Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

44Ultimele cuvinte se transformă într-un adevărat strigăt al deznădejdii, urcînd lapunctul maxim tensiunea lirică a textului: „Aprinde-se-vor candelele pe mormînt?Lumina-se-va vechiul portret?".Imaginea va avea un caracter migratoriu, întîlnind-o în varii articole. Este cazul şi alaltor metafore — simbol care prin repetare capătă forţa unor obsesii poetice. Unii au fosttentaţi să facă o contabilitate a formulelor sugestive create de Eminescu în desfăşurareanăvalnică a gazetăriei sale. Şi nu se poate spune că nu s-ar fi putut afla suficiente motivede satisfacţie, poetul colaborînd în chip firesc cu luptătorul, aruncînd asupra ideilorpurpura imperială a metaforelor — amintim, între atîtea altele, metamorfozareaindependenţei ţării într-un prinţ care dormea, cu sceptrul şi coroana alături. Astfel deoperaţii statistice vor putea fi totdeauna utile şi totuşi puţin concludente. Căci farmeculpe care-l degajă articolele eminesciene nu rezidă într-un mijloc sau altul, ci încombinarea lor, după un cifru greu de aflat, intrînd în zona inefabilului, ca şi vrajaversurilor sale.POSTERITATEA GAZETĂRIEI EMINESCIENECare este influenţa exercitată de M. Eminescu asupra publicisticii româneşti? Dacă rolulsău în domeniul poeziei nu se poate afirma că ar fi, nici în prezent, pe deplin clarificat,cu atît mai mult în problema de faţă lucrurile stau sub semnul vagului şi al simpleiipoteze critice.În legătură chiar cu impresia produsă în epocă de articolele eminesciene, ceea ce ştimeste extrem de puţin, atunci cînd mărturiile nu se contrazic între ele. Conforminvestigaţiei documentare a lui D. Murăraşu, unii dintre contemporani reţin numaiipoteza poetică, şi aceasta expurgată de semnificaţiile mai adînc patriotice. Iată care ar fifost părerea celor din 1883, potrivit mărturiei unui dr. E. Dăianu: ,,Eminescu de la 1883nu ni se înfăţişa nici religios, cum eram obişnuiţi să-i vedem pe poeţii noştri mari, niciproferînd cultul naţional, căci afară de Doina şi Satira III abia avea vrun accent maipropriu românesc".Aprecierea acuză, de departe, o viziune unilaterală, chiar dacă ar fi să luăm înconsideraţie numai faptul că unele articole care trataseră, într-o manieră patetică, exactproblematica vieţii naţionale fuseseră reluate în coloanele diverselor publicaţii aletimpului. Că asta se întîmplase cu intervenţia din ,,Federaţiunea": Să facem un congreseste uşor de înţeles, dată fiind actualitatea ideilor în contextul frămîntărilor şi al luptelorpopulaţiei române din Transilvania. Colegul D. Vatamaniuc demonstrează însă în notelela volumul de faţă că acelaşi lucru se petrece şi cu anumite articole din, totuşi, puţincunoscutul „Curier de Iaşi", reproduse în numai puţin de nouă periodice: ,,Telegrafulromân" din Sibiu, „Telegraful" din Bucureşti, ,,Românul", „Timpul", ,,Unireademocratică", „Le Journal de Bucarest", „Vestea", ,,Presa". Simple — şi fericite —accidente, procedeul fiind uzitat în epocă? Nu credem că e numai atît. Se ştie că TituMaiorescu în eseul său Neologismele (1881), vrînd să dea exemple de ,,stil bun", citează