL: CORPUS ŞI ORGANIZARE. În aceste trei volume urmează să fie cuprinse, în ordine cronologică,în forma lor autentică şi în întregimea lor, toate textele publicistice care îi pot fi atribuite lui Eminescu, de la primulsău articol, apărut la 7/ 19 ianuarie 1870 în ,,Albina", până la cel din urmă, publicat de „Fântâna Blanduziei " la 1ianuarie 1889. Din acest răstimp de aproape două decenii de activitate ziaristică prezentul volum cuprinde intervaluldintre debut şi sfârşitul lui octombrie 1877: colaborările externe şi sporadice la câteva periodic e româneşti dinImperiul austro-ungar (,,Albina", ,,Familia", ,,Federaţiunea"), la ,,Românul" şi la „Convorbiri literare", apoi ziaristicaprofesională scrisă cu regularitate între mai 1876 şi octombrie 1877 în calitate de redactor la ,,Curierul de Iaşi".Perioada cea mai bogată şi mai importantă a publicisticii eminesciene este însă aceea de aproape şase ani de la,,Timpul", dintre noiembrie 1877 şi iunie 1883, căreia îi vom consacra ultimele două volume ale secţiunii (X şi XI),incluzând acolo şi scurtul epilog, din noiembrie - decembrie 1888, al carierei sale de ziarist.Ordinea cronologică nu era singura posibilă, de vreme ce se putea recurge la gruparea pe periodice sau, cumult mai multă îndreptăţire, la aceea tematică (articole politice şi articole literar - culturale subîmpărţite şi ele,eventual, în prezentări de autori, cronici dramatice, crâmpeie cu caracter pedagogic, istoric etc.), grupare sau diviziunecare a stat, sub o formă sau alta, la baza tuturor ediţiilor de până acum, toate consacrate dealtfel numai unuia saualtuia din aceste aspecte 1 . Dar departajarea tematică, care îşi păstrează utilitatea pentru unele tipuri de ediţii derivate,este neavanta- _______________1Face excepţie ediţia publicată de Ion Scurtu în 1905 la Bucureşti, Scrieri politice şi literare, al cărei prim volum n-a maifost urmat de celelalte două proiectate şi care acoperă tocmai perioada avută în vedere în acest al Ix-lea volum de OPERE: 1870 —1877, subîmpărtită la Scurtu în perioadele 1870 — 1874 şi 1874 — 1877, urmate de un Adaos 1870 — 1871. Ediţia Scurtu voia să,reunească în acelaşi corpus, seriat cronologic , atît articolele politice în sens restrâns , cât şi pe toate celelalte. Dar, în cadrulsuccesivelor diviziuni cronologice, şi aici materia este împărţită tematic , în contribuţii de diferite naturi, între care hotarele suntmai degrabă imprecise : politice, istorice, istorico - politice , sociale, economice, filozofice, literare, de cronică dramatică,culturale, asupra instrucţiunii publice şi de polemică.Ne facem aici o datorie din a sublinia marele merit istoric pe care l-a avut în cultura noastră această ediţie cuprinzătoare, încare alături de textele antume se tipăresc numeroase însemnări şi articole din manuscrise. Până astăzi, deşi nu viza numaipublicistica, aceasta a fost ediţia care a dat cea mai credincioasă imagine a publicisticii eminesciene de până la „Timpul". Trebuietotodată să recunoaştem, din respect pentru adevăr şi cu toată pietatea cuvenită, că ediţia nu este lipsită de scăderi: nu atît absenţa anumeroase articole, căci ediţia nu este dată drept integrală, cât reproducerea lacunară sau truncheată a altora, schimbareanejustificată şi derutantă a numeroase titluri, o seamă de citiri şi de atribuiri greşite, o organizare nefuncţională a materialului.joasă în cazul unei ediţii integrale de referinţă. În primul rînd pentru că, în cazul lui Eminescu, asemenea împărţiri sedovedesc pînă la urmă arbitrare în criteriu şi discutabile ca rezultat. Remarcabila unitate a publicisticii eminesciene (şia operei lui îndeobşte) nu rezidă doar în stabilitatea şi coerenţa ideilor, ci şi în faptul că, indiferent de caracterul unuiarticol anume, Eminescu se află întreg în el şi se află ca om, în sensul etimologic al cuvîntului, politic, adică interesatde bunul mers al treburilor comunităţii şi văzînd toate aspectele particulare din acest unghi de vedere cuprinzător şisupraordonat. Acest interes, mai mult, acest patos străbate, explicit sau nu, pretutindeni, astfel că prea adesea esteimposibil ca despre un articol dat să se spună fără putinţă de greş că nu este politic sau că este exclusiv un anumitlucru sau altul. Aşadar pare totodată mai legitim şi mai grăitor ca cititorul să poată urmări în ansamblul ei nedivizatdesfăşurarea vie şi organică în timp a acestei activităţi care a fost, în esenţa ei, un unic agon politic. Fireşte, nimeni nupoate tăgădui diversitatea de aspecte, abordări, interese, probleme, accente, dar punerea lor în lumină se poate face