Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

45,,unele ziare din Bucureşti, România liberă, şi articolele d-lui Eminescu din «Timpul»" 91 ,ceea ce înseamnă (deşi aspectul abordat e limitat) că scrisul gazetăresc al poetului sebucura, în acei ani, de o anume notorietate.D. Murăraşu evoca în cartea sa şi însemnarea lui Duiliu Zamfirescu din ,,L'Etoileroumaine" (26 octombrie — 7 noiembrie 1885), în care se afirmă, sus şi tare, căpamfletele eminesciene la adresa păturii superpuse şi a camarilei liberale răscoliserăîntreaga opinie publică. Chiar dacă ghicim aici resentimentele autorului lui TănaseScatiu — aflat în proces de presă cu brătieniştii, pe chestiunea acţiunilor Societăţii,,Reşiţa" —, valoarea documentară a mărturiei nu poate fi invalidată.Putem, prin urmare, cu oricîtă prudenţă am folosi sursele de informare, să conchidem căarticolele lui Eminescu, prin strălucirea expresiei şi a ideilor, fuseseră, într-un fel saualtul, remarcate la apariţie. Altceva reprezintă însă faptul că ecourile lor nu setransformaseră într-o emisie continuă, capabilă să imprime o direcţie în aria gazetărieiromâneşti. Un motiv este şi acela că nefiind strînse în volum intervenţiile eminescieneau soarta____________91Titu Maiorescu, Critice, vol, II, Editura librăriei Socec et comp. Buc., 1928, p. 175.paginilor de ziar, repede ieşite din orbita atenţiei publice. S-a adăugat şi concurenţa cu interesul stîrnit de vrajapoeziei, ca şi de aura destinului tragic, care au acaparat atenţia comentatorilor o perioadă îndelungată, împingîndinevitabil în umbră ipostaza marelui gazetar.Meritul de a fi redescoperit activitatea publicistică a lui M. Eminescu trebuie atribuit celor din cercul de laSămănătorul. I. Scurtu, pe lîngă articolele din publicaţia cu pricina, a editat, cum se ştie, în 1905, volumul Scrieripolitice şi literare. Să amintim şi Icoane vechi şi icoane nouă, apărute la Vălenii de Munte, în 1909, cu o prefaţă a luiN. Iorga. Şi pentru că am menţionat numele marelui cărturar, să spunem că mai ales datorită activităţii sale pasionateau fost repuse în actualitate idei politice eminesciene. (Articolul din 11 ianuarie 1904, din coloanele ,,Sămănătorului",deschide o serie de intervenţii, susţinute cu o aprindere temperamentală care consună celei eminesciene.)E. Lovinescu va avea motive întemeiate să remarce că, după 1900, n-a existat doctrină care îmbrăţişînd, într-un felsau altul, problema naţională să nu se revendice de la Eminescu. Citînd aceasta opinie nu ne gîndim la mişcărileextremiste, de dreapta, care, după cum am văzut, numai printr-un act de efracţie intelectuală şi-au putut asocia numelemarelui poet. Avem însă în vedere iradierea subtilă — pe căi complexe — a exemplului gazetăriei eminesciene, care-lfăcea pe Camil Petrescu să scrie, în 1939, că ,,cei cîţiva ani de scris politic al lui Eminescu" au făcut ca generaţia lui— a autorului Patului lui Procust — să fie ,,tot atît de complet eminesciană pe cît era cea de la 1900". Cu obişnuita-ipasiune în a ,,vedea" ideile, cel care era el însuşi un jurnalist — cugetător remarcabil sublinia că dacă, în 1895,Eminescu fusese admirat ca „poet filozof de nuanţă pesimistă", dacă generaţia imediat următoare îl exaltase în posturaromantică a liricii sale, ,,putem spune ca astăzi trece la zenit geniul politic, răscolitorul trecutului românesc, de laarticolele de îndreptar politic pînă la îndrăgostitul de veacul o mie patru sute". (Să ţinem seama că, în acei ani, elogiuleminescian al tradiţiilor auguste ale naţiunii putea îmbrăca semnificaţii actuale, în lupta contra neobarbariei fasciste,care tindea să anihileze naţiunile şi statele naţionale, laolaltă cu tezaurul spiritual al umanităţii.) Bine-înţeles, CamilPetrescu îl va privi pe Eminescu prin lanterna magică a propriilor obsesii teoretice, reţinînd: ,,Scrutarea pătrunzătoarea structurilor româneşti, vederea limpede a esenţelor naţionale ca un act de cultură, deşi accentul lor fenomenologicnu participă la ordinea gîndirii absolute decît prin aservirea la istorie" 92 .În continuare, el ajungea să declare că ,,toate datele curente ale politicei româneşti s-au organizat apoi de pe liniapaşoptistă pe linia eminesciană...". Afirmaţie temerară. Nu dispunem de suficiente instrumente sociopolitologicepentru a examina, în toate implicaţiile ei, această teză, o menţionăm doar sub beneficiu de inventar, deşi unelesemnificaţii cu valoare de permanenţă spirituală ale idealului eminescian am încercat să le reţinem.Să ne îndreptăm însă atenţia asupra unui domeniu mai apt mijloacelor noastre de analiză, şi anume cel al conexiunilorcu publicistica literară. Criticul care a urmărit cu stăruinţă în articolele sale această problemă este PompiliuConstantinescu.