Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

46În Recitind proza politică a lui Eminescu, sublinia ,,valoarea de mit", „forţa afectivă şi fluxul de rezonanţă lirică alsimţirii politice eminesciene, exercitînd aceeaşi sugestie ca şi poezia lui asupra generaţiilor posterioare". Dacă,,tradiţionalismul" eminescian i se părea că ,,n-are sensul şi fundamentul unei acţiuni ştiinţifice pe care se poatecontinua o problematică socială", în schimb îi recunoaşte „rolul de a fi pus în circulaţie o valoare afectivă".Aruncînd o privire asupra istoriei acestui ,,curent de simţire" în perimetrul vieţii literare, amintea, în primul rînd, peN. Iorga, care ,,i-a reluat unda şi a multiplicat-o cu pasiunea şi închipuirea sa în epoca sămănătorismului". Alt numeinvocat era cel al lui Octavian Goga — „prin acţiunea oratorică şi ideologia sentimentală a unui alt poet îndreptat sprepolitică" 93Se observă uşor că sînt luaţi în consideraţie scriitori apropiaţi de Eminescu şi în planul ideilor şi în cel, am spune, alconsonanţelor temperamentale. (Va fi amintit şi Delavrancea, cu ,,unele discursuri patriotice" în care ,,circulă acelaşişuvoi de simţire naţionalistă — vrea să spună naţională n.n. — din stînca liricei lui Eminescu").____________92Revista Fundaţiilor Regale, 1 iulie 1939.93Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 2, ed. cit., p. 543.Este calea pe care merge şi E. Lovinescu, atunci cînd, în T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, îl opune pe S.Mehedinţi mentorului Junimii şi-l ataşează eminescianismului, fiind ,,de structură rurală, pasională, tradiţionalistă,eticistă, din stirpea lui Eminescu".Dacă am muta însă discuţia într-un plan mai general, al unei viziuni de un criticism social şi moral absolut —societatea contemporană prin decăderea şi crimele ei apărînd sub semnul unei iminente şi neîndurătoare „judecăţi deapoi" —, am putea sesiza rezonanţe eminesciene fireşti şi în publicistica socialiştilor. Unele puncte comune subraportul ideilor au fost relevate de Ibrăileanu. Este însă imposibil să nu se fi exercitat si o contaminare în materie demijloace şi atitudine gazetărească. Avem în vedere tipul de articol demascator, de o violenţă polemică spumegătoare,aşa cum îl cultivă, bunăoară, C. Mille — nota bene: încurajat pentru versurile sale de Eminescu — sau N. D. Cocea.L-am aminti şi pe de Panait Istrati, fostul redactor la ,,România muncitoare". Într-un articol din 1925, el afirma cuimpetuozitate plebeiană: ,,Eminescu în epoca lui şi faţă de scurta-i viaţă a dat societăţii lovituri pe cari, dacă aceastăsocietate ar avea obraz, le-ar simţi şi astăzi" 94 . Putem spune că sub acest unghi era receptat şi luat ca model, înmediile socialiste, verbul incandescent eminescian.În arhiva lui Pompiliu Constantinescu se găsesc schiţele unor studii care n-au mai apucat să fie redactate, sauau intrat parţial în varii articole publicate în presă. Unul dintre acestea urma să se ocupe de Problema pamfletului laEminescu. Aici, criticul lărgea aria comparaţiilor, incluzîndu-l şi pe Tudor Arghezi. De fapt, operaţia era una dedistanţare, disociind aceste categorii: Eminescu — Iorga — pamflet de idei. Arghezi — pamflet artist".Adevărul e că în gazetăria eminesciană ne întîmpină o devălmăşie de ,,genuri" şi formule: eseuri, pamflete,foiletoane, articole doctrinare etc. Epoca următoare ne lasă să observăm în publicistica română adîncirea procesuluide diversificare şi singularizare, diferitele specii ambiţionîndu-se să-şi creeze un statut propriu sub raportulspecificităţii expresiei. Articolele nu mai au un caracter strict funcţional, nu mai exprimă doar o atitudine faţă deviaţă, ci şi una estetică (urmărită în chip programatic).Este ceea ce s-a întîmplat şi cu pamfletul, care, sub pana lui Tudor Arghezi, capătă atributele unui gen literar.Anumite ,,corespondenţe" cu pamfletul eminescian nu pot fi negate, chiar dacă ne-am referi numai la o particularitatediscutată: diatriba redactorului de la „Timpul" depăşind obiectivul strict polemic, creînd viziuni de coşmar,acumulînd monstruozităţi, descompuneri în plan fizic şi moral, reeditînd atmosfera Apocalipsului ş.a., trăsături pecare Arghezi le va dezvolta în chip metodic şi le va duce dincolo de limitele posibile cu ,,geniul batjocurii, ridicatpînă la înălţimi metafizice" (M. Ralea).Influenţe eminesciene? Să ţinem seama că experienţa gazetărească a poetului naţional a devenit de acum unbun comun al publicisticii noastre, ecourile ei intrînd în aliajul inextricabil al unor sinteze originale. Oferind unmodel de ceea ce se cheamă un ziarist complet, unii autori vor revendica, fireşte, unele sau altele dintre atributelesale, dar acestea vor deveni mai mult un punct de reper, în raport cu care fiecare poate să-şi clarifice propriilepreocupări. Bineînţeles, influenţa verbului gazetăresc eminescian este departe de a fi epuizată. Survine însă, în chipfiresc, odată cu trecerea timpului, un proces de sublimare, accentuîndu-se, am spune, semnificaţiile grave de ordinmoral şi civic. Lecţia esenţială a exemplului eminescian am reduce-o la ideea de responsabilitate în faţa naţiunii.Căci scriitorii şi ziariştii laolaltă vor privi totdeauna cu emoţie spre acel timp de răscruce sfinţit cu numele său, cîndpublicistica, fără a renunţa cu nimic la prerogativele meseriei, era, totodată, un apostolat şi un sacerdoţiu; mereu sevor întoarce la modelul său, ca la o alma mater, întruchipînd exemplul suprem de implicare integrală, cu toateresursele talentului şi combustia interioră întru slujirea comandamentelor civice.Aceasta ni se pare a fi calea prin care ziaristica eminesciană va iradia continuu în aria literelor noastre, ca o